agonia
deutsch

v3
 

agonia.net | Richtlinien | Mission Kontakt | Konto erstellen
poezii poezii poezii poezii poezii
poezii
armana Poezii, Poezie deutsch Poezii, Poezie english Poezii, Poezie espanol Poezii, Poezie francais Poezii, Poezie italiano Poezii, Poezie japanese Poezii, Poezie portugues Poezii, Poezie romana Poezii, Poezie russkaia Poezii, Poezie

Artikel Gemeinschaften Wettbewerb Essay Multimedia Persönlich Gedicht Presse Prosa _QUOTE Drehbuch Spezial

Poezii Romnesti - Romanian Poetry

poezii


 
Weitere Texte dieses Autors


Übersetzung dieses Textes
0

 Kommentare der Mitglieder


print e-mail
Leser: 7454 .



Jocul cu mărgele de sticlă (2)
prosa [ ]

- - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - -
von [Hermann_Hesse ]

2010-03-24  | [Text in der Originalsprache: romana]    |  Veröffentlicht von NC






PREGÃTIRI

Knecht reușise să spargă gheața; între el și Designori se statorniciseră relații și schimburi intense de idei, înviorătoare pentru amândoi. Plinio, acest bărbat care de ani de zile trăise într-o stare de melancolie resemnată, se văzu nevoit să dea dreptate prietenului său: ceea ce-l atrăsese din nou spre Provincia pedagogică fusese în fapt nostalgia după tămăduire, după limpezire, după seninătatea castaliană. Venea acum adesea, și fără comisie și treburi de serviciu, privit de Tegularius cu o neîncredere plină de gelozie, iar în curând magistrul Knecht știu despre el și viața lui tot ceea ce îl interesa. Viața lui Designori nu fusese atât de extraordinară și atât de complicată cum presupusese el după cele dintâi dezvăluiri ale acestuia, în tinerețe, Plinio suferise dezamăgirea și înjosirea ființei sale entuziaste și însetate de fapte, pe care le cunoștea, devenise nu un mijlocitor și conciliator între lume și Castalia, ci un ins însingurat și copleșit de suferință; nu reușise să realizeze o sinteză între părțile lumești și castaliene ale originii și caracterul său. Și totuși, nu fusese pur și simplu un naufragiat, căci în ciuda înfrângerii și a renunțării, își făurise un chip propriu și un destin deosebit. Educația primită în Castalia păru a nu se confirma nicidecum în cazul său; oricum, la început nu-i aduse decât conflicte și dezamăgiri, precum și o profundă însingurare și izolare greu suportabile pentru natura lui. Iar odată ajuns pe această cale spinoasă a însingurării și a inadaptării, s-ar fi părut că el însuși trebuia să mai facă totul pentru a se închide în sine și a-și mări dificultățile.
Anume, încă din vremea studenției s-a pus într-un conflict ireconciliabil cu familia, în primul rând cu tatăl său. Acesta, deși nu se număra în politică printre conducătorii propriu-ziși, fusese totuși o viață întreagă, ca toți cei din stirpea Designori, un sprijinitor al politicii și al partidului conservator pro-guvernamental, un inamic al oricărei înnoiri, un adversar al tuturor revendicărilor celor privați de drepturi și excluși de la împărțirea bunurilor, suspicios față de oamenii fără nume și rang , devotat și gata de sacrificiu pentru vechea orânduire, pentru tot ceea ce i se părea legitim și consfințit. Ca atare, fără a avea totuși porniri religioase, era un prieten al bisericii și, deși nu-i lipseau nicidecum simțul de dreptate, bunăvoința și disponibilitatea pentru binefacere și ajutor, rămânea surd cu obstinație și din principiu la năzuințele fermierilor de a-și îmbunătăți situația, își justifica această atitudine rigidă aparent logic prin litera programului și prin lozincile partidului său, în realitate însă nu se lăsa condus de convingeri și de înțelegerea lucrurilor, ci de oarba fidelitate față de cei din clasa sa socială și față de tradițiile casei sale: pentru caracterul său erau definitorii un anume cavalerism și o anume onoare cavalerească, precum și o accentuată subapreciere a ceea ce avea calitatea de modern, progresist și corespunzător vremurilor noi. Pe bărbatul acesta, fiul său Plinio l-a dezamăgit, l-a iritat și l-a mâhnit prin aceea că încă de pe vremea studenției s-a apropiat și a aderat la un partid categoric opoziționist și modernist. Tocmai atunci luase ființă o aripă de stingă, tinerească a unui vechi partid burghezo-liberal, condusă de Veraguth, publicist, deputat și orator popular de mare și orbitoare influență, un demofil și un militant pentru libertate, plin de temperament, câteodată cam stăpânit de narcisism și înduioșat de el însuși, ale cărui eforturi de a câștiga tineretul prin prelegeri publice ținute în orașele universitare n-au rămas fără succes și i-a u adus, între alți auditori și partizani entuziaști, și adeziunea tânărului Designori. Studentul, dezamăgit de universitate și aflat în căutarea unui reazem și a ceva ce să înlocuiască morala castaliană devenită pentru el o himeră, a unui nou ideal și a unui program oarecare, a fost entuziasmat de prelegerile lui Veraguth, a început să admire patosul și combativitatea acestuia, umorul său, atitudinea lui acuzatoare, frumoasa lui înfățișare și limbă și s-a alăturat unei grupe de studenți care se constituise dintre auditorii lui Veraguth și milita pentru partidul și țelurile acestuia.
Când vestea ajunse la urechile tatălui lui Plinio, domnul Designori porni numaidecât la drum până la fiul său, tună și fulgeră plin de mânie pentru prima dată în viața lui împotriva acestuia, îi aruncă în față acuzația de abjurare, de trădare a tatălui, a familiei și a tradiției casei, și-i porunci scurt să repare numaidecât greșeala și să rupă legătura cu Veraguth și cu partidul lui. Nu acesta era modul just de a exercita vreo influență asupra tânărului, care părea a-și face din poziția lui de-a dreptul un fel de martiriu. Plinio ținu piept furtunii și îi declară tatălui său că nu a frecventat zece ani școlile de elită și câțiva ani universitatea, ca să renunțe la propria-i înțelegere și apreciere a lucrurilor și să îngăduie ca un reprezentant al clicii baronilor de țară egoiști să-i dicteze concepția lui despre stat, despre economie și justețe. Școala lui Veraguth i-a fost de folos în toate, declară el, deoarece omul acesta, după modelul marilor tribuni, nu vrea să știe nimic despre interesele lui personale sau ale clasei căreia îi aparține și nu e preocupat de nimic altceva pe lume decât de pura, absoluta dreptate și omenie. Bătrânul Designori izbucni într-un hohot amar de râs și-și pofti fiul ca măcar să-și termine studiile mai înainte de î se amesteca în treburile ce-i privesc pe bărbații maturi și a-și închipui că înțelege mai multe despre viața oamenilor și despre dreptate decât venerabilele șiruri de generații ale familiilor nobile, al căror vlăstar decăzut este și pe care acum le lovește pe la spate prin trădarea lui. Cei doi s-au certat, s-au îndârjit și s-au jignit reciproc cu fiecare cuvânt, până când bătrânul, ca și cum și-ar fi zărit în oglindă propriu-i chip desfigurat de mânie, a amuțit copleșit de o jenă înghețată și a plecat fără a mai rosti o vorbă. De aici înainte, vechea legătură candidă și intimă cu casa tatălui său nu s-a mai reînnodat niciodată pentru Plinio, deoarece el nu numai că a rămas credincios grupei sale și neoliberalismului acesteia, dar încă înainte de terminarea studiilor a și devenit de-a dreptul discipol, ajutor și colaborator al lui Veraguth, iar după numai câțiva ani și ginerele lui. Acum, dacă însăși educația primită în școlile de elită sau totuși dificultățile de a se obișnui din nou cu lumea sau cu patria nimiciseră echilibrul sufletesc al lui Designori și-i împovăraseră viața cu o problematică devoratoare, aceste noi relații îl situară pe o poziție expusă, grea, delicată.
El câștigă fără îndoială ceva prețios, anume un fel de crez, o convingere politică și o apartenență de partid care corespundeau nevoii lui tinerești de dreptate și propășire, iar în persoana lui Veraguth află un învățător, un conducător și un prieten mai vârstnic pe care-l admira și-l iubea fără rezerve, care la rându-i părea a ști să-l utilizeze și să-l prețuiască, obținu un sens în viață și un țel, o muncă și o misiune. Toate acestea nu au însemnat puțin lucru, dar au trebuit să fie plătite scump. Dacă tânărul s-a acomodat cu pierderea poziției firești și moștenite în casa tatălui său și în rândurile clasei sale, dacă a putut suporta cu o anumită voluptate fanatică de martir surghiunirea dintr-o castă privilegiată și adversitatea acesteia, totuși i-a mai rămas ceva ce n-a putut birui niciodată, și anume sentimentul mistuitor că a făcut-o să sufere pe mult iubita lui mamă, că a pus-o într-o situație extrem de neplăcută și delicată între tatăl lui și el și, probabil, prin aceasta i-a scurtat viața. Doamna Designori a murit la scurtă vreme după căsătoria lui; de la moartea ei, Plinio aproape că n-a mai fost văzut în casa tatălui său, iar după decesul bătrânului, a și vândut această casă, o veche reședință a familiei.
Există naturi care ajung să îndrăgească și să se lege în așa măsură de o poziție în viață, de o funcție, de o căsătorie, de o profesie obținute prin sacrificiu, tocmai datorită acestui sacrificiu, încât ele să devină fericirea lor și să le dea deplină satisfacție. Cu Designori lucrurile stăteau altfel. E adevărat, el a rămas credincios partidului și conducătorului acestuia, orientării și activității lui politice, căsniciei, idealismului său, numai că, o dată cu trecerea timpului, toate acestea deveniră pentru dânsul la fel de pline de probleme cum ajunsese întreaga-i existență. Entuziasmul tineresc iscat de convingerile politice și de concepția despre lume i se stinse, lupta pentru dreptate îi aduse cu vremea tot atât de puțină fericire ca și suferința și sacrificiul cu care își plătise bravada, pe deasupra se mai adăugară experiența și deziluziile din viața profesională; în cele din urmă, începu să se întrebe dacă realmente simțul pentru adevăr și dreptate fusese ceea ce-l făcuse partizan al lui Veraguth, dacă nu cumva la aceasta contribuiseră măcar pe jumătate oratoria și calitatea de tribun ale acestuia, farmecul și abilitatea aparițiilor lui publice, sonoritatea vocii lui, minunatul lui râs bărbătesc, inteligența și frumusețea fiicei lui.
I se păru din ce în ce mai îndoielnic că bătrânul Designori, cu devotamentul lui de clasă și neîndurarea lui împotriva fermierilor, reprezentase realmente un punct de vedere lipsit de noblețe, începu să se întrebe și dacă există în fond un bine și un rău, o dreptate și o nedreptate, dacă nu cumva vocea propriei conștiințe e în ultima instanță singurul judecător autentic, iar în cazul că lucrurile stăteau așa, atunci însemna că el, Plinio, era cel ce avea o atitudine nedreaptă, căci nu trăia în fericire și în pace, nu se considera confirmat, nu cunoștea încrederea și certitudinea, ci trăia în nesiguranță și îndoială și simțea că nu are conștiința curată. Ce-i drept, în înțelesul larg al cuvântului, căsnicia lui nu era nefericită și ratată, dar plină de tensiune, de complicații și rezistente, era probabil lucrul cel mai bun ce-l avea, dar nici ea nu-i oferea liniștea, fericirea, ingenuitatea, conștiința împăcată de care ducea lipsă, îi cerea multă circumspecție și stăpânire de sine, îl costa multe eforturi, și chiar micul său fiu Tito, un băiat drăguț și dotat, deveni de timpuriu un motiv de luptă și diplomație , de concurență și gelozie, până când copilul, prea îndrăgit și răsfățat de ambii părinți, trecu din ce în ce mai mult de partea mamei și deveni aliatul ei. Aceasta fu ultima și, se pare, cea mai amară durere și pierdere din viața lui Designori. Nu-l doborâse, îi făcuse față, găsise și păstrase o atitudine de stăpânire de sine, era o atitudine demnă, însă una reținută, apăsătoare, melancolică.
În timp ce află treptat, treptat toate acestea de la prietenul său, în cursul câtorva vizite și întâlniri, Knecht îi împărtăși și el în schimb multe din experiențele și problemele sale, nu-l lăsă niciodată pe prietenul său să ajungă în situația aceluia care s-a spovedit și, după trecerea ceasului de confesiune și a stării sufletești ce-a prilejuit-o, regretă că a făcut-o și dorește să-și retragă spusele, ci a obținut și a sporit încrederea lui Plinio prin propria-i sinceritate și dăruire. Treptat, viața lui s-a dezvăluit în fața prietenului, o viață aparent simplă, trasată pe o cale dreaptă, exemplară, conformă cu regulile, înăuntrul unei orânduieli ierarhice de o construcție clară, o carieră încununată de succes și de recunoașteri, cu toate acestea o viață aspră, plină de sacrificii și singuratică, iar dacă multe aspecte ale ei nu erau pe de-a-ntregul pe înțelesul bărbatului din afară, acesta sesiză totuși tendințele principale și stările sufletești esențiale, și nimic nu putea înțelege și împărtăși el mai bine decât dorul lui Knecht după tinerețe, bucuria lui de a se ocupa de elevi mici, cu sufletul încă nedeformat, năzuința lui după o activitate modestă, fără strălucire și fără eterna constrângere de a se comporta ca un reprezentant, după o activitate constând de pildă în predarea latinei sau a muzicii la o scoală elementară.
Corespundea întru totul stilului și metodei tămăduitoare de suflete și educative ale lui Knecht faptul că nu numai că l-a cucerit pe acest pacient prin marea lui sinceritate, ci i-a dat și sugestia că-l poate ajuta și sluji la rându-i, stimulându-l astfel s-o facă într-adevăr. în fapt, Designori îi putea fi de oarecare folos magistrului, mai puțin în ceea ce privește problema principală, cu atât mai mult însă în satisfacerea curiozității și a setei de a ști sute de amănunte despre viața lumii din afară.
Nu știm de ce și-a luat Knecht asupră-și sarcina nu ușoară de a-l învăța din nou pe melancolicul sau prieten din tinerețe să zâmbească și să râdă, și dacă în definitiv gândul că acela i-ar putea deveni util prin contraservicii n-a jucat vreun rol în aceasta. Designori, așadar cel ce-ar fi trebuit s-o știe mai bine decât oricine, nu a crezut în așa ceva. El a povestit mai târziu: „Când încerc să-mi lămuresc cum a început prietenul meu Knecht să acționeze asupra unui om atât de resemnat și de închis cum eram eu, înțeleg din ce în ce mai clar că acțiunea aceasta s-a bizuit în cea mai mare parte pe vrăjitorie și, trebuie s-o spun, pe șiretenie. El a fost un viclean mult mai mare decât bănuiau oamenii din jurul lui, un om care știa să tragă sforile, plin de umor, plin de rafinament, bucuros să-și exercite farmecul, capabil să se prefacă, să apară și să se arate din nou într-un mod surprinzător. Cred că din prima clipă a reapariției mele la autoritatea castaliană el s-a hotărât să mă prindă în plasă și să mă influențeze în felul său, adică să mă recheme la viață și să mă aducă într-o formă mai bună. în orice caz, încă din primul ceas și-a dat osteneala să mă câștige. De ce a făcut-o, de ce s-a împovărat cu mine, asta n-o pot spune. Cred că oamenii de felul lui fac aceasta de cele mai multe ori inconștient, că răsfrângând un apel din afară, ei se simt puși în fața unei sarcini, se aud chemați de un suflet aflat în suferință și răspund, fără a sta pe gânduri. M-a găsit suspicios și timid, nicidecum pregătit să-i cad în brațe sau chiar să-i cer ajutor; pe mine, prietenul atât de deschis și comunicativ de altădată m-a găsit dezamăgit și ferecat, și tocmai această piedică, această dificultate nu mică a părut a fi ceea ce l-a stimulat.
N-a cedat, oricât de rece m-a găsit, și a și obținut ceea ce a vrut. În aceasta s-a slujit, între altele, de dibăcia de a lăsa să se pară că relațiile dintre noi ar fi reciproce, ca și când forței lui i-ar fi corespuns propria mea forță, valorii lui, valoarea mea, ca și când nevoii mele de ajutor i-ar fi corespuns și o nevoie a lui. încă de la prima noastră convorbire mai lungă, mi-a declarat că aștepta ceva de felul apariției mele, că ducea dorul după așa ceva, apoi treptat, treptat m-a inițiat în planul său de a se retrage din funcție și de a părăsi Provincia, lăsând mereu să se înțeleagă cât de mult se bizuie pe sfatul meu, pe asistența mea, pe discreția mea, deoarece nu are în afară de mine nici un alt prieten și nici un fel de experiență în lumea exterioară. Recunosc că am ascultat toate acestea cu plăcere, ceea ce n-a contribuit puțin la câștigarea de către dânsul a întregii mele încrederi și la faptul că m-am și predat într-o anumită măsură în mâinile lui; i-am acordat cel mai deplin credit. Mai târziu însă, în cursul timpului, am început totuși să am foarte mari îndoieli, iar toate acestea să mi se pară improbabile și n-as mai fi putut spune deloc dacă și în ce măsură aștepta el într-adevăr ceva de la mine, nici dacă felul său de a fi m-a captivat într-un chip inocent sau dimpotrivă diplomatic, naiv sau cu gânduri ascunse, sincer sau prefăcut și teatral, îmi era cu mult superior și mi-a făcut prea mult bine, pentru ca eu să fi cutezat în genere o asemenea analiză a atitudinii lui. în orice caz, eu consider astăzi povestea că situația lui ar fi fost similară celei în care mă aflam eu și că el ar fi avut nevoie de simpatia și ajutorul meu la fel cum aveam eu nevoie de ale lui drept nimic altceva decât o dibăcie, o sugestie captivantă și agreabilă cu care m-a prins în plasă; n-as ști totuși să spun în ce măsură jocul lui cu mine a fost conștient, gândit și voit și în ce măsură a fost, în ciuda tuturor, ceva naiv, rezultat din firea lui. Căci magistrul Josef a fost un mare artist; pe de o parte, în așa măsură nu putea să reziste la impulsul de a educa, de a-și exercita influența, de a vindeca, de a ajuta, de a dezvolta, încât mijloacele îi erau aproape indiferente, pe de altă parte îi era de-a dreptul imposibil să întreprindă și cea mai mică acțiune fără o totală dăruire.
Un lucru însă e sigur, anume că el m-a tratat atunci ca un prieten și ca un mare doctor și îndrumător, că nu mi-a dat drumul și că în cele din urmă m-a trezit și m-a vindecat, atât cât era cu putință. A mai fost un lucru remarcabil ce i se potrivea întru totul; în timp ce proceda în așa fel, de parcă ar fi luat în considerare ajutorul meu pentru retragerea lui din funcție, în timp ce asculta calm și adesea chiar aprobator criticile mele brutale și naive, contestările și injuriile mele la adresa Castaliei, în timp ce el însuși se lupta să se elibereze, m-a ademenit și m-a condus de fapt din nou spre Castalia, m-a recâștigat pentru exercițiile de meditație, m-a reeducat și transformat cu ajutorul muzicii și al meditației castaliene, al seninătății castaliene, al eroismului castalian, m-a făcut din nou la fel ca voi, oricât aș fi fost eu de ne-și anticastalian în dorul meu după voi, a făcut din dragostea mea nefericită pentru voi una fericită."
