Nouă ceasuri si nouă minute... Peste sase minute pleacă trenul. Un minut încă si se-nchide casa. Repede-mi iau biletul, ies pe peron, alerg la tren, sunt în vagon... Trec de colo până colo prin coridor, să văz în care compartiment as găsi un loc mai comod... Aci. O damă singură, si-fumează, atât mai bine! Intru si salut, când auz o mârâitură si văz apărând dintr-un paneras de lângă cocoana capul unui cătel lătos, plin de funde de panglici rosii si albastre, care-ncepe să mă latre ca pe un făcător de rele intrat noaptea în iatacul stăpânii-si.
- Bubico! zice cocoana... sezi mumos, mamă!
"Norocul meu, gândesc eu, să trăiesc bine!... Lua-te-ar dracul de javră!"
Bubico se linisteste putin; nu mai latră; îsi retrage capul în paneras, unde i-l acopere iar cocoana cu un tărtănas de lână rosie; dar tot mârâie înfundat... Eu, foarte plictisit, mă lungesc pe canapeaua din fata cocoanii si-nchiz ochii. Trenul a pornit... Prin coridor umblă pasajeri si vorbesc. Bubico mârâie artăgos.
- Biletele, domnilor! zice conductorul, intrând cu zgomot în compartimentul nostru.
Acum Bubico scoate capul foarte sus si, vrând să sară afară de la locul lui, începe să latre si mai grozav ca adineaori. Eu întind biletul meu conductorului, care mi-l perforează. Conductorul face un pas către cocoana, care-si caută biletul ei în săculetul de mână, pe când Bubico latră si chelălăie desperat, smucindu-se să iasă din paner.
- Bubico! zice cocoana, sezi mumos, mamito!
Si-ntinde biletul. Când mâna conductorului s-a atins de mâna cocoanei, Bubico parc-a-nnebunit. Dar conductorul si-a terminat treaba si iese. Cocoana îsi înveleste favoritul mângâindu-l "mumos"; eu mă lungesc la loc închizând ochii, pe când Bubico mârâie înfundat ca tunetul care se tot depărtează după trecerea unei grozave furtuni. Acum nu se mai aude de loc. Dar auz hârsâitul unui chibrit: cocoana îsi aprinde o tigaretă... Încă nu mi-e somn. De ce n-as aprinde si eu una? A! de degrabă să nu pierz trenul, am uitat să-mi iau chibrituri. Dar nu face nimic... S-o rog pe mamita lui Bubico... Scot o tigaretă, mă ridic si dau să m-apropiu de cocoana. Dar n-apuc să fac bine o miscare, si Bubico scoate capul lătrându-mă mai furios decât pe conductor; latră si chelălăie si tuseste si...
- Bubico - zice cocoana - sezi mumos, mamitico!
"Lovi-te-ar jigodia, potaia dracului!" zic în gândul meu. N-am văzut de când sunt o javră mai antipatică si mai scârboasă... Dacă as putea, i-as rupe gâtul.
În zbieretele desperate ale lui Bubico, mamitica îmi dă s-aprind. Îi multumesc si m-asez în locul cel mai depărtat din compartiment, de teamă că n-am să mai pot rezista pornirii si am să-i trag la cap când si l-o mai scoate din paner.
- Frumusel cătel aveti, zic eu cocoanii, după câteva momente de tăcere; da' rău!
- As! nu e rău, zice cocoana; până se-nvată cu omul; dar nu stiti ce cuminte si fidel este, si destept! Ei bine! e ca un om, frate! doar ca nu vorbeste...
Apoi către paner, cu multă dragoste:
- Unde-i Bubico?... Nu e Bubico!...
Din paner se aude un miorlăit sentimental.
- Să-i dea mama băietelului zăhărel?... Bubico! Bubi!!
Băietelul scoate capul cu panglicute... Mamita-l degajează din toalele în cari dospeste-nfăsurat si-l scoate afară. Bubico se uită la mine si mârâie-n surdină. Eu, apucat de groază la ideea că nenorocitul ar încerca să mă provoace, zic cocoanei:
- Madam! pentru Dumnezeu, tineti-l să nu se dea la mine! eu sunt nevricos, si nu stiu ce-as fi în stare... de frică...
Dar cocoana, luând în brate pe favorit si mângâindu-l cu toată duiosia:
- Vai de mine! cum crezi d-ta?... Noi suntem băieti cuminti si binecrescuti... Noi nu suntem mojici ca Bismarck...
- Ha? zic eu.
