agonia
deutsch

v3
 

agonia.net | Richtlinien | Mission Kontakt | Konto erstellen
poezii poezii poezii poezii poezii
poezii
armana Poezii, Poezie deutsch Poezii, Poezie english Poezii, Poezie espanol Poezii, Poezie francais Poezii, Poezie italiano Poezii, Poezie japanese Poezii, Poezie portugues Poezii, Poezie romana Poezii, Poezie russkaia Poezii, Poezie

Artikel Gemeinschaften Wettbewerb Essay Multimedia Persönlich Gedicht Presse Prosa _QUOTE Drehbuch Spezial

Poezii Romnesti - Romanian Poetry

poezii


 


Weitere Texte dieses Autors


Übersetzung dieses Textes
0

 Kommentare der Mitglieder


print e-mail
Leser: 6063 .



Note pentru un studiu privind omul și socialismul în Cuba
persönlich [ ]
scrise sub formă epistolară (adresate lui Carlos Quijano, editor al revistei “Marcha” din Monte-Video, Uruguay) sunt datate Havana 1965 și sunt publicate în “Marcha” și “Verde Olivo”, revistă a forțe

- - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - -
von [Ernesto_Che_Guevara ]

2005-11-29  | [Text in der Originalsprache: romana]    |  Veröffentlicht von



Dragi compañeros,

Completez, iată, cu ceva întârziere, aceste însemnări făcute în timpul călătoriei mele prin Africa, sperând astfel să mă țin de cuvânt. Mi-ar plăcea să reușesc, tratând tema anunțată în titlu, temă, ce, după părerea mea, poate prezenta ceva interes pentru cititorii din Uruguay.
Unul din argumentele obișnuite ce se aud din gura purtătorilor de cuvânt capitaliști în lupta lor ideologică împotriva socialismului, este acela că socialismul- sau perioada de construire a socialismului în care am intrat- este caracterizat de subordonarea individului față de stat.
Nu voi încerca să resping acest argument pe baze teoretice ci voi încerca să stabilesc faptele, așa cum se prezintă ele în Cuba, pentru ca apoi să adaug câteva comentarii generale.
Îngăduiți-mi să încep prin a schița în câteva cuvinte istoria luptei noastre revoluționare așa cum a fost ea înainte și după preluarea puterii.
După cum se știe, data exactă la care a început lupta revoluționară- ce a culminat cu 1 ianuarie 1959- este 26 iulie 1953.
Atunci, în dimineața acelei zile, un grup de oameni sub comanda lui Fidel Castro a atacat barăcile din Moncada, în provincia Oriente.
Atacul a fost un eșec, eșecul a devenit un dezastru, iar supraviețuitorii au sfârșit prin închisori după care, eliberați printr-un decret de amnistie, și-au continuat lupta revoluționară.
În acel stadiu, în care exista doar germenele socialismului, omul era factorul de bază. Am avut încredere în el- în mod individual, specific, cu nume și prenume- iar izbânda sau eșecul misiunii ce i se încredințau depindeau de capacitatea sa de acțiune.
Apoi a urmat etapa luptei de gherilă.
Aceasta s-a dezvoltat în două elemente distincte:
- poporul- masa încă adormită care trebuia mobilizată și
- avangarda lui, luptătorii de gherilă, forța motrică a mișcării, generatorul conștiinței revoluționare și al entuziasmului militant.
Această avangardă, acest agent catalizator, este cel care a creat condițiile subiective necesare victoriei.
Și aici, în cursul procesului de proletizare a gândirii noastre, în această revoluție care a avut loc în obiceiurile și mințile noastre, individul a fost factorul de bază.
Fiecare dintre luptătorii din Sierra Maestra, care a ajuns la un rang superior în forțele revoluționare deține un record la fapte extraordinare. Toți aceștia au ajuns la rangul respectiv pe această bază.
Aceasta a fost prima etapă eroică și toți și-au asumat cele mai grele responsabilități, cele mai mari pericole, fără nici o altă satisfacție decât aceea de a-și îndeplini datoria.
În munca noastră de educație revoluționară revenim adesea la această temă instructivă și în atitudinea luptătorilor noștri poate fi zărit omul viitorului.
Și cu alte ocazii ale istoriei noastre actul de devotament total cauzei revoluționare s-a repetat. În timpul crizei din octombrie și în zilele uraganului Flora am fost martorii unor fapte de vitejie și de sacrificiu excepționale realizate de întregul popor.
A găsi formula de perpetuare a acestei atitudini eroice în viața de zi cu zi este, din punct de vedere ideologic, una dintre sacinile noastre fundamentale.
În ianuarie 1959 Guvernul Revoluționar a fost instaurat cu participarea diverșilor membri ai burgheziei trădătoare. Existența Armatei Rebele ca factor de bază a constituit garanția puterii.
În subsidiar au apărut contradicții serioase. Mai întâi, în februarie 1959, acestea au fost rezolvate atunci când Fidel Castro și-a asumat conducerea guvernului pe post de prim-ministru. Acest stadiu a culminat, în luna iulie a aceluiași an, cu abdicarea președintelui Urrutia sub presiunea maselor.
Acum a apărut în istoria Revoluției Cubaneze o forță cu caracteristici bine definite care va reapărea în mod sistematic- masele.
Acest factor cu multe fațete nu este, așa cum s-a susținut, suma unităților de același tip, nu acționează ca o turmă de oi îmblânzită și prostită de către sistemul impus de sus.
