Domnul îmbrăcat în negru începu să-și numere pașii mai întîi de la unu, doi, trei pînă la o sută și invers, în timp ce urca, printre conifere, pe cărarea lată înspre St. Ottilien, iar la fiecare mișcare își rotea pînă într-atît șoldurile, la dreapta și la stînga, încît uneori se împleticea; apoi uită.
Ochii săi cafenii deschisi, prietenoși și bulbucați, priveau înspre solul care se deplasa sub picioare, iar brațele sale se legănau astfel din umeri că manșetele albei îi cădeau pînă peste jumătatea mîinilor. Capu-i zvîcnea atunci cînd, dintre copaci, lumina roșu-gălbuie a asfințitului îl silea să-și mijească ochii, iar mîinile făceau gesturi bruște și iritate de apărare. Bastonul îngust de plimbare se perinda la dreapta, deasupra ierburilor și florilor, și se delecta cu inflorescența lor.
Acesta rămase agățat în buruienele răsfirate tocmai cînd domnul își urma drumul, liniștit și absent. Domnul cel sobru nu zăbovi, ci, umblînd mai departe, trase ușor de mîner, apoi, ținut de braț, privi indignat împrejur, trase de baston, mai întîi, fără rezultat, dar folosind ambele mîini, izbuti, pe urmă, să-l elibereze, se dădu înapoi fără suflare, aruncă o privire scurtă asupra bățului și ierbii, iar lănțișorul de aur de la vesta neagră îi sări.
Ieșindu-și din fire, grasul rămase o clipă locului. Pălăria scrobită îi alunecase pe ceafă. Se holbă la florile concrescute, iar apoi se năpusti asupra lor cu bastonul în aer, năvăli cu chipul sîngeriu asupra plantelor amuțite. Loviturile cădeau la stînga, la dreapta. Deasupra cărării zburau tulpini și frunze.
Expirînd zgomotos, cu ochi scînteietori, domnul își continuă drumul. Alături de el, pășeau iute copacii; domnul nu se sinchisi de nimic. Avea nasul cîrn, iar fața, spînă și netedă, chipul, ca al unui copil îmbătrînit cu o guriță adorabilă.
La o bruscă cotitură a drumului în sus, concentrația trebui să-i revină. Călcă acum mai liniștit și, cu mîna, își sterse iritat sudoarea de pe nas, descoperi că fața îi era cu totul schimonosită, iar pieptul se lupta să respire. Se înfricosă la gîndul că, poate, cineva l-ar fi văzut, unul din partenerii de afaceri, ori o doamnă. Își atinse chipul și se asigură, cu un gest furtiv, că era neted.
Mergea liniștit. De ce respira greu? Rîse rușinat. A dat iama în flori și le-a căsăpit cu bastonul său de plimbare, da, într-adevăr, le-a altoit cu o vioiciune brutală, dar a cărei țintă precisă era bine cunoscută de urechile ucenicilor săi cînd acestia nu erau îndeajuns de agili în a prinde muștele din birou pentru a i le prezenta sortate în ordinea mărimii.
Adesea, domnul cel grav își scutura capul din pricina acestei stranii întîmplări: „ Orașul te face nervos. Orașul mă enervează.” Își roti meditativ șoldurile, își luă pălăria, tare, englezească, și flutură aerul, mirosind a brad, înspre creștet.
