agonia
deutsch

v3
 

agonia.net | Richtlinien | Mission Kontakt | Konto erstellen
poezii poezii poezii poezii poezii
poezii
armana Poezii, Poezie deutsch Poezii, Poezie english Poezii, Poezie espanol Poezii, Poezie francais Poezii, Poezie italiano Poezii, Poezie japanese Poezii, Poezie portugues Poezii, Poezie romana Poezii, Poezie russkaia Poezii, Poezie

Artikel Gemeinschaften Wettbewerb Essay Multimedia Persönlich Gedicht Presse Prosa _QUOTE Drehbuch Spezial

Poezii Rom�nesti - Romanian Poetry

poezii


 
Weitere Texte dieses Autors


Übersetzung dieses Textes

 Kommentare der Mitglieder


print e-mail
Leser: 1923 .



La cules de rodii în cartierul Rahova 40
prosa [ ]
partea III/Sulina

- - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - -
von [Almalo ]

2011-03-17  | [Text in der Originalsprache: romana]    | 



Am revenit în 1980 ca studentă în Sulina copilăriei mele. N-am mai locuit nici la familia Cauciuc (pentru memoria mea ei rămân Ciocan!) nici la hotel „Farul”, ci la familia Frangetti, cu care seara și dimineața vorbeam puțin de fostele vremuri, iar ei în buna lor dispoziție emanată de aurul dinților, puneau multe întrebări despre oraș.

Le răspundeam în toropeala care încetinea timpul, iar ei dând din cap păreau să fie de acord: viața la oraș, fără apă în jur e mai bună, dar ei, tot așa dând din cap spuneau: „și cine să scoată peștii din mare între farul vechi și mare, nu, peștii ne știu pe noi”….și râdeau de snoavele lor încurcate între cuvinte rusești, solzi de pește, ce păreau să-i acopere pe toți în deltă, și aurul ce le însoțea respirația.

Cum am coborât de pe vaporul obișnuit, mult mai mic decât pasagerul „Transilvania”, însă mai grăbit decât acesta, cum am scăpat din tăcerea ce picota în lipsa aerului proaspăt, dar înecată în dufturile - (așa ziceau bătrânii pe acolo, influență austriacă probabil, adusă de ruși în aceste așezări, unde limba nu se prea schimba, pentru că nu se prea vorbea) - de margine de oraș și în pielea pătrunsă de sare și pești, m-am dus glonț la hotel „Farul”, să-l salut ca pe un prieten, care de multe ori mi-a fost aproape în nopțile, în care transoceanice se clătinau pe Dunărea Sulinei, unde trupuri se umflau sub lemnul malului, sub ochii nostri îngroziți de copii, iar luna, care pe acest cer scăpat din caracatițele fumurilor de oraș, era atât de mare încât nu încăpea pe ferestrele mici ale hotelului.

Hotel „Farul” mi s-a părut acum un fel de hotelaș, cu singura lui ușă și fereastră la stradă, cu intrarea lui ponosită, înecată printre arcurile fotoliilor în care nu te așezai, ci cădeai din prezent până când te dureau oasele și șezutul acolo între goblenul rarefiat și zegrasul, ce fusese cândva îndesat cu gustul eternității în ochi de vreun tâmplar grec…

M-am luptat multe nopți după aceea să-mi salvez câteva poze în memorie, când goblenul mi se păruse o stofă de-o frumusețe unică, cu florile lui lăbărțate de multe șezuturi din multe lumi, și ferestrele camerelor mi se păruseră pătrate uriașe din care eu priveam până în măruntaiele misterelor, ce pluteau noaptea peste cimitirele în care sufletele din lumea întreagă se odineau respirând alături de mine, aer format pe de-ntregul din sare și pește.

Și nopțile acelea petrecute singură în baia minusculă cu un w.c. din fontă, mi se păruseră adevărate petreceri într-o lume ce se năștea seară de seară pentru mine.

