AMINTIRI (POLITICE) DIN COPILÃRIE

D’ALE CONSTRUCÞIEI SOCIALISTE
1947 – 1950

Tata zicea că era unul dintre cei mai buni tuneliști din țară. Făcuse Școala de drumuri și poduri din București, cu absolvenți puțini, dar de mare clasă, făcuse o studenție de vis în Micul Paris, iar imediat după absolvire a primit salarii fabuloase. Deși, prin moștenire nu primise decât școală, averea bunicului fiind lăsată prin tradiție machedonească doar primului născut (ceilalți trei feciori, supraviețuitori din cei 14 copii ai eroului de la 1877 Tănase Tașcu ajungând unul comerciant, altul aviator, iar tata inginer), în doar câțiva ani și-a trântit niște căsoaie grozave pe o stradă principală din Buzău, orașul familiei, cu mobile din piele de Cordoba, cu bibliotecă pe franțuzește (mie mi-a rămas doar un splendid Larousse din 1905, îmbrăcat tot în piele roșie de Cordoba, pe care mi l-a “confiscat fiu-meu Bogdan), cu bucătar, cu automobil și șofer, și bonă nemțoaică la frate-meu, Laurențiu (care a vorbit mai întâi nemțește și abia apoi românește), totul din munca sa cinstită, plătită excelent de statul burghezo-moșieresc Zicea tata de cam 40.000 lei lunar, pe când carnea era 10 lei pe kil, iar oul 50 de bani. Mai povestea că, după ce și-a pus la punct casa, după ce și-a luat mașină scumpă și motocicletă cu ataș, abia de reușea să cheltuiască 10 – 12 mii lunar, cu tot cu salariile servitorilor. Așa că a tot depus la bancă, iar într-un deceniu a strâns peste 2 milioane de lei, bani cu care vroia să cumpere o… stradă în Buzău căriea să-i dea numele Tașcu. Numai că, în conformitate cu destinul familial al ratării despre care am scris în splendidul meu roman Miluta, pe care nu l-a citit mai nimeni, a venit Criza, apoi Războiul și Inflația, iar la urmă, cu uriașa sumă, abia de și-a cumpărat trei costume de haine, e drept, din stofe englezești, pe care le-am purtat și eu după cam douăzeci de ani.
Ca altă paranteză: de bine ce era plătit, era incoruptibil. Povestea că, fiind topograf, pe când trasa niște linii ferate peste șesurile patriei, au venit la el câțiva proprietari care erau deranjați de perspectiva traversării moșiilor lor de “caii de foc”, încercând să-l mituiască, pentru a proiecta liniile cu ceva ocol, adică să păgubească statul în folosul lor personal. I-au propus o sumă de bani care era mai mică decât salariul lui lunar. Tata a pufnit în râs și le-a cerut, în derâdere, o sumă imensă pe care știa că nu o pot plăti. Și a rămas așa cum a hotărât tata. Acuma să nu credeți că tot românu-i și machedon. A rămas celebră în epocă o poveste cu un ministru al domeniilor egale, unul Constantinescu, supranumit Porcu’ (și-a transformat porecla în renume, vorba lui Alecsandri), de ce, veți vedea îndată de ce. Au venit și la el, ca la tata, un grup de evrei comercianți care i-au propus ministrului să le concesioneze, ilegal, desigur, câteva mii de hectare din porția regală, hectare cu pădure din Codrii Vlăsiei, pe care ei să le exploateze. I-au zis: “faceți asta domnule ministru și aveți de la noi două milioane de lei (sumă imensă la vreme, cam cât a strâns tata într-un deceniu) și vă asigurăm că nu va afla nimeni niciodată (așa și era, pentru că evreii erau oameni de cuvânt). Constantinescu – Porcu’ s-a uitat lung la ei și le-a zis: “uite ce, dați dumneavoastră cinci milioane și n-aveți decât să spuneți la cine vreți!” “Tipische rumänische!”- cum ar fi zis bona nemțoaică a lui frate-miu. Dar să revenim la tunelurile noastre (cu luminițele lor cu tot).