După scurt timp, începu iarăși să-și numere pașii: unu, doi, trei. Stîng, drept; brațele legănîndu-se din umeri. Deodată, în timp ce privirea-i urma absentă marginea drumul, domnul Michael Fischer văzu o persoană bondoacă, pe el însuși, pășind înapoi de pe iarbă, atacînd florile și tăind drept capul unei păpădii. Ceea ce avusese loc mai înainte pe aleea întunecată, se desfășura acum înaintea lui, tangibil. Floarea aceasta semăna cu cealaltă ca două picături. Ea îi momise privirea, mîna și bățul. Brațul i se ridică, bastonul îi vîjîi, hîrști și capul zbură. Capul se răsuci în aer și dispăru în iarbă. Sălbatic bătea inima afaceristului. Neajutorat, capul desprins al plantei se scufunda acum și se îngropa în iarbă. Adînc, tot mai adînc, prin stratul de iarbă, în pămînt. Numaidecît începu să se cufunde înspre miezul pămîntului, încît nicio mînă nu l-ar mai fi putut ține. Iar de deasupra, dintr-un corp ciunt, picura, izvora, din gît, sîngele alb, înapoi în groapă, mai întîi puțin, precum saliva ce curge din comisura unui olog, apoi într-un șuvoi abundent ce se scurgea vîscos cu o spumă gălbuie înspre domnul Michael care căuta zadarnic să scape, țopăi la dreapta, iar apoi la stînga, vrînd să sară peste ceea ce se unduia peste picioarelor sale.
Domnul Michael așeză mecanic pălăria peste capul acoperit de sudoare și își strînse mîinile și bățul la piept. „ Ce s-a întîmplat? ” se întrebă el după cîtva timp. „ Nu sunt beat. Capul nu poate fi azvîrlit. Trebuie să stea întins, trebuie să stea întins în iarbă. Sunt convins că stă liniștit în iarbă. Și sîngele... Nu îmi amintesc de această floare, nu știu nimic despre ea.”
Era uimit, consternat și temător de el însuși. Totul se zgîia în sine la apriga agitație, totul se gîndea la floare, la capul afundat, la tulpina sîngerîndă. Sărea și acum peste rîul vîscos. Dacă l-ar observa unul din partenerii lui de afaceri, ori de o doamnă.
Domnul Michael Fischer se îndreptă și se cramponă de băț cu mîna dreaptă. Se uită la costumul său, iar propria ținuta îi dădu noi puteri. Îndată are să supună aceste gînduri răzvrătite: autocontrolul. De lipsa asta de disciplină are să se ocupe el, șeful. Bineînțeles că, înfruntînd oamenii, trebuie să fii tranșant: „ Care-i problema? În firma mea nu tolerăm așa un comportament. Rîndaș, afară cu tipu’ !” Își învîrtea bastonul în aer, stînd pe loc. Domnul Fischer își luă o mină calmă, ostilă: acu-i acu. Își împinse infatuarea pînă într-atît încît, chiar sus, pe drumul mare, își luă în derîdere timiditatea. Cît ar mai fi de amuzant dacă mîine dimineață ar fi agățat un anunț roșu, pe toți stîlpii publicitari din Freiburg: „Uciderea unei păpădii adulte pe drumul dintre Immenthal și St. Ottilien, petrecută între orele 7 și 9 seara. Suspectul este…” et cetera. Astfel zeflemisea molatecul domn în negru care se bucura de aerul răcoros al serii. Acolo jos, infirmierele, cuplurile au să descopere ceea ce săvîrșise cu mîna lui. Vor fi țipete și alergături sperioase pînă acasă. Anchetatorii îl vor avea pe el în gînd, pe criminal, pe cel care rîde în pumni. Domnul Michael se înfioră la gîndul propriei temerități, nu s-ar fi crezut atît de depravat. Însă jos, acolo, se afla la vedere proba precipitării sale energice.
Rămășița se înălța pironită în aer, sîngele alb se prelingea de pe gît.
Domnul Michael își întinse puțin mîinile, în apărare.
Acolo, sus, se coagulează atît de gros și cleios încît furnicile rămîn lipite.
Domnul Michael își șterse tîmpla și gîfîi de emoție.
Și acolo, jos, în iarbă putrezește capul. Va fi zdrobit și răscolit de ploaie, veștejit. Din el se va face un terci gălbui și puturos, irizat verzui, gălbui, mucilagiu ca voma. Se scoală, viu, aleargă spre el, tocmai înspre domnul Michael, vrea să-l înece, se revarsă ropotind împotriva trupului său, îi țîșnește pe nas. El sare, țopăind doar pe vîrfuri.
