Era-n suplețea-i, decisiv aproape,
un arc, nefrânt nici față de femei,
și-ades, cu fruntea fără să-i mai scape,
la față se-aprindea ca un crâmpei

de una ce trecea, de numai una
ce-i tăinuia un vechi străin portret:
zâmbea. Nu mai era cel care-ntruna
în întuneric stă, plângând încet.

Și-n timp ce-o altă-ncredere în sine
îl mângâia și-apoi pierea curând,
răbda femeilor privirea bine,
ce-l admira, înduplecându-l blând.




Traducere Mihail Nemeș