E adevărat, ea își urmează conducătorii, în special pe Fidel Castro, fără ezitare. Dar gradul în care el le-a câștigat încrederea corespunde precis gradului în care acesta a interpretat în mod corect dorințele și aspirațiile poporului și gradului în care a făcut un real efort pentru a îndeplini promisiunile făcute.
Masele au participat la reforma agrară și la dificila sarcină a administrării întreprinderilor de stat. Ele au trecut prin eroica experiență din Playa Girón. Ele s-au călit în bătăliile împotriva diverselor formațiuni de bandiți înarmate de către CIA. Ele au trăit una dintre cele mai importante decizii ale vremurilor moderne în timpul crizei din octombrie, iar astăzi ele continuă să muncească pentru construirea socialismului.
La o privire superficială s-ar părea că cei care vorbesc despre subordonarea individului de către stat au dreptate.
Masele îndeplinesc cu entuziasm neîntrecut și cu disciplină sarcinile trasate de guvern, fie ele sarcini economice, culturale, de apărare, sportive sau de alt gen.
În general inițiativa aceasta vine din partea lui Fidel sau din partea Înaltului Comandament al Revoluției și este explicată poporului care o adoptă ca și cum ar fi a lor.
În unele cazuri partidul și guvernul folosesc o experiență locală ce poate avea o valoare generală pentru oameni și urmează aceeași procedură.
Nu-i mai puțin adevărat că uneori statul mai face și greșeli. Când apare o asemenea greșeală în entuziasmul colectiv apare un declin, o scădere cantitativă a contribuției fiecărui individ, a fiecărui element ce alcătuiește întregul maselor. Procesul muncii este deci atât de paralizat încât se produc cantități nesemnificative.
Aici este timpul să facem o precizare.
Toate acestea se petreceau în martie 1962, ca rezultat al politicii limitate impuse partidului de către Annal Escalante. În mod clar acest mecanism nu este adecvat pentru asigurarea succesiunii de măsuri judicioase. Se impune deci o legătură mai mare cu masele, iar noi trebuie să îmbunătățim această legătură pe parcursul anilor ce vor veni.
Dar, în ceea ce privește inițiativele pornite la nivelurile superioare ale guvernului, trebuie să știți că în prezent folosim metode mai degrabă intuitive de sondare a reacțiilor generale față de marile probleme cu care ne confruntăm.
În acest gen de acțiuni Fidel este un maestru și modul său special de a se identifica cu poporul poate fi apreciat numai văzându-l la lucru. La mitingurile cu participare largă a maselor veți putea observa ceva, ca un soi de contrapunct între două melodii ale căror vibrații produc totuși note noi. Fidel și masele încep să vibreze împreună într-un dialog de intensitate crescândă până când ating apogeul, într-o încheiere bruscă, ce culminează cu strigătul nostru de luptă și victorie.
Această strânsă unitate dialectică între individ și mase, în care masele, concepute ca un agregat de individualități, sunt interconectate cu liderii săi, este un lucru greu de înțeles pentru cineva care nu a trăit experiența revoluției.
Nu spun că fenomene de acest gen nu pot fi întâlnite și în capitalism, atunci când apar politicieni capabili să mobilizeze opinia publică, dar acolo ele nu sunt adevărate mișcări sociale originale- căci, dacă ar fi, nu ar trebui numite chiar capitaliste. Spun că asemenea mișcări trăiesc doar atâta timp cât trăiesc personajele ce le inspiră sau până când duritatea societății capitaliste pune capăt iluziilor populare ce le-au făcut posibile.
În capitalism omul este controlat de un nemilos cod de legi care, de obicei, se situează dincolo de înțelegerea sa. Individul alienat este legat de societate printr-un cordon ombilical invizibil- prin legea valorii. Această lege acționează în toate aspectele vieții omului, modificându-i traseul și destinul.
Legile capitalismului, legi oarbe și invizibile pentru cei mai mulți, acționează asupra individului fără ca acesta să se gândească la ele. Individul are în fața ochilor doar un orizont vast, infinit, așa cum este descris de propaganda capitalistă ce pretinde că-și trage învățăturile din exemplul lui Rockefeller- chiar dacă acesta este adevărat sau nu- privind posibilitățile succesului.
Însa tot lui Rockefeller îi aparțin și sărăcia, și suferința, și depravarea presupusă de acumularea unor averi imense, toate lucruri care nu sunt luate în considerare și care nu întotdeauna pot fi intuite de oameni.
Ar fi poate potrivit să discutăm aici despre modul în care muncitorii din țările imperialiste își pierd spiritul internaționalismului clasei muncitoare din cauza unui anume grad de complicitate în exploatarea țărilor dependente. Ar fi poate potrivit să discutăm aici despre modul în care aceste lucruri slăbesc combativitatea maselor în țările capitaliste. Însă aceste teme depășesc cu mult scopul acestor însemnări.
În orice caz, drumul spre victorie este un drum presărat cu multe pericole, însă cu pericole pe care un ins cu calitățile necesare le poate depăși pentru a-și atinge scopul. Răsplata se vede undeva, în zare, dar drumul este pustiu.
Ceva mai departe este drumul lupilor, acolo unde poți învinge numai cu pretul eșecului celorlalți.