Așa s-a exprimat Designori, și el a avut desigur bune temeiuri pentru a-i purta lui Knecht o recunoștință plină de admirație. Poate că nu-i prea greu să-i educăm pe băieți și pe tineri, inculcându-le cu ajutorul metodelor noastre îndelung verificate stilul de viață al Ordinului, dar a reuși asta cu un bărbat de aproape cincizeci de ani a fost desigur o sarcină grea, chiar dacă acest bărbat a avut multă bunăvoință. Firește, Designori nu a devenit un castalian desăvârșit și exemplar. Dar ceea ce Knecht și-a propus i-a reușit pe deplin: l-a eliberat de obstinație și de povara amară a tristeții lui, a redat sufletului devenit hipersensibil și închis în sine armonia și seninătatea, a înlocuit un număr din relele sale deprinderi cu altele bune. Firește, magistrul jocului cu mărgele de sticlă n-a putut îndeplini singur toate muncile mărunte de care a fost nevoie pentru acestea; el s-a folosit în favoarea oaspetelui de onoare și de aparatul și forțele Waldzellului și ale Ordinului, pentru o anumită vreme i-a detașat chiar, acasă, un maestru în arta meditației de la Hirsland, reședința conducerii Ordinului, ca să-i controleze permanent exercițiile. Planul și îndrumarea însă au rămas în mâinile sale.
Era în al optulea an al magistraturii, când a dat pentru prima dată urmare invitațiilor mereu repetate ale prietenului său și i-a făcut o vizită în casa lui din capitală. Obținând permisiunea conducerii Ordinului, cu al cărui prezident Alexander se afla în relații cordiale, a folosit o sărbătoare pentru această vizită, de la care se aștepta la multe și pe care ezitase totuși un an întreg s-o facă, în parte fiindcă voise mai întâi să fie sigur de prietenul său, în parte poate și dintr-o teamă firească, era primul său pas în lumea din care camaradul său Plinio adusese această stăruitoare tristețe și care ascundea pentru el atâtea taine importante.
A găsit casa modernă, pe care prietenul său o luase în schimbul vechii locuințe din oraș a familiei Designori, gospodărită de o doamnă arătoasă, foarte inteligentă, rezervată, o doamnă autoritară, însă robită de băiețelul ei drăguț, îndrăzneț și cam neascultător, în jurul persoanei căruia păreau că se desfășoară aici toate și care părea că deprinsese de la mama lui comportarea insolentă, voluntară, cam umilitoare pentru tatăl său. În rest, cei ai casei aveau o atitudine rece și suspicioasă față de tot ceea ce era castalian, totuși mama și fiul n-au rezistat mult personalității magistrului, a cărui funcție avea pentru ei și ceva misterios, sacru și legendar. Cu toate acestea, la prima vizită, întâlnirea a avut ceva extrem de rigid și silnic. Knecht s-a menținut într-o atitudine rezervată, de observație și expectativă, a rămas tăcut, doamna l-a întâmpinat cu o politețe formală rece și cu o repulsie interioară, cam cum e primit în cartiruire un ofițer superior inamic, fiul Tito s-a arătat cel mai puțin stingherit, probabil pentru că mai fusese destul de des martorul și spectatorul amuzat al unor situații similare. Tatăl său părea că mai mult joacă rolul de șef al familiei decât îl are în realitate, între el și soția lui domnea un ton de amabilitate blândă, prudentă, ceva cam anxioasă, ca mergând în vârful picioarelor, mult mai ușor și mai firesc respectată de soție decât de soț. Față de fiu, acesta din urmă vădea efortul unei camaraderii pe care băiatul părea obișnuit când să o accepte ca să tragă foloase din ea, când să o respingă cu aroganță. Pe scurt, a fost o întâlnire trudnică, lipsită de naturalețe, înfierbântată sufocant de impulsuri reținute, plină de temerea unor tulburări și răbufniri, plină de tensiune, iar stilul de comportare și vorbire, ca stilul întregii case, a fost unul prea îngrijit și căutat, ca și când cei de față ar fi fost îngrijorați că nu pot ridica un zid de apărare destul de solid, de gros și de sigur împotriva unor posibile breșe și atacuri neașteptate. Și încă o observație care l-a frapat pe Knecht: o mare parte din seninătatea recâștigată de Plinio pierise din nou de pe chipul acestuia;
Designori, care la Waldzell sau la reședința din Hirsland a conducerii Ordinului părea să se fi eliberat complet de apăsare sufletească și tristețe, ședea din nou aici, în propria lui casă, cu totul în umbră și solicita critică și compasiune. Casa era frumoasă și vădea bogăție și răsfăț, fiecare încăpere era mobilată corespunzător dimensiunilor ei, fiecare era zugrăvită în două sau trei tonuri plăcute la culoare, ici și colo privirea lui Knecht fu atrasă cu plăcere de câte o operă de artă valoroasă; totuși, aceste desfătări ale ochiului trebuie să-i fi apărut în cele din urmă cu un grad prea frumoase, prea desăvârșite și prea bine chibzuite, fără aparența unei deveniri, a vreunei mișcări și reînnoiri, el a simțit că și această frumusețe a încăperilor și a i obiectelor are sensul unui exorcism, al unui gest de apărare și că aceste camere, tablouri, vaze și flori circumscriu și însoțesc o viață ce năzuie spre armonie și frumusețe, fără a o putea atinge altfel decât tocmai prin cultivarea unui mediu înconjurător atât de pus la punct.
În perioada de după această vizită, cu impresiile ei în parte neplăcute, Knecht îi trimise prietenului său acasă un profesor de meditație. Petrecând o zi în atmosfera atât de ciudat de apăsătoare și încărcată a acestei case, el aflase unele lucruri cu totul nedorite, dar și unele de care dusese lipsă și pe care le căutase de dragul prietenului său. Nu se limită numai la această primă vizită, o repetă de mai multe ori, ajungând și la convorbiri despre educație și despre micul Tito, convorbiri la care a luat parte cu însuflețire și mama băiatului. Magistrul câștigă treptat încrederea și simpatia acestei femei inteligente și suspicioase. Când spuse odată, pe jumătate în glumă, că e păcat că Tito n-a fost trimis la timp în Castalia, pentru a i se face educația, doamna Designori luă remarca în serios, ca pe un reproș, și se apără: este foarte îndoielnic că Tito ar fi fost primit acolo, băiatul e, într-adevăr, destul de talentat, dar greu tratabil, iar ea n-ar fi acceptat niciodată să intervină astfel în viața lui fără ca el să consimtă, și-apoi tocmai această tentativă a eșuat o dată complet în ceea ce-l privește pe tatăl său. Ea și soțul ei nu s-ar fi gândit să facă uz pentru fiul lor de privilegiul vechii familii Designori, întrucât ei o rupseseră cu tatăl lui Plinio și cu întreaga tradiție a vechii case. Afară de asta, adăugase ea în cele din urmă, zâmbind dureros, nu s-ar fi putut despărți de fiul ei nici chiar în cu totul alte circumstanțe, deoarece în afară de el nu mai avea nimic altceva care să-i facă viața vrednică de trăit. Knecht se simți nevoit să reflecteze mult la această observație mai curând involuntară decât intenționată.
Așadar, frumoasa ei casă, în care totul era atât de distins, magnific și armonios, soțul ei, politica și partidul ei, moștenirea tatălui ei pe care-l adorase, toate acestea nu erau pentru ea îndestulătoare ca să-i dea sens și valoare vieții, fapt izbutit numai de copil. Și ea îngăduia mai curând ca acest copil să crească în condiții atât de rele și prejudiciabile ca acelea din casa și căsnicia ei, decât să se lase despărțită de el spre binele lui. Pentru o femeie atât de inteligentă, aparent așa de rece, cu o asemenea formație intelectuală, era o mărturisire surprinzătoare. Knecht nu putea s-o ajute la modul direct cum făcuse cu soțul ei, și nici nu-i trecu prin minte să încerce. Dar datorită vizitelor sale, altminteri rare, și datorită faptului că Plinio se afla sub influența lui, în circumstanțele obscure și confuze ale familiei interveniră totuși un anume echilibru și un fel de punere în gardă. Pentru magistru însă, în vreme ce de la o dată la alta câștiga influență și autoritate în casa Designori, viața acestor oameni de lume devenea mereu mai bogată în enigme, pe măsură ce o cunoștea mai bine. Noi știm totuși destul de puține lucruri despre vizitele sale în capitală și despre ceea ce a văzut și a trăit acolo și ne mulțumim cu ceea ce am spus până aici.
De prezidentul conducerii Ordinului din Hirsland Knecht nu se apropiase până acum mai mult decât o cereau funcțiunile oficiale, îl vedea desigur la ședințele plenare ale autorității educative care aveau loc la Hirsland, și chiar și acolo prezidentul îndeplinea de cele mai multe or numai îndatoririle mai mult formale și decorative ale funcției, salutul adresat colegilor la sosire și la plecare, în timp ce munca principală de conducere a ședinței revenea președintelui adunării. Fostul prezident, uri bărbat aflat la o vârstă venerabilă în momentul numirii lui Knecht, fusese, ce-i drept, foarte stimat de către magister ludi, însă acesta nu-i dăduse niciodată prilejul de a micșora distanța, bătrânul aproape că nu mai era pentru dânsul un om, o persoană, ci plutea undeva sus, ca un mare preot, un simbol al demnității și al reculegerii, o culme tăcută și o încununare a edificiului autorității și a întregii ierarhii. Venerabilul bărbat murise, iar în locul său.
Ordinul îl alesese pe noul său prezident, Alexander. Alexander era chiar maestrul în arta meditației, pe care conducerea Ordinului îl delegase cu ani în urmă pe lângă Josef Knecht, la începuturile funcției sale, iar de atunci magistrul îi purta acestui membru exemplar al Ordinului o dragoste plină de admirație și recunoștință, dar și acesta, în vremea în care maestrul jocului cu mărgele de sticlă fusese obiectul grijii zilnice și într-o anumită măsură un om ce i se spovedise, putuse la rându-i să-l observe și să-i cunoască felul de a fi și comportamentul îndestul, ca să-l îndrăgească. Prietenia rămasă până atunci latentă deveni pentru amândoi sensibilă și-și găsi chipul concret din momentul în care Alexander ajunse colegul lui Knecht și prezidentul autorității, deoarece începând de atunci se vedeau mai des și aveau d in nou activități comune. Firește, acestei prietenii îi lipseau contactul zilnic, ca și trăirile comune din tinerețe, era o simpatie colegială între mari demnitari, iar manifestările ei exterioare se limitau la un mic spor de căldură cu prilejul venirilor și plecărilor, o înțelegere reciprocă lipsită de lacune și rapidă, pe deasupra câteva minute de taifas în pauzele ședințelor.
Chiar dacă, după regulament, prezidentul conducerii Ordinului, numit și maestru al Ordinului, nu era superior ierarhic colegilor săi, magiștrii, totuși, ca urmare a tradiției conform căreia maestrul Ordinului prezida ședințele autorității supreme și pe măsură ce Ordinul devenise în ultimele decenii mai meditativ și mai monahal, autoritatea lui sporise, firește, numai în cadrul ierarhiei și al Provinciei, nu și în afară, în interiorul autorității educative, prezidentul Ordinului și maestrul jocului cu mărgele de sticlă deveniseră tot mai mult exponenții și reprezentanții propriu-ziși ai spiritului castalian; față de gramatică, astronomie, matematică sau muzică, discipline străvechi preluate din epoca precastaliană, educarea spiritului prin meditații și jocul cu mărgele de sticlă se impuseră ca bunuri cu adevărat caracteristice pentru Castalia. Așa stând lucrurile, nu era lipsit de importanță faptul că amândoi reprezentanții și conducătorii lor actuali se găseau în relații reciproce amicale, era pentru amândoi o confirmare și o înălțare a demnității, un adaos de căldură și de satisfacție în viață, un imbold mai mult pentru îndeplinirea sarcinii ce le revenea: a reprezenta și a întruchipa exemplar în persoana lor cele două bunuri și forțe intime, sacre, ale lumii castaliene.
Pentru Knecht, aceasta însemna o legătură în plus, o contragreutate în plus împotriva tendinței ce ajunsese pentru el imperioasă de a renunța la toate și de a răzbate într-o altă sferă, nouă de viață. Tendința aceasta se dezvolta totuși într-un chip de neofit. De când devenise el însuși pe deplin conștient de ea, să fi fost cam în al șaselea sau al șaptelea an al magistraturii sale, ea se întărise, iar dânsul, bărbatul ce-și trăia „trezirea", o preluase fără sfială în viața și în gândirea sa conștientă. Cam din acea vreme, credem că o putem spune, i se impusese gândul viitoarei despărțiri de funcție și de Provincie ― câteodată cam în felul în care un deținut speră în punerea sa în libertate, câteodată însă așa cum unui om grav bolnav îi apare certitudinea morții. Pentru prima dată, Knecht a dat expresie în cuvinte amintitei tendințe în cea dintâi convorbire cu camaradul său din tinerețe, Plinio, reîntors la dânsul, poate numai din dorința de a-și câștiga prietenul și de a-i desfereca sufletul tăcut și închis în sine, poate și cu gândul ca, împărtășind-o pentru prima dată altuia, să obțină pentru noua lui trezire, pentru noua lui stare sufletească un confident, o primă orientare în afară, un prim impuls spre realizare, în convorbirile ulterioare cu Designori, dorința lui Knecht de a renunța odată la actuala lui formă de viață și de a cuteza un salt în una nouă căpătă caracterul unei hotărâri. între timp, își consolida cu grijă prietenia cu Plinio, care acum era legat de el nu numai prin admirație, ci, în egală măsură, și prin recunoștința celui restabilit și vindecat, astfel că, datorită acestei prietenii, el, Knecht, avea o punte către lumea din afară și către viața plină de enigme a acesteia.
Nu trebuie să ne mire că prietenului său Tegularius i-a îngăduit abia foarte târziu să ia cunoștință de secretul său și de planul unei evadări. Cu oricâtă bunăvoință și încurajare și-a cultivat toate prieteniile, Knecht a știut totuși să le trateze și să le îndrume cu independență și tact diplomatic. O dată cu reintrarea lui Plinio în via ța lui, pentru Fritz apăruse un concurent, un nou vechi prieten ce solicita interesul și inima magistrului, iar acesta mai că nu putuse fu surprins de faptul că Tegularius reacționase la început cu o violentă gelozie; pentru un răstimp , anume până când îl câștigase complet pe Designori și statornicise cu el relațiile dorite, e posibil ca reținerea îmbufnată a celuilalt să fi fost pentru el mai curând binevenită.
Cu timpul, firește, reconsiderarea acestui lucru căpătă importanță. Cum să prezinte acceptabil și ușor de mistuit pentru o fire ca a lui Tegularius dorința sa de a se retrage cu încetul de la Waldzell și din demnitatea lui de magistru? Părăsind Waldzellul, Knecht urma să fie definitiv pierdut pentru acest prieten; ca să-l ia cu dânsul pe drumul îngust și primejdios ce i se deschidea în față era ceva de neconceput, chiar dacă acela, în ciuda oricărei așteptări, ar fi vădit dorința și cutezanța pentru așa ceva. Knecht așteptă, reflectă și ezită foarte mult, mai înainte de a-l face pe Tegularius confident al intențiilor sale. în cele din urmă o făcu totuși, în momentul în care decizia de a pleca devenise pentru el de mult definitivă. Ar fi fost prea de tot împotriva firii lui să-și lase prietenul orb până la sfârșit și, într-o măsură, să-și urzească în spatele lui planurile și să-și pregătească pașii, ale căror consecințe avea să le suporte și acela. Pe cât posibil, dorea să facă din Fritz, ca și din Plinio, nu numai un confident, ci și un ajutor și colaborator real sau numai imaginar, pornind de la ideea că activitatea face mai ușor suportabilă orice situație.
Părerile lui Knecht asupra iminentei prăbușiri a existenței castaliene erau firește de mult cunoscute prietenului său, în măsura în care el dorise să i le împărtășească și celălalt fusese apt să le priceapă. Din aceste păreri și-a făcut magistrul punctul de plecare, atunci când s-a hotărât să se destăinuiască celuilalt, în ciuda așteptărilor și spre marea sa ușurare, Fritz n-a luat destăinuirea în tragic, mai mult chiar: ideea că un magistru s-ar lepăda de funcție, depunând-o din nou în mâinile autorității, că și-ar scutura praful Castaliei de pe tălpi și și-ar alege o viață după gustul său a părut să-i fie pe plac, ba chiar să-l înveselească. Ca individualist și vrăjmaș al oricărei normări, Tegularius fusese întotdeauna de partea insului independent și împotriva autorității; întotdeauna se arătase gata să combată, să tachineze, să păcălească într-un mod spiritual puterea oficială. Faptul acesta îi indicase lui Knecht calea de urmat și, respirând ușurat, cu un râs interior, magistrul acceptă pe loc reacția prietenului său. El îl lăsă să creadă că e vorba de un fel de lovitură împotriva autorității și a pedantismului funcționăresc și îi încredința în acest atac rolul unui confident, al unui colaborator și conjurat.
Trebuia să fie pregătită o cerere a magistrului adresată autorității, o expunere lămuritoare a tuturor motivelor ce-l determinau să se retragă din funcție, iar pregătirea și elaborarea acestei cereri avea să fie în principal o sarcină a lui Tegularius. înainte de toate, Fritz trebuia să-și însușească concepția istorică a lui Knecht asupra constituirii, dezvoltării și stadiului actual al Castaliei, apoi să adune materialul istoric și să justifice cu ajutorul acestuia dorințele și propunerile lui Knecht. Faptul că, acceptând însărcinarea, trebuia să pătrundă într-un domeniu până atunci respins și disprețuit de el, că trebuia să se ocupe de istorie, nu păru să-l tulbure, iar Knecht se grăbi să-i dea indicațiile necesare. Și astfel, Tegularius se adânci în noua sa misiune cu tot zelul și tenacitatea de care era capabil să facă uz când era vorba de lucrări întreprinse de unul singur, în afara colectivului. Pentru un individualist îndârjit ca el, aceste studii, ce trebuiau să-l pună în situația de a dovedi defectele și caracterul dubios al bonzilor și al ierahiei, ba chiar să-i irite pe cei dintâi, îi insuflară o satisfacție ciudat de înverșunată.
Knecht împărtăși această satisfacție tot atât de puțin pe cât și credea în succesul strădaniilor prietenului său. Era hotărât să se elibereze din cătușele situației sale actuale și să se facă disponibil pentru sarcinile care simțea că-l așteaptă, dar îi era limpede că nici nu va înfrânge autoritatea prin argumente raționale, nici nu va putea trece o parte din cele ce avea de făcut pe seama lui Tegularius. Era foarte bucuros totuși să-l știe pe acesta ocupat și îndrumat pe o cale convenabilă pentru răstimpul în care mai avea încă de trăit în apropierea lui. După ce-i povesti despre acestea lui Plinio, la întâlnirea lor imediat următoare, magistrul adăugă:
