agonia deutsch v3 |
agonia.net | Richtlinien | Mission | Kontakt | Konto erstellen | ||||
Artikel Gemeinschaften Wettbewerb Essay Multimedia Persönlich Gedicht Presse Prosa _QUOTE Drehbuch Spezial | ||||||
|
||||||
agonia Empfohlene Texte
■ zeit der chimären
Romanian Spell-Checker Kontakt |
- - -
- - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - 2022-08-08 | [Text in der Originalsprache: romana] | Veröffentlicht von Claudiu Tosa
O amiază de duminică. Moşierul Kamîşov stă în sufrageria sa, la o masă luxos servită şi îşi ia tacticos micul dejun, în tovărăşia lui monsieur Champougne, un franţuz bătrâior, pirpiriu şi curăţel, întotdeauna bărbierit cu îngrijire. Acest Champougne a fost cândva preceptor în casa lui Kamîşov; i-a învăţat pe copii să se poarte frumos, să pronunţe corect cuvintele franţuzeşti şi să danseze. Mai târziu, când feciorii lui Kamîşov au crescut şi au ajuns locotenenţi, monsieur Champougne a rămas un fel de edec al casei. Îndatoririle fostului profesor nu sunt mare lucru. Trebuie să fie bine îmbrăcat, parfumat, să asculte pălăvrăgelile lui Kamîşov, să mănânce, să bea, să doarmă – şi, pare-mi-se, atâta tot. În schimb, primeşte hrană, locuinţă şi o leafă care variază după hachiţele moşierului.
Kamîşov mănâncă şi, ca de obicei, trăncăneşte. — Ustură de mama focului! spune el, ştergându-şi lacrimile pricinuite de o bucată de şuncă, unsă din belşug cu muştar. Uf, îl simt în creier şi parcă în toate încheieturile. Muştarul vostru franţuzesc nu face asemenea pozne, chiar dacă înghiţi un borcan întreg. — Unuia îi place muştarul franţuzesc, altuia – cel rusesc… spune blând Champougne. — Muştarul franţuzesc nu place nimănui: poate doar franţujilor. Dar franţuzul mănâncă orice: broaşte, guzgani, libărci... brrr! Dumitale, bunăoară, nu-ţi place şunca asta, fiindcă-i rusească, dar dacă ţi s-ar da sticlă prăjită şi ţi s-ar spune că-i franţuzească, ai mânca-o, şi ţi-ai linge şi buzele… După părerea dumitale, tot ce-i rusesc e prost. — N-am spus asta. — Tot ce-i rusesc e prost, iar tot ce-i franţuzesc: O, se tre joli! După părerea dumitale, nu e ţară mai frumoasă ca Franţa, pe când, după părerea mea... ce-i, la drept vorbind, Franţa? O bucăţică de pământ! Dacă ai trimite acolo un ispravnic de al nostru, după o lună de zile şi-ar cere mutarea: n-ai unde să te învârteşti! Poţi face ocolul întregii Franţe a dumitale într-o singură zi, pe când la noi, dacă ieşi pe poartă, nu mai vezi cu ochii sfârşitul drumului! Mergi şi tot mergi cu trăsura... — Da, monsieur, Rusia e o ţară uriaşă. — Ei vezi, asta-i! După părerea dumitale, nu există oameni mai presus de franţuji. E un popor învăţat, deştept! Şi ce civilizaţie! Sunt de acord: toţi franţujii sunt învăţaţi şi au maniere elegante... Aşa-i... Un franţuz nu-şi va permite niciodată o grosolănie: îi va oferi întotdeauna unei doamne scaunul la timp, nu va mânca raci cu furculiţa, nu va scuipa pe jos, dar... nu are sufletul acela... Da, acela... nu prea pot eu să-ţi explic bine, dar vezi... cum să spun... franţuzului îi lipseşte ceva, ceva aşa... (Kamîşov mişcă degetele) ceva, cum s-ar spune... juridic. Mi-aduc aminte că am citit undeva că