Părea că mă locuiește și că venise,
lăsase o parte din cai pe ficatul meu.
Ce miros, doamne, de potcoavă,
și de vărsături de stea grasă!
Descălecase și tâmpla și-a pus-o pe tâmpla mea.

Dezbrăcându-se de armura murdară de sânge,
înota, când într-un ochi al meu,
când în celălalt.
Spălându-și trupul luminos cu vederea mea.

M-a rugat să întâlnesc noaptea
și să împing cu un cuvânt stelele fixe,
ca și cum aș fi putut s-o fac...
De dragoste de el și din legea ospeției,
am putut ce nu se poate.

Am fost ne mai fiind, pe morți i-am făcut să viseze,
rugina de pe săbii am atârnat-o de stele,
cu brațul drept am dat la o parte noaptea
arătându-i infinita noapte.

Sânge proaspăt, petrecere mare,
în drum spre Cartagina.