Ca tunelist, tata făcuse pe la 1941 dublarea tunelului de la Predeal, pentru care (avem o fotografie pe care o ascundeam bine în vremea terorii securitiste) a fost felicitat de ministrul legionar al transporturilor. Ori ăsta, ori altul, apreciindu-l, l-a vizat a fi adjunctul său. Iar a avut tata noroc: ministrul era chiar român și, din simpatie, îl tot șfichuia pe tata ori de câte ori avea ocazie, socotindu-l, după bunul obicei al castei balcanice, un viitor țucălar al lui. Tata n-a suportat prea mult gingașa mitocănie dâmbovițeană și, la o ocazie, l-a băgat scurt în aia măsii pe generosul ministru. Evident, acesta l-a dat afară din cărți. Rezultatul final: ministrul legionar a înfundat pușcăria, cum la fel ar fi pățit și tata ca adjunct al lui, în vreme ce tata a scăpat și s-a “refugiat” pe Șantierul național al tineretului Salva – Vișeu. Aici i s-a dat repede în sarcină să construiască un mare tunel. Tata s-a pus cu temeinicie pe treabă, a făcut planurile, apoi ridicările în teren, a bătut țărușii și se apucă de săpat. Nu bănuia că el săpa în stâncă, cu bieții zilieri oșeni, dar alții săpau în conștiințe. La un moment dat, s-a prezentat de la Centru o comisie de activiști, pricepuți la toate, dar cu siguranță nu și la tuneluri, au “studiat” cu priviri încruntate, care mimau bine înțelegerea, planurile și, după o analiză profundă, i-au pus tatei întrebarea de baraj: “Și când aveți de gând să dați în folosință tunelul, tovarășe inginer?” Era pe la începutul lui 1947. Tata a judecat puțin: planurile erau programate pentru sfârșitul anului, dar, pentru că înțelesese până unde se întindea priceperea conducătorilor, a pronunțat cam cu îndoială: “În cinstea zilei de 7 Noiembrie!” - dată de bază pe acea vreme, în care se cinstea Marea Revoluție din Octombrie, care, iată, avusese loc în Noiembrie. Tovarășii au ascultat cu atenție, s-au mai uitat o dată mimând priceperea la planuri și au decis: “tovarășu’, noi zicem să terminați în cinstea zilei de 23 August!” Tata, imprudent, dar în cunoștință de cauză – oricum exagerase cu 7 Noiembrie – apucă să zică, “nu se poate”. Tovarășii s-au încruntat. Atunci, un maistru dintre oamenii tatei, om cu cel mult 7 clase, s-a înfoiat spre comisie și a zis cu tupeu: “Tovarăși, dacă tovarășul inginer refuză, îmi iau angajamentul că-l voi da gata în cinstea zilei de 23 August!” Maistrul Tănase, om de nădejde al Partidului, se gândise rapid că se va putea descurca atâta vreme cât știa că planurile tatei erau impecabile. Tovarășii au stat puțin pe gânduri, dar cu un gest revoluționar au luat planurile din fața tatei și le-au pus în brațele maistrului, apoi s-au uitat lung și mustrător spre tata și au plecat fără să mai spună vreun cuvânt.
Urmarea a fost de comă: maistrul nu s-a prea descurcat, cum a crezut, tata, evident și-a restrâns atribuțiile și s-a făcut că plouă (oricum era jignit), iar Tănase nici vorbă să dea tunelul În cinstea zile de 23 August, dar nici în cinstea celei de 7 Noiembrie, nici la sfârșit de an, ba, mai mult, lucrarea efectuându-se la două capete, la punctul de întâlnire s-a constatat că în loc de un tunel, erau două. În disperare de cauză a fost rechemat tata, care, printr-un artificiu tehnic a făcut un racord între cele două săpături, încât și în ziua de azi în tunelul respectv se mai simte denivelarea ciudată. Lucrarea a fost inaugurată totuși cu surle și fanfare ideologice, deși abia în cinstea lui 23 August din anul următor. Urmarea: în dosarul tatei a rămas un refuz de executare de construcție socialistă, iar în dosarul lui Tănase a rămas că și-a luat un angajament muncitoresc de mare importanță. Tata a avut de suferit, până când a fost și exclus din Partid, în vreme ce Tănase, rămas tot cu studii de maistru, a ajuns director general în Ministerul Transporturilor, evident, șeful tatei. Asta era situația: dacă nu știai să minți erai un om pierdut. L-am întrebat odată de ce n-a putut gândi cu minciună. A dat din umeri: n-avea talent, el știa doar carte.

VALENTIN TAȘCU