De-a lungul celor 40 de ani, de când am devenit cetățean israelian, mi-am pus de multe ori întrebări legate de identitate. Acest gen de dileme nu mă caracterizează numai pe mine, ci pe toți israelienii și, probabil, pe locuitorii întregii planete. În presa israeliană apar, din când în când, sondaje, care încearcă să clarifice prioritatea auto-definirii cetățenilor, dacă se consideră, în primul rând, israelieni sau evrei. La prima vedere un sondaj absurd, dar, mulți ani, tematica evreiască rămânea într-un plan secundar, se încerca o desprindere de stereotipul evreului din Diaspora, crearea unei identități diferite, a unui “om nou”, israelian curajos, care reușește să se confrunte cu ostilitatea țărilor arabe din zonă, cu arma în mână și fruntea sus, să se angajeze cu trup și suflet la dezvoltarea noului stat, să construiască șosele, să fertilizeze deșertul sterp, să dezvolte o industrie avansată, competitivă cu țările occidentale, fără complexe de inferioritate.

Pare de necrezut, dar, mulți ani, până și Holocaustul era abordat cu mănuși de mătase, generația din care au pierit 6.000.000 preferă să tacă, până și unica stație de televiziune din anii 70, exceptând Ziua Comemorării (Yom Hashoah), transmitea rareori documentare sau mărturii și, deși Memorialul Yad Vashem fusese întemeiat încă din 1953, supraviețuitorii ajunși în Israel preferau să nu dialogheze, nici măcar în familie, pe acest subiect. Nu e de mirare că majoritatea celor care răspundeau la sondaje se declarau întâi israelieni, secundar evrei. În memoria colectivă, evreul devenea un minoritar rătăcitor, perindat prin multe meleaguri, persecutat, slab, legat de tradiția religioasă, de stereotipuri disprețuitoare.

Ca mulți alții, și eu mă consideram, în primul rând, israelian. Amintirile legate de România, de manifestarile antisemite, erau aruncate într-un colț uitat, învelite cu bandaje groase, sub care rănile deschise se transformaseră într-o cicatrice care părea vindecată. Părinții mei vorbeau rareori despre Holocaust, aveau alte griji, să se integreze în noua societate, să se realizeze profesional, fără a retrăi trecutul, iar războiul din 1973, conflictele militare, îi preocupau mai mult. Ce rost avea să mă tulbure cu experiențele lor tragice? Nici bunica mea nu era dispusă să-mi povestească despre lagărele din Transnistria, iar eu, deși citeam uneori cărți despre al doilea război mondial, preferam să nu mă las copleșit de evenimentele descrise, erau parte dintr-o istorie cu care mă identificam doar la nivel superficial, a fost, a trecut; prezentul și viitorul sunt mai importante.

Evreu israelian la Frankfurt

Eram în vizită la Frankfurt, la rudele mamei mele. Sissi și Leon locuiseră, în București, pe Calea Victoriei, într-un mic apartament, frecventat de multe personaje celebre, artiști, cântăreți de operă, medici, ziariști, scriitori, elita intelectuală a capitalei. Sissi era, în ochii mei, o zeiță, nu era frumoasă, dar întotdeuna elegantă, parcă scoasă dintr-un jurnal de modă, o perfectă cunoscătoare a codului manierelor elegante, recita în germană și franceză, nu pierdea un concert, o premieră… Iar Leon, un bărbat arătos, numai zâmbet, amabil, nu era foarte instruit, dar avea un farmec aparte și îi placea să fluiere arii din opere… Ce mult îi iubeam eu în copilărie! Când părinții mă luau în vizită, iar Leon mă așeza pe genunchii lui, pentru mine era o sărbătoare. Îmi amintesc de periuța de dinți verde, pe care mi-o dăruise Sissi, mi-a fost atât de greu să mă despart de ea, și, deși se tocise, o păstram, alături de cea nouă.

Sissi și Leon au emigrat cu mult înaintea noastră în Germania, iar eu, prin 77-78, am plecat la Frankfurt, să-mi vizitez și alte rude, dar am poposit la ei. Era spre sfârșitul lui decembrie și nu mi s-a părut ciudat că ei, evrei, sărbătoresc Crăciunul. În prima seară am fost invitați la un inginer evreu din Offenbach, căsătorit cu o româncă, pe care o cunoscusem încă la București. Am aflat că domnul Rappaport era din același cătun cu părinții mei, copilăriseră impreună. În timpul cinei festive, lângă bradul impodobit, mi s-au povestit peripeții din Dorohoiul de odinioară, apoi am fost întrebat despre Israel, cum văd situația politică, dacă am prestat serviciul militar. În scurt timp inginerul m-a împroșcat cu epitete agresive la adresa Israelului: un stat militarist, care a cucerit un teritoriu străin, iar “poporul ales” , în numele unor percepte religioase, persecută arabii. Orice argument al meu, istoric sau politic, se bloca de fraze pline de ură și etichete relativ la evrei, tonul lui era tot mai ridicat, atmosfera devenise tensionată, soția a încercat să calmeze spiritele, dar privirea lui m-a blocat, nu era doar o dispută fierbinte, simțeam că el ura în mine tot ce era evreiesc, poate chiar pe sine însuși. Am plecat abătut, dar Sissi și Leon m-au asigurat că nu era un evreu antisemit, ci doar un om iute la mânie și, poate tocmai pentru că îi pasă, s-a încins, uitând faptul că eram musafiri.