Aș dori acum să încerc să definesc individul, actorul acestei drame stranii și emoționante care este construirea socialismului, să definesc individul în existența sa duală, ființă unică și totodată membru al societății.
Întâi de toate trebuie să recunoaștem însușirea acestui om de a fi incomplet, de a fi un produs neterminat. Predicile trecutului i-au fost transpuse astăzi în conștiință și este nevoie de o muncă neobosită pentru a i le eradica.
Procesul de eradicare este compus din două părți: pe de-o parte este societatea, ce acționează prin educație directă și indirectă, iar pe de alta este individul ce se supune, conștient, unui fenomen de autoeducare.
Odată formată noua societate, ea va trebui să intre într-o acerbă competiție cu trecutul, cu ceea ce se face simțit încă în conștiințe, cu rămășițele unei educații sistematic îndreptate către izolarea individului ce atârnă din greu, cu ceea ce se face simțit prin caracterul perioadei de tranziție în care relațiile de piață ale trecutului încă mai persistă.
Marfa este celula economică a societății capitaliste. Atâta vreme cât va exista, efectele ei se vor face simțite în organizarea producției și, implicit, în conștiințe.
Marx a subliniat că perioada de tranziție este o perioadă care decurge din dezvoltarea explozivă a sistemului capitalist al unei țări distruse de propriile sale contradicții. Cu toate acestea, în realitatea istorică am văzut că unele țări, ce erau rămurele ale copacului imperialismului, au fost primele rupte de fenomenul prevăzut de Lenin.
În aceste țări capitalismul s-a dezvoltat într-un grad suficient pentru a-și face simțite efectele de către popor într-un fel sau altul. Însă irosindu-și toate posibilitățile, nu contradicțiile interne au fost cele ce au determinat aceste sisteme să explodeze.
Lupta de eliberare de sub jugul asupritorului străin, sărăcia detrminată de evenimentele externe, războiul, ale căror consecințe au făcut ca clasele privilegiate să-i exploateze și mai dur pe cei oprimați, mișcările de eliberare având ca scop căderea regimurilor neo-coloniaste- aceștia sunt factorii obișnuiți în acest gen de explozii.
Acțiunea conștientă e responsabilă de restul acțiunilor. În aceste țări o educație completă pentru munca socială încă nu s-a produs, iar bogăția este departe de a fi la îndemâna maselor numai printr-un proces simplu de împroprietărire.
Subdezvoltarea, pe de o parte, și inevitabila risipă de capital, pe de alta, fac imposibilă o tranzacțe rapidă fără sacrificii. Mai e cale lungă până la construirea bazei economice, iar tentația de a merge pe calea bătută a interesului material precum și nivelul de înaintare pe calea unei dezvoltări accelerate este foarte mare.
Există pericolul de a nu vedea pădurea din cauza copacilor. Urmând după ureche metoda de construire a socialismului cu instrumente stupide ce ne leagă de capitalism (plusvaloarea ca celulă economică, profitul, interesul material determinant etc.) nu putem ajunge decât într-o fundătură.
Mai mult, poți ajunge acolo după ce ai călătorit o bună bucată de vreme, călătorie în care au fost multe răscruci și unde este greu de realizat când anume ai luat-o pe calea greșită.
Fundamentul economic și-a făcut deja datoria de a submina dezvoltarea conștiinței. Pentru a construi comunismul trebuie să construiești atât omul nou cât și baza economică. Reiese că e foarte important să alegi corect instrumentul care să mobilizeze masele. În fond, acest instrument trebuie să aibă o însușire morală fără a neglija, totuși, utilizarea corectă a stimulului material- în special a caracterului social.
Așa cum am arătat deja, în clipele de mare pericol este ușor să dai un răspuns puternic stimulilor morali. Dar pentru a păstra efectul este nevoie de dezvoltarea conștiinței în care există o nouă prioritate a valorilor.
Societatea, ca entitate, trebuie convertită într-o școală gigantică. În termeni ceva mai duri acest fenomen este asemănător cu procesul prin care s-a format conștiința capitalistă în etapa inițială.
Capitalismul folosește forța, dar și educă oamenii în spiritul sistemului. Propaganda directă este finalizată de cei desemnați cu explicare inevitabilității existenței societății împărțită în clase, fie prin cine știe ce teorie de origine divină, fie printr-o teorie mecanicistă a selecției naturale.
Aceasta domolește masele întrucât acestea se văd asuprite de un rău împotriva căruia este imposibil de luptat. Urmează imediat speranța îmbunătățirii și, prin asta, capitalismul se diferențiază de vechiul sistem de castă ce nu oferea posibilități de progres.
Pentru unii oameni ideologia sistemului de castă va rămâne valabilă: răsplata după moarte pentru cel ascultător și supus este aceea de a fi dus într-o fabuloasă lume de dincolo, în lumea de apoi, în concordanță cu vechea credință conform căreia cei buni sunt răsplătiți. Pentu alții există acestă găselniță: diviziunea societății e predestinată, dar, prin muncă, inițiativă, etc. indivizii se pot ridica deasupra clasei din care fac parte.