― Prietenul meu Tegularius este acum ocupat și despăgubit pentru ceea ce crede că a pierdut prin reîntoarcerea ta. Aproape că s-a vindecat de gelozie, iar munca pe care o depune în acțiunea întreprinsă în folosul meu și împotriva colegilor mei și face bine, e aproape fericit. Dar să nu crezi, Plinio, că aștept altceva de la acțiunea lui decât tocmai binele ce decurge pentru el însuși. Că autoritatea noastră supremă va da urmare cererii plănuite este absolut improbabil, de-a dreptul imposibil, în cel mai bun caz îmi va răspunde cu un avertisment de blândă mustrare. Ceea ce stă între intențiile mele și realizarea lor este principiul ierarhiei noastre însăși, iar o autoritate care să-și elibereze maestrul jocului cu mărgele de sticlă pe baza unei cereri, fie ea încă și mai convingător argumentată, și să-i încredințeze o activitate în afara Castaliei n-ar fi deloc nici pe placul meu.
Afară de asta, mai există și maestrul Alexander din conducerea Ordinului, un bărbat care nu poate fi încovoiat prin nimic. Nu, această bătălie va trebui s-o port singur. Dar să-l lăsăm așadar mai întâi pe Tegularius să-și pună la lucru agerimea! Cu asta nu pierdem altceva decât nițel timp, iar de timpul acesta oricum tot am nevoie, ca să las în urmă totul pus in bună rânduială, astfel ca plecarea mea să poată avea loc fără prejudicii pentru Waldzell. Tu însă trebuie să-mi faci rost între timp, a-colo, la voi, de un adăpost și de o posibilitate de a munci, fie cât de modeste, la nevoie mă mulțumesc și cu un post, să zicem, de profesor de muzică, un post care n-ar fi decât un început, o trambulină.
Designori fu de părere că așa ceva se va putea găsi și că, atunci când va fi bătut ceasul, casa lui va sta deschisă prietenului pentru oricât timp va voi s-o folosească. Dar cu asta Knecht nu fu mulțumit.
― Nu, spuse el, nu pot rămâne un oaspete, trebuie să am de lucru. Șederea mea în casă la tine, oricât de frumoasă este, ar spori, dacă ar dura mai mult de câteva zile, tensiunile și dificultățile de acolo. Am multă încredere în tine, și chiar soția ta s-a deprins să-mi întâmpine cu sentimente amicale vizitele, dar toate acestea ar căpăta altă față, dacă n-as mai fi un musafir și un magister ludi, ci un fugar și un oaspete de durată.
― Prea ești tipicar în chestia asta, opina Plinio. Că, îndată ce te vei elibera de aici și-ți vei avea locuința în capitală, ai să obții un post demn de tine, cel puțin ca profesor la o universitate ― e ceva pe care poți conta cu certitudine. Totuși pentru asemenea lucruri e nevoie de timp, asta o știi și tu, iar eu, firește, pot întreprinde ceva pentru tine numai când se va fi produs plecarea ta de aici.
― Evident, spuse magistrul, până atunci hotărârea mea trebuie să rămână un secret. Nu mă pot pune la dispoziția autorităților voastre, mai înainte ca propriile mele autorități să fi fost informate și ca ele să fi luat vreo decizie; lucrul acesta e de la sine înțeles. Dar eu nici nu caut mai dinainte un post oficial. Pretențiile mele sunt mici, mai mici decât ai putea, probabil, să ți le închipui.
Am nevoie de o odăiță și de plinea zilnică, însă mai înainte de toate de o muncă și de un post de profesor și educator, îmi trebuie unul sau câțiva elevi și pupili, alături de care să trăiesc și asupra cărora să acționez; la o universitate mă gândesc cel mai puțin, mi-ar plăcea tot atât de mult, nu, încă mai mult să fiu profesorul particular al unui băiat sau ceva similar. Ceea ce caut și de ceea ce am nevoie este o muncă simplă, firească, un om care să aibă nevoie de mine. Numirea la o universitate m-ar încadra din nou încă de la început într-un aparat oficial tradițional, consacrat și mecanizat, iar ceea ce doresc din toată inima e tocmai contrariul.
Șovăind, Designori își exprimă acum o rugăminte pe care o purta în suflet încă de câtva timp.
― Aș avea să-ți fac o propunere, zise el, și te rog cel puțin s-o asculți și s ă reflectezi cu bunăvoință la ea. Poate că ai s-o accepți, mi-ai face și mie un serviciu. Din prima zi în care am fost aici oaspetele tău, m-ai ajutat în multe privințe. Mi-ai cunoscut viața și casa și știi cum stau lucrurile acolo. Nu stau bine, dar mai bine decât au stat vreme de mulți ani. Problema cea mai dificilă constă în relațiile dintre mine și fiul meu. Băiatul e răsfățat și obraznic, și-a creat în casa noastră o poziție privilegiată și menajată, i-a fost la îndemână și ușor de obținut în cursul anilor în care, copil încă, a fost* revendicat în concurență, de mama lui și de mine. De-atunci s-a hotărât să treacă de partea mamei, iar mie mi-au scăpat treptat din mână toate mijloacele educative eficiente. M-am obișnuit cu asta, așa cum m-am deprins în genere cu viața mea cam ratată. M-am resemnat. Dar acum, când, cu ajutorul tău, m-am reînsănătoșit întrucâtva, îmi fac din nou speranțe. Vezi la ce mă gândesc; m-as aștepta la mult bine, dacă Tito, care de altfel are dificultăți la școala lui, ar obține pentru o vreme un profesor și un educator care să se ocupe de el. E o dorință egoistă, știu, și nu-mi dau seama dacă sarcina aceasta te-ar putea atrage. Dar tu mi-ai dat curajul să-mi rostesc propunerea. Knecht zâmbi și îi întinse mâna. ― îți mulțumesc, Plinio. Nici o altă propunere n-ar fi fost pentru mine mai binevenită. Lipsește totuși consimțământul soției tale. Iar apoi ar trebui să vă decideți amândoi să-l lăsați pe fiul vostru la început cu totul pe seama mea. Ca să-l iau în mână, e nevoie să fie scos de sub influența de fiecare zi a casei părintești. Vorbește cu soția ta și convinge-o să-mi accepte această condiție. Procedează cu prudență, nu vă grăbiți!
― Și tu crezi, întrebă Designori, că ai putea obține vreun rezultat cu Tito?
― O da, de ce nu? E de soi bun și bine înzestrat cu calități provenite de la ambii părinți, îi lipsește numai armonizarea acestor forțe. A trezi în el dorința acestei armonii, a o întări și mai mult și în cele din urmă a-l face conștient de ea, iată care va fi sarcina pe care o iau cu plăcere asupră-mi.
În felul acesta se pricepu Josef Knecht să-și antreneze ambii prieteni, pe fiecare în cu totul alt mod, în rezolvarea propriilor sale probleme, în timp ce, în capitală, Designori expunea soției sale noile planuri și căuta s-o facă să le accepte, la Waldzell, Tegularius ședea într-o cămăruță de lucru de la bibliotecă și aduna, după indicațiile lui Knecht, material pentru scrierea proiectată. Magistrul îl momise bine cu lectura propusă; Fritz Tegularius, marele disprețuitor al istoriei, mușcă din momeală și fu cuprins de pasiune pentru istoria epocii războinice. Extrem de harnic și în această joacă, el adună cu un apetit crescând anecdote simptomatice din acea epocă, preistoria întunecată a Ordinului, și aglomera atâtea, încât prietenul său nu putu reține nici măcar a zecea parte când obținu lucrarea după câteva luni.
În perioada aceasta, Knecht își repetă de mai multe ori vizita în capitală. El câștigă din ce în ce mai mult încrederea doamnei Designori, așa cum adesea un om sănătos și cu o alcătuire armonioasă găsește ușor acces la cei aflați în dificultate și apăsați de vreo povară, iar în curând ea fu câștigată pentru planul soțului ei. Despre Tito știm că la una dintre aceste vizite i-a atras magistrului atenția, cam cu aroganță, că nu dorește să i se adreseze cu tu, deoarece toată lumea, inclusiv profesorii de la școala lui, îi vorbesc cu dumneata. Knecht îi mulțumi foarte politicos și se scuză, povestindu-i că în Provincia lui profesorii spun tu tuturor elevilor și studenților, chiar celor de mult maturi. După dejun, îl rugă pe băiat să iasă cu el puțin și să-i arate câte ceva din oraș. In cursul acestei plimbări, Ttto îl conduse și pe o stradă impunătoare din vechiul oraș, unde se ridicau într-un șir aproape fără goluri casele multiseculare ale familiilor nobile și avute din rândul patricienilor, în fața uneia dintre aceste case solide, înguste și înalte, Tito se opri, arătă o placă fixată deasupra portalului și întrebă:
― O cunoașteți? iar la răspunsul negativ al lui Knecht spuse: Acesta este blazonul familiei Designori, iar asta e vechea noastră casă strămoșească, a aparținut familiei timp de trei sute de ani. Dar noi locuim în casa noastră de azi, care e una oarecare, la fel cu toate celelalte, numai pentru că tata a avut chef, după moartea bunicului, să vândă casa asta strămoșească atât de frumoasă și de venerabilă și să-și construiască o locuință modernă, care de altfel acum nici nu mai e chiar atât de modernă. Puteți oare înțelege așa ceva?
― Dumitale îți pare atât de rău după vechea casă? întrebă Knecht pe un ton prietenos, iar când Tito aprobă cu patimă și-și repetă întrebarea: „Puteți oare înțelege așa ceva?" spuse: Se poate înțelege orice, când pui lucrurile în lumină. O casă veche e un lucru frumos, iar dacă cea nouă s-ar fi aflat alături și el ar fi trebuit să aleagă, ar fi păstrat-o desigur pe cea veche. Da, casele vechi sunt frumoase și venerabile, îndeosebi una atât de frumoasă ca aceea de aici. Dar a construi tu însuți o casă este ceva tot atât de frumos, iar dacă un bărbat zelos și ambițios se află în situația de a alege între a se instala comod și docil într-un cuib primit de-a gata sau a-și construi unul cu totul nou, atunci se înțelege perfect că alegerea lui se poate fixa și asupra reconstruirii. Așa cum îl cunosc pe tatăl dumitale, și îl cunosc de pe vremea când avea vârsta dumitale și era un adolescent cutezător și pătimaș, vânzarea și pierderea casei nu l-au durut pe nimeni altul atât de mult ca pe el însuși. A avut un conflict grav cu tatăl său și cu familia și, cum se pare, educația primită la noi în Castalia n-a fost cea mai potrivită pentru el, în orice caz nu l-a putut apăra de unele pripeli pătimașe. Una dintre ele a fost desigur și vânzarea casei. Cu asta a vrut să aplice o lovitură fățișă și să declare război tradiției familiale, tatălui, întregului trecut și oricărei dependențe, cel puțin lucrul acesta mi se pare foarte lesne de înțeles. Dar omul e o ființă ciudată, așa că nu mi s-ar părea deloc neverosimilă nici altă idee, anume ideea că vânzătorul vechii case a vrut să provoace prin această vânzare o suferință nu numai familiei, ci și lui însuși. Familia îl dezamăgise, îl trimisese în școlile noastre de elită, îl lăsase să fie educat acolo după sistemul nostru, iar apoi, la întoarcere, îl primise cu îndatoriri, cerințe și pretenții, cărora el nu era în măsură să le facă față. Mai departe însă n-aș putea merge cu explicația mea psihologică, în orice caz, istoria cu vânzarea acestei case arată ce forță considerabilă e conflictul dintre tați și fii, ura aceasta, iubirea aceasta convertită în ură. Rareori lipsește acest conflict din viața firilor pline de vitalitate și înzestrate, istoria universală e plină de exemple, în rest, aș putea foarte bine să-mi închipui un viitor tânăr Designori care și-ar face un țel în viață din dorința de a readuce cu price preț casa în proprietatea familiei.
― Și nu i-ați da dreptate, strigă Tito, dacă ar face-o?
― Nu m-as face judecătorul lui, tinere domn. Dacă un viitor Designori își va reaminti măreția familiei sale și îndatoririle ce-i revin în viață ca o consecință a acesteia, dacă el va sluji cu toate puterile sale orașul, statul, poporul, dreptatea, prosperitatea și va dispune de atâta forță, încât să realizeze, pe deasupra, și răscumpărarea vechii case, atunci va însemna că e un bărbat vrednic de respect și ne vom scoate pălăria în fața lui. Dacă însă nu va cunoaște în viață alt țel decât această poveste cu casa, atunci el nu va fi altceva decât un posedat și un îndrăgostit, un bărbat stăpânit de patimă, cel mult poate unul care n-a înțeles niciodată sensul unor asemenea conflicte tinerești dintre fiu și tată și n-a purtat niciodată în viață, nici chiar la maturitate, o asemenea povară, îl putem înțelege, chiar și compătimi, dar faima casei sale el n-o s-o sporească. E frumos ca o veche familie să țină cu drag la casa ei, dar întinerirea și noua ei măreție îi vin numai din aceea că fiii ei slujesc țeluri mai mari decât acelea ale familiei.
Dacă în cursul acestei plimbări Tito l-a ascultat pe oaspetele tatălui său cu atenție și oarecum cu bunăvoință, în alte împrejurări i-a arătat din nou rezistență și încăpățânare, el presimțea în bărbatul acesta, la care amândoi părinții săi, altminteri atât de ne-uniți, păreau să țină foarte mult, o forță ce putea deveni periculoasă pentru propria-i independență de copil răsfățat și se arătă uneori extrem de neascultător; firește, de fiecare dată urmau regrete și dorința de a repara lucrurile, deoarece amorul său propriu era rănit de faptul că dăduse o lovitură în gol în fața politeței senine care-l înconjura pe magistru ca o platoșă strălucitoare. Iar tainic, în inima lui neexperimentată și puțin sălbăticită, el simțea că acesta e un bărbat care probabil că ar putea fi iubit și stimat foarte mult.
Simți aceasta cu deosebire într-o jumătate de oră, când îl găsi pe Knecht singur, așteptându-l pe tatăl său reținut de treburi. Intrând în cameră, Tito îl văzu pe musafir stând într-o poziție statuară, nemișcat, cu ochii pe jumătate închiși, iradiind calm și pace, într-o stare de concentrare meditativă, în așa fel încât își domoli fără să vrea pașii și vru să se strecoare din nou afară în vârful picioarelor. Dar atunci cel ce ședea își deschise ochii, îl salută prietenos, se ridică, îi arătă spre un pian din încăpere și-l întrebă dacă îi place muzica.
Da, spuse Tito, n-a mai avut ore de muzică de mai multă vreme și nici n-a mai exersat, deoarece nu prea stă strălucit la școală și se chinuie destul acolo cu toceala, dar să asculte muzică a fost pentru el întotdeauna o plăcere. Knecht deschise pianul, se așeză în fata lui, se convinse că e acordat și cântă un andante de Scarlată, pe care în acele zile îl pusese fa baza unui exercițiu de joc cu mărgele de sticlă. Apoi făcu o pauză și, pentru că îl vedea pe băiatul atent abandonându-se, începu să-i explice în puține cuvinte cam despre ce e vorba într-un asemenea exercițiu de joc cu mărgele de sticlă, descompuse muzica în elementele ei, înfățișă câteva din modalitățile de analiză utilizabile și lămuri calea de urmat pentru tălmăcirea muzicii în ieroglifele jocului. Pentru prima dată Tito văzu în maestru nu un musafir, nu celebritatea savantă pe care o respingea, deoarece exercita presiuni asupra amorului său propriu, ci îl văzu la munca lui, un bărbat ce-a deprins o arta foarte subtilă și exactă, al cărei sens Tito nu putea, ce-i drept, decât să-l bănuiască, dar care părea să pretindă un om integru și o totală dăruire, își și simți orgoliul satisfăcut, deoarece se vedea considerat destul de mare și de inteligent, ca să i se solicite interesul pentru asemenea lucruri complicate. Rămase tăcut și din această jumătate de oră începu să intuiască din ce izvoare provin seninătatea voioasă și liniștea plină de siguranță a acestui bărbat remarcabil.
În această ultimă perioadă, activitatea oficială a lui Knecht fu aproape tot atât de intensă ca în grelele timpuri ale preluării funcției. Dorea ca tot ceea ce era de resortul îndatoririlor sale să rămână în urma lui într-o stare exemplară. Þelul acesta l-a și atins, chiar dacă nu și scopul implicit de a lăsa să se vadă că persoana lui e de prisos sau măcar ușor de înlocuit.
Cu funcțiile cele mai înalte de la noi se întâmplă întotdeauna cam așa: magistrul plutește aproape ca un giuvaier aflat sus de tot, o insignă strălucitoare, pe deasupra complicatei diversități a domeniului său de activitate; el vine și pleacă repede, ușor ca un duh prietenos, rostește două vorbe, aprobă cu o înclinare a capului, lămurește cu un gest o însărcinare și a și trecut mai departe la urmă torul, cântă la aparatul funcției lui ca un muzicant la instrumentul său, pare să nu aibă nevoie pentru asta de nici un consum de energie și de nici o gândire, iar totul decurge întocmai cum trebuie. Dar fiecare funcționar din acest aparat știe ce înseamnă când magistrul e plecat sau bolnav, când trebuie suplinit fie și numai pentru o oră sau pentru o zi 5 în timp ce parcurgea încă o dată, cu priviri cercetătoare, toate problemele statului miniatural din Vicus Lusorum și, îndeosebi, se străduia cu toată grija să-și pregătească, fără a bate la ochi, „umbra" pentru sarcina de a-i ține în curând locul cu toată seriozitatea, Knecht putu să constate cum sufletul său se și desfăcuse și se înstrăinase de toate acestea, cum bijuteria acestei mici lumi atât de bine chibzuite nu-l mai făcea fericit și nu-l mai încătușa. Vedea Waldzellul și magistratura ca lucruri de pe acum aproape rămase în urmă, un domeniu străbătut până la capăt, care-i dăruise multe și-l învățase multe, dar care acum nu-l mai putea ademeni la un nou consum de forțe și la noi fapte, în această perioadă de înceată desprindere și de rămas bun, pentru el deveni mereu mai clar că motivul propriu-zis al înstrăinării și al dorinței de a pleca nu era totuși cunoașterea pericolelor existente pentru Castalia și grija privitoare la viitorul acesteia, ci pur și simplu o bucată, rămasă goală și fără utilizare, din ființa ui, din inima lui, din sufletul lui , care acum își revendica drepturile și voia să fie umplută.
În acea vreme mai studie încă o dată temeinic constituția și statutele Ordinului și constată că plecarea din Provincie nu e în fond atât de greu de obținut, nu aproape imposibilă cum și-o închipuise la început. Avea libertatea să-și depună funcția din motive de conștiință, de asemenea să părăsească Ordinul, legământul față de Ordin nu era unul pe viață, chiar dacă numai rareori un membru, niciodată însă și un component al autorității supreme, făcuse uz de această libertate. Nu, ceea ce făcea ca pasul acesta să-i apară atât de greu nu era rigoarea legii, erau spiritul însuși al ierarhiei, loialitatea și devotamentul existente în propria-i inimă. Desigur, nu avea de gând să fugă pe ascuns, pregătea o cerere amănunțită menită să-i aducă redarea libertății, copilărosul Tegularius își mânjea degetele cu cerneală scriind-o.
Dar nu credea în succesul aceste cereri. Va fi îmbunat, i se vor da sfaturi, i se va oferi probabil un concediu de odihnă, la Mariafels, unde pater Jakobus decedase de curând, sau poate la Roma. Dar eliberat nu va fi, de asta continua să creadă că poate fi sigur. Eliberarea lui ar contrazice întreaga tradiție a Ordinului. Dacă i-ar acorda-o, autoritatea ar conveni că cererea lui e justificată, ar admite că viața în Castalia, chiar în posturile superioare, nu poate satisface, în anumite cazuri, un om, că această viață poate însemna pentru el o renunțare și o detențiune.