Domnul impresionabil se chirci. Resimțea în gură un gust infect. Nu putu înghiți de greață, scuipa continuu. Se clătina adesea, țopăia neliniștit în timp ce continua cu buze albastru palide.
„Refuz, refuz categoric să leg orice relație cu firma dumneavoastră.”
Își strînse nasul cu batista. Trebuie să scape de cap, tulpina trebuie acoperită, zdrobită, îngropată. Pădurea miroasea a cadavru de plantă. Mirosul îl însoțea pe domnul Michael, creștea mereu în intensitate. O floare nouă trebuia plantată în acel loc, o floare odorantă, o grădină de garoafe. Cadavrul din mijlocul pădurii trebuia să dispară. Să dispară.
În clipa în care domnul Fischer voise să se oprească locului, îi trecu prin cap faptul că ar fi fost ridicol să se întoarcă înapoi, mai mult decît ridicol. Ce-i păsa lui de păpădie? O furie amară îl năpădi fierbinte la gîndul că era gata să fie luat prin surprindere. Nu se înzdrăveni, își muscă arătătorul: „ Ai grijă, îți spun, ai grijă, derbedeu afurisit! ” Totodată o frică enormă se năpusti asupra lui din spate.
Puhavul veros se uită împrejur, se căută în buzunarul de la pantaloni, scoase un mic briceag și îl deschise.
Între timp, picioarele lui mergeau mai departe. Picioarele începură să-l supere. Și ele doreau să o facă pe-a șefii; imboldul lor răzvrătit de a merge înainte îl scotea din sărite. Acuși are el să-i îmblînzească pe căluții ăstia. O să se prindă ei. O lovitură tăioasă la coaste are să-i liniștească. Îl duceau tot mai departe. Aproape că părea că ar vrea să fugă de la locul crimei. Nimeni nu ar trebui să creadă așa ceva. Un foșnet de păsări, un vaier îndepărtat ce se cobora purtat de aer. „Ho! Ho!” strigă el picioarelor. Și înfipse cuțitul într-un copac.
Cu ambele brațe, îmbrățisă trunchiul acestuia și își frecă obrajii de scoarță. Își mișcă, astfel, degetele în aer de parcă ar frămînta ceva: „Nu la Canossa mergem.” Cu o încordare puternică a frunții, domnul palid ca moartea studia crăpăturile copacului, își încovoie spatele de parcă ceva ar fi dorit să sară asupra lui, dindărăt. Auzea sunînd neîncetat legăturile de telegraf dintre el și acel loc, deși încercase cu lovituri de picior să le încîlcească și să le amuțească. Căută să-și ascundă faptul că furia îi secase deja, că fusese invadat de o jinduire tihnită, de o jinduire să se preda. Dinapoia jinduia după floare și locul crimei.
Domnul Michael își îndoia, iscodind, genunchii, adulmecă aerul, ascultă în toate direcțiile, șopti anxios: „Nu vreau decît să îngrop capul, nimic altceva. Apoi totul are să fie bine. Repede, repede, te rog.” Își închise ochii nefericit, se răsuci pe călcîie, parcă din neatenție. Iar pe urmă merse ca și cum nu se întîmplase nimic, tocmai în jos, într-un pas de plimbare lejer, fluierînd încetișor, cu un aer nonșalant, și mîngîia, în timp ce răsufla ușurat, trunchiurile de copaci de pe cărare. Zîmbi, iar gurița lui deveni rotundă ca o vrană. Cîntă gălăgios un cîntec, ce îi venise brusc în minte: „Iepurilă ce le doarme-n vizuină...” Își repetă tropăitul de mai înainte, rotirea șoldurilor, balanșarea brațelor. Bățul îl împinse vinovat în mînecă. Din cînd în cînd, se întorcea brusc la cotitura drumului să vadă dacă nu-i era cineva pe urme.