Aceste două ideologii și mitul parvenitului sunt profund ipocrite, ele constând în demonstrații egoiste cum că minciuna permanenței diviziunii de clasă ar fi de fapt un adevăr.
În cazul nostru educația directă capătă o importanță cu mult mai mare. Explicația este convingătoare deoarece este adevărată, nu este nevoie de nici un subterugiu. Educația este asigurată de aparatul educațional al statului ca o funcție a culturii generale, tehnice și ideologice, prin instituții precum Ministerul Educatiei și aparatul informațional al Partidului.
Educația acționează asupra maselor și noua atitudine tinde să devină o obișnuință. Masele continuă să o absoarbă și să-i influențeze pe cei care încă nu s-au educat ei înșiși. Aceasta este forma indirectă de a educa masele, o formă la fel de puternică precum cealaltă.
Numai că procesul este unul conștient, individul simte în mod continuu impactul unei noi forțe sociale pe care nu o măsoară în întregime conform standardelor. Sub presiunea unei educații indirecte individul încearcă să se adapteze unei norme pe care o simte justă și pe care n-a putut-o atinge mai înainte din cauza lipsei de dezvoltare intelectuală. Se educă pe sine.
În această perioadă de construire a socialismului putem observa că se naște omul nou. Imaginea lui nu este deocamdată completă- niciodată nu va fi- deoarece procesul merge mână în mână cu dezvoltarea noilor forme economice.
Fără să-i luăm în considerare pe cei a căror lipsă de educație îi face să aleagă calea solitară către satisfacerea propriilor ambiții personale, există aceia care, chiar în această nouă perspectivă a unui marș unit înainte, au tendința de a rămâne izolați de masele care îi însoțesc.
Dar ceea ce este mai important este că oamenii obișnuiți continuă să dobândească mai multă conștiință a nevoii încorporării lor în societate și, în același timp, a importanței lor ca factori dinamici ai societății.
Ei nu mai călătoresc singuri pe drumuri neumblate către dorințe îndepărtate. Ei își urmează avangarda, alcătuită din partid, din muncitorii avansați, din oamenii avansați care merg în strânsă unitate și comuniune cu masele.
Avangarda are ochii ațintiți aupra viitorului și recompenselor, dar acest lucru nu e privit ca o problemă personală. Recompensa este noua societate în care oamenii vor dobândi noi trăsături: societatea comunistă.
Drumul este lung și plin de greutăți. Din când în când rătăcim calea și trebuie să ne întoarcem. Alteori mergem prea repede și ne separăm de mase. Sunt și ocazii când mergem prea încet și simțim în ceafă răsuflarea celor care ne calcă pe urme.
În avântul nostru revoluționar încercăm să înaintăm cât mai repede posibil, curățând drumul, dar știind că trebuie să ne tragem forța din mase și că acestea pot avansa mult mai repede numai dacă se inspiră din exemplul nostru.
Faptul că există o divizare între două grupuri principale (excluzând, desigur, acea minoritate ce nu participă- dintr-un motiv sau altul- la construirea socialismului) în ciuda importanței acordate stimulilor morali, arată o relativă lipsă în dezvoltarea conștiinței sociale.
Grupul de avangardă este, din punct de vedere ideologic, mai avansat decât masele. Acestea înțeleg noile valori, dar nu suficient de bine. În vreme ce în avangardă a avut loc o schimbare calitativă care o determină să facă sacrificii pentru a duce la bun sfârșit sarcina ei, în calitate de formațiune avansată, masele merg numai la jumătate de măsură și trebuie să fie supuse stimulilor și presiunilor de o anumită intensitate. Aceasta este dictatura proletariatului care acționează nu numai asupra clasei învinse, ci și asupra indivizilor clasei învingătoare.
Toate acestea înseamnă că pentru victoria totală este nevoie de o serie întreagă de mecanisme, de instituții revoluționare. Potrivit modelului maselor mărșăluind spre viitor este conceptul unui agregat armonios de disecții, pași, constrângeri și mecanisme funcționând ușor, care vor ușura înaintarea asigurând selecția eficientă a celor destinați să mărșăluiască în avangarda ce asigură recompense celor care-și îndeplinesc sarcinile și pedepse celor ce încearcă să oprească dezvoltarea noii societăți.
Această instituționalizare a revoluției încă nu a fost îndeplinită. Suntem în căutarea a ceva care să ne permită o identificare perfectă între guvern și comunitate, în ansamblul ei, ceva potrivit cu condițiile speciale ale construirii socialismului, odată cu evitarea în cel mai înalt grad al transplantării instituției democratice burgheze- camerele legislative de exemplu- în societatea în formare.
Au avut loc unele experimente ce aveau ca scop dezvoltarea graduală a formelor instituționalizate ale revoluției, dar acest lucru s-a făcut extrem de încet. Cel mai mare obstacol l-a constituit frica noastră că orice aparență de formalism ne-ar putea separa de mase și de individ, că ne-ar determina să pierdem din vedere aspirația revoluționară finală și cea mai importantă, aceea de a vedea individul eliberat de alienare.
În ciud lipsei instituțiilor lucrul acesta va fi corectat încet-încet. Masele creează acum istorie, masele sunt acum un agregat conștient de indivizi ce luptă pentru aceeași cauză.