A doua zi, rudele mele organizau cina și m-au anunțat că vor veni invitați germani și trebuie să mă pun la costum și cravată. Theo, un domn în vârstă, uscățiv, plin de riduri, foarte elegant, era însoțit de o nevastă pipernicită, cu obrajii marcați de timp, nefardată, îmbrăcată sobru, și de amanta lui de-o viață, machiată în mod strident, îmbujorată, dolofană, cu gene lungi și voce ascuțită. Cele două femei parcă se completau. Conversația s-a desfășurat în germană, deoarece era singura limbă pe care o știau musafirii, uneori Sissi traducea; le-am povestit despre viața cotidiană a Tel Aviv-ului, m-au întrebat de marile magazine din Frankfurt, pe care le vizitasem cu două zile înainte, în Israel nici nu visam la un asemenea belșug, pe atunci oamenii erau modești, cu pretenții limitate.

Theo mă privea în mod ciudat, mă scruta insistent, parcă ar fi dorit să afle și altceva de la mine. Era destul de informat în ceea ce privește situația beligerantă din Orientul Mijlociu. La un moment dat discuția a avut loc doar în germană, dar am prins câteva cuvinte, care mă nelinisteau, deși nu înțelegeam contextul. Theo povestea ceva în detaliu și râdea, împreună cu cele două femei, rudele mele zâmbeau, mai puțin amuzate, dar eu simțeam că ceva nu-mi place. Leon s-a întors spre mine și mi-a șoptit cu mândrie: – Theo a avut, în timpul războiului, rang mare, era ofițer de Gestapo, la Paris!

M-am ridicat brusc de la masă, apoi mi-am luat pardesiul și am ieșit în frigul străzii. M-am plimbat câteva ore, priveam clădirile albe, curate, mașinile Mercedes, vitrinele împodobite, dar gândul îmi fugea către familia mea, Tel Aviv, Ierusalim, Transnistria, filmele despre război, lagărele despre care știam atât de puțin.
A doua zi mi-am luat rămas bun de la rudele mele din Frankfurt, ne-am sărutat, ne-am despărțit în cele mai bune relații. Nu s-a amintit nimic despre seara precedentă, orice cuvânt era de prisos.

Fire și rezonanțe

Din acea zi am început să citesc tot mai multe cărți din biblioteca tatălui meu, despre istoria războiului mondial și Holocaust, am vizitat două lagăre, la Mauthausen și Dachau, am vizionat filme documentare, am căutat să mă informez, dar, de la familia mea, nu am putut smulge prea multe destăinuiri. Rareori, bunica îmi relata, ca într-un reportaj, fără inflexiuni în glas, unele momente cumplite pe care le-a trăit în lagărele din Transnistria. În 1984 a murit mama mea, iar în 1991 bunica, astfel că singurul care îmi mai putea istorisi câte ceva era tatăl meu. Paradoxal, după moartea lor, a început să-mi povestească, deseori fără să îl întreb nimic. Cumpăra fără discernământ orice găsea, în ebraică, franceză, engleză, cărți pe subiectul Holocaust, era ca un testament prin care dorea să-mi împărtășească ceea ce trebuia să știu demult, dar nu avusese tăria sufletească să mi se destăinuie. Nu cred că l-am întrebat vreodată de ce au tăcut de-a lungul anilor.

În 1994, un an după filmul “Lista lui Schindler”, Steven Spielberg a înființat Survivors of the Shoah Visual History Foundation, în cadrul căreia voluntari, din întreaga lume, luau interviuri video supraviețuitorilor Holocaustului. Întâmplător am găsit în ziar un anunț, se căutau persoane, în Israel, care doreau să se angajeze la proiectul de a strânge 50000 de mărturii, misiune tot mai dificilă, pentru că numărul celor care puteau povesti se împuțina pe zi ce trece. Am urmat un curs și apoi, însoțit de un coleg care filma, alergam din oraș în oraș și intervievam, timp de trei-patru ore, oameni care trecuseră prin iad și doreau să transmită posterității un mesaj comun, în speranța că un asemenea genocid să nu se repete. Cel mai greu interviu l-am avut cu tatăl meu, parcă își rupea o bucată din suflet, în timp ce-și depăna amintirile, sufeream alături de el, vibram la durerile sale, la fel cum rezonam la trăirile altor supraviețuitori, dar simțeam totodată că mă apropii de familia mea, de evreitatea lor, trăită atât de tragic, fiecare cuvânt al său atingea evreul din mine, ascuns în spatele identității israeliene, care se voia ruptă de imaginea evreului din Diaspora, minoritar persecutat. Aproape doi ani am participat la această goană contra timpului, voiam să strâng cât mai multe mărturii, de fapt alergam după mine însumi, după o parte din mine care credeam că este incompatibilă cu condiția mea de israelian.

În rândurile de mai sus v-am povestit doar câteva momente din evoluția mea, între noțiuni pe care le doream bine definite, parametri ai unui sistem de referință, care trebuiau să-mi clarifice, mie însumi, dilemele adunate de-a lungul anilor. Azi știu că sunt evreu și israelian și simt ambele amprente, fără a căuta un raport între cele două identități. Cuvântul “jidan”, chiar lătrat cu ură, nu mă mai afectează. Un fir invizibil mă leagă de alți evrei din lume, care, poate, se simt minoritari pe alte meleaguri. Un alt fir mă leagă de Israel, îmi conferă sentimentul de apartenență. Sunt conștient că existența Israelului, chiar și atunci când legitimitatea sa este pusă la îndoială de țări ostile, conferă evreilor din Diaspora un sentiment de demnitate. Azi, antisemitismul se maschează, de multe ori, în spatele termenului de antisionism. Într-o lume dirijată de interese și ipocrizie, cu principii decolorate și ură alimentată de extremisme, idealul spre care aspirăm, de cetățean al universului, riscă să devină o utopie.