Poate că încă mai trăia; da, de unde să știe el că ea murise deja? Îi trecu prin cap că ar putea să vindece rănita, de ar sprijini-o cu o bucățică de lemn și dacă ar lipi-o împrejurul capului și tijei. Începu să meargă mai repede, să-și uite ținuta, să alerge. Deodată începu să tremure a nerăbdare. La un cot, căzu întins lîngă un trunchi tăiat, se lovi la piept și bărbie, așa că gemu tare. Cînd se puse pe picioare, uită pălăria în iarbă; bățul rupt îi sfîșiase mîneca pe dinăuntru; nu sesiză nimic. Aha, cineva vrea să-l oprească, dar n-are să-l oprească, are s-o găsească numaidecît. Se ridică iarăși. Unde să fie locul ăla? Trebuie să afle locul. Numai de ar putea striga după floare. Dar care să-i fie numele? Nu știa nici măcar cum o cheamă. Ellen? Pasămite o cheamă Ellen, cu siguranță Ellen. Șușoti în iarbă, se aplecă pentru a brusca florile cu mîna.
„Ellen e aici? Unde e Ellen? Ei bine? E rănită la cap, chiar sub cap. Poate că nu știți asta. Vreau s-o ajut; sunt doctor, samaritean. Hai, unde e? Puteți să aveți toată încrederea în mine, credeți-mă.”
Dar cum poate el s-o recunoască pe cea pe care o rupse? Poate că o avea în mînă chiar atunci, poate că acuma, lîngă tine, își dă ultima suflare.
Nu e posibil așa ceva.
Zbieră: „ Dați-mi-o! Nu mă supărați, javrelor. Sunt samaritean. Nu înțelegeți germana?”
Se întinse pe pămînt, căută, cotrobăi orbit prin iarbă, strivea și cresta florile, în timp ce gura îi rămase deschisă, iar ochii îi scînteiau scrutînd înainte. Se mîhni cumplit pe sine.
„Predați-o. Trebuie stabilite condiții. Preliminarii. Doctorul are un drept asupra pacientului. Legea trebuie respectată.”
În aerul cenușiu, copacii se mențineau negri lîngă potecă și peste tot împrejur. Era și foarte tîrziu; cu siguranță capul se uscase deja. Îl îngrozi gîndul ultim al morții și își scutură umerii.
Forma neagră, rotundă se ridica de pe iarbă și se legăna de-a lungul marginii de drum în jos.
Era moartă. De mîna lui.
Suspină și își scărpină gînditor fruntea.
Vor tăbărî pe el din toate părțile. N-au decît s-o facă, acum nu-i mai păsa de nimic. Îi era cu totul indiferent. Or să-i taie capul, or să-i smulgă urechile, or să-i pună mîinile pe cărbuni încinși. Nu mai avea ce să facă. Știa că toți se vor deda acestei plăceri, dar el nu are să scoată nici un geamăt pentru ai încînta pe josnicii săi torționari. Nu aveau niciun drept să-l pedepsească; ei însiși erau niște depravați. Da, el a omorît floarea, și asta nu avea ce să-i privească pe ei, și era dreptul lui pe care are să-l apere împotriva lor, a tuturor. Era dreptul lui să ucidă florile și nu se simțea dator să o justifice mai bine. Putea să omoare cîte flori ar dori, la o mie de mile împrejur, la nord, la sud, la vest, la est, chiar și dacă ei ar rînji. Și dacă tot o țin într-un rîs, are să le sară la beregată.
Rămase pe loc; privirile sale erau ațintite veninos înspre întunecimea de pîclă a molizilor. Buzele îi erau ticsite cu sînge. Apoi se sprinteni mai departe.
Probabil că trebuia să-și prezinte condoleanțele, aici în pădure, surorilor moartei. Scoase în evidență faptul că nenorocirea s-ar fi petrecut aproape fără ca el să întervină, pomeni de trista stare de epuizare în care trebuise să urce. Și de arșită. În esență, toate păpădiile îi erau,la urma urmei, indiferente.
Deznădăjduit, ridică iarăși din umeri: „Ce altceva au să-mi mai facă?” își duse degetele murdare peste obrazi; nu-și mai găsea drumul.
