Central Park, sfârşit de toamnă, copaci
de mătase electrică şi culoarea sângelui
în frigul albastru al cerului ce urcă
şi se deschid

apoi încet ce se sting,
umbra
ce urmează să vină, aerul
ce se întunecă.

Şi începu a străluci coroana
înghețată de zgârie-nori
pe mulțimea tenebroasă de pe străzi.

Eu întreb pe Oonagh: de ce poartă părul aşa,
gri la treizeci de ani.
Dar ea dansând mişcă cenuşa de pe cap
şi ochii celeşti neînchipuiți
face un cerc magic
la Manhattan, face de sine un incendiu
şi deschide brațe, vâsle, aripi

în oceanul de voci al serii.

Ascultă ce țipete de bărci învizibile
în golfulețul negru.