Omul în socialism, în ciuda aparentei sale standardizări, este mult mai complex. În ciuda unei mașinării perfecte pentru aceasta posibilitățile sale de a se exprima și de a-și face simțiță prezența în organimsul social sunt infinit mai mari.
Este necesar totuși să întărim participarea sa conștientă, individuală și colectivă, în toate mecanismele managemntului și producției și să legăm aceasta de ideea nevoii de educație tehnică și ideologică, astfel încât individul să constate cât de independente sunt aceste procese și cum evoluția lor merge în paralel.
În acest mod individul va ajunge la conștientizarea deplină a funcției sale sociale, ceea ce echivalează cu deplina sa împlinire ca ființă umană, odată sfărâmate lanțurile alienării.
Aceasta se va traduce concret prin recâștigarea naturii sale reale prin munca liberă, iar expresia condiției sale umane potrivite, prin cultură și artă.
În scopul dezvoltării sale în prima dintre categoriile de mai sus munca trebuie să dobândească un nou statut.
Omul, dominat de relațiile bazate pe plusvaloare, va înceta să existe și va fi creat un sistem care stabilește o anumită cotă pentru îndeplinirea datoriei sale sociale. Mijloacele de producție aparțin societății, iar mașinile vor fi pur și simplu locurile unde datoria socială este împlinită.
Omul va începe să se oglindească în munca sa și să constate întreaga măreție ca ființă umană prin obiectul creat, prin munca îndeplinită. Munca nu va mai necesita o ruptură de propria ființă sub forma vânzării forței de muncă, lucru ce nu îi mai aparține, ci va reprezenta o emanație a sinelui reflectând contribuția sa la viața socială, la îndeplinirea datoriei sale sociale.
Noi facem tot ceea ce este posibil pentru a-i conferi muncii acest nou statut al datoriei sociale și de a o lega, pe de o parte, cu dezvoltarea unei tehnologii care va crea condițiile unei mai mari libertăți iar, pe de altă parte, cu munca voluntară bazată pe o afirmație marxistă conform căreia omul atinge cu adevărat o condiție umană complexă atunci când produce fără a fi determinat de nevoia fizică de a-și vinde munca drept plusvaloare.
Firește că există și alți factori implicați chiar atunci când munca este liber consimțită: omul nu a transformat toți factorii coercitivi ce-l înconjoară în reflexe condiționate cu caracter social și încă produce sub apărarea societății.
Omul are încă nevoie de o renaștere spirituală completă în atitudinea sa față de muncă, de a se elibera de apăsarea directă a mediului social, deși este legat de aceasta prin noile sale deprinderi. Acesta va fi comunismul.
Transformarea conștiinței nu va mai avea loc automat, așa cum nici în economie nu se petrece la fel. Schimbările sunt lente și nearmonioase, există perioade de accelerare, pauze și chiar pași înapoi.
Mai departe vom ține seama de aceasta, așa cum am subliniat și mai înainte, că nu avem de-a face cu o perioadă de tranziție pură, așa cum sublinia Marx în “Critica programului de la Gotha” ci, mai degrabă, cu o nouă etapă neimaginată de el: o perioadaă de tranziție către comunism sau construirea socialismului.
Aceasta are loc în mijlocul unor violente lupte de clasă și cu elemente ale capitalismului încă prezente care împiedică o înțelegere completă a esenței. Dacă la aceasta adăugăm scolasticismul care a ținut în loc dezvoltarea filosofiei marxiste și a împiedicat dezvoltarea sistematică a teoriei perioadei de tranziție, trebuie să recunoaștem că încă ne aflăm la început și că este nevoie să ne dedicăm investigării tuturor caracteristicilor principale ale acestei perioade înainte de a elabora o teorie economică și politică de o mare energie.
Teoria ce va rezulta va pune, fără îndoială, un mare accent pe cei doi piloni ai construirii socialismului: formarea omului nou și dezvoltarea tehnologică.
Mai avem multe de făcut în aceste două planuri, dar întârzierea este mai puțin scuzabilă în ceea ce privește conceptele tehnologiei.
Întrucât aici nu este vorba de a merge înainte orbește ci de a urma o mare porțiune de drum deja deschis de cele mai avansate țări ale lumii.
Iată de ce Fidel insistă atât de mult pe nevoia pregătirii tehnologice a poporului nostru și, mai ales, a avangardei sale. În domeniul ideilor ce nu implică activități productive este mai ușor de distins între necesitățile materiale și cele spirituale.
De multă vreme omul a încercat să se elibereze de alinare prin cultură și artă. Dacă moare în fiecare zi pe parcursul celor opt sau mai multe ore când își vinde forța de muncă el revine la viață după aceea, prin activitățile sale spirituale.
Numai că aceste remediu poartă germenii aceleiași slăbiciuni. Este exact cazul individului singuratic ce-și caută comuniunea cu mediul.
El își apără individualitatea oprită prin mediul artistic și reacționează la ideile estetice ca o ființă unită a cărei aspirație este de a rămâne întreg. Totuși nu încearcă altceva decât să evadeze.
