Anotimpuri îndrăgostite, însângerându-se surd
în noaptea de echinox,
amintiri
și ierburi văratice
le regăsesc pe același pervaz de fereastră
în casa veche a serdăresei...
...Cândva, rostind versuri, aici,
trăiam un echinox intim, hotar
între adolescență și bărbăție,
și, pentru o clipă,
păream o statuie ciudată,
despicată în două, pe neașteptate,
din tălpi până-n creștet.
O jumătate a trupului
se-mpleticea fără vlagă într-un vid colorat,
în vreme ce umbra celeilalte
cutreiera, învingătoare, stelele.
Când statuia a redevenit întreagă
m-am privit într-o frunză
și m-am văzut mai matur,
dar cu chipul tăiat de-o cicatrice albă
ca un tăiș subțire, de spadă...
Rana durea blând, iluminându-mi fruntea,
și-mi simțeam umerii atinși
de zbaterea păsărilor pornite-n exod,
și de aurul
unui septemvrie grav...
Am aprins lampa unui măr
. semnul de pe chip dispăruse .
și-am rostit ultimele sunete ale versului
început cu un anotimp în urmă...