CIRCULARA

Ne apropiem de sfârșitul povestirii noastre. Așa cum am mai spus-o, știrile despre acest sfârșit sunt lacunare și aproape că au mai mult caracterul unei legende decât al unei relatări istorice. Suntem nevoiți să ne mulțumim cu atât. Tocmai de aceea e cu atât mai plăcut pentru noi să putem întregi acest penultim capitol din biografia lui Knecht cu un document autentic, anume cu acea scrisoare cuprinzătoare, în care însuși maestrul jocului cu mărgele de sticlă își expune în fața autorității motivele hotărârii sale și solicită eliberarea din funcție.
Firește, trebuie spus că Josef Knecht nu numai că nu mai credea, așa cum o știm mai de mult, într-un succes al acestei scrisori pregătite cu atâta minuție, ci și că, atunci când ea fusese gata, socotea că mai bine h-ar fi scris deloc și înaintat această „cerere". I s-a întâmplat și lui ca tuturor oamenilor care exercită o putere firească și la început inconștientă asupra celorlalți oameni: această putere acționează nu fără urmări pentru posesorul său, și când magistrul se bucurase că l-a câștigat, datorită ei, pe prietenul său Tegularius pentru intențiile lui, că a făcut din el un apărător al acestora și un colaborator la realizarea lor, ceea ce s-a întâmplat s-a dovedit a avea mai multă putere decât propriile-i gânduri și dorințe, îl câștigase sau îl ademenise pe Fritz pentru o lucrare în valoarea căreia, el, inițiatorul, nu mai credea; când, în cele din urmă, prietenul îi puse în față această lucrare, el nu mai putu da înapoi, nici n-o mai putu pune deoparte și lăsa nefolosită, fără a-l jigni și dezamăgi foarte tare pe Tegularius, căruia dorise ca prin e a să-i facă mai ușoară despărțirea.
Cum credem s-o știm, în acea vreme mult mai corespunzător intențiilor lui Knecht ar fi fost să-și depună funcția și să-și anunțe de-a dreptul retragerea din Ordin, în loc să aleagă calea ocolită, ajunsă în ochii săi aproape o comedie, cu această „cerere". Dar dorința de a-și menaja prietenul l-a determinat să-și pună Mu încă o dată nerăbdării, pentru un timp.
Ar fi probabil interesant să cunoaștem manuscrisul sârguinciosului Tegularius. Acest manuscris consta în principal din materialul istoric, pe care-l adunase în scopul de a demonstra sau a ilustra, totuși nu am greși mult dacă am presupune că el conținea și unele aprecieri critice formulate tăios și spiritual la adresa ierarhiei, ca și la adresa lumii și a istoriei universale. Chiar dacă acest manuscris redactat cu o hărnicie neobișnuit de tenace de-a lungul câtorva luni ar mai exista, ceea ce e posibil, și dacă ne-ar sta la dispoziție, ar trebui totuși să renunțăm ia comunicarea lui, deoarece cartea noastră n-ar fi locul potrivit pentru publicarea sa.
Pentru noi este important un singur lucru, anume ce utilizare a dat magister luai lucrării prietenului său. Când îi fu înmânată cu solemnitate, o primi cu vorbe cordiale de mulțumire și, fiindcă știa că-i va face o plăcere prietenului său, îl rugă să i-o citească. Timp de mai multe zile, Tegularius luă loc câte o jumătate de oră în grădina magistrului, căci era vară, și îi citi cu satisfacție numeroasele file din care consta manuscrisul, și nu rareori lectura fu întreruptă de puternicele hohote de râs ale amândurora. Au fost câteva zile bune pentru Tegularius. După aceea însă, Knecht se retrase și, folosind unele părți din manuscrisul prietenului, redacta o scrisoare adresată autorității, pe care o transcriem textual și la care nu e nevoie să adăugăm nici un comentariu.

