Începe, Doamne, iar să-ți pară rău
Că m-ai ales un timp să-ți fiu al tău?
Îmi dăruiseși un crîmpei de har
Și-mi dovedeai că harul fusese în zadar.
Îngenuncheat nainte-ți cu frică și sfiială
Mă încerca mereu și cîte-o îndoială,
Și tulburat de taine și murmure cerești
Te-am întrebat odată, cine ești?
Să-mi fie singurul păcat
Pe care socoteam că l-ai uitat?
Născutul fără aripi, ca oamenii mai proști,
Nădăjduiam că tu mă recunoști,
Dar trebuia păcatul să-mi fie și mai greu
De care-mi cerci sfîrșitul de-a pururea mereu.
Dar n-așteptam pedeapsa să-mi fie-atît de grea,
Cînd judecași fărîma de viață fost-a mea.

La cîte-o cotitură rămînem față-n față,
Și asta se numește în pravila ta viață.
Þi-ai săvîrșit Adamii și Cainii în Satani
Nu-i mai iubești pe oameni că-ți trebuie dușmani.