Sunt 44 de ani de când am făcut această poză.

Era o zi de vară, caldă cu mult soare și cred că era duminică dimineața, de aceea purtam fustiță și pulovăr. În drum spre centrul de pâine, unde și podeaua mirosea a cocă, unde vânzătoarea de o viață, tovarășa Ghenea, era un fel de telefonul fără fir al cartierului, Tică, fotograful de pe Piatra Olt, făcea poze.

El cu pozatul și-a întreținut familia. Când era mic a crescut capre, apoi a lucrat la Vulcan și a făcut poze cu un aparat rusesc la toată lumea care dorea. Primul lui laborator a fost înfundat în colțul dintre bucătărie și hol al căsuței de paiantă, apoi și-a „luat bloc”. Acolo laboratorul s-a înființat ca un stat major în cămară.

Avea tot felul de aparate de tăiat hârtia fotografică, mari și mici, numai el știe de unde făcuse rost de ele, clame, vase improvizate și substanțe de toate culorile. Era tare fericit, că reușise să scape de crescut capre și să stea „la bloc cu apă-n casă și veceu la căldură”.

Așa am ajuns să fac această poză în curtea școlii de pe Șoseaua Măgurele. În fața școlii, pe atunci fără gard, încercuită doar de tufișuri, era stația singurului autobuz din zonă: nr. 56.

În fața școlii opreau autocarele și autobuzele de la Institutul de Fizică Atomică, prin ale căror ferestre, am mai amintit undeva, se uitau la noi ochii a tot felul de oameni cu priviri străine: chinezi, vietnamezi sau negri. Unii ne făceau cu mână, de parcă noi eram pe mijlocul unui lac gata-gata să ne înecăm, iar ei ar fi fost pe mal și ne spuneau „la revedere”, zâmbind larg cu acei dinți albi pe care în toată Rahova tare mult ar fi trebuit să-i cauți.

Unii ne aruncau pe geam pachețele de ciungă. Acești oameni, de care aflasem că există doar din cărțile de geografie, studiau o materie foarte complicată „știința de a face bombe”, acolo, nu departe de câmpul meu și al lui Mihăiță, la Institutul IFA, pe vremea aceea singurul din țară.

Șoseaua fusese special pavată, povestea lumea, pentru ca aceste autocare să meargă mai ușor până la institut, ca ei, acești oameni din alte lumi să ne ajute să avem și noi cândva o bombă a noastră.

Multe șosele erau vai de capul lor, chiar și Calea Rahovei era plină de gropi. Pe margine ei era un șanț în care se strângea apa de ploaie, mai erau și cișmele pe la colțuri de stradă, dar nimănui nu i-ar fi trecut prin minte să se plângă, că ar fi prea multe bălți sau gropi pe stradă.

Și chiar dacă am fi vrut, nu știu unde am fi putut să ne plângem și noi. Noroiul îți trecea, pe timp de toamnă, de gleznă, mașinile te stropeau de sus până jos și toți râdeau, doar cel stropit apleca privirea și tăcea… Ar fi fost bine să mergem la primărie sau la poliție să reclamăm? Nu cred, curajul nu l-a avut nimeni...
La primărie și la poliție mergeam rar și era o lege nescrisă: ferește-te de tot ce are uniformă, „mai bine sărac, dar curat” zicea mama.

- Măi Anilori, zicea Mihaiță, da’ de ce nu aduc oamenii ăștia din țara lor bomba cu ei, de ce trebe să avem bomba noastră? Cât costă, mă,... o bombă?

- Bombele nu se cumpără, fiecare țară are tot ce îi trebe, cred că învățăm să facem bomba noastră... Dacă vin turcii ca mai ’naite, să fim pregătiți...

- Turcu vine călare, am auzit io la școală, a venit la Ștefan cel Mare și la Mihai Viteazul, zice tovarășa, că i-a terminat după aia ăla de pe suta de lei...
- Iete na, măi, nu i-a terminat nimeni, ei doar s-au speriat... și acu, uite vezi, câte autobuze trec la institut... O să avem bomba noastră și gata! Să vezi tu atunci cum se sperie!

- La Institut e și Tanti Petra și Olimpia și tanti Bubu și toate tantile din cartier lucrează acolo...
- Da’ io nu cred că ele știu limbi străine să-i înțeleagă pe oamenii ăștia, ele doar merg cu ei în autobuz...
- Și dacă avem bomba, ce?
- Păi speriem și noi cu ea, așa cum mă sperii tu pe mine cu praștia cu care omori vrăbiile alea de le-am îngropat între trandafiri și ne-a certat mama...
- Bine, nu mai fac, eu nu am vrut să le omor, le-am nimerit doar...
- Eu te cred, mama s-a supărat că i-am nimerit și niște cepe de nu știu ce flori olandeze, așa și bombele, ele nu nimeresc, doar ne sperie....