Scrisoarea adresată de magister ludi autorității educative

Diverse considerații m-au determinat pe mine, magister ludi, să prezint autorității o rugăminte de un fel deosebit, nu incluzând-o în darea de seamă solemnă, ci prin această scrisoare specială și într-o anumită măsură particulară. E drept, anexez scrisoarea la raportul oficial scadent și aștept rezolvarea ei oficială, totuși o consider mai curând un fel de circulară adresată confraților mei magiștri.
Printre îndatoririle unui magistru se numără și aceea de a avertiza autoritatea, atunci când în îndeplinirea regulamentară a funcției sale apar piedici sau amenințarea unor pericole, în momentul de față, activitatea mea oficială, deși fac efortul de a-mi sluji funcția cu toate puterile, este (sau așa mi se pare mie) amenințată de un pericol ce-și are lăcașul, nu însă și unica sorginte , în propria mea persoană. Eu, cel puțin, consider pericolul moral al slăbirii aptitudinii mele de a ocupa funcția de maestru al jocului cu mărgele de sticlă drept un pericol în același timp obiectiv și existent în afara persoanei mele. Pentru a mă exprima foarte concis: am început să am îndoieli în ceea ce privește capacitatea mea de a-mi îndeplini integral funcția, deoarece mă văd în situația să consider amenințată propria mea funcție, ca și jocul cu mărgele de sticlă pe care am datoria să-l cultiv. Intenția acestei scrisori este de a atrage atenția autorității că arătatul pericol există și că, după ce mi-am dat seama de el, tocmai acest pericol mă cheamă imperios în alt loc decât acela în care mă aflu. Fie-mi îngăduit să lămuresc situația printr-o comparație: cineva stă într-o odaie de la mansardă, aplecat deasupra unei subtile lucrări erudite, când deodată bagă de seamă că în casă sub el a izbucnit un incendiu. Omul nu va sta în cumpănă, întrebându-se dacă o intervenție intră sau nu în atribuțiile sale sau dacă nu trebuie mai bine să-și treacă pe curat tabelele, ci va alerga numaidecât jos și va încerca să salveze casa. Așa stau eu, în unul dintre etajele cele mai de sus ale clădirii noastre castaliene, ocupându-mă cu jocul cu mărgele de sticlă, mânuind instrumente extrem de delicate, sensibile, iar instinctul, nasul mă fac atent că undeva sub mine a luat foc, că întreaga noastră clădire e amenințată și se află în pericol, că eu am acum datoria nu să analizez muzică sau să diferențiez reguli de joc, ci să dau fuga acolo de unde iese fum.
Instituția Castaliei, Ordinul nostru, așezămintele noastre științifice și școlare, împreună cu jocul cu mărgele de sticlă și cu toate celelalte par celor mai mulți dintre noi, frații din Ordin, lucruri de la sine înțelese, așa cum sunt pentru fiecare om aerul pe care-l respiră și pământul pe care stă. Mai nici unul nu se gândește vreodată că acest aer și acest pământ pot să nu mai fie, că într-o zi aerul poate să ne lipsească și că pământul poate să ne piară de sub picioare.
Avem fericirea să trăim bine apărați, într-o mică lume curată și senină, iar majoritatea dintre noi, oricât ar putea să pară de ciudat, trăiesc în ficțiunea că această lume a existat dintotdeauna și că noi ne-am născut în ea. Eu însumi am trăit în anii mei mai tineri în această amăgire extrem de plăcută, în timp ce realitatea îmi era totuși cunoscută foarte bine, anume că nu m-am născut în Castalia, ci am fost trimis și educat aici de autorități, și că Ordinul, Castalia, autoritatea, locuințele profesorilor, arhiva și jocul cu mărgele de sticlă n-au existat nicidecum din totdeauna și nu sunt o operă a naturii, ci o creație târzie, nobilă a voinței omenești, trecătoare ca tot ceea ce făurește omul. Toate acestea le-am știut, dar ele nu reprezentau pentru mine o realitate, pui Și simplu nu mă gândeam la ele, le treceam cu vederea, și știu că mai mult de trei pătrimi dintre noi vor trăi și vor râvni în această iluzie bizară și agreabilă.
Dar așa cum au existat secole și milenii fără Ordinul nostru și Castalia, tot astfel vor veni din nou în viitor epoci fără ele. Iar dacă astăzi amintesc colegilor mei și onoratei autorități acest fapt, acest adevăr banal și le solicit să arunce o privire asupra pericolelor ce ne amenință, dacă așadar îmi asum, pentru o clipă, rolul neagreat și prea lesne de luat în râs al unui profet, al unuia care rostește avertismente și cheamă la penitență, ei bine, sunt gata sa accept eventualele batjocuri, dar nădăjduiesc totuși că cei mai mulți dintre voi vor citi scrisoarea mea până la capăt și că unii îmi vor da chiar dreptate în unele puncte. Măcar atât, și tot ar fi mult.
O organizație cum e Castalia noastră, un mic stat al spiritului, este expus la pericole interne și externe. Pericolele interne, sau măcar unele dintre ele, ne sunt cunoscute, le ținem sub ochi și le combatem. Retrimiteri tot mereu înapoi pe unii dintre elevii școlilor de elită, deoarece descoperim la ei însușiri și impulsuri de nedezrădăcinat, care-i fac inapți și periculoși pentru comunitatea noastră. Cei mai mulți dintre ei, sperăm noi, nu sunt, din cauza aceasta, oameni de mai mică valoare, ci doar nepotriviți pentru viața castaliană și, odată întorși în lume, își pot găsi condiții de existență mai pe potriva lor, devenind bărbați vrednici. Practica noastră s-a confirmat în această direcție, iar în mare se poate spune despre comunitatea noastră că își păstrează demnitatea și autodisciplina și-și îndeplinește misiunea de a reprezenta și de a reîmprospăta mereu o pătură de sus, o aristocrație a spiritului. Probabil că nu avem printre noi mai mulți nedemni și trândavi decât este firesc și suportabil. Mai puțin ireproșabil stau însă lucrurile în ceea ce privește vanitatea Ordinului, orgoliul de castă care constituie o tentație pentru orice aristocrație, pentru orice poziție privilegiată ș i care e imputată în mod obișnuit oricărei aristocrații, când cu, când fără dreptate, în istoria socială se vorbește mereu despre tentative ce au drept țel constituirea unei aristocrații, ca o culme și încununare a societății, iar un anume soi de aristocrație, de supremație a celor buni pare a fi scopul și idealul propriu-zis, chiar dacă nu întotdeauna mărturisit, al tuturor încercărilor din evoluția societății, întotdeauna puterea, fie ea una monarhică sau anonimă, s-a arătat gata să favorizeze prin protecție și privilegii o aristocrație născândă, indiferent dacă era vorba de o aristocrație politică sau de alt fel, din naștere sau rezultată prin selecție ori educație, întotdeauna, nobilimea privilegiată s-a întărit sub acest soare, întotdeauna însă șederea în soare și situația privilegiată au devenit de la o anumită treaptă a evoluției o tentație și au dus la corupție. Dacă vom considera acum Ordinul nostru drept o aristocrație și vom încerca să analizăm în ce măsură comportarea noastră față de obștea poporului și a lumii justifică poziția specială, în ce măsură ne-a și molipsit și ne domină boala caracteristică a aristocrației, vanitatea, îngâmfarea, orgoliul de castă, savantlâcul, pornirile de profitori lipsiți de recunoștință, atunci vom găsi unele motive de reflecție. Se poate ca actualului castalian să nu-i lipsească supunerea fața de legile Ordinului, sârguința, spiritualitatea cultivată; dar nu-i lipsește oare destul de des prea mult din înțelegerea încadrării sale în structura poporului, în lume, în istoria universală? Are el conștiința fundamentului existenței sale, știe el că aparține unui organism viu, ca o frunză, floare, ramură sau rădăcină, intuiește el ceva din sacrificiile pe care poporul le face pentru dânsul hrănindu-l, îmbrăcându-l și creându-i posibilitatea de a învăța în școli și de a întreprinde studii multilaterale? Se sinchisește el mult de sensul existenței noastre și al poziției noastre speciale, are el o imagine adevărată despre scopul Ordinului și al vieții noastre?
Lăsând deoparte excepțiile, excepții numeroase și cunoscute ― înclin să răspund la toate aceste întrebări cu nu. Castalianul de mijloc îl privește pe omul din lumea profană și pe cel ne erudit probabil fără dispreț, fără invidie, fără adversitate, dar |nu ca pe un frate, nu vede în el pe cel ce-i dă pâinea, nici nu se simte cât de cât răspunzător în mod solidar de ceea ce se întâmplă în lumea din afară. I se pare că scopul vieții sale e cultivarea științelor de dragul lor, sau doar promenada plină de desfătare prin grădina unei culturi căreia-i place să-și dea aerul că e universală, fără a fi chiar așa. Pe scurt, aceasta cultură castaliană, o cultură înaltă și nobilă, desigur, căreia-i sunt profund recunoscător, este pentru cei mai mulți dintre cei ce-o posedă și o reprezintă nu un organ și un instrument, nu o cultură activă și îndreptată spre un scop, nu una conștientă că trebuie să slujească un organ și un instrument, nu o cultură activă și îndreptată spre autosatisfacție și autoelogiere, spre desăvârșirea și cultivarea extremă a specialităților spirituale. Știu că există un mare număr de castalieni integri și foarte valoroși, care nu doresc cu adevărat altceva decât a sluji, aceștia sârât profesorii educați la noi, îndeosebi cei ce lucrează afară, în țară, departe de clima noastră plăcută și de răsfățul spiritual al Provinciei noastre, la școlile profane, aducând servicii pline de abnegație, dar incalculabil de importante. Acești bravi profesori din afara Provinciei sunt propriu-zis, în sensul strict al cuvântului, singurii dintre noi care făptuiesc cu adevărat scopul Castaliei și prin a căror muncă plătim țării și poporului multul bine pe care ni-l fac. Că misiunea noastră cea mai înaltă și cea mai sfântă constă în a păstra fundamentul spiritual al țării și al lumii, care s-a adeverit a fi un element moral de cea mai mare eficacitate: anume simțul pentru adevăr, pe care se sprijină între altele și dreptul ― aceasta o știe foarte bine oricare dintre noi, frații din Ordin, dar la un examen de conștiință cei mai mulți dintre noi ar trebui să admită că pentru ei prosperitatea lumii, conservarea onestității și a purității spirituale și în afara Provinciei noastre atât de curățele nu e nicidecum lucrul cel mai important, ba chiar n-are nici o importanță și că noi lăsăm cu dragă inimă pe seama bravilor profesori din afară să achite, prin munca lor plină de dăruire, datoria noastră față de lume și să legitimeze în oarecare măsură privilegiile de care ne bucurăm cu toții, jucători cu mărgele de sticlă, astronomi, muzicieni și matematicieni. De orgoliul și spiritul de castă, menționate mai sus, se leagă și insuficienta noastră grijă față de faptul dacă ne facem sau nu vrednici de privilegii și prin realizări corespunzătoare, ca și faptul că nu puțini dintre noi își închipuie că moderația pe care regulile Ordinului o impun vieții noastre materiale ar fi o virtute respectată numai de dragul ei, când în realitate ea nu e decât un contraserviciu minim adus țării ce face posibilă existența castaliană.
Mă limitez doar la indicarea acestor deficiențe și pericole interne, ele nu sunt de neglijat, chiar dacă în epoci liniștite nu ne-ar pune încă pentru multă vreme în primejdie existența. Dar noi, castalienii, nu suntem dependenți numai de morala și rațiunea noastră, ci, în mod esențial, și de starea țării, ca și de voința poporului. Ne mâncăm pâine a, ne folosim bibliotecile, ne desăvârșim școlile și arhiva ― dar dacă poporul nu ar mai avea chef să ne dea această posibilitate sau dacă țara n-ar mai fi în stare s-o facă din cauza sărăcirii, a războiului etc., atunci, chiar în aceeași clipă, s-ar sfârși cu viața și studiile noastre. Că țara noastră va considera într-o bună zi Castalia și cultura noastră drept un lux pe care nu și-l mai poate îngădui, că, în loc de a mai fi cu bunăvoință mândră de noi, ca până acum, ne va socoti într-o bună zi drept niște paraziți și niște dăunători, ba chiar niște eretici și inamici ― acestea sunt pericolele ce ne amenință din afară.
Dacă aș fi nevoit să înfățișez aceste pericole unui castalian de mijloc, ar fi trebuit s-o fac desigur mai ales prin exemple din istorie și, făcând-o, m-as fi lovit de o anumită rezistență pasivă, de o anumită ignoranță și indiferență ce aproape că ar putea fi numită puerilă. Precum știți, interesul pentru istoria universală e la noi, castalienii, extrem de slab, celor mai mulți dintre noi le lipsesc nu numai interesul, ci, s-ar putea spune, chiar înțelegerea legitimității istoriei, ca și orice considerație față de aceasta. Amestec de indiferență și prezumție, această aversiune față de orice studiere a istoriei universale m-a îndemnat adesea la reflecții, în urma cărora am dedus că ea are două cauze, în primul rând, conținutul istoriei ― mă refer firește nu la istoria spiritului și a culturii, pe care o cultivăm foarte mult ― ni se pare ceva de o valoare inferioară; în măsura în care avem idee de ea, istoria universală constă din lupte brutale pentru putere, bunuri, țări, materii prime, bani, pe scurt pentru obiective materiale și cantitative, pentru lucruri pe care noi le considerăm în afara domeniului spiritual și mai curând vrednice de dispreț.
Pentru noi, secolul al șaptesprezecelea este epoca lui Descartes, Pascal, Froberger, Schutz, nu a lui Cromwell sau Ludovic al XIV-lea. A doua cauză a ororii noastre față de istoria universală constă în neîncrederea moștenită și, după părerea mea, în mare parte justificată față de un anume mod de a interpreta și de a scrie istoria, foarte îndrăgit în perioada de decadență de dinaintea întemeierii Ordinului nostru și căruia dintru început nu-i acordăm nici cel mai mic credit: așa-numita filozofie a istoriei, a cărei înflorire ingenioasă și totodată influența cea mai periculoasă le aflăm la Hegel, care însă în secolul următor a dus până la cea mai respingătoare falsificare a istoriei și demoralizare a simțului pentru adevăr. Pentru noi, predilecția arătată filozofiei istoriei face parte dintre caracteristicile principale ale epocii de decadență spirituală și de exacerbate lupte politice pentru putere, pe care o numim uneori „secolul războinic", de cele mai multe ori însă „epoca foiletonistică". Pe ruinele acelei epoci, din combaterea și înfrângerea spiritului ei ― sau a lipsei ei de spirit ― a rezultat cultura noastră de azi, au luat naștere Ordinul și Castalia. Acum, orgoliul nostru spiritual ne determină să avem față de istoria universală, îndeosebi față de aceea mai nouă, aproape aceeași atitudine pe care au avut-o față de scena lumii ascetul și ermitul din vremea vechiului creștinism. Istoria ne apare ca o arenă a instinctelor, a modelelor, a concupiscenței, a setei de câștig și a setei de putere, a poftei de sânge, a forței brutale, a distrugerilor și războaielor, a miniștrilor ambițioși, și generalilor vânduți, a orașelor bombardate, și uităm mult prea ușor că acesta nu reprezintă decât unul dintre multiplele ei aspecte. De asemenea, uităm mai ales că noi înșine suntem un fragment de istorie, ceva ce s-a constituit prin devenire și ceva ce e osândit să piară, în cazul că-și va pierde capacitatea unei continue deveniri și transformări. Suntem de-a dreptul istorie, suntem copărtași la istoria universală și la răspunderea față de poziția noastră în cadrul ei. Conștiința acestei responsabilități ne lipsește foarte mult.
Dacă aruncăm o privire asupra propriei noastre istorii, asupra epocii când s-au constituit provinciile pedagogice actuale, în țara noastră ca și în câteva altele, asupra constituirii diverselor ordine și ierarhii, dintre care una e Ordinul nostru, atunci constatăm de îndată că ierarhia și patria noastră, draga noastră Castalie, n-au fost întemeiate de oameni care s-au comportat față de istoria universală cu atâta resemnare și cu atât orgoliu ca noi. Predecesorii și ctitorii noștri și-au început opera la sfârșitul erei războinice într-o lume devastată. Ne-am deprins să explicăm unilateral stările de lucruri din lumea acelei epoci, ce-a început cam o dată cu primul așa-numit război mondial, numai prin aceea că tocmai atunci spiritul nu mai era la preț și că el devenise pentru puternicii conducători de state doar un mijloc de luptă utilizat ocazional, subordonat, fapt în care noi vedem o consecință a corupției „foiletonistice". Ei da, este ușor să se constate lipsa de spiritualitate și brutalitatea cu care s-au purtat acele lupte pentru putere . Dacă le numesc lipsite de spiritualitate, o fac nu pentru că aș ignora marile lor realizări de ordin intelectual și metodic, ci fiindcă noi suntem obișnuiți și ținem să considerăm spiritul ca fiind în prima linie dorința de adevăr, iar spiritul utilizat în acele lupte pare ce-i drept a nu fi avut nimic comun cu dorința de adevăr. Nenorocirea acelei epoci a stat în faptul că neliniștea și dinamica rezultate din extrem de rapida creștere numerică a populației n-a avut drept corolar o ordine morală cât de cât solidă; resturile totuși existente ale unei asemenea ordini au fost suprimate prin sloganurile de actualitate, astfel că în cursul acelor lupte nu mai dăm decât de fapte stranii și oribile, întocmai ca la scindarea bisericii provocată de Luther, cu patru sute de ani înainte, lumea întreagă a fost copleșită dintr-o dată de o neliniște uriașă, pretutindeni s-au format fronturi de luptă, pretutindeni a apărut brusc o crudă dușmănie de moarte între tineri și bătrâni, între patrie și umanitate, între roșii și albi, iar noi, cei de azi, nu mai putem reconstitui forța și dinamica interioară a acelor „roșii" și „albi", nu mai putem reconstitui conținutul propriu-zis și semnificațiile tuturor acelor devize și chemări la luptă, ca să nu mai spunem că nu le mai putem înțelege și împărtăși; în întreaga Europă, ba chiar pe jumătate din globul terestru, vedem, ca în vremea lui Luther, credincioși și eretici, tineri și bătrâni, militanți ai lui ieri și militanți ai lui mâine lovindu-se unii de alții cu entuziasm sau cu deznădejde, adesea fronturile se-ntindeau de-a curmezișul hărții unei țări, tăiau în două popoare și familii, și nu trebuie să ne îndoim că majoritatea combatanților înșiși, sau cel puțin a conducătorilor, considerau toate acestea drept extrem d e pline de sens, după cum nu putem nega că mulți dintre conducătorii și purtătorii de cuvânt aduceau în acele lupte o anume bunăcredință robustă, un anume idealism, cum i se spunea pe atunci.
Pretutindeni, oamenii s-au luptat între ei, au ucis și au devastat, și pretutindeni și de ambele părți cu credința că lupta se dă în numele lui Dumnezeu împotriva diavolului.
În Castalia noastră, acea epocă sălbatică de mari entuziasme, de ură sălbatică și de suferințe nespuse s-a scufundat într-un fel de uitare aproape de neînțeles deoarece respectiva epocă e totuși atât de strâns legată de apariția așezămintelor noastre, a căror premisă și sorginte este. Un satiric ar putea asemui această uitare cu aceea arătată față de nașterea și părinții lor de aventurierii înnobilați și ajunși. Să mai stăruim puțin asupra epocii războinice. Am citit unele dintre documentele ei și m-am interesat, făcând aceasta, mai puțin de popoarele subjugate și de orașele distruse, cât mai ales de comportamentul persoanelor cu preocupări intelectuale. Le-a fost greu acestora, iar cei mai mulți nici n-au rezistat. Au existat martiri, atât printre savanți, cât și printre clerici, iar martirajul și exemplul lor n-au rămas fără folos nici chiar în acele vremuri deprinse cu atrocitățile. Totuși majoritatea reprezentanților intelectualității n-au putut suporta presiunea acelei epoci de forță brutală. Unii au capitulat și și-au pus la dispoziția conducătorilor de state talentele, cunoștințele și metodele; este cunoscută expresia unui profesor universitar de-atunci din Republica Massagheților: „Cât fac doi și cu doi, nu facultatea noastră trebuie să hotărască, ci al nostru domn gheneral". Alții au făcut opoziție, câtă vreme au putut-o face pe un teren doar pe jumătate periclitat, și au dat publicității proteste. Un autor de celebritate mondială ― aflăm din lucrarea lui Ziegenhalβ ― a semnat în decursul unui singur an peste două sute de asemenea proteste, avertismente, apeluri la rațiune etc., probabil mai multe decât a putut să citească în realitate.
