Nefericit cel ce zadarnic iubit să fie tot așteaptă ;
Mai neferice, când, de golul din suflet, a iubi nu poți ;
Dar mai nefericit pe lume acela-mi pare dintre toți
Ce nu iubește, căci nu poate uita că a iubit vreodată.

Când ochi ce-ndeamnă ori vreo frunte nesfiitoare o să vadă,
Amăgitoarea voluptate i-or otrăvi-p amintiri ;
Iar dacă grația, virtutea au să trezească-n el simțiri,
Cu veșted suflet, la picioare el îngerului n-o să-i cadă.

Când semenii disprețuindu-și, când acuzându-se pe sine,
De-o pământeană nu se-atinge, fuge de cele ce-i par zâne.
Privind spre una și spre alta, nădejdea-n el nu mai veghează.

Inima lui parcă-i un templu străvechi ce cade în ruine,
Pe care vifore și veacuri l-au pustiit și stă să cază,
În care nu vrea să stea zeul, și-n care omul nu cutează.