Și așa tot stăteam noi seri de vară și ne uitam de pe marginea șoselei, cum trec autobuzele institutului pe lângă noi, mult mai bine spălate decât autobuzul nostru nr. 56, care mergea numai până în 13. Septembrie.

Când eram prin liceu s-a chemat o vreme autobuzul 103 și mergea până în Piața Unirii, apoi l-au botezat 303 și erau autobuze mai mari, cred că oarece cadouri din fosta R.D.G.. Erau mai mari, ușile se deschideau mai repede, nu scârțâiau ca cele cu nr. 56, un fel de Intercity pe Calea Rahovei, aș putea spune.
Oricum cei care urcau în el erau mai bine îmbrăcați, unii citeau cărți și nu vorbeau tare sau aveau papornițe la ei, ca de pildă cei care mergeau cu tramvaiul.

Pe la începutul anilor 80 nu mai știu prea bine de soarta autobuzului. Piața Unirii s-a schimbat brusc și printre dărâmături autobuzul, care făcuse parte zi de zi din viața mea și a celor din Rahova și a celor din Măgurele, ei bine, el nu mai avea cum întoarce, ca să ne poată plimba înapoi spre casele noastre.
Da, până atunci autobuzul întorcea în spatele Tribunalului și Spitalul Brâncovenesc, dar fără spital și gropi peste gropi, ah, și fără Piața tradițională și uriașă din Unirii, autobuzul nostru din Măgurele nu avea cum să mai meargă pe ruta știută.
Așa că l-au pus să meargă iar pe ruta scurtă: numai pe Șoseaua Măgurele până la La Barieră și înapoi.

Cred că oamenii din acele autocare IFA ne compătimeau foarte tare, cam cum am făcut și eu cu copiii, care vindeau semne de carte cu un desen spălăcit al vreunui faraon, la intrarea în diversele temple din Valea Regilor, în Egipt.

Nu, noi nu ne simțeam săraci, ci eram doar ochi și vise. Cam asta exprim și eu acolo în fața școlii, în acea poză de duminică, cum stau așa fără nici o grijă de viitor, în fusta oranj și pantofii din Germania, da, pe care aveam voie să-i port numai duminica. Se numeau haine de duminică sau haine de bine.

Mama și cu tata aveau și ei haine de duminică și cred că pe vremea aceea toată lumea avea. Cele mai multe haine de duminică erau scoase din dulap pentru a fi duse la biserică. Și numai hainele de duminică erau parfumate. Pe cine interesa că ele erau de fapt îmbibate de miros de lemn și naftalină?
Erau costume de bărbat și cravate și cămăși care erau atât de bine spălate și apretate, că pe unii bărbați îi deranjau la gât.
- Tată, te strânge?
- Ja, Mutter iar a pus șeva tare in ape.....
- Nu am pus nimic, așa trebuie să fie, ca să arăți și tu bine, e duminică....ah, și ai uitat să pui în guler balenele...
- Mama, cum balenele, balenele trăiesc în mare nu în gulere...
- Taci din gură și nu te băga....uite, așa se numesc, balene, și se pun să stea drept gulerul....
Nu mă mai băgam în discuții, am învățat, dreptatea e de partea celui mai mare, mai repede și știe cum vine gulerul sau mâneca, cu sau fără balene.
Auzisem de bombe, de câteva războaie, undeva foarte îndepărtate de noi. Bagdadul sau Beirutul de pildă erau pentru noi orașe, unde trăia Aladin cu lampa lui miraculoasă și se zbura pe covoare persane. Seara uneori la TV vedeam știri scurte în care cădeau bombe și se băteau soldați...
Pentru noi însă totul era departe și în jocurile noastre existau patru tabere: rușii, americanii, indienii și nemții.....

Stați: să nu-i uităm pe turci. Dar de-a „turcii” nu ne jucam, ei erau doar un fel de bau-bau, ce făcuseră ravagii pe vremuri și acum erau bine-merci în cartea de istorie.
Unde erau în realitate nu ne interesa, mințile noastre se speriau doar la ideea, că s-ar putea întoarce de acolo, de departe, unde fugiseră de frica ostașilor lui Ștefan cel Mare și Mihai Viteazul.

