Copilăria mea pierdută
Demult, prin rariștea din tei,
Și-a dus, cu râsul ei năvalnic,
Și-a dus și lacrimile ei...

De-atuncea nu mi-s umezi ochii,
Oricâte vifore mă frâng,
Vai, mă-nfior când mintea-mi spune
De câtă vreme nu mai plâng.

Pesemne lacrimile mele
Acuma-n suflet se cobor,
Și-mpotmolindu-se-n adâncuri
Își sap-acolo taina lor...