Ce vrea să însemne toate astea, Dumnezeule, ce căuta el aici!
Dorea să se furișeze dintr-acolo, pe drumul cel mai scurt, la vale printre copaci, pentru a putea reflecta odată clar și liniștit. Încetișor, punct cu punct.
Pentru a nu se rostogoli pe pămîntul alunecos, orbecăia de la un copac la altul. Floarea, reflectă el perfid, poate să rămînă pe drum, unde-i e locul. Sunt destule burieni moarte pe lumea asta.
Însă îl cuprinse groaza, cînd văzu cum dintr-un lujer pe care îl atinse apăru o picătură rotundă, palid-strălucitoare de rășină; copacul plînge. Strecurîndu-se în întuneric pe o potecă, remarcă de îndată cum drumul se îngusta ciudat de parcă pădurea ar fi vrut să-l ademenească într-o capcană. Copacii se adună pentru judecată.
Trebuie să iasă.
Iarăși se ciocni puternic de un brad pitic; care îl izbi cu mîinile încordate. Atunci își făcu drum cu forța pe cînd sîngele îi curge șiroaie pe față. Scuipă, lovi împrejur, bătu cu picioarele în copaci țipînd tare, alunecă, căzînd și rostogolindu-se, la vale, repezindu-se în cele din urmă vertiginos în jos, spre ultima pantă, la liziera pădurii, înspre luminile satului, cu redingota ferfeniță, aruncată peste cap, în timp ce, în spatele lui, muntele susură primejdios, scuturîndu-și pumni, iar peste tot se aude cum plesnesc și trosnesc copacii care-l urmăresc
și-l suduiesc.
Domnul gras stătea neclintit sub felinarul cu gaz al bisericuței din sat. Nu purta nicio pălărie pe cap, în pletele sale ciufulite se afla pămînt negru și ace de brad pe care nu le scutură. Răsuflă greu. Cînd sîngele cald, de-a lungul liniei nasului, îi picură pe cizme, luă domol cu ambele mîini o pulpană a hainei și o trecu peste față. Apoi își ridică mînile înspre lumină și se miră de vinele albastre și groase de pe spatele lor. Frecă bulbii umflați, dar nu putu scăpa de ei. La clinchetul și sirena tramvaiului o zbughi, pe străduțele înguste, înspre casă.
Acum stătea sfios în dormitorul său și își spuse sieși tare: „Aici stau, aici stau.” și se uită descumpănit împrejurul camerei. Se plimbă în sus și-n jos, se dezbrăcă de haine și le ascunse într-un colț al șifonierului. Îmbrăcă un alt costum negru și citi, pe șezlong, ziarul. Îl mototolea citindu-l; se întîmplase ceva, se întîmplase ceva. Și își dădu cu totul seama de asta a doua zi cînd ședea la birou. Era împietrit, nu putea să înjure, și era însoțit peste tot de o tăcere stranie.
Cu o rîvnă febrilă, își spuse că probabil visase totul, dar tăieturile de la tîmplă erau aievea. Atunci trebuie că există lucruri în care nu poți crede. Copacii au căutat să-l bată, a existat un mare geamăt de durere după moartă. Stătea acolo absorbit de sine și – spre surprinderea personalului - nu dădea nicio atenție muștelor bîzîitoare. Își șicană ucenicul cu mina sa sumbră, își neglijă munca și se plimba în sus și-n jos. Îl văzură adesea cum lovea cu pumnul în masă, cu obrazii umflați, țipa că o să curețe el afacerea și restul. O să vadă ei. Nimeni nu-l duce pe el de nas.
