agonia deutsch v3 |
agonia.net | Richtlinien | Mission | Kontakt | Konto erstellen | ||||
Artikel Gemeinschaften Wettbewerb Essay Multimedia Persönlich Gedicht Presse Prosa _QUOTE Drehbuch Spezial | ||||||
|
||||||
agonia Empfohlene Texte
■ Gedanken am Abend
Romanian Spell-Checker Kontakt |
- - -
- - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - 2010-03-14 | [Text in der Originalsprache: romana] |
partea a IV- a
Era ger de te mușca pe buze, mănuși cu un deget, mustăți fără să ai mustață. Semn că era încă februarie. Dar noi copiii nu țineam cont. Pentru noi dacă era soare era primăvară. „Măi fetiță, e martie, un fel de fe-martie...“ Adică, mama îmi spunea că e iarnă. „Fe-martie“ era “încă iarnă“, mai mult martie cu gust de februarie. Erau babele. Afară ger, haine țepene, străzi ca din fier de plombe, oameni împăiați prin stații, dar noi mergeam aiurea, tot înainte. Uneori ajungeam la școală, alteori ajungeam prin „magazine“. Adică în librăria vis-à-vis de Teatrul Bulandra, la „Lămâița“, o cofetărie chiar peste drum de Cișmigiu - un leu cincizeci o ciocolățică cu rom - sau la nenea cizmaru, care cred că stătea și bătea tocuri de după Al Doilea Război împreună cu nevastă-sa Vicki, un fel de scăpătată vieneză, care greșise trenul când fugise, fată mare, de parinții din Viena. Cred că familia ei nici nu știa că mai trăia. Tante Vicki a fost foarte darnică cu toți copiii de prin cartier: haine, bănuți, adică monezi. De atunci, la noi în vitrină, e un fel de Wilhelm Tell de plastic pe care mi l-a dăruit când mi-am luat pantofii de la reparat, zicându-mi că e din fildeș. La copii nu se dădeau bani de hârtie. Nu înțeleg de ce, dar în copilărie nu ne dădeau decât monezi, unele de tot felul de culori, altele deja scoase din uz. Ne credeau tare copii! Si uite așa treceam noi cu bine lunile fe-martie. Frig, frig dar noi alergam, scoteam fiecare câte o sanie sau cum se mai numea roaba lui. Eu aveam schiuri, dar din cauza congestiilor pulmonare pe care le tot aveam, nu aveam voie să le folosesc decât pe stradă. În copilarie am văzut muntele numai la sanatoriu în Sinaia unde totul era alb-negru. Inclusiv pozele. Treningul cu fermoarul lui cel galben și câteva dungi pe lângă guler este unul din puținele motive datorită cărora îmi amintesc cu drag de aceste ierni în care inhalatul, uleiul de pește și mirosul de “Cavit” îmi erau prieteni nedespărțiti și mă întrebam de ce oamenii mari din jurul meu nu le iau, cu toate că, cel puțin de câteva ori pe zi, auzeam de la doctori: “Haide dragă, înghite, oricum vei înghiți toată viața.” sau “E foarte scump, nu vezi ce bun e?” Prea bine nu știam la ce se refereau, ei știau precis, dar acum nu mai pot raspunde la întrebari. Iar ei mi se păreau deja matusalemici, așa cum lingurile cu ulei de pește mi se păreau polonice ucigașe. Mereu m-am întrebat cum supraviețuiau fără ulei și cavit și peniciline și inhalații câinii, pisicile, găinile, ciorile, gâștele, și mai ales ceilalalți copii. Pentru că parinții lor nu păreau să aibă atâția bani și aveau și mai mulți copii. Iar mama la fiecare linguriță spunea: “Te rog, a costat atâția bani, să nu pierdem nici un strop…” stingând lumina imediat dupa ce înghițeam. Cu coada ochiului mă uitam dacă se culca și ea cu mine. Se făcea că se culca. În bucătărie era mereu o veioză, mai pâlpâia soba cu lemne, iar prin geamuri se vedeau luna și lumina care atunci îmi părea mare și undeva departe. Lumina de la stâlpul de lemn din dreptul porții.
|
||||||||
Eine virtuelle Heimstätte der Litaratur und Kunst | |||||||||
Bitte haben Sie Verständnis, dass Texte nur mit unserer Erlaubnis angezeigt werden können.
Copyright 1999-2003. agonia.net
E-mail | Vertraulichkeits- und Publikationspolitik