O iarnă grea, dar un Crăciun cum scrie la carte.

Brazi plini de alb, cizmele scrâșneau, mirosea a mâncare gătită dinspre unele blocuri pe lângă care treceam. Eram în sudul orașului Köln, unde stau majoritatea sașilor, rușilor și turcilor stabiliți aici. Spun aceasta ca să vă puteți imagina cât de tare putea să miroasă a varză, vin fiert, scorțișoară și nuci arse.

Aici ninge rar. Era de fapt prima iarnă în care de Crăciun totul era alb. Și după ce am insistat ca mama să nu fie ascunsă imediat într-o pivniță întunecată, adică să mai stea o zi cu noi, să mai vine unul, altul să-și ia rămas bun sau la revedere……mi-am dat seama că erau ani de zile, foarte mulți, că nu alunecasem pe zăpadă proaspătă, pufoasă.

Că nu mai văzusem o baltă sau o groapă înghețată în mijlocul drumului, că zăpada nu îmi mai căzuse pe neașteptate în spatele gulerului, aducându-mi aminte de strada gălăgioasa din Rahova în serile de iarnă, când Mihăiță și cu ceilalți copii, Mioara cu fratele ei Nelu, Angelica, Vica sau Nuța, mă prindeau si mă țineau strâns de încheieturi și până nu spuneam câteva cuvinte în germană nu-mi dădeau drumul.

- Hai spune „te iubesc”! mă rugau cu buzele vineții de la frig și de la albastru de metil, râzând prin aburul iernii și printre dinți strâmbi și galbeni.
- „Ich liebe dich” șopteam și trăgeam să scap și oamenii treceau pe lângă noi.

- Dă-i mă drumu’, că vine nemțoaica și să vedeți voi atunci lecție de germană…….hai Anilori ce vor de la tine? întreba câte o vecină ce se întorcea legănându-se între două sacoșe pline de cine știe ce cartofi și bere, pe a cărei mustață se așezaseră încet fulgi minusculi și se topeau și se transformau în picături, care apoi cădeau pe fața mea și ea credea că plâng…
- Hai măi, da’ nebuni mai sunteți, păi acu chiar că ați făcut-o să plângă, alo, alo, coana Ani, ia-ți fata că ți-o rup sălbaticii ăștia…..striga peste gard cu o îngrijorare demnă de un Dem Rădulescu. Ceva afectat răsuna printre vorbele acestor femei grase, cam toate aveau un fel de mustață, brațe solide de la cărat și legănatul a doi, trei copii.

Mândria acelor femei n-am înțeles-o nici acum. Mă gândesc în urmă și le văd cum se ridicau pe vârfuri să se uite peste gard la florile mamii, și nu-și mai luau ochii de la trandafiri.

Trăiau în sărăcie, erau bătute de bărbații bețivi, la finele lunii nu aveau de mâncare, dar erau rujate, coafate toate la fel, mergeau alene de parcă înotau prin praful străzii, dar capul îl aveau drept și nici una nu se uita în pâmânt.

Ba da, una singură de prin capu străzii venea din cind in cind beată și se mai ținea de gard, era și singură și mai slabă. Nu mai știu cum o chema, avea insă buzele arse de țigăre și degetele galbene pe sub unghii. Era singura femeie de pe stradă care venea singură de la serviciu, care nu mă alinta cu vorbe și nici nu mă întreba în fiecare seară unde merg la școală.

Mama știa că nu-i pericol, erau jocuri de copii, eram liberi pe stradă. Doar câțiva aveau o motoretă, câțiva o motocicletă cu ataj și cred că doar vreo 2-3 biciclete în tot cartierul, din care două ale noastre, adică a tatei și mamei. Tata, acolo de unde îl adusese Războiul până la noi, învățase să meargă cu bicicleta și ne spunea că toată lumea mergea cu bicicleta în copilăria lui. Acum știu și de ce.

In cartierul Rahova nu era posibil. Erau atâtea gropi că după vreo două stații ori nu mai erai pe ea ori ea nu mai avea roți ori te-ar fi călcat o mașină pe șoseaua pe care se circula repede si după reguli personale și individuale nici vorbă acelea ce azi sunt cunoscute „de circulație”.

Era șoseaua spre Institutul de Fizică Atomică și autobuzele erau pline printre care și mulți străini.

Apoi mașinile cele mai frumoase treceau de douü trei ori pe an: ale familiei Ceaușescu care inspecta facultatea și locul de muncă al fiului lor Valentin. Atunci alergam toți spre șosea cu același entuziasm pe care îl aveam în urma unui mort sau când treceau alaiele de nuntă și noi copiii aveam voie abia după cântărețul de acordeon.

Eram curioși să le vedem cum trec una dupa alta Volgile negre, cu faruri spălate, cu geamuri fumurii de nu se vedea decât șoferul. Uneori cred că erau de fapt goale, că nu putea să fie tovarășu și la televizor, și pe ogoare și la noi pe șosea spre Institut. Dar mult nu mi-am bătut capu, i-am imitat și eu pe băieți, m-am minunat ce mare este o Volgă și am aflat că Volga de felul ei vine din Rusia.

- Auzi tată noi de ce nu producem mașinile noastre , de trebuie să ni le dea oamenii ruși?

- Pentru că voi sunteți țărani și țăranii nu știu să facă mașini, adică România este o țară agricolă și înainte de război se numea „grânarul Europei” și e mai bine așa, îmi răspundea tata calm.
- Dar tu nu ești țăran , tu lucrezi cu motoare și curent pe șantier și ai acolo ingineri , faceți o mașina și o numiți România să nu mai luăm de la ruși.

- Da ce aveti voi me copii contra masini rusești, sunt bune și rezistente, bine mai buna e mercedesul , dar romani nu au bani de asa o bunatate…….
- Vai Vati (der Vati – tăticul), nimic nu știi, rușii sunt răi, l-au împușcat pe JFK, au omorât-o pe Marilin Monroe și cred că și pe Dej. Nu sunt sigură, cred că pe ultimul l-au omorât turcii, dar pentru noi copiii era tot una.
Tata, când vin americanii?


- Hai du-te la joache, mai invațe copii limba germane dechit se spui prostii in gura mare …americanii nu vin pentru che stau peste ocean, ei cel mult zboare, și a trecut cam mult, nici nu cred ca mai țiu minte che ii așteptem……

- Tati ce e ăla ocean…..?

- Fertig, raus zum Spielen und gib den Kindern auch Bonbons…..(gata, afară, și dă-le la copii și bonboane).

Alergam să vedem și noi o coloana de mașini, pentru că de căruțe vedeam destule, iar în centru acolo unde mergeam eu la școala germana prin anii 60 încă nu treceau coloane prezidențiale.

Din când în când vedeam un Mercedes, dar nu știam decât după stea că e Mercedes, dar la noi în cartier unii copii aveau multe stele de Mercedes și le puneau la trotinetă.