- Bismarck al ofiterului Papadopolinii.
Dându-mi această explicatie, cocoana scoate din săculetul de mână o bucătică de zahăr:
- Cui îi place zăhărelul?...
Bubico (făcând pe bancă sluj frumos, cu toată cletinătura vagonului): Ham!
- Să-i dea mamitica băiatului zăhărel?
Bubico: Ham! Ham!
Si apucă bucătica de zahăr si-ncepe s-o rontăie... Cocoana scoate din alt săculet o sticlă cu lapte, din care toarnă într-un pahar; apoi:
- Cui îi place lăptic?
Bubico (lingându-se pe bot): Ham!
- Să-i dea mamitica lăptic băiatului?
Bubico (impacient): Ham! Ham!
"Ah! suspin eu în adânc; lua-te-ar hengherul, Bubico!"
Dar cocoana apropie paharul aplecat de botul favoritului, care-ncepe să lăpăie, si lăpăie, si lăpăie, până când un pasajer se arată la usa compartimentului nostru uitându-se-năuntru. Bubico se opreste din lăpăit si se porneste să latre ca o fiară, cu ochii holbati si muscând în sec si clăntănind din dinti, si tusind si...
"Vedea-te-as la Babes, jigăraie îndrăcită!" gândesc eu, si prin mintea mea începe să treacă fel de fel de idei, care de care mai crudă si mai infamă.
Pasajerul s-a retras de la geam. Bubico s-a potolit. Cocoana toarnă iar lapte-n pahar si bea si dumneei. Eu simt cum mă năvălesc, din ce în ce mai irezistibile, ideile negre.
- A propos - zic eu - madam, vorbeati adineaori de Bismarck... al...
- Al ofiterului Papadopolinii...
- Ei! Ce e Bismarck?
- Un dulău de curte... Era să mi-l omoare pe Bubico... Papadopolina are o cătelusă, Zambilica, foarte frumusică! sade alături de mine; suntem prietene; si dumnealui (arată pe Bubico), curte teribilă! (Către Bubico:) Craiule!... (Către mine:) Mizerabila de servitoare, o dobitoacă! i-am spus, când l-a dus afară de dimineată - că nu stii ce curat e! - zic: "Bagă de seamă să nu scape, să se ducă iar la Papadopolina, că-l rupe Bismarck..." dulăul ofiterului, care sade cu chirie la ea. (Tuseste cu mult înteles.) Eu nu stiu ce făceam pân casă, când auz afară chelălăituri si tipete... Strig: "Bubico! Bubico! unde e băiatul?!" Alerg... Mi-l aducea dobitoaca pe brate; d-abia-l scoseseră ea si Papadopolina si soldatul ofiterului din gura dulăului. Ce să-l vezi?... tăvălit, lesinat si moale ca o cârpă. Zic: "Vai de mine! moare băiatul!" Stropeste-l cu apă! dă-i cu odicolon la nas!... Ce-am pătimit, numai eu stiu... Două săptămâni a zăcut... Am adus si doftor. Da-n sfârsit, slavă Domnului! a scăpat... (Cătră Bubico:) Mai merge la Zambilica băiatul?
Bubico: Ham!
- Să te mănânce Bismarck... craiule!
- Ham! ham!
Si sare de pe bancă jos în vagon si apucă spre mine.
- Cocoană! strig eu, ridicându-mi picioarele; eu sunt nevricos, să nu se dea la mine, că...
- Nu, frate! zice cocoana, nu vezi că vrea să se-mprietinească? Asa e el: numaidecât simte pe cine-l iubeste...
- A! zic eu, având o inspiratie infernală; a! simte pe cine-l iubeste... vrea să ne-mprietenim!... Bravo!
Si pe când cătelul se apropie să mă miroasă, iau un pachetel de bonboane, pe cari le duc în provincie, la un prietin; îl deschid, scot un bonbon si, întinzându-l în jos, cu multă blândete:
- Cutu, cutu! Bubico băiatul! Bubi!
Bubico, dând din coadă, se apropie mai întâi cu oarecare sfială si îndointă, apoi, încurajat de blândetea mea, apucă frumos bombonul si-ncepe să-l clefăie.
- Vezi că v-ati împrietinit! zice cocoana cu multă satisfactie de această apropiere.