Legea plusvalorii nu este doar o reflectare nudă a relațiilor de producțe: capitaliștii monopoliști- chiar și atunci când folosesc metode pur empirice- țes în jurul artei o complicată rețea pe care o transformă într-o unealtă spre folosul lor.
Suprastructura societății impune tipul de artă în care artistul trebuie să fie educat. Rebelii sunt supuși acestei mașinării și foarte puține talente pot crea o operă proprie. Restul devin artiști de rutină sau sunt zdrobiți.
Este creată o școală de “libertate” artistică, dar valorile sale au și ele limite, chiar dacă sunt greu de perceput până nu ajungem în conflict cu ele- cu alte cuvinte până în clipa în care apare problema reală a omului și a alienării sale.
Angoasa fără sens și amuzamentul vulgar devin astfel supape de siguranță convenabile pentru anxietatea umană.
Ideea de a folosi arta ca pe o armă de protest este combătută. Dacă cineva respectă regulile jocului este imediat onorat cu aceleași onoruri pe care le primește și o maimuță pentu scălâmbăielile ei. Condiția care a fost impusă este că nu poți încerca să scapi din cușca invizibilă.
Când revoluția a preluat puterea a fost un exod al celor care fuseseră complet dezorientați. Restul- indiferent dacă erau sau nu revoluționari- au văzut că li se deschide un nou drum.
Căutarea artistică a cunoscut un nou impuls. Căile totuși fuseseră mai mult sau mai puțin străbătute și conceptul de evadare s-a ascuns în spatele cuvântului “libertate”.
Această atitudine s-a manifestat adesea chiar și printre revoluționari, reflectând încă idealismul burghez în conștiința lor.
În țările care au trecut printr-un proces asemănător s-a încercat să se combată asemenea tendințe printr-un dogmatism exagerat. Cultura generală a devenit un tabu și s-a declarat că vârful aspirației culturale este reprezentarea formală a naturii.
Mai târziu acest concept a fost transformat într-o reprezentare mecanică a realității sociale pe care doreau să o arate: societatea ideală, aproape fără conflicte sau contradicții, pe care au încercat să o creeze.
Socialismul este tânăr și a făcut greșeli: de multe ori revoluționarii duc lipsă de cunoștinte și nu au curajul intelectual necesar de a da piept cu sarcina de a dezvolta omul nou cu metode diferite de cele convenționale- iar metodele convenționale suferă din cauza influențelor societății care le-a creat.
Dezorientarea este larg răspândită, iar problema construcției materiale ne preocupă.
Nu există artiști cu mare autoritate care, în același timp, să aibă și o mare autoritate revoluționară.
Reprezentanții partidului trebuie să abordeze această sarcină și să caute rezolvarea scopului principal, educația poporului. Numai că, în acest caz, au căutat simplificarea.
Ei au căutat un gen de artă care să fie înțeleasă de oricine- genul de “artă” înțeles de funcționari. Adevăratele valori artistice au fost neglijate, iar problema culturii generale a fost redusă la unele lucruri din prezentul socialist și altele din trecutul îngropat (bine că era îngropat și nu periculos). Astfel Realismul Socialist s-a ridicat pe bazele artei secolului trecut.
Dar arta realistă a secolului XIX este, în același timp, o artă de clasă, mult mai pur capitalistă poate decât această artă decadentă a secolului XX care scoate la iveală angoasele individului alienat.
În domeniul culturii, capitalismul a dat tot ce trebuia să dea și nu rămâne decât duhoarea înțepătoare a unui cadavru în putrefacție, decadența artei zilelor noastre. Și atunci de ce ar trebui să căutăm noi unica rețetă validă de artă în formele înghețate ale Realismului Socialist? Nu putem opune conceptul de Realism Socialist celui de libertate, deoarece acesta din urmă nu există încă și nu va exista până la completa dezvoltare a noii societăți.
Să nu încercăm, de pe tronul pontifical al realismului-cu-orice-preț, să condamnăm toate formele de artă care au evoluat din prima jumătate a secolului XIX, pentru că atunci am cădea în greșeala Proudhon-iană de a ne refugia în trecut, de a pune o haină strâmtă expresiei artistice a omului nou și în procesul de constituire a acestui gen de expresie artistică.
Noi avem nevoie de dezvoltarea unui mecanism cultural-ideologic care să permită căutarea liberă și smulgerea buruienilor care se înmulțesc atât de ușor în solul fertil al economiei de stat.
În țara noastră nu întâlnim greșeala realismului mecanicist ci, mai degrabă, opusul său, și aceasta datorită faptului că nevoia de a crea omul nou, un om nou care n-ar reprezenta nici ideile secolului XIX, nici pe cele ale secolului nostru morbid și decadent, nu a fost înțeleasă.
Noi trebuie să creăm un om al secolului XXI, cu toate că aceasta e deocamdată o aspirație subiectivă și nu realizată. În mod sigur acest om al secolului următor va fi unul dintre obiectivele fundamentale ale strădaniei noastre. Și, în ideea că înregistrăm succese concrete pe plan teoretic- sau viceversa, în ideea că ajungem la concluzii teoretice de largă respirație pe baza cercetărilor noastre concrete- vom aduce o contribuție importantă teoriei marxist-leniniste, cauzei umanității.
