Peste orașe, flăcări vibrânde. Nimb de forță,
lumina recompune statui, pe bulevarde.
O omenească torță conture vii împarte,
iar eu – sunt cel ce arde,
sunt însăși noua torță.

Cotidiene fulgere din stâlp în stâlp le-alung,
aprind în aer nevăzute ruguri,
când firele-mi se leagănă-n văzduhuri,
continuându-mi degetele mâinii –
și în cuptoare roșii-apoi ajung,
stârnind pe lespezi dansul, cu talpa goală,-al pâinii...

Sunt sângele mișcării. Focul tânăr
cu ochii arși de fum, de flăcări nins;
dar uneori, mi-apasă greu, pe umăr
arcade de scântei și îngenunchi
și pentru-o clipă numai, pare-nvins,
electricul meu trunchi...

Cândva, am să asfint de tot. Știu clipa.
Dar pot s-o întârzii, s-o-ndepărtez,
din trup smulgându-mi, în amurg, cântând,
pumnalele de wolfram, sângerând.

Pot să mă sting purtând în trup, ascunsă,
a dăruirii liniște
străină de adevărata moarte.

... Iar de mai pot s-aprind măcar o frunză
devin, în spații, steaua Altaïr
și-ard mai departe, mai departe, mai departe!...