Apoi îmi spune genealogia favoritului... Bubico este copilul lui Garson si al Gigichii, care era soră cu Zambilica a Papadopolinii, ceea ce, care va să zică, însemnează că Zambilica este mătusa lui Bubico după mamă... În timp ce cocoana-mi povesteste, eu, înfrânându-mi aversiunea si dezgustul în favoarea unui scop înalt, întrebuintez cele mai înjositoare mijloace spre a intra în bunele gratii ale nepotului Zambilichii. Si-n adevăr, Bubico se tot apropie de mine, până se lasă să-l iau în brate. Simt că mi se bate inima de teamă ca nu cumva, printr-o miscare, ori privire, să trădez un plan mare ce l-am croit în adâncul constiintei mele. Cocoana nu se poate mira îndestul de prietenia ce-mi arată Bubico, pe când eu cultiv cu stăruintă această prietenie atât de scumpă mie, prin mângâieri si bonboane.
- Ei vezi! cum v-ati împrietenit... Ce e, Bubico? ce e, mamă? iubesti pe domnul? da?
Si Bubico răspunde, gudurându-se-n bratele mele:
- Ham!
- Asa? ai trădat-o care va să zică pe mamitica?... craiule!
Bubico: Ham! ham!
- Trebuie să fii om bun! Nu trage el la fitecine...
- Fireste, coconită; simte cânele; are instinct.
Când zic acestea, iată că trenul se opreste în Crivina. Pe peron se aud lătrături si ceartă de câni. Bubico dă să se smucească din bratele mele; eu îl tiu bine; el începe să latre îndârjit cătră fereastra vagonului. Trenul porneste iar, si Bubico, întorcând capul către partea de unde s-aude depărtându-se cearta semenilor lui, latră mereu; eu îl mângâi, să-l potolesc; el, când nu se mai aude nimic, ridică botul spre tavan si începe, în bratele mele, să urle... în bratele mele!
"Ah! Bubico - zic eu în sine-mi, mângâindu-l frumos - de capu-ti!... vedea-te-as mănusi!"
Dar Bubico urlă mereu.
- Doamnă - zic eu - rău faceti că-l tineti asa de aproape pe Bubico si acoperit asa în căldură, poate să turbeze... Chiar asa, aici e prea cald.
Si zicând acestea, mă scol cu Bubico-n brate si m-apropiu de fereastra vagonului. Pun pe Bubico binisor jos lângă mamita lui, si cobor geamul, aplecându-mă să respir. Afară, noapte neagră ca si ideile mele.
- Bine faci! să mai iasă fumul de tigară, zice cocoana.
Intrăm pe podul Prahovii... Mă-ntorc, iau o bonboană, i-o arăt lui Bubico, care s-apropie de mine bâtâind frumusel din coadă.
"Pe memoria lui Plutone si a fidelului său Cerber! zic eu în gând ; jur că au mintit acei cari au cântat instinctul cânilor! E o minciună! Nu există!"
Bubico îmi ia bonboana; îl iau în brate si mă dau lângă fereastră, ridicându-l în dreptul deschizăturii. Aerul răcoros, trecându-i pe la bot, face mare plăcere lui Bubico. Scoate limba si respiră din adânc.
- Să nu-l scapi pe fereastră!... pentru Dumn...
Dar n-apucă mamitica să rostească-ntreg sfântul nume al creatorului, si Bubico dispare ca un porumbel alb în neagra noapte, înapoi spre Bucuresti, zburând - la Zambilica, probabil. Mă-ntorc cu fata spre cocoana si, prezentându-i mânile goale, strig exasperat:
- Doamnă!
Un răcnet!... A-nnebunit cocoana!
- Repede, doamnă, semnalul de alarmă!
O duc la semnal si o-nvăt cum să-l tragă. Pierdută de durere, execută miscarea cu o supremă energie. Trenul, stop! pe loc. Cletinătură colosală. Emotie generală-ntre pasajeri.
- Cine? cine a dat alarma?
- Dumneaei zic eu către personalul trenului, arătând pe cocoana lesinată.
Trenul se pune din nou în miscare. La Ploiesti, cocoana s-a desteptat din lesin; zdrobită de nenorocire, trebuie să răspunză la procesul-verbal ce i se dresează pentru întrebuintarea semnalului. Pe când, în mijlocul pasajerilor grămăditi, cocoana se jeleste, eu m-apropiu de urechea ei si, c-un rânjet diabolic, îi soptesc răspicat:
- Cocoană! eu l-am aruncat, mânca-i-ai coada!
Ea lesină iar... Eu trec ca un demon prin multime si dispar în noaptea neagră...

"Moftul român", 1901, 29 aprilie; vol. Momente (1901), Momente, schite, amintiri (1908)