Cînd făcu socotelile însă, dimineața următoare, i se întîmplă ceva atît de ciudat încît îi înscrise păpădiei zece mărci. Se cutremură, căzu într-o gîndire amară asupra inconștienței sale și îl rugă pe procurist să se ocupe în continuare de registru. După amiaza puse el însuși banii, mut și glacial, într-o cutie aparte; fu gata, chiar, să dispună pentru ea deschidere unui cont personal; obosise, dorea să-și recapete liniștea. Curînd, fusese presat să-i aducă sacrificii din propria mîncare și băutură. O farfuriuță fusese așezată pentru ea lîngă locul domnului Michael. Menajera ridică din umeri cînd el ceruse să fie pregătit și locul acela; dar domnul reteză orice critică cu o explozie surprinzătoare de mînie.
Ispăsea, ispăsea pentru vina lui tainică. Participă la serviciul divin alături de păpădie, iar afaceristul liniștit realiză acum că orice om are propria religie; trebuie să îți asumi o poziție personală în fața Dumnezeului inefabil. Există lucruri pe care nu le înțelege fiecare. În seriozitatea chipului său de maimuță apăru urma unei tristeți; pînă și corpolența îi diminuase; ochii i se adînciseră. Păpădia îi urmărea faptele asemeni unei conștiințe, severă cu toate faptele zilnice, de la cele mai mărunte pînă la cele mai mari.
Zilele acestea, soarele apărea deseori peste oraș, catedrala și castelul de pe munte străluceau în toată plinătatea vieții. Într-o dimineață, omul încercat lăcrimă la fereastră pentru prima oară din copilărie. Plînse fulgerător pînă cînd aprope să-i crape inima. Ellen, floarea acea nesuferită, îi răpea toată această frumusețe, îl inculpa acum cu toate frumusețile din lume. Lumina soarelui strălucea, ea nu o vedea; nu-i era cu putință să simtă mireasma iasomiei albe. Nimeni nu are să vadă locul morții ei înjositoare, acolo nu are să fie cuvîntată nicio rugăciune; ea era în stare să-i reproseze toate acestea în față, oricît de ridicole ar fi, iar el are să-și ridice mîinile. Totul îi este ei oprit: strălucirea lunii, fericirea maritală a verii, traiul liniștit alături de cuc, plimbările, căruciorele cu copii. Își strînse gurița; dorea să-i oprească pe oameni din urcușul lor pe munte. Dacă lumea ar putea pieri printr-un oftat ca să-i închidă gura florii. Da, și sinuciderea o contemplase pentru a sfîrși cu această mizerie.
Cîteodată o trata cu amărăciune, repezind-o, împingînd-o cu o smucitură bruscă la perete. O înșela în lucrurile mici, pripit îi răsturna vasele, parcă fără intenție, calcula greșit, în paguba ei, o trata cu șiretenie asemeni unui concurent în afaceri. La aniversarea morții se comportă de parcă nu-și aducea aminte de nimic. Doar cînd păru că ea insistă imperios asupra unei comemorări tăcute, îi dedică jumătate de zi întru pomenire.
Se puse odată, în societate, întrebarea asupra mîncării favorite. Cînd fusese întrebat domnul Michael ce îi place cel mai mult să mănînce, el susținu cu o logică rece: „ Păpădiile, păpădiile sunt preparatul meu favorit.” La care toată lumea izbucni în rîs, însă domnul Michael se chirci în scaunul său, ascultînd hohotele cu dinții încleștați și savură mînia păpădiei. Se simțea ca un căpcăun îngrozitor care înfulecă vietățile tacticos, se gîndi la tradițiile oculte japoneze și la harakiri. Deși, pe ascuns, aștepta de la ea o pedeapsă cumplită.
Acest război de gherilă se purta între ei neîntrerupt; plutea mereu între durerea de moarte și extaz. Se desfăta temător cu țipătele ei de mînie pe care, uneori, credea că le aude. Zilnic, se gîndea la noi trucuri; adesea, se retrăgea foarte emoționat din birou în camera sa pentru a urzi planuri fără să fie deranjat. Războiul acesta se derula atît de ascuns încît nimeni nu știu de el.