inteligenţa voastră o luaţi cu toţii din cărţi, pe când noi avem o inteligenţă înnăscută. Dacă îi dai unui rus învăţătură ca lumea, apoi niciun profesor de al vostru nu mai e în stare să se măsoare cu el. — Poate... spune Champougne parcă în silă. — Nu, nu poate, ci sigur! N-ai de ce să te superi: spun adevărul! Inteligenţa rusului este o inteligenţă mereu creatoare! Atât că, fireşte, nu i se dă toată libertatea de care ar avea nevoie. Apoi rusul nici nu ştie să se laude... Inventă ceva şi îşi lasă invenţia baltă, sau o dă copiilor să se joace cu ea, pe când un franţuz de al dumitale, dacă inventează un fleac oarecare, face un tărăboi de-l aude lumea întreagă. Deunăzi, vizitiul meu Iona a făcut dintr-o bucată de lemn un omuleţ: când tragi de o sforicică, omuleţul face o necuviinţă. Iona însă nu se laudă cu invenţia lui. De altfel, în genere, mie nu-mi plac franţujii! Nu vorbesc de dumneata, ci în general... E un popor imoral! La înfăţişare aduc parcă a oameni, dar trăiesc ca nişte câini... Să luăm, bunăoară, căsătoria. La noi, când se-nsoară omul, îşi vede de nevastă şi nu vrea să mai audă de nimic, pe când la voi e curată vavilonie. Bărbatul stă toată ziulica la cafenea, iar nevasta îşi umple casa cu franţuji – şi ţin-te cancanuri! — Nu-i adevărat! îşi pierde Champougne răbdarea, aprinzându-se. În Franţa, instituţia căsătoriei e pusă pe o treaptă foarte înaltă! — Ştim noi ce-i cu această instituţie! Iar dumitale să-ţi fie ruşine că-i aperi! Trebuie să judeci cu nepărtinire: porcii tot porci rămân... Trebuie să fim recunoscători nemţilor că v-au bătut... Zău aşa! Să le dea Dumnezeu sănătate... — În cazul acesta, monsieur, nu înţeleg, spuse francezul sărind în picioare cu privirea scăpărând. Dacă îi urâţi pe francezi, de ce mă ţineţi pe mine? — Dar ce să fac cu dumneata? — Daţi-mi drumul şi voi pleca în Franţa! — Cu-um? Şi crezi că or să te lase să intri? Doar eşti socotit trădător de ţară! La voi e mare când Napoleon, când Gambetta... dracu’ să vă înţeleagă! — Monsieur, spune Champougne pe franţuzeşte, împroşcând cu salivă şi mototolindu-şi şervetul. Nici cel mai aprig duşman al meu n-ar fi putut să născocească jignirea pe care aţi adus-o sentimentului meu! Totul s-a sfârşit! Şi, făcând cu mâna un gest teatral, francezul pune cu o mişcare elegantă şervetul pe masă şi iese plin de demnitate. Peste vreo trei ceasuri, masa e pusă din nou şi feciorul serveşte prânzul. Kamîşov se aşază la masă singur. După păhăruţul dat pe gât înainte de masă, i s-a deschis o poftă nebună de trăncăneală. Ar vrea să peroreze, dar n-are auditor. — Ce face Alfons Ludovikovici? întreabă el pe fecior. — Îşi face geamantanul. — Mare neghiob, iartă-mă, Doamne!... spune Kamîşov şi se duce la franţuz. Champougne şade în capul oaselor pe podea, în mijlocul odăii sale şi aşază cu mâini tremurătoare în geamantan rufărie, flacoane de parfum, cărţi de rugăciuni, bretele, cravate… Întreaga lui înfăţişare îngrijită, geamantanul, patul, masa respiră eleganţă şi feminitate. Lacrimi amare îi picură în geamantan din ochii mari, albaştri. — Ce faci? întreabă Kamîşov, după ce-l priveşte o vreme din prag. Francezul tace. — Vrei să