Sufletul meu e câine credincios
L-am dezlegat adeseori din lanț,
Adeseori din cușca lui l-am scos
Și l-am târât până la șanț,
Până la șanțul întăririi mele,
Ca să-l înnec în zmârcul dintre stele.

Desprins cu lanțul și lungimea lui,
Se-ntoarce repede la cușcă
Și mârâie la biciul dintr-un cui
Care scoboară pe-nserat și-l mușcă
Și i se plimbă ca un foc pe piele
Rănile lui sunt și-ale mele.


Câine mișel, tu mârâi numai biciul
Și urmele și pragul mi le lingi!
Căci te târăști ca să-ți păstrezi șoriciul
Și dând din coadă voia mi-o învingi.
Pe toată viața înnădit cu tine,
Nedespățit de coadă și de bot,
Sunt supărat că, strânși atât de bine,
Să te alung din bătătura mea nu pot.

Însă mă jur, când voi cădea de moarte,
Hoitul meu gol nu-ți va spori ospățul,
Căci de aproape, ca și de departe,
Te voi croi și din mormânt cu bățul.