- Se vede după nas, cum se vede un om „așezat” după pantofi și guler, așa se vede unul care bea, „după nas”....

Acesta a fost etalonul generației 60. Astăzi asemenea expresii sunt considerate „șablon”, și tocmai după acesta se ghida societatea în acele anotimpuri în care grădinile erau pline de prune, de foarte multe prune și acestea de foarte multe sorturi.

- Ai văzut cum se clatină nea Costin? întreba Mihăiță care de rușine față de nu știu cine sau ce, mă punea să mă uit în altă parte când trecea cineva clătindindu-se pe lângă noi... Noi stăteam cât era ziua de lungă, ba pe la șosea, ba pe câmp, așteptând un ceva fără nume.

Nea Costin, nea Gogu, nea Bobric, rareori nea Tudor de pe Șoseaua Vârteju, abia ce coborau din autobuz se clătinau din ce în ce mai tare, se uitau pe furiș în jur și ori făceau pipi la stâlpii de electricitate, - erau numai stâlpi din lemn, nu din beton -, ori se țineau de salcâmii ce sprijineau gardurile, și ele din lemn, încercând cu mare efort să nu cadă, brusc „din picioare”.

Mare era rușinea pentru ei și toată familia lor, dacă nu reușeau să se țină de ce apucau. Când unul dintre ei cădea, se chinuia apoi să se scoale, copiii chițăiau a veselie, se îmbrânceau să-l vadă tot, întins întreg pe omul cel mare, față de care trebuiau să aibă un respect nelimitat și îl salutau cu „săru-mâna”…..

- Nu, nu i-am văzut mergând drept nu, da’ tu?
- Ba da, a mers drept nea Costin duminica aia, când a venit sectoristu, io am mâncat ouă cu maioneză de la maicăta, nea Sandu cânta cu vioara lui legată la capăt cu sârmă și s-au dus toți la vot, nu știi mă, duminica aia?

Mă, atuncișa am primit io șapca nouă din piață și tata a pus căciula ailaltă din blană gri…..da mă, atunci!!

În ziua aceea de duminică nea Costin mersese drept, ca noi toți care mergeam unul după altul la vot.

Noi, copiii, nu știam ce e aia „vot”, dar mergeam ca la sărbătoare, lumea era toată în soare, toți îmbrăcați de duminică, nu se putea să nu fie ceva „de bine”. Se vota în școala de cartier, acea micuță casă pe care o dăduseră pentru acest eveniment cu var. Peste tot mirosea a var rece și proaspăt și vopsea lipicioasă cu care se stropiseră la repezeală ferestrele, ce păreau că nu se vor mai deschide multă vreme. Nu avea cine să se gândească că ferestrele mai trebuie deschise vreodată.

Oricum era de mare mirare, cum ajungeau seară de seară acești bărbați acasă, întregi. Se auzeau apoi câteva strigăte din fiecare curte, în umbra gardului, câinii lătrau, unii se mai ascundeau. Printre uluci se uitau nasuri de copii sau baticele negre ale femeilor curioase.

Nasul se vede la prima vedere, si nu știu de ce pe vremuri cei care cu cât beau mai mult aveau un nas din ce în ce mai mare și ochii li se pierdeau în cap, privirea blândă și pierdută.

Vorbeau puțin acești bărbați. Vorba lor dimineața era scurtă, iar pe seară se pierdeau în gânduri pe care le destrămau filosofic, cu gesturi largi, dar abrupte de la freamătul țuiculițelor prin vene către noi copiii.
Seara ei nu ieșeau în fața porții în pijamalele acelea vărgate, erau deja obosiți și se culcau filosofic cu toată viața lor și pierdeau serile.
Băutorii de vin seara aveau o mare energie și ieșeau cu stropitoarea să ude fluierând florile ….

- Ia auzi la el, fluieră a pagubă, o auzeai pe tanti Lila cum se ținea cât era ea de firavă de „ulucile” gardului, băgându-și speriată părul sub baticul cel negru, se uita curioasă la stânga și dreapta după oare cine fluieră….
- Ce bre, ce-ai de fluieri?…Nu e bine seara!…Cum nu e bine în biserică, vai de voi și măicuțele voastre care nu v-au învățat cum e de rău fluieratu ăsta….deh, maică, io și ai mei am plătit toate fluierăturile satului…..da, maică fluieratu te omoară, deh, ce știți voi....
- Ce bre tanti Lilo, de ce să nu fluier, răspundea un tânăr în pijama cu ochii roșii și cu glasul ridicat…..Păi am fost la nuntă și am cântat și iaca acu am chef să stau pe piatră și să fluier, păi dacă te nervează intră în casă bre….Că ce e strada lu mata? replica tânărul înfipt în stropitul aiurea de pe marginea străzii.

Acest tânăr nu era ieșit din comun. Cam toți, care nu mai mergeau la școală, care terminaseră nu cine știe ce școală profesională, se considerau tare școliți….

A purta pijama în dungi și a te plimba țanțoș pe înserat, să stai așa să joci table pe marginea drumului, când femeile ușuie găini, mătură strada sau cele cu serviciu, se întorceau încărcate că abia se țineau de sacoșele cocoșate, era semn de mare maturitate.

