apărăm zilele. ceva le atacă, le roade coaja și
câlți de lumină coboară, se întind pe pământ; calc și
când ajung la măruntaiele astea
mă opresc și-mi spun, ceva trebuie să se întâmple
după atâția ani în care ne-am vărsat
vocile ca pe niște sperietori de ciori care se-ascund
în noi pe timpul iernii, după verile cu priviri spoite pe
drumurile grabnice ale celor care se rup… se rup din noi

vine vremea să stăm, să le privim, să vedem
cum din pereții lor tari, din umerii pe care stăteam cocoțați
n-au mai rămas decât privirile rătăcite ale părinților
și câteva semne în piele. brațele ne sunt mai puternice
dar nu le putem ține. doar le apărăm, atât știu