Reacția împotriva omului secolului al XIX ne-a adus la o revenire la decandeța secolului XX. Nu este o greșeală fatală dar trebuie să o depășim pentru a nu deschide o breșă revizionismului.
Continuă să se dezvolte mari curente, idei noi continuă să-și manifeste forța potrivită în interiorul societătii. Posibilitățile materiale pentru dezvoltarea deplină a tuturor membrilor societății fac sarcina mult mai fructuoasă. Prezentul este un timp al încleștării, viitorul este al nostru.
Ca să rezumăm, greșeala artiștilor și intelectualilor noștri zace în păcatul lor originar: ei nu sunt cu adevărat revoluționari. Putem încerca să altoim ulmul pentru a face pere, dar, în același timp, trebuie să plantăm și peri.
Vor veni generații noi care se vor lepăda de păcatul originar. Probabilitatea de a se naște mari artiști va fi cu atât mai mare cu cât se vor dezvolta aria culturii și posibilitățile de expresie. Sarcina noastră este de a preveni generația actuală, sfâșiată de conflicte, să devină pervertită și să pervertească, la rându-i, noi generații.
Nu trebuie să devenim nici sclavi ascultători ai gândirii oficiale, nici studenți care trăiesc pe cheltuiala statului, practicând “libertatea”. Deja există revoluționari care vor intona cântecul omului cel nou cu vocea adevărată a poporului. Acesta este însă un proces care cere timp.
În societatea nostră tineretul și partidul joacă un rol foarte important. Tineretul este important mai ales pentru că reprezintă un lut maleabil din care omul nou poate fi plămădit fără nici una din vechile greșeli.
Tineretul este tratat în conformitate cu aspirațiile noastre. Educația sa devine mai puternică, mai completă, în mod constant, și noi nu uităm de integrarea sa în forța de muncă încă de la început.
Studenții noștri depun muncă fizică în timpul vacanțelor sau odată cu studiul. Munca, în anumite cazuri, este o recompensă, un mijloc de educație, dar niciodată o pedeapsă. Se naște deci o nouă generație.
Partidul este o organizație de avangardă. Cei mai buni muncitori sunt propuși de către tovarășii lor de muncă pentru intrarea în partid. Este o minoritate, dar are mare autoritate datorită calității cadrelor sale.
Aspirația noastră este ca partidul să devină un partid de mase, dar numai atunci când masele sunt educate pentru comunism. Munca noastră se îndreaptă constant către această educație. Partidul este exemplul viu, cadrele sale trebuie să fie modele de muncă dificilă și de sacrificiu. Acestea trebuie să conducă masele, prin faptele lor, către împlinirea sarcinii revoluționare care implică ani de luptă grea împotriva greutăților construcției, inamicilor de clasă, a bolilor trecutului și a imperialismului…
Acum aș dori să explic rolul jucat de personalitate, de individ ca lider individual al maselor care fac istoria.
În primii ani Fidel a dat impuls revoluției și a condus-o. Întotdeauna i-a dat putere. Numai că există un grup care evoluează la fel cu conducătorul excepțional și o masă largă care-și urmează liderul pentru că are încredere în acesta. Și are încredere pentru că liderul are capacitatea de a le răspunde dorințelor.
Aici nu este vorba de câte kilograme de carne poate mânca cineva și nici de câte ori pe an poate merge cineva la plajă sau de câte obiecte din import își poate cumpăra cineva cu un salariu actual.
Ceea ce contează cu adevărat este faptul că individul se simte mai complex, cu mult mai multă bogăție interioară și cu mult mai multă responsabilitate. Individul din țara noastră știe că epoca deosebită în care trăiește este o epocă a sacrificiului.
Individul din țara noastră devine familiar cu sacrificiul. A aflat prima dată acest lucru în Sierra Maestra sau oriunde a luptat. Apoi toți cei din Cuba au aflat. Cuba este avangarda Americilor și trebuie să facă sacrificii deoarece Cuba ocupă postul de cercetaș, deoarece Cuba arată calea către libertatea deplină a maselor din America Latină.
În interiorul țării conducătorul trebuie să-și ducă la bun sfârșit rolul de avangardă și trebuie să spunem cu toată sinceritatea că într-o revoluție reală, căreia i te dăruiești total și de la care nu aștepți răsplată materială, sarcina de avangardă revoluționară este, în același timp, glorioasă și dureroasă.
Cu riscul de a părea ridicol îngăduiți-mi să spun că adevăratul revoluționar este condus de un mare sentiment de dragoste. Este imposibil să te gândești la un revoluționar veritabil fără această calitate. Poate aceasta este una dintre marile drame ale liderului, aceea că trebuie să amestece un spirit pasional cu o inteligență rece și să ia decizii dureroase fără să i se clintească vreun mușchi.
Revoluționarii noștri de avangardă trebuie să idealizeze această dragoste pentru popor, cea mai sacră cauză, și să o facă indivizibilă. Ei nu pot coborî cu mici doze de afecțiune zilnică la nivelul unde oamenii obișnuiți își materializează dragostea.
Conducătorii revoluției au copii care abia încep să vorbească, copii ce n-au învățat să-și strige tații pe nume. Conducătorii revoluției au soții de care au trebuit să se despartă ca etapă a sacrificiului general al vieții lor pentru a duce la bun sfârșit revoluția. Conducătorii revoluției au un cerc de prieteni ce este strict limitat la tovarășii lor, la camarazii revoluționari. Căci nu există viață în afara revoluției.