Doar bărbații în „toată firea” aveau curaj să mărșăluiască de-a lungul străzii lor în maiou și în pijama. Da, toată seara și-o petreceau pe stradă, dând verdicte în gura mare despre unu, despre altul, în dialog printre garduri cu bătrânele care nu ieșeau în stradă, pentru că ele se făceau că mai aveau treburi pe lângă casă.
Tinerii care mai juca țurca sau mai erau prin profesionale aveau pantaloni scurți, atât de tociți că nu știai ce au fost înainte.
Unii n-aveau nasturi, da, da, am văzut cu ochii mei, aveau ață, sfoară, chiar sârmă uneori, să strângă stofa una într-alta.
Cizmarii aveau de lucru zi și noapte, pentru că toți oamenii își duceau de câteva ori pe an pantofii la pingelit sau unii, mai economi, își puneau plecheuri, și tropaiau prin tot orașul. Dar atunci nu se mira nimeni și nici nu deranja.
Imaginați-vă că ați auzi acum acele zgomote metalice!

Dar numai cu tocuri impecabile, cu un guler apretat de te zgâria și bărbații cu acele balene că doar, doar stă drept toată ziua, se puteau simți „cineva” sau de-a dreptul „în largul lor” când erau priviți.

Cei care beau nu își puteau schimba fizionomia, ci fizionomia îi schimba pe ei. Mă întreb ce fel de alcool trebuie să fi fost de așa mulți aveau nasul roșu și uriaș, ce în timp se lățea și mai mult, pielea se lăsa, dar el, nasul, stătea țanțoș pe mijlocul feții, o umplea toată.

Așa a fost la nea Costin, nea Gogu , Bobric sau generalul Mater.
Unii aveau și burtă, dar puțini, nu prea aveau din destul de mâncare decât de sărbători când se mânca zile în șir.

Și să nu spuneți că ați văzut mulți oameni în tramvai suflându-și nasul în batistă? Iarna era un spectacol și atunci nu mai puteam și îi povesteam mamei cum oameni care se credeau mari, adică sectoristul sau tovarășul locțiitor stăteau în stație și își suflau pur și simplu nasul în vânt. Da, storceau nasul de parcă n-ar fi fost al lor și tot ce puteau stoarce aruncau cât colo, iar cei din stație se dădeau la o parte. Nimeni nu zicea nimic. Era normal. Doar eu aveam buzunarele tixite de batiste pe care mama le spăla, le călca și le ținea în dulap cu lavandă în săculețe de mătase, să nu cumva să le atace moliile.
Pai chiar dacă le atacau , nu apucau într-un secol să treacă prin toate rafturile pline ochi, aranjate la milimetru, pline cu săpunuri ca să miroasă bine.

Fiecare raft avea obligatoriu la margine o mică danteluță pe care cineva o cususe special pentru rafturile din dulapuri: dulapuri de haine, bucătărie, rafturi, veselă, dulăpior în care se țineau numai lucruri de cusut și dulăpior în care erau toate periile, ustensilele de păr și un dulăpior și mai mic în care se țineau lucrurile de curățat pantofii.

Și acest obicei de împodobire a rafturilor, ca și fețele de pernă, cu texte și diverse păsări cusute în negru și auriu, era adus de mama din Ardeal, pentru că aici în Rahova n-am văzut pe la ceilalați.

Aici însă toți aveau ciucuri la cheile de dulap și unul sau doi pești mari de sticlă de diverse culori cu gura neverosimil de mare, iar la geam puteai vedea din stradă flori de plastic sau hârtie. Uneori unica pată de culoare în lumea aceea învăluită în culori cenușii.

- Mamă, noi de ce n-avem ciucuri la dulap dar avem dantele în dulap, am întrebat, nu din curiozitate ci pentru că îmi doream să avem și noi ciucuri colorați cum văzusem la ceilalți copii.

- Vai de mine, nu-i frumos, n-o să agățăm de chei ceva, „nur so” (doar așa) pentru că are toată lumea, cheia e cheie, nu e bibelou, auzi tu ciucuri, deranjează....La mine în Ardealul meu așa ceva nu e și ce fac ei, nu facem noi.

Nu o dată am rugat-o să punem și noi ciucuri, unii roșii, unii albi, ba se clătinau ei, ba s-ar fi jucat pisica cu ei…Mama n-a vrut, și mai adăuga nervoasă „ și pe ăia cum să-i spăl, sunt atât de mici, am destule de spălat de sărbători la mileuri și perne”. Da, erau multe de spălat și apretat și ciucurii nu cred că puteau fi nici spălați, nici apretați.

Așa s-a întâmplat că dulapurile noastre n-au avut nici o podoabă și nici peștii de sticlă nu tronau pe televizor sau pe pervazul unde puteai să numeri anotimpurile după seria de muște moarte sau păianjeni morți de foame între geamurile duble……și tare mi-am dorit pentru că acolo străluceau tare frumoase aceste podoabe - în camerele cu tavanul lăsat și ferestrele mici.