Cei mai mulți însă au învățat să tacă, au învățat să sufere de foame și frig, să cerșească și să se ascundă de poliție, au murit prematur, iar cel ce murea era invidiat de supraviețuitori. Nenumărați dintre dânșii și-au pus lațul de gât. Cu adevărat, nu mai era o satisfacție și o cinste să fii erudit sau literat: cine se punea în serviciul celui ce deținea puterea și al sloganurilor oficiale, acela obținea, ce-i drept, slujbă și pâine, dar și disprețul celor mai buni dintre colegii săi și, desigur, în cele mai multe cazuri, se adăuga și chinul mustrărilor de conștiință; cine refuza să colaboreze trebuia să flămânzească, trebuia să trăiască la voia întâmplării, ca păsările cerului, și să moară în mizerie sau în exil. S-a produs astfel o selecție îngrozitoare, nemaiauzit de aspră. A decăzut rapid nu numai cercetarea științifică, în măsura în care nu servea scopurilor politice și războinice, ci și învățământul. înainte de toate, istoria universală, adusă mereu la diapazonul națiunii cu rol de conducător în acel moment, a fost simplificată și neprelucrată, filozofia istoriei și foiletonul domneau până și în scoli.
Destul cu amănuntele. Au fost vremuri aspre și sălbatice, vremuri haotice și babilonice, în care popoarele și partidele, bătrânii și tinerii, roșiii și albii nu se mai înțelegeau unii cu alții. Sfârșitul acestora, după o suficientă sângerare și mizerie, a fost o năzuință mereu mai puternică a tuturor de revenire la rațiune, de regăsire a unui limbaj comun, de ordine, de bună-cuviință, de măsuri valabile, de un alfabet și de o tablă a înmulțirii care să nu mai fie dictate de interesele puterii și să fie modificate în fiecare clipă. A luat naștere o uriașă nevoie de adevăr și dreptate, de rațiune, de ieșire din haos. Acest vacuum de la sfârșitul unei epoci violente și orientate numai spre exterior, această năzuință nespus de stăruitoare și fierbinte a tuturor spre un nou început și spre o ordine sunt fenomenele cărora le datorăm Castalia și existența noastră. Ceata minusculă, vitează, pe jumătate înfometată, dar neîncovoiată a intelectualilor adevărați a început să devină conștientă de posibilitățile ei, a început să-și dea, printr-o autodisciplină ascetică și eroică, o ordine și o constituție, a început să lucreze din nou, pretutindeni, în grupe mici și foarte mici, să pună capăt sloganurilor și să edifice din nou, pornind de la temelie, o spiritualitate, un învățământ, o cercetare științifică, o cultură.
Construcția a reușit; de la începuturile ei sărmane și eroice a crescut treptat până la dimensiunile unei clădiri magnifice, a creat de-a lungul generațiilor Ordinul, autoritatea educativă, școlile de elită, arhiva și colecțiile, școlile speciale și seminarele, jocul cu mărgele de sticlă, iar noi suntem cei ce locuim, ca moștenitori și uzufructuari, în clădirea aceasta aproape prea luxoasă! Și, fie zis încă o dată, locuim în ea ca niște musafiri cam ignoranți în ceea ce privește situația noastră și cam comozi, nu vrem să știm nimic despre uriașele jertfe omenești pe care sunt clădite temeliile noastre, nimic despre experiențele pline de suferință, ai căror moștenitori suntem, nimic despre istoria universală, care ne-a înălțat sau tolerat construcția, care ne poartă și ne tolerează pe noi cei de astăzi și poate încă pe alți castalieni și magiștri de după noi, dar care va doborî cândva din nou construcția noastră și o va înghiți, așa cum doboară și înghite tot ceea ce a îngăduit să crească.
Mă întorc din istorie, iar consecința, aplicarea la ziua de azi și la noi este aceasta: sistemul și Ordinul nostru au și depășit punctul culminant al înfloririi și al fericirii, pe care jocul enigmatic al evenimentelor internaționale le îngăduie când și când frumosului și altor valori vrednice de a fi râvnite. Suntem în declin, o situație care se va prelungi încă multă vreme, dar în orice caz nu ne va mai reveni nimic mai măreț, mai frumos și mai demn de dorit decât ceea ce avem în prezent, drumul merge la vale; istoricește, cred eu, suntem copți pentru lichidare, iar aceasta nu se va produce astăzi sau mâine, însă poimâine sigur. Trag această concluzie nu numai dintr-o apreciere prea morală a realizărilor și a capacităților noastre, ci mai cu seamă din mișcările pe care le văd pregătindu-se în lumea din afară. Se apropie vremuri critice, pretutindeni se simt semne prevestitoare că lumea vrea să-și deplaseze din nou centrul de greutate. Se pregătesc noi dislocări ale puterii, acestea nu se vor realiza fără război și acte de violență, o amenințare nu numai a păcii, ci și a vieții și a libertății vine dinspre Orientul îndepărtat. Chiar dacă țara noastră și politica ei se vor menține neutre, chiar dacă întregul nostru popor va persevera (ceea ce totuși n-o face) în menținerea stărilor de lucruri de până acum și va voi să rămână devotat idealurilor castaliene, totul va fi zadarnic.
Încă de pe acum unii dintre parlamentarii noștri vorbesc, ocazional, destul de clar despre faptul că sistemul castalian s-a transformat într-un lux cam costisitor pentru țară. Îndată ce vor deveni necesare în mod serios înarmări de război, înarmări destinate exclusiv apărării, iar aceasta se poate întâmpla curând, se va ajunge la mari măsuri de economie și, în ciuda bunelor intenții ale guvernului față de Castalia o mare parte dintre aceste măsuri ne va afecta și pe noi. Suntem mândri de faptul că ordinul nostru și permanența culturii spirituale, pe care el o garantează, pretind din partea țării sacrificii relativ modeste. De fapt, în comparație cu alte epoci, îndeosebi cu perioada foiletonistică, cu universitățile ei dotate generos, cu nenumăratele ei consilii și institute luxurioase, aceste sacrificii nu sunt mari, iar în comparație cu acelea înghițite de război și înarmare în secolul războinic apar infinit de mici. Dar tocmai această înarmare va redeveni poate în curând porunca supremă, în parlament vor domina din nou generalii și, dacă poporul va fi pus să aleagă între a jertfi Castalia sau î se expune pericolului războiului și pieirii, e limpede pentru noi la ce hotărâre se va ajunge. Fără îndoială, atunci va lua numaidecât avânt și o ideologie războinică însușită îndeosebi de tineret, o concepție lozincardă asupra lumii, conform căreia savanții și știința, latina, matematica, cultura, preocupările spirituale vor fi considerate vrednice de a exista numai în măsura în care vor putea sluji scopurile războinice.
Valul se și rostogolește spre noi, odată ne va mătura cu totul. Poate că asta va fi bine și necesar. Mai înainte însă, prea stimați colegi, în măsura în care ne vom trezi și vom avea curaj, ne stă la îndemână acea libertate limitată de a decide și de a acționa, care e îngăduită omului și care face din istoria universală o istorie a oamenilor. Putem, dacă vrem, să închidem ochii, deoarece pericolul e încă oarecum îndepărtat; probabil că noi, cei ce suntem astăzi magiștri, vom funcționa în liniște până la capăt și ne vom sfârși zilele în bună pace, mai înainte ca pericolul să se apropie și să devină vizibil pentru toți. Pentru mine totuși, și desigur nu numai pentru mine singur, această pace nu va fi aceea a conștiinței curate. N-aș putea să-mi îndeplinesc mai departe funcția și să practic jocul cu mărgele de sticlă în liniște și pace satisfăcut de faptul că cele ce vor urma nu mă vor mai găsi în viață.
Nu, mie mi se pare necesar să-mi aduc aminte că și noi, cei din afara politicii, aparținem istoriei universale și avem datoria să contribuim la evoluția ei. De aceea am spus în introducerea scrisorii că destoinicia mea în îndeplinirea funcției e diminuată sau măcar amenințată, din cauză că nu mă pot opune ca o mare parte dintre gândurile și grijile mele să fie solicitată de pericolul ce ne amenință. Interzic, e drept, fanteziei mele să se joace cu formele pe care le-ar putea lua pentru noi și pentru mine dezastrul. Dar nu pot rămâne surd la întrebarea: ce avem de făcut noi, ce am de făcut eu pentru a preîntâmpina pericolul? în legătură cu aceasta, să-mi mai fie îngăduită o vorbă.
N-as putea pleda în favoarea cerinței lui Platon ca învățatul, mai mult chiar înțeleptul să aibă un rol conducător în stat. Pe vremea aceea, lumea era mai tânără. Iar Platon, deși ctitor al unui fel de Castalie, n-a fost nicidecum un castalian, ci un aristocrat prin naștere, de origine regească. E adevărat, și noi suntem aristocrați și formăm o nobilime, dar aceasta e una de spirit, nu de sânge. Nu cred că omul va reuși vreodată să producă o aristocrație de sânge care să fie totodată și una a spiritului, aceasta ar fi o aristocrație ideală, dar ea rămâne un vis. Noi, castalienii, deși oameni manierați și foarte inteligenți, nu suntem apți să devenim stăpânitori; dacă ar trebui să domnim, n-am putea-o face cu forța și naivitatea necesare unui conducător adevărat, totodată câmpul nostru propriu de activitate și grija noastră specifică, aceea de a cultiva o viață spirituală exemplară, ar fi repede neglijate. Pentru a domni nu e neapărat nevoie să fii prost și brutal, cum cred uneori intelectualii vanitoși, dar totuși ca să domnești trebui să-ți placă fără rezerve activitatea orientată spre exterior, să posezi pasiunea de a te identifica pe de-a-ntregul cu țelurile și scopurile, ca și o anume rapiditate și lipsă de scrupule în alegerea căilor spre succes. Așadar numai însușiri pe care un erudit ― căci înțelepți nu vrem să ne numim ― nu trebuie să le aibă și nu le are, deoarece pentru noi contemplația e mai importantă decât fapta, iar în alegerea mijloacelor și a metodelor de atingere a țelurilor ne-am învățat să fim cât se poate de scrupuloși și suspicioși. Așadar, nu ne revine sarcina de a domni și nu putem face politică. Suntem specialiști în cercetare, analiză și măsurători, suntem păstrătorii și reexaminatorii permanenți ai tuturor alfabetelor, tablelor înmulțirii și metodelor, suntem verificatorii măsurilor și greutăților spirituale.
Firește, mai suntem încă multe altele, putem fi, dacă e cazul, și înnoitori, descoperitori, aventurieri, cuceritori și autori de interpretări inedite, dar prima și cea mai importantă funcție a noastră, aceea pentru care poporul are nevoie de noi și ne întreține, este de a păstra curate toate izvoarele științei. Un A poate fi preschimbat în B în comerț, în politică și oriunde așa ceva ar putea fi, ocazional, o realizare și un act de genialitate, la noi însă niciodată.
În epocile anterioare, când începeau vremuri tulburi, așa-numitele „vremuri mari", când izbucneau războaie și revoluții, se cerea uneori intelectualilor să se politizeze. Acesta a fost cazul îndeosebi în epoca foiletonistică târzie. Printre cerințele acestei epoci s-a numărat și aceea a politizării sau a militarizării spiritului. Așa cum clopotele bisericilor erau întrebuințate pentru turnarea țevilor de tun, cum tinerimea necoaptă din scoli era chemată să completeze trupele decimate, tot astfel spiritul era mobilizat și utilizat ca mijloc de război.
Firește, noi nu putem fi de acord cu această cerință. E în afară de orice discuție că, la nevoie, un învățat poate fi scos de la catedră sau de la masa de lucru și făcut soldat, că, în anumite cazuri, el se poate oferi voluntar pentru așa ceva, că, mai departe, într-o țară secătuită de război, savantul trebuie să se mulțumească în privința celor materiale cu un minimum, mergând până la a îndura foamea. Cu cât e mai vastă cultura unui om, cu cât mai mari îi sunt privilegiile, cu atât mai mari trebuie să fie în caz de nevoie sacrificiile pe care le face; sperăm că lucrul acesta va deveni odată de la sine înțeles pentru fiecare castalian. Dar dacă suntem gata să jertfim poporului bunăstarea, comoditatea și viața noastră atunci când el se află în primejdie, de aici nu decurge că am fi gata să sacrificăm pentru interesele zilei, ale poporului sau ale generalilor până și spiritul însuși, tradiția și morala spiritualității noastre. E un las cel ce se sustrage de la obligațiile, sacrificiile și pericolele cărora trebuie să le facă față poporul său. Dar nu mai puțin este un laș și un trădător cel ce trădează principiile vieții spirituale de dragul unor interese materiale, cel care, de exemplu, e gata să lase pe seama deținătorilor puterii a decide cât fac doi ori doi! Este o trădare să sacrifici oricăror alte interese simțul pentru adevăr, onestitatea intelectuală, devotamentul față de legile și metodele spiritului.
Când, în lupta dintre interese și sloganuri, adevărul se află în pericolul de a fi devalorizat, falsificat și siluit la fel ca limba, la fel ca artele, la fel ca tot ceea ce e organic și extrem de cultivat sub aspect artistic, atunci unica noastră datorie este de a ne împotrivi și de a salva adevărul, adică năzuința după adevăr, ca fiind crezul nostru suprem. Savantul care, ca orator, profesor, spune cu bună știință neadevăruri, care sprijină cu bună știință minciunile și falsificările, acela nu numai că acționează împotriva unor legi fundamentale, el nici nu aduce foloase poporului său, în ciuda aparenței de moment, ci grave prejudicii, îi alterează aerul și pământul, mâncarea și băutura, otrăvește gândirea și dreptatea și dă astfel un ajutor tuturor relelor și inimicițiilor ce amenință poporul cu pieirea.
Castalianul nu trebuie, așadar, să devină un politician; la nevoie, el trebuie să-și sacrifice persoana, niciodată însă devotamentul față de spirit. Spiritul e binefăcător și nobil numai dacă respectă adevărul; îndată ce trădează adevărul, îndată ce se leapădă de ceea ce-i asigură stima deplină, devenind mercantil și maleabil în fața oricui, el întruchipează o putere demonică, ceea ce este mult mai rău decât bestialitatea animalică, instinctuală, care mai păstrează totuși întotdeauna ceva din inocența naturii.
Las pe seama fiecăruia dintre dumneavoastră, stimați colegi, să meditați asupra obligațiilor ce revin Ordinului în cazul că țara și Ordinul însuși s-a r afla în pericol. Vor exista în privința aceasta concepții diferite. Și eu le am pe ale mele, iar în îndelungata chibzuire asupra tuturor problemelor ridicate aici am ajuns, în ceea ce privește propria mea persoană, la o concluzie clară asupra a ceea ce constituie pentru mine o obligație și un țel vrednic de atins în viață. Faptul acesta m-a determinat acum să adresez onoratei autorități o cerere personală, cu care se va încheia memorandumul meu.
Dintre magiștrii care alcătuiesc autoritatea noastră, eu, ca magister ludil mă aflu, datorită desigur funcției, cel mai departe de lumea din afară. Matematicianul, filologul, fizicianul, pedagogul și toți ceilalți magiștri lucrează în domenii care au puncte comune cu lumea profană; și în școlile necastaliene, obișnuite, din țara noastră și din toate țările matematica și știința limbii formează bâzele învățământului; astronomia, fizica se predau și la universitățile laice, chiar cei total ignoranți fac muzică; toate aceste discipline sunt străvechi, mult mai vechi decât Ordinul nostru, au existat mult înaintea lui și îi vor supraviețui.
Numai jocul cu mărgele de sticlă este propria noastră descoperire, specialitatea noastră, favoritul nostru, jucăria noastră, este ultima și cea mai diferențiată expresie a modului special castalian de spiritualitate. El este totodată giuvaierul cel mai scump și cel mai inutil, cel mai drag și în același timp cel mai fragil din tezaurul nostru. E cel dintâi care va dispărea în momentul în care dăinuirea Castaliei va fi pusă în discuție; nu numai fiindcă este cel mai fragil dintre bunurile noastre, ci și fiindcă pentru laici reprezintă fără îndoială partea cea mai de prisos din Castalia. Când va fi vorba ca țara să fie scutită de orice cheltuială inutilă, atunci școlile de elită vor fi restrânse, fondurile pentru conservarea și sporirea bibliotecilor și colecțiilor vor fi scăzute și în cele din urmă suprimate, prânzurile noastre vor fi reduse, hainele noastre nu vor mai fi reânnoite, dar toate disciplinele principale din a noastră Universitas Litterarum vor fi lăsate să continue a exista, cu excepția jocului cu mărgele de sticlă. De matematică e nevoie și pentru a se inventa noi arme de foc, dar nimeni nu va crede , iar militarii cel mai puțin, că din închiderea micului Vicus Lusorum și din suprimarea jocului nostru ar putea să decurgă fie și cea mai neînsemnată pagubă pentru țară și popor. Jocul cu mărgele de sticlă este partea cea mai extremă și cea mai periclitată a clădirii noastre. Probabil că din pricina aceasta, tocmai magister ludi, conducătorul celei mai străine de lume dintre disciplinele noastre, este cel dintâi care presimte cutremurul ce va veni, sau măcar cel dintâi care vestește autorității acest presentiment.
Așadar, eu consider că în cazul unor răsturnări politice, și mai cu seamă războinice, jocul cu mărgele de sticlă este pierdut. El va pieri repede, chiar dacă se bucură încă de atașamentul multor persoane, și nu va fi reînființat niciodată. N-o va mai îngădui atmosfera ce va urma după o nouă perioadă de război. Jocul cu mărgele de sticlă va dispărea la fel ca anumite practici extrem de cultivate în istoria muzicii, cum au fost corurile formate din cântăreți profesioniști de pe la 1600 sau compozițiile duminicale de muzică figurală din bisericile de pe la 1700. Pe vremea aceea, urechile omenești au ascultat sunete pe care nici o știință și nici o vrajă nu le putea reevoca în puritatea lor angelică și radioasă.
Tot astfel, nici jocul cu mărgele de sticlă nu va fi uitat, dar nici nu va putea fi vreodată reînviat, iar cei ce vor studia mai târziu istoria lui, apariția, înflorirea și sfârșitul său vor suspina și ne vor invidia că ne-a fost dat să trăim într-o lume spirituală atât de pașnică, atât de armonioasă și pură.
Deși sunt magister ludi, nu consider nicidecum a fi de datoria mea (sau a noastră) împiedicarea sau amânarea sfârșitu-lui jocului nostru. Lucrurile frumoase și foarte frumoase sunt și ele trecătoare, din chiar clipa când au devenit istorice și au căpătat chip concret pe pământ. Faptul acesta ne e cunoscut și ne poate pricinui o adâncă tristețe, dar nu putem încerca în mod serios să-l schimbăm, căci este de neschimbat. Când jocul cu mărgele de sticlă va pieri, Castalia, lumea vor suferi o pierdere, dar în momentul acela lumea aproape că nu-și va da seama, în așa măsură va fi preocupată, în cursul marii crize, să salveze ceea ce se mai poate salva. O Castalie fără jocul cu mărgele de sticlă este imaginabilă, nu însă și fără un respect profund față de adevăr, fără devotament față de spirit. O autoritate educativă o poate scoate la capăt fără magister ludi. Dar, lucru pe care aproape că l-am uitat, expresia magister ludi denumește la origine și în esență nu specialitatea pe care o etichetăm cu ea. La origine, magister ludi însemnează pur și simplu învățător. Iar de învățător, de bunul și bravul învățător, țara noastră va avea cu atât mai multă nevoie, cu cât mai periclitată e Castalia și cu cât mai perimate și mai zdrobite în fărâme sunt giuvaierurile ei. De învățători avem mai multă nevoie decât de orice altceva, avem nevoie de bărbați care să înzestreze tineretul cu capacitatea de a măsura și" a aprecia și care să fie pentru el modele în ceea ce privește respectul față de adevăr, obediența față de spirit, slujirea cuvântului. Remarca aceasta se referă nu numai și nu în primul rând la școlile noastre de elită, a căror existență va avea și ea un sfârșit cândva, ci și la școlile profane din afară, acolo unde sunt educați și formați orășenii și țăranii, meșteșugarii și soldații, politicienii, ofițerii și conducătorii de state, la vârsta când sunt copii încă și educabili. Acolo este baza vieții intelectuale din țară, nu în seminare sau în jocul cu mărgele de sticlă, întotdeauna am procurat țării învățători și educatori, am mai spus-o; aceștia sunt cei mai buni dintre noi.
Dar trebuie să facem mai mult decât până acum. Nu ne mai putem bizui pe faptul că din școlile de afară se îndreaptă mereu către noi șuvoiul elitei celor talentați și contribuie la menținerea Castaliei. Trebuie să admitem din ce în ce mai mult* că serviciul umil și plin de răspundere pe care îl aducem școlilor, școlilor lumești, este partea cea mai importantă și cea mai vrednică de cinste a sarcinii noastre, pe care se și cuvine să o extindem.
Cu acestea am ajuns acum și la cererea personală pe care vreau s-o adresez stimatei autorități. Prin prezenta, rog autoritatea să mă elibereze din funcția de magister ludi și să-mi încredințeze în țară, în afara Castaliei, o școală obișnuită, mare sau mică, și să-mi îngăduie a aduce treptat la această scoală, ca învățători, un grup de tineri frați din Ordin, oameni în care să am încredere că mă vor ajuta cu devotament a face ca principiile noastre să fie însușite organic și din toată inima de tinerii din lumea profană.
Fie ca stimata autoritate să ia în considerare cu bunăvoință cererea mea și motivarea ei, pentru a-mi notifica apoi dispozițiile sale.