pleci? continuă Kamîşov. Bine, cum crezi... Nu îndrăznesc să te opresc... Un singur lucru nu înţeleg: cum ai să pleci fără act de identitate? Zău aşa! Ştii doar că ţi l-am pierdut. L-am băgat undeva, printre hârtii, şi s-a rătăcit... Şi, la noi, legea e foarte aspră în privinţa actului de identitate. N-ai să faci nici cinci verste şi o să pună mâna pe dumneata. Champougne ridică sfios capul şi priveşte neîncrezător la Kamîşov. — Da... Ai să vezi! Au să te cunoască după mutră că eşti fără act de identitate. Şi îndată au să te întrebe: „Cine eşti? Alfons Champougne! Îi ştim noi pe aceşti Alfonsi Champougne! Ia poftiţi, sub pază bună, spre Siberia!” — Glumiţi? — De ce să glumesc? N-am niciun motiv să glumesc! Dar bagă de seamă! Îţi pun o condiţie: să nu scânceşti după aceea şi să mă bombardezi cu scrisori! N-am să mişc nici degetul cel mic, când or să te ducă prin faţa mea cu lanţuri la glezne! Champougne sare în picioare şi, palid, cu ochii larg deschişi, începe să se plimbe prin odaie. — Ce faceţi cu mine? spune el, apucându-se cu deznădejde de cap. Doamne! Blestemat să fie ceasul în care mi-a venit în cap gândul nenorocit să-mi părăsesc patria! — Ei, linişteşte-te... am glumit! spune Kamîşov pe un ton mai potolit. Caraghios mai eşti, zău! Nu înţelegi de glumă! Nu-i chip să-ţi spună omul o vorbă... — Scumpul meu! strigă cu glas piţigăiat Champougne, împăcat de tonul lui Kamîşov. Vă jur că mă simt legat sufleteşte de Rusia, de dumneavoastră şi de copiii dumneavoastră... Mi-e tot atât de greu să vă părăsesc cât mi-ar fi să mor! Dar fiecare cuvânt ce-l spuneţi îmi sfâşie inima! — Caraghios mai eşti, zău! Ce rost are să-ţi sară ţandăra când îi ocărăsc pe franţuji? Се-ar fi dacă s-ar simţi călcaţi pe coadă toţi cei pe care îi beştelim? Zău că eşti caraghios! Ia-l de pildă pe Lazar Isakici, arendaşul... Îl fac de două parale, îl fac jidan, îl fac parşiv, îl fac netrebnic, îl trag şi de perciuni... şi nu se supără! — Bine, dar Lazar Isakici e un sclav! Pentru o copeică, e gata la orice josnicie! — Ei, hai, hai... ajunge! Hai la masă! Pace şi bună înţelegere! Champougne îşi pudrează mutra plânsă şi se duce cu Kamîşov în sufragerie. Primul fel se mănâncă în tăcere; după al doilea, începe aceeaşi poveste şi astfel suferinţele lui Champougne sunt fără de sfârşit. Apărută pentru prima oară în revista „Oskolki”, 1885, Nr. 41, 12 octombrie. Semnată: A. Cehonte. Cu prescurtări neînsemnate, a intrat în culegerea „Vorbe nevinovate”, Moscova, 1887. După înlocuirea unor elemente vulgare, a intrat în ediţia a doua şi cele ulterioare ale culegerii „Povestiri felurite”. Cu mici modificări stilistice, a fost inclusă în Culegerea de opere din anul 1900, vol. II. Publicăm textul din 1900. Judecând după o scrisoare a lui N. Leikin (10 octombrie 1885), povestirea „În ţară străină” a fost respinsă de prima instanţă a cenzurii şi admisă apoi în urma unei decizii a comitetului. |
Index
|
||||||||
Eine virtuelle Heimstätte der Litaratur und Kunst | |||||||||
Bitte haben Sie Verständnis, dass Texte nur mit unserer Erlaubnis angezeigt werden können.
Copyright 1999-2003. agonia.net
E-mail | Vertraulichkeits- und Publikationspolitik