În aceste împrejurări trebuie să dai dovadă de o mare doză de umanism și de un puternic simț al dreptății și adevărului pentru a nu cădea în dogmatism exterm și în scolasticism rece, într-o izolare față de mase.
Trebuie să ne străduim în fiecare zi astfel încât această dragoste față de oameni să fie transformată în fapte, în acte care să se dovedească exemple, ca o adevărată forță dinamică.
Revoluționarul, forța motrică ideologică a revoluției, este consumat de activitatea sa neîntreruptă care se va sfârși numai odată cu moartea, atunci când contruirea socialismului pe scară mondială va fi îndeplinită.
Dacă zelul său revoluționar scade atunci când cele mai urgente sarcini au fost îndeplinite pe scară locală și uită de internaționalismul proletar, revoluția pe care o conduce va înceta să fie o forță inspiratoare și el se va scufunda într-o letargie confortabilă pe care imperialismul, dușmanul nostru ireconciliabil, va ști s-o folosească.
Internaționalismul proletar este o datorie, dar și o necesitate revoluționară. În acest spirit ne educăm poporul.
Desigur că există pericole în prezent și nu mă refer numai la pericolul dogmatismului, nu numai la cel al slăbirii legăturilor cu masele aflate în mijlocul drumului către marea împlinire.
Mai există și pericolul slăbiciunii. Dacă un om crede că, dedicându-și întreaga viață revoluției înseamnă că, în schimb, nu va avea griji de genul că fiului său îi lipsesc anumite lucruri sau că familia sa duce lipsă de unele obiecte, atunci va începe să raționeze și să-și deschidă mintea către infectarea cu semințele viitoarei corupții.
În cazul nostru ne-am străduit ca fiii noștri să nu aibă nimic în plus față de ceea ce au fiii oamenilor obișnuiți și ca familiile noastre să înțeleagă asta și să se străduiască să se mențină la acest standard.
Revoluția este făcută de oameni, dar acești oameni trebuie să-și întărească spiritul revoluționar zi de zi. Astfel vom putea înainta.
În fruntea imensei coloane de oameni- și nu ne este nici frică și nici rușine să o recunoaștem- este Fidel. După el vin cele mai bune cadre ale partidului și, imediat după, atât de aproape încât îi simțim forța extraordinară, vine poporul în totalitatea sa, o masă solidă de individualități care au căpătat conștiința a ceea ce trebuie făcut, oameni care luptă să evadeze din tărâmul necesității și să intre în cel al libertății.
Această imensă masă devine organizată. Limpezimea programului își găsește un corespondent în conștientizarea necesității organizării. Masa nu mai este o forță dispersabilă împărțită în mii de fragmente azvârlite în spațiu ca schijele unei grenade de mână, încercând prin orice mijloace să capete protecție împotriva unui viitor nesigur, într-o luptă disperată cu tovarășii lor.
Știm că sacrificiile sunt dinaintea noastră și că trebuie să plătim un preț pentru actul eroic de a fi o națiune de avangardă.
Noi, conducătorii, știm că trebuie să plătim un preț pentru dreptul de a spune că ne aflăm în fruntea unui popor care este în fruntea Americilor. Absolut fiecare din noi trebuie să plătească cota exactă de sacrificiu, conștient că-și va găsi recompensa în satisfacția îndeplinirii unei datorii, conștient că va înainta odată cu toți către imaginea omului nou, vizibilă vag la orizont.
Îngăduiți-mi să trag în final câteva concluzii:
Noi, socialiștii, suntem liberi pentru că suntem mai complecși. Și suntem mai complecși pentru că suntem mai liberi. Scheletul libertății nostre totale este deja alcătuit. Mai lipsesc carnea și hainele. Le vom crea!
Libertatea noastră și menținerea ei zilnică sunt plătite cu sânge și sacrificiu. Iar sacrificiul nostru este conștient: o taxă pentru libertatea pe care o construim.
Drumul este lung și, în mare parte, necunoscut. Ne cunoaștem însă limitele. Vom crea omul secolului XXI- noi, prin noi înșine. Ne vom căli în acțiunea zilnică creând un om nou cu o nouă tehnologie.
Personalitatea individuală joacă un rol în mobilizarea și în conducerea maselor, întrucât aceasta întruchipează cele mai înalte virtuți și aspirații ale poporului și nu rătăcește drumul.
Grupul de avangardă care netezește calea, cei mai buni dintre cei mai buni, este partidul. Materia de bază a muncii noastre este tineretul. Ne punem speranța în tineri și îi pregătim să preia steagul din mâinile noastre.
Dacă aceste rânduri răvășite au reușit să clarifice câte ceva înseamnă că ea și-a atins scopul.
Închei cu urarea noastră- ce este la fel de rituală ca o strângere de mână sau ca “Ave Maria Purissima”:
Patria o Muerte!

.  | Index










 
poezii poezii poezii poezii poezii poezii
poezii
poezii Eine virtuelle Heimstätte der Litaratur und Kunst poezii
poezii
poezii  Suche  Agonia.Net  

Bitte haben Sie Verständnis, dass Texte nur mit unserer Erlaubnis angezeigt werden können.
Copyright 1999-2003. agonia.net

E-mail | Vertraulichkeits- und Publikationspolitik

Top Site-uri Cultura - Join the Cultural Topsites!