Ci să mă uiți tu, om nesăbuit,
Spre dulcea-ți fericire.
Sunt chip din gândul tău cioplit,
Dorești o nălucire.

Și crede tu cel rătăcit în vis
Și în suspin și chin,
Cu cât aproape par că ți-s,
Cu-atâta-mi ești străin.

Așa copii, ademeniți de lună
Ce-n unde tremură zâmbind,
S-aruncă-n vis, iar zbatere nebună
Destramă chip de-argint.

Spre nici un bine lacrimile-ți nu-s,
Și nu te-ncrede-n vis,
Că-n ceruri luminează luna, sus,
Nu ție, ci-n abis.

1855
Traducere Emil Burlacu