Maestrul jocului cu mărgele de sticlă

Post-scriptum:
Fie-mi îngăduit să citez o spusă a venerabilului pater Jakobus, pe care am notat-o cu prilejul unuia din neuitatele sleprivatissimuri:
„Pot să vină vremuri de spaimă și de cel mai profund dezastru. Dacă în dezastru mai e posibilă vreo fericire, aceasta nu poate fi decât una spirituală, care să privească înapoi cu dorința de a salva cultura vremurilor trecute, care să privească înainte cu hotărârea de a reprezenta senin și statornic spiritul într-o perioadă ce altminteri ar putea să cadă pe deplin pradă materiei."

Tegularius n-a știut cât de puțin din lucrarea lui a rămas în această scrisoare; Knecht nu i-a îngăduit să vadă cererea în această ultimă redactare. E probabil însă că magistrul i-a dat să citească două versiuni anterioare, mult mai amănunțite. Maestrul jocului cu mărgele de sticlă a expediat scrisoarea și a așteptat răspunsul autorității cu mult mai puțină nerăbdare decât prietenul său. El se hotărâse să nu-i mai împărtășească acestuia pașii săi viitori; de aceea a evitat noi discuții asupra chestiunii și i-a spus doar că până la sosirea unui răspuns va trece fără îndoială multă vreme.
Când apoi răspunsul sosi după un răstimp mai scurt decât își închipuise el însuși, Tegularius nu află nimic. Scrisoarea din Hirsland suna astfel:

Onor. Magister Ludi din Waldzell

Mult prețuite coleg!

Atât conducerea Ordinului, cât și colegiul magiștrilor au luat cunoștință cu un interes nu obișnuit de conținutul plin de căldură sufletească și de observații profunde al circularei dumneavoastră. Reflecțiile istorice din această scrisoare, nu mai puțin decât privirea îngrijorată aruncată în viitor ne-au captat atenția, și e cert că unii dintre noi vor face loc în gândurile lor și de aici înainte considerațiilor dumneavoastră tulburătoare și în parte, cu siguranță, nu lipsite de temei, pentru a scoate din ele foloase. Am apreciat cu bucurie și cu recunoștință toate sentimentele ce vă însuflețesc, sentimente ale unui castalian adevărat și lipsit de egoism, sentimente de dragoste profundă și devenită o a doua natură față de Provincia noastră, față de viața și datinile ei, o dragoste plină de grijă și în același timp cam umbrită de neliniște. Cu aceeași bucurie și recunoștință am luat act de nota personală și de dispoziția de moment a acestei dragoste, de înclinația ei spre sacrificiu, de setea ei de activitate, de seriozitate și zelul și pornirea spre eroism, în toate aceste trăsături recunoaștem caracterul maestrului jocului cu mărgele de sticlă, energia lui, înflăcărarea lui, temeritatea lui. Cât de mult i se potrivește acestuia, ca elev al vestitului benedictin, faptul că studiază istoria nu cum ar face-o un observator lipsit de afecțiune, privind-o ca un scop în sine, pur științific și în oarecare măsură ca pe un joc estetic, ci ca un om gata să-și folosească nemijlocit și pe dată cunoștințele de istorie pentru a făptui și a da o mân ă de ajutor! Și cât de mult se potrivește, stimate coleg, caracterului dumneavoastră faptul că țelul dorințelor domniei voastre este unul atât de modest, că nu vă simțiți atras de sarcini și misiuni politice, de posturi care să vă aducă influență și onoruri, că nu doriți a fi altceva decât un magister ludi, un învățător!
Acestea sunt câteva din gândurile și impresiile care ni s-au impus firesc de la prima lectură a circularei dumneavoastră. Ele au fost aceleași sau măcar similare la majoritatea colegilor. Dimpotrivă, în ceea ce privește aprecierea în continuare a comunicărilor, avertismentelor și rugăminților dumneavoastră, autoritatea nu a putut ajunge la o luare de poziție tot atât de unanimă, în ședința ce s-a ținut în acest scop, a fost discutată cu însuflețire mai ales problema măsurii în care poate fi acceptată opinia dumneavoastră asupra pericolului ce ne amenință existența, ca și problema felului, a dimensiunilor și a apropierii în timp a pericolelor, și cea mai mare parte a membrilor au luat vădit în serios aceste probleme, arătându-se pasionați de ele. Totuși, precum ne vedem obligați să vă aducem la cunoștință, în nici una din aceste probleme majoritatea vocilor nu s-a pronunțat în favoarea părerilor dumneavoastră. Au fost recunoscute numai forța imaginativă și perspicacitatea considerațiilor dumneavoastră istorico-politice; în amănunt însă, nici una dintre ipotezele, sau să le spunem profețiile, dumneavoastră nu a fost acceptată în întregul ei și considerată drept convingătoare. De asemenea, în problema privitoare la măsura în care Ordinul și orânduiala castaliană participă la menținerea perioadei de pace neobișnuit de lungi, privitoare la măsura în care ele pot fi considerate în genere și principial ca factori ai istoriei și ai circumstanțelor politice, puțini v-au dat dreptate, și chiar și aceia cu rezerve. Opinia majorității a fost oarecum aceasta: liniștea ce s-a înstăpânit după încheierea epocilor războinice pe partea noastră de pământ trebuie atribuită parțial epuizării generale și pierderilor de sânge cauzate de îngrozitoarele războaie precedente, dar încă mai mult împrejurării că Occidentul a încetat atunci a mai fi focarul istoriei universale și câmpul de luptă al pretențiilor la hegemonie. Fără a pune nici la cea mai mică îndoială meritele Ordinului, nu se poate totuși recunoaște ideii castaliene, ideii unei culturi spirituale înalte sub semnul educației sufletești contemplative, vreo forță cu implicații propriu-zise în istorie, adică o influență vie asupra stărilor de lucruri politice din lume, după cum orice impuls și ambiție de această natură sunt străine de întreg caracterul spiritului castalian și inimaginabile.
Nu este, s-a subliniat în câteva foarte serioase expuneri asupra acestei teme, nici voința, nici destinația Castaliei să acționeze pe plan politic și să exercite vreo influență asupra păcii sau războiului, despre o asemenea destinație nici n-ar putea fi vorba, deoarece tot ceea ce este castalian se raportează la rațiune și se desfășoară în limitele rezonabilului, ceea ce nu se poate spune despre istoria universală, decât dacă am cădea în exaltarea teologico-politică a filozofiei romantice asupra istoriei și am declara întregul aparat de ucidere și distrugere al puterilor ce fac istoria drept metode ale rațiunii lumii. Chiar și la cea mai fugitivă privire de ansamblu asupra istoriei spirituale reiese vădit că marile epoci de înflorire a spiritului nu se pot niciodată explica în fond din circumstanțele politice, mai mult chiar cultura sau spiritul sau sufletul își au propria lor istorie care își parcurge drumul paralel cu așa-numita istorie universală, cu acest lanț de lupte niciodată ostoite pentru puterea materială, ca o a doua istorie, tainică, nesângeroasă și sacră. Numai cu această sacră și tainică istorie are de a face Ordinul nostru, nu cu „adevărata" și brutala istorie universală, și niciodată misiunea sa nu poate fi aceea de a supraveghea istoria politică și, încă mai puțin, de a contribui la evoluția ei.
Este posibil deci ca imaginea constelației politice mondiale să fie într-adevăr așa cum o schițează circulara dumneavoastră sau nu, în orice caz nu stă în competența Ordinului să ia altă poziție decât să aștepte cu răbdare. Ca atare, cu câteva voturi contra, majoritatea a respins hotărât părerea dumneavoastră că am avea datoria să considerăm această constelație ca un apel la o luare de poziție activă, în ceea ce privește părerea dumneavoastră asupra actualei situații mondiale și aprecierile asupra viitorului apropiat, acestea au făcut o vădită impresie în rândurile majorității colegilor, pe unii dintre domni i-a impresionat chiar ca un lucru senzațional, totuși nici în acest punct nu s-a putut constata un acord al majorității cu dumneavoastră, ba dimpotrivă, deși cei mai mulți dintre vorbitori și-au mărturisit respectul față de cunoștințele și perspicacitatea dumneavoastră. Preponderentă a fost tendința ca afirmațiile dumneavoastră în privința aceasta să fie considerate, ce-i drept, vrednice de atenție și interesante într-un grad înalt, totuși ca fiind excesiv de pesimiste.
A luat cuvântul și un vorbitor care a pus întrebarea dacă nu cumva este o primejdie și o nelegiuire, cel puțin o ușurință ca un magistru să-și înspăimânte autoritatea cu imaginile atât de sumbre ale unor pretinse pericole și încercări apropiate. Desigur, este îngăduită oricui reamintirea ocazională a caducității tuturor lucrurilor, și oricine, chiar cei ce ocupă posturi înalte și de răspundere, pot evoca din când în când avertismentul memento mori a vesti totuși generalizând și de pe o poziție nihilistă întregului corp al magiștrilor, întregului Ordin, întregii ierarhii un sfârșit presupus apropiat, nu este numai un atac nedemn împotriva liniștii sufletești și a fanteziei colegilor, ci și o periclitare a autorității însăși, ca și a capacității ei de muncă. Ar fi imposibil ca activitatea unui magistru să câștige ceva prin aceea că el s-ar duce în fiecare dimineață la munca lui cu gândul că funcția sa, munca sa, elevii săi, răspunderea sa față de Ordin, viața sa pentru și în Castalia ― toate acestea vor pieri și vor fi nule mâine sau poimâine. Chiar dacă vorbitorul, care a exprimat aceste păreri, nu a fost confirmat de majoritate, totuși el s-a bucurat de unele aprobări.
Comunicarea noastră este scurtă, vă stăm la dispoziție pentru o explicație verbală. Din relatarea noastră concisă constatați totuși, venerabile, că circulara dumneavoastră nu a avut efectul pe care l-ați putut spera de la ea. în cea mai mare parte, insuccesul provine din motive obiective, din diferențele reale dintre opiniile și dorințele dumneavoastră actuale și acelea ale majorității. Au mai intervenit totuși și motive formale. Noi, cel puțin, avem impresia că o dispută orală între dumneavoastră și colegi ar fi decurs esențial-mente mai armonios și pozitiv. Și nu numai forma aceasta a unei circulare, credem noi, a fost stânjenitoare pentru expunerea rugăminții dumneavoastră; mult mai stânjenitoare a fost atașarea, neobișnuită altminteri în relațiile noastre, a unei rugăminți personale, a unei cereri la o comunicare colegială. Cei mai mulți dintre noi văd în acest amalgam o tentativă nefericită de înnoire, unii au numit-o de-a dreptul nepermisă.
Cu acestea ajungem la punctul cel mai delicat al chestiunii dumneavoastră, anume la cererea de a fi eliberat din funcție și de a fi utilizat în serviciul învățământului profan. Că autoritatea supremă nu poate fi de acord cu cererea formulată atât de abrupt și motivată într-un mod atât de ciudat, că îi este imposibil să o poată încuviința și accepta, aceasta solicitantul ar fi trebuit s-o știe de la bun început. Este de la sine înțeles că autoritatea răspunde cu nu.
Ce s-ar întâmpla cu ierarhia noastră, dacă sarcina de a pune pe fiecare în locul său n-ar mai aparține Ordinului și autorității! Ce s-ar întâmpla cu Castalia, dacă fiecare și-ar aprecia el însuși persoana, talentele și însușirile și și-ar alege corespunzător postul! Recomandăm maestrului jocului cu mărgele de sticlă să reflecteze câteva clipe asupra acestor lucruri și îl însărcinăm să exercite în continuare funcția vrednică de cinste, a cărei conducere i-am încredințat-o.
Cu aceasta, rugămintea dumneavoastră de a primi un răspuns la scrisoare a fost îndeplinită. Nu am putut să dăm răspunsul pe care îl sperați. Totuși, nu am putea trece sub tăcere valoarea tulburătoare de avertisment a documentului dumneavoastră. Contăm pe faptul că asupra conținutului acestuia ne vom mai întreține cu dumneavoastră verbal, și anume curând, deoarece, deși conducerea Ordinului crede că se poate bizui pe dumneavoastră, punctul din scrisoare, în care vorbiți despre o scădere sau o primejduire a capacității dumneavoastră de a vă îndeplini în continuare funcția, constituie pentru ea motive de îngrijorare.

Knecht citi scrisoarea fără speranțe deosebite, dar cu cea mai mare atenție. Că autoritatea are „motive de îngrijorare" se gândise desigur și el, iar pe deasupra se considera îndreptățit s-o deducă și dintr-un indiciu precis. De curând sosise în Satul jucătorilor un oaspete din Hirsland, cu o dovadă legală și cu o recomandare din partea conducerii Ordinului, în care se menționa că persoana respectivă solicita dreptul de a fi găzduită câteva zile pentru niște pretinse lucrări în arhivă și bibliotecă; ceruse și permisiunea de a audia ca hospitant câteva prelegeri ale lui Knecht, era tăcut și atent, un bărbat ceva mai în vârstă, care apăruse mai în toate secțiunile și încăperile așezării, se interesase de Tegularius și-l vizitase de mai multe ori pe directorul școlii de elită din Waldzell, care locuia în apropiere; nu putea să existe nici o îndoială că bărbatul acesta era un observator, trimis să constate cum stau lucrurile în Satul jucătorilor, dacă se simte ceva delăsare, dacă magistrul este sănătos și la post, dacă funcționarii sunt sârguincioși, iar elevii nu dau semne de oarecare neliniște.
Rămase la Waldzell o săptămână întreagă, nu scăpase nici o prelegere a lui Knecht, privirile lui cercetătoare și omniprezența lui tăcută fuseseră remarcate de doi dintre funcționari. Așadar, conducerea Ordinului așteptase și raportul acestei iscoade, mai înainte de a-și fi trimis răspunsul adresat magistrului.
Ce se putea reține din scrisoarea de răspuns și cine putea să fie autorul ei? Stilul nu-l trăda, era stilul curent, impersonal al autorității, așa cum îl cerea împrejurarea. La o palpare mai sensibilă, scrisoarea dădu totuși la iveală mai multă originalitate și personalitate decât s-ar fi presupus la prima lectură. Baza întregului document erau spiritul ierarhic al Ordinului, echitatea și dragostea față de Ordin. Se putea vedea clar ce efect nedorit, incomod, chiar inoportun și scandalizator avusese cererea lui Knecht, respingerea acesteia fusese decisă de autorul răspunsului încă de la prima ei citire și fără să fi fost influențată de aprecierile celorlalți. Și dimpotrivă, în opoziție cu indignarea și repulsia, în răspuns se aflau și o altă pornire și tonalitate, o simpatie sensibilă, o accentuare a aprecierilor și a declarațiilor bltode și prietenești ce fuseseră formulate în ședință asupra cererii lui Knecht. Magister ludi nu avu nici o îndoială că autorul răspunsului era Alexander, prezidentul conducerii Ordinului.
Am ajuns aici la capătul drumului nostru și nădăjduim că am spus tot ceea ce este esențial în biografia lui Josef Knecht. Despre sfârșitul acestei vieți, un biograf de mai târziu va mai stabili și comunica fără îndoială încă unele amănunte.
Renunțăm să dăm o expunere personală asupra ultimelor zile ale magistrului, nu știm despre aceasta nimic mai mult decât oricare student de la Waldzell și nici n-am putea-o face mai bine decât Legenda despre maestrul jocului cu mărgele de sticlă, care circulă la noi în numeroase copii și ai cărei autori trebuie să fie probabil câțiva dintre elevii preferați ai celui dispărut, încheiem cartea noastră cu această legendă.