Floarea îi aparținea lui, confortului vieții sale. Se gîndea uluit la timpul în care trăise fără floare. Acum se ducea, deseori, să se plimbe cu o mină sfidătoare, înspre St. Ottillien, prin pădure. Și într-o seară însorită, în timp ce se odihnea pe un trunchi căzut, îl fulgeră un gînd: aici, în locul unde stă acum, a stat păpădia lui, Ellen. Aici trebuie să fi fost. Domnul gras fu cuprins de melancolie și devoțiune timorată. Cum s-au schimbat lucrurile! Din seara aceea pînă azi. Își lăsă ochii prietenoși, ușor încețosați să alunece în reverie peste buruieni, surorile, poate fiicele Ellenei. După o lungă cumpătare, chipul neted îi fu schimonosit de o trăsătură răutăcioasă. Cît de surprinsă are să fie acum floarea lui dragă. Dacă ar dezgropa acum o păpădie, o fiică a moartei, dacă ar planta-o acasă, ar cultiva-o și ar avea grijă de ea, cea bătrînă are să aibă o rivală tînără. Da, dacă se gîndește mai bine, ar putea astfel să ispăsească moartea bătrînei. Căci ar salva viața acestei flori și ar compensa moartea mamei; foarte probabil că această fiică ar putrezi aicea. O, cum ar mai enerva-o pe bătrînă, ar pune-o cu totul la rece. Afaceristul, versat în chestiunile legale, își aminti de un paragraf asupra compensării vinei. Dezgrobă o plăntuță din apropiere cu briceagul, o cără acasă cu grijă și o plantă într-un vas de porcelan aurit pe care îl postă pe masa sa mozaic din dormitor. Pe fundul vasului scrise cu cărbune: „Par. 2043, alineat 5”
Fericitul uda planta zilnic cu o devoțiune malițioasă și îi aducea omagiu moartei, Ellen. Era constrînsă prin lege, și eventual prin intervenția poliției, la resemnare, nu mai primea nicio farfurie, nicio mîncare, niciun ban. Deseori credea, întins pe canapea, că-i aude scîncetul, gemetele monotone. Încrederea în sine a domnului Michael crescu întru totul neașteptat. Uneori aproape că avea accese de grandomanie. Niciodată viața nu i-a mers atît de bine.
Într-o seară, după ce hoinări fericit de la birou acasă, menajera îl lămuri chiar de la ușă că, la curățenie, măsuța s-a răsturnat și că vasul s-a spart. A aruncat planta, o buruiană oarecare, la gunoi cu toate cioburile. Tonul grav, ușor disprețuitor cu care povestea despre accident lăsă să se cunoască că era viu mulțumită de întîmplare.
Durduliul domn Michael trînti ușa, bătu din palme, chiui de fericire și o ridică de șolduri pe femeia uluită atît cît îi permiteau puterile și înălțimea persoanei. Apoi merse țanțos din coridor, în camera de dormit, cu ochii învăpăiați, într-o agitație extremă; răsuflă zgomotos și dădu din picioare; buzele îi tremurau.
Nimeni nu avea ce să-i reproșeze; nu dorise moartea acestei flori nici în gîndurile sale cele mai ascunse, nu se gîndi nici cît negru sub unghie. Bătrîna, mama vitregă putea să suduiască și să spună ce-o vrea. Nu îl mai privea deloc. Erau niște oameni despărțiți. Scăpase de tot neamul păpădiilor. Dreptatea și fericirea erau de partea lui. Nu era niciun dubiu.
A tras pe sfoară pădurea.
Dori imediat să meargă la St. Ottillien, sus la pădurea acea posacă și proastă. În minte, deja, își rotea bastonul negru. Flori, mormoloci, chiar și broaște trebuiau să ia aminte. Poate să omoare cîte vrea. Îl durea undeva de păpădii.
De rîs și de bucurie răutăcioasă, domnul afacerist gras, corect îmbrăcat, Michael Fischer se răsucea în sezlongul său.
Apoi sări, își aruncă pălăria pe tărtăcuță și se năpusti pe lîngă menajera năucită afară din casă.
Pufnea și rîdea zgomotos. Și astfel dispăru în bezna muntelui împădurit.