La cutremurul din 1977 a fost prima oară, că am aflat într-adevăr că în Institut se aflau și substanțe periculoase, dar cine s-a gândit că ne-ar putea afecta vreodată? Cutremurul a schimbat tuturora harta sufletului, copiilor și Bucureștiului. Dar noi acolo, printre străzile mici și marile vise nu aflam sau nu doream să aflăm, cum e cu harta orașului.

Era o școală mică, școala principală de pe Șoseaua Măgurele. Am fost o dată la recensământ cu mama, altădată să aleagă nu știu ce deputat de cartier. Ferestrele mici lăsau să intre lumina pe bucăți și prin crăpături. Pe hol copiii abia aveau loc doi câte doi.

Câini, pisici și găini intrau nestingheriți și ieșeau pe ușa din spate, unde se pierdeau pe câmpul ce era al statului, ca toate celelalte pământuri și ferme și livezi.

Noi eram bogați în comparație cu alții, aveam o gradină și mulți pomi și multe flori.

Restul lumii avea o grădiniță mică, mică, în care trebuiau să planteze toate cele și să și trăiască cu masa de mâncat afară vara și bolta de struguri, cu umbra răcoroasă. Acolo trebuiau să încapă toți și toate.

Școala a rămas. E tot acolo, dar acum spațiul din față este al școlii și copiii au un leagăn, un tobogan de plastic, ferestrele sunt termopane și un corp de școală e lat și pătrățos.

Ce m-a speriat: totul este vopsit turcoaz.

Cred că această culoare a fost aleasă de elevi, au inele și cercei turcoaz, pare culoarea preferată.
Nu am văzut în Europa o casă turcoaz, dar școala atrage atenția de departe, mai ales că are și portar, antene și gard de fier.

Acum în școală nu mai intră decât copii, găinile și restul animalelor stau la casele lor sau se întind pe marginea șoselei, pentru că nu îi urmărește nimeni.
Hingherii au fost interziși. Asta mi s-a spus oficial.

Poza din fața școlii este alb-negru și pe o hârtie tare.
Atunci nu exista color, decât un fel de imitație de culori palide. Fotograful dădea cu o culoare peste poză. Poza finală era un miș-maș, dar cel pozat se bucura și comanda o poză mare, în care contururile erau slab colorate, toți aveau gene superlungi, buze frumos conturate, urechile mici și acoperite îngrijit, nici un fir de păr nu ieșea sau atârna după cum îl tăia capul.

Bărbații se uitau cuprinși de admirație drept înainte, femeile aveau ochii apoși de bucurie, pentru că reușiseră să ajungă până la urmă la fotograf, alături de bărbatul iubit.

Fotografia îi va urmări toată viața, acolo în „camera frumoasă”, cea din față, despre care un elev dintr-un sat din județul Argeș mi-a spus ca e făcută special să stea poza mare „a lu tata și a lu mama și a lu mamaie și a lu tataie”.

Fotografiatul în acele vremuri era scump și considerat un lux.
Pe Calea Rahovei la stația Chirigiu era un atelier, „Foto Stela”. Casa, arătoasă pe vremuri, cu ușă de lemn, este pustie, doar peste ușă se vede și acum, șters, acel panou „Foto Stela”.
Când Motter a venit din America, mama a rugat-o într-o dimineața să mergem toate trei să facem o poză la „Foto Stela”. Când mă uit la ea am impresia că fotograful a făcut-o cu o mașina magică. Mama arăta foarte tânără și Motter, mama ei, la fel. Aveam evident gene lungi și un ten de porțelan pe hârtie groasă și cu marginile toate colțișoare mici, acum tocite.

Până prin anii 60 pozele se făceau la sediul fotografului, mai târziu la nunți și botezuri era invitat la biserică sau acasă, dar asta era „și mai lux”.

Dacă aveai fotograf însemna că te-ai ajuns. Fericiții, după nuntă „cu fotograf” și cu nuntași, expuși în vitrină pentru câteva săptămâni în poziție de drepți, pieptănați și lucioși de la briantină, păreau plini de acea mândrie veșnică. Mândria de a fi ajuns în vitrina de cartier!

Dacă reușeai să ajungi în vitrina fotografului, la „Foto Stela” la Chirigiu, in inima Rahovei adică, era lucru mare de tot. Ceilalți își scoteau pălaria când treceai, la biserică se plecau în fața ta și la pâine puteai trece în față, că deh, erai un om cu drepturi, pentru că „ai avut bani de fotograf cu lumină la nuntă”.