LEGENDA

Când ascultăm convorbirile camarazilor despre dispariția maestrului nostru, despre cauzele acesteia, despre justețea sau injustețea hotărârilor și pașilor săi, despre sensul sau nonsensul destinului său, ele ne evocă spusele lui Diodorus Siculus asupra cauzelor presupuse ale revărsărilor Nilului, și ni s-ar părea nu numai inutil, ci și nejust să sporim aceste spuse cu altele noi. în loc să facem aceasta, vom cultiva în inima noastră amintirea maestrului, care, îndată după plecarea lui plină de taine în lume, a trecut într-o lume de dincolo, încă mai străină și mai învăluită în taine. Pentru a sluji amintirii sale ce ne e scumpă, vom nota aici ceea ce ne-a ajuns la urechi despre aceste întâmplări.
După ce a citit scrisoarea, prin care autoritatea decidea negativ asupra cererii sale, maestrul simți o ușoară înfiorare, o senzație de răcoare ca în zori de zi și o dezmeticire, care îi arăta că bătuse ceasul și că nu mai era loc pentru ezitări și zăbavă. Acest simțământ caracteristic, pe care el îl numea „trezire", îi era cunoscut din clipele hotărâtoare ale vieții sale, era un simțământ înviorător și în același timp dureros, un amestec de despărțire și plecare, o zguduire profundă în zonele inconștiente ale sufletului, similară unei furtuni de primăvară. Se uită la ceas, peste o oră avea de ținut o lecție în cadrul unui curs. Se hotărî să dedice această oră reculegerii și se duse în liniștita grădină a magistrului. Pe drumul într-acolo îl însoți un vers care-i venise deodată în minte:
În orice început e-o vrajă peste fire... pe care-l rosti pentru sine însuși, neștiind la ce poet îl citise, dar care-i plăcea și-i părea foarte adecvat pentru ceea ce trăia în această oră. În grădină se așeză pe o bancă presărată cu cele dinții frunze veștede, își regla respirația și se strădui să obțină liniștea interioară, până când se scufundă cu inima limpezită în contemplare, iar constelația acestei ore de viață se orândui în imagini generale, suprapersonale.
Dar pe drumul de reîntoarcere spre micul amfiteatru, versul îi reveni în minte, fu nevoit să reflecteze din nou la el și găsi că sensul său trebuie să fie altul. Până când, luminându-i-se deodată, amintirea îi veni în ajutor. Rosti încet pentru sine însuși: în orice început e-o vrajă peste fire, Ne apără și să trăim ne-ajută...
Dar abia către seară, când ținuse de mult ora de curs și îndeplinise tot felul de activități zilnice, descoperi originea acestor versuri. Nu făceau parte din opera vreunui poet vechi, aparțineau uneia dintre propriile sale poezii scrise odinioară, pe când era elev și student, iar poezia se termina cu versul:
Hai, inimă, la drum și fii voioasă! încă în aceeași seară îl chemă la dânsul pe locțiitorul său și-l vesti că a doua zi trebuie să plece pentru un timp ne-hotărât. îi predă toate chestiunile curente, cu indicații scurte, și-și luă rămas bun prietenește și fără emoție, ca înaintea unei călătorii oficiale oarecare.
De mai multă vreme își dăduse seama că va trebui să-l părăsească pe Tegularius fără a-l iniția și scutindu-l de povara grea a salutului de despărțire. Trebuia să procedeze astfel, nu numai pentru a-și cruța prietenul atât de sensibil, ci și pentru a nu-și pune în pericol întregul plan. O dată acțiunea săvârșită și faptul împlinit, celălalt avea probabil să se acomodeze, în vreme ce o convorbire explicativă și o scenă de despărțire venită prin surprindere l-ar fi putut împinge la nedorite gesturi lipsite de stăpânire. Knecht intenționase un timp să plece chiar fără a-l mai vedea încă o dată. Reflectând la aceasta, găsi că o asemenea plecare ar fi fost prea asemănătoare cu o fugă din fața dificultăților. Oricât de înțelept și de just ar fi fost să-și scutească prietenul de o scenă care putea să-l tulbure și să -i dea prilejul de a face vreo nebunie, pe atât de puțin îi era lui îngăduit să-și asigure o asemenea scutire. Mai era o jumătate de oră până să se ducă la culcare, îi mai putea face o vizită lui Tegularius, fără a-l deranja pe el sau pe altcineva. Vasta curte interioară, pe care o străbătu, se și afla învăluită în întunericul nopții. Bătu la ușa chiliei locuite de prietenul său, cu sentimentul ciudat: e pentru ultima oară ― și îl găsi singur.
Surprins, Tegularius, care tocmai citea îl salută bucuros, puse cartea deoparte și îl pofti pe musafir să ia loc.
― Astăzi, începu Knecht să tăifăsuiască, mi-a venit în minte o poezie veche, sau doar numai câteva dintre versurile ei. Vei fi știind poate tu unde să găsesc poezia întreagă?
Și recită: „În orice început e-o vrajă peste fire..." Repetitorul nu avea nevoie să facă un efort prea mare. După o scurtă reflecție, recunoscu poezia, se ridică și aduse din sertarul unui pupitru manuscrisul poeziilor lui Knecht, manuscrisul original al autorului, pe care acesta i-l dăruise cândva. îl răsfoi și scoase din el două file, care conțineau prima redactare a poeziei. Le întinse magistrului.
― Iat-o, spuse el zâmbind, onorabilul o are la dispoziție aici. Este pentru prima oară după mulți ani că binevoiți să vă aduceți aminte de poeziile dumneavoastră.
Knecht privi foile cu atenție și nu fără emoție. Așternuse versuri pe aceste două foi pe vremea când era student și se afla la Institutul de studii est-asiatice, un trecut îndepărtat îl cerceta din manuscris, totul vorbea despre un odinioară aproape uitat, redeșteptat acum în chip dureros și parcă pentru a-i da un avertisment ― hârtia ce se și îngălbenise ușor, caligrafia juvenilă, tăieturile și corecturile din text. Constată că-și amintește nu numai anul și anotimpul ci și ziua și ora, totodată și starea sufletească, acel sentiment puternic și mândru, care-l stăpânise și-l fericise atunci și căruia îi dăduse expresie în versuri. Le scrisese în acea zi deosebită când cunoscuse trăirea sufletească pe care o numea trezire.
Era vădit că titlul poeziei fusese scris înainte de poezia însăși, înainte de a se fi cristalizat primele versuri. Așternut cu litere mari, într-o caligrafie furtunoasă, suna așa: Transcende!
Abia mai târziu, în altă perioadă, cu altă dispoziție sufletească și într-o altă etapă a vieții, titlul acesta împreună cu semnul exclamării fusese șters, fiind înlocuit cu altul, scris cu litere mai mici, mai subțiri, mai modeste. Noul titlu era: Trepte.
Knecht își amintea acum din nou cum, însuflețit de ideile poeziei sale, scrisese cuvântul Transcende! ca o chemare, o poruncă și un avertisment către el însuși, ca o decizie, formulată și confirmată din nou, de a-și pune activitatea și viața sub acest semn și de a face din ele un zbor transcendental, o trecere hotărâtă și senină mai departe, o ocupare și o lăsare în urmă a fiecărui spațiu, a fiecărei etape.
Citi cu voce înceată câteva versuri:
Un spațiu să schimbăm cu celelalte, Și nici o vatră nu ne fie dragă; Al lumii duh în lanțuri nu ne leagă, Ci vrea din treaptă-n treaptă să ne salte.
― Am uitat vreme de mulți ani versurile mele, spuse el, și când unul dintre ele mi-a venit astăzi întâmplător în minte, n-am mai știut de unde mi-e cunoscut și că de fapt a fost scris de mine. Cum ți se par ție astăzi? îți mai spun ceva?
Tegularius reflectă o clipă.
― Tocmai această poezie, spuse el apoi, mi-a făcut întotdeauna o impresie ciudată. Poezia face parte dintre cele câteva scrise de dumneavoastră, care nu-mi plac, în care e ceva ce-mi repugnă sau mă tulbură. Ce va fi fiind acest ceva nu mi-am dat seama înainte. Acum cred că știu. Poezia dumneavoastră, venerabile, căreia i-ați dat drept titlu ordinul de marș Transcende!, titlu pe care, slavă Domnului, l-ați înlocuit mai târziu cu altul mult mai bun, nu prea mi-a plăcut, deoarece conține ceva ca o poruncă, ceva moralizator sau didactic. Dacă s-ar putea înlătura din ea acest element sau, mai curând, această tentă, atunci poezia ar deveni una dintre cele mai frumoase pe care le-ați scris, asta am remarcat-o acum din nou. Conținutul propriu-zis al poeziei nu e în dezacord cu titlul Trepte; ați fi putut-o intitula tot așa de bine sau încă mai bine Muzică ori Esența muzicii. Căci, înlăturând tonul moralizator sau de predică, poezia este de fapt o prezentare a esenței muzicale ori, să zicem, un imn de slavă muzicii, permanentei sale actualități, seninătății și energiei sale, vivacității, neostoitei sale hotărâri și dorințe de a păși rapid mai departe, de a părăsi spațiul sau porțiunea de spațiu abia atinse. Dacă ați fi rămas la această idee sau la acest imn de slavă adus spiritului muzicii, atunci n-ați fi făcut din poezie, deși evident stăpânit încă de pe atunci de ambiții educative, un avertisment și o predică, iar poezia ar fi putut să fie o bijuterie desăvârșită. Așa cum ne stă în față, poezia nu e numai didactică, prea didactică, ea mi se pare că suferă și de un viciu de gândire.
Numai de dragul efectului moralizator, versurile pun pe același plan muzica și viața, ceea ce este cel puțin foarte discutabil și contestabil, ele fac din motorul firesc și lipsit de țeluri moralizatoare, din resortul muzicii o „viață" care-și propune să ne educe și să ne formeze prin apeluri, porunci și sfaturi bune. Pe scurt, în această poezie, o vizuine, ceva unic, frumos și magnific e falsificat și utilizat în scopuri educative, și aceasta e ceea ce m-a făcut întotdeauna să fiu împotriva ei.
Maestrul ascultase cu satisfacție, văzându-și prietenul cuprins de o anumită înflăcărare mânioasă, care-i plăcea la el.
― Poate că ai dreptate! zise el pe un ton pe jumătate glumeț, în orice caz, ai dreptate în cele ce spui despre raporturile acestei poezii cu muzica. „Străbaterea spațiilor" și ideea fundamentală a versurilor mele provin de fapt, fără ca eu să fi știut sau să fi băgat de seamă, din muzică. Nu știu dacă am prăpădit ideea și am falsificat viziunea; poate că dreptatea e de partea ta. Când am scris versurile, nu mai era vorba despre muzică, ci despre o trăire, anume despre trăirea constând în faptul că frumosul simbol muzical îmi revelase latura sa morală și devenise în mine o trezire și un avertisment, o chemare a vieții. Forma imperativă a poeziei, aceea care îți displace ție cu deosebire, nu este expresia unei intenții de a porunci și de a educa, deoarece porunca și avertismentul îmi sunt adresate exclusiv mie. Asta, dragul meu, chiar dacă n-aveai desigur de unde s-o știi, puteai s-o vezi din ultimul vers. Așadar, eu am trăit o revelație, am descifrat un sens, un chip interior și am vrut să invoc și să dăltuiesc pentru mine însumi această revelație. De aceea, deși nu mi-am dat seama, poezia mi-a rămas în memorie. Bune sau rele, aceste versuri și-au atins deci scopul, avertismentul a continuat să trăiască în mine și nu a fost uitat. Astăzi, acest avertisment îmi sună din nou în auz; e o frumoasă trăire măruntă, ironia ta nu mi-o poate nimici. Dar e timpul să punem punct. Ce frumoase au fost acele vremuri, camarade, când noi, amândoi studenți, ne puteam îngădui adesea să ocolim prescripțiile regulamentului din cămin și să rămânem împreună adânciți în discuții până târziu noaptea. Ca magistru, așa ceva nu se mai poate, păcat!
― Ah, opina Tegularius, ar fi totuși cu putință, numai că vă lipsește curajul.
Knecht îi puse râzând mâna pe umăr.
― În ceea ce privește curajul, dragul meu, aș fi capabil de cu totul alte feste. Noapte bună, bătrâne cârcotaș!
Knecht părăsi chilia vesel, totuși pe drum, parcurgând gangurile și curțile, pustii ca în orice noapte, ale așezământu-lui, seriozitatea puse din nou stăpânire pe dânsul. era seriozitatea despărțirii. Rămasul bun redeșteaptă întotdeauna imagini din memorie, iar în timp ce mergea i se impuse amintirea zilei în care, încă băiețandru, și-a făcut prima plimbare plină de presimțiri și speranțe, ca elev nou venit, prin Waldzell și prin Vicus Lusorum, și abia acum, între copacii și clădirile învăluite de liniștea și de răcoarea nopții, simți el stăruitor și dureros că are în fața ochilor pentru ultima dată toate acestea, că aude pentru ultima oară scufundarea în tăcere și în somn a așezământului atât de plin de viață în timpul zilei, că vede pentru ultima oară mica lumină de deasupra căsuței portarului oglindindu-se în bazinul fântânii arteziene, că privește pentru ultima oară norii noptatici de deasupra pomilor din grădina lui de magistru. Parcurse cu pași domoli toate drumurile și colțurile Satului jucătorilor, simți nevoia să mai deschidă încă o dată poarta grădinii lui și să intre, dar nu avea cheia la el, ceea ce îl ajută numai-decât să revină la realitate și să se dezmeticească. Se întoarse în locuința lui, mai redacta câteva scrisori, printre care una ce-l vestea pe Designori de sosirea lui în capitală, apoi se eliberă, printr-o meditație scrupuloasă, de zbuciumul sufletesc al acestui ceas, pentru ca a doua zi să aibă puterea de a-și îndeplini ultimele munci în Castalia și de a duce la bun sfârșit discuția explicativă cu conducerea Ordinului.
A doua zi de dimineață, magistrul se sculă Ia ora obișnuită, ceru să-i vină mașina și porni la drum, numai puțini îi observară plecarea, nimeni nu-și făcu gânduri în legătură cu ea. în dimineața umedă din pricina celor dintâi valuri de ceață ale începutului de toamnă parcurse drumul până la Hirsland, sosi acolo către prânz și se anunță la magistrul Alexander, prezidentul conducerii Ordinului. Avea la el, învelită într-o pânză, o frumoasă casetă de metal, pe care o luase dintr-un sertar secret al cancelariei și care conținea insignele demnității sale, pecetea și cheile.
Fu primit cu oarecare surpriză în „marea" sală oficială a conducerii Ordinului, aproape că nu se mai întâmplase niciodată ca un magistru să apară neanunțat din vreme sau neinvitat. I se oferi din însărcinarea conducătorului Ordinului un prânz, apoi i se deschise o chilie de odihnă de pe vechiul gang boltit și i se aduse la cunoștință că venerabilul speră să se facă liber pentru dânsul în două sau trei ore. Ceru să i se dea un exemplar din regulamentul Ordinului și se așeză într-un fotoliu, citi întreaga broșură și se asigură pentru ultima dată de simplitatea și legalitatea intenției sale, al cărei înțeles și a cărei îndreptățire intimă i se păreau totuși, încă și în acest ceas, de-a dreptul imposibil de exprimat prin cuvinte, își aminti de o frază din regulament, asupra căreia fusese pus să mediteze odinioară, în ultimele zile ale libertății lui tinerești și ale epocii de studiu, în momentul dinaintea primirii în Ordin. Reciti fraza, reflectă asupra ei și simți cât de diferit era el acum, în acest ceas, față de tânărul repetitor cam înspăimântat de atunci. „Dacă te cheamă autoritățile superioare într-o funcție, așa suna fraza din regulament, atunci să știi