Familia Frangetti era tot acolo, ziua între pești, în curte, casa baricadată între plase contra țânțarilor, flori de grădină care însă nu creșteau soldățește ca pe vremuri la familia Cauciuc, și marile căzi care sper zori de decenii încoace se umpleau cu pește.

Nu se schimbase nimic, decât fetele erau mari, lucrau, se căsătoriseră, aveau copii.

Dinții de aur pe toată insula erau la locul lor.

Terasa hotelului „Farul” nu mai era condusă de acea veche familie de greci, acum fiind o cofetărie plină de muște, prăjituri stas ca peste tot în țară, vândute cu un aer plictisit de cofetărițe de Sulina: veneau, plecau, vindeau fără tragerea de inimă.

Când vasele intrau dinspre mare în portul Sulina acolo se opreau: în fața hotelului Farul. Și de pe plajă auzeai când intrau vapoarele în port, pentru că sirena suna de îți țiuia și noaptea în urechi.

De pe vase coborau marinarii, ultimul era căpitanul, cel mai arătos pentru că acela avea o șapcă care-i acoperea toată oboseala și grija pe care o avusese să aducă vaporul cu bine până în fața hotelului.

Și de acolo până să ajungă la restaurant se opreau pe terasa hotelului. Grecul cu burta și sprâncene pline de vise de îmbogățire, le ieșea în cale, îi întreba de drumul lor, de canalele și mările traversate.....

Noi copii ne uitam în sus, din când în când auzeam:
– Vai, nu, nu mai e demult portul acela... nu, nu mai e demult malul unde știți...

Grecul își ștergea sudoarea care nu se știa dacă era de la veștile proaste – se pare că numai ele ajungeau până aici, cele bune se opreau undeva în străinătate – sau pentru că era bolnav de inimă și rezista cu greu la căldurile Deltei.....

În 1980 grecul, am aflat, murise de inimă, terasa își pierduse povestitorul, cel care din tot sufletul o făcuse ce era: terasa pe care te simțeai liber, nu conta cum intrai, dar ieșeai sigur ușor la pas, îndulcit de prăjiturile înecate în unt și ciocolată.

Promenada era, cum am spus, de un kilometru. Pe ea se plimbau seara mulți, foarte mulți, în afară de bătrânii insulei, de pescari sau pușcăriașii care erau fericiți că mâncau la o cantină în strada a patra, cea mai apropiată de stufăriș.

Familia Frangetti de pildă sau Cauciuc nu se plimbau și nu o făcuseră niciodată, de fapt nici nu înțelegeau la ce folosește acest obicei. Ei nici la plajă nu mergeau, „acolo mergeți voi, ăi din orașe”, ziceau ei. Oamenii Deltei încercau cum puteau să se ferească de soare.

Tinerii, de la mic la mare, ieșeau seara, se cumpăra înghețată, se mergea așa în rânduri și se povestea, dacă se opreau unii se opreau și următorii, lumea intra în vorbă și se uitau împreună peste Dunăre, până pe partea cealaltă, unde la capăt stătea sigur și singur farul vechi.

Tata se plimba cu inginerii și muncitorii veniți pe șantier de la București. Inginerii și muncitorii se uitau după fete dichisite cu pleoape date cu albastru strident care se plimbau în grup.
Parfumurile de trandafir nu mai lăsau nici urmă din mirosul de pește ce inunda aerul de peste zi.

Din când în când intrau în vorbă cu grupul acestor bărbați cu mers de „ăla de la capitală” care-și scoteau aici gecile de piele în lume. Când unul reușea să convingă vreo tânără robustă să stea mai mult cu el de vorbă sau se lăsa invitată la „ceva mic”, se râdea tare de se speriau pescărușii, ce se odihneau pe țevile portului.

va urma

.  | Index








 
shim Eine virtuelle Heimstätte der Litaratur und Kunst shim
shim
poezii  Suche  Agonia.Net  

Bitte haben Sie Verständnis, dass Texte nur mit unserer Erlaubnis angezeigt werden können.
Copyright 1999-2003. agonia.net

E-mail | Vertraulichkeits- und Publikationspolitik

Top Site-uri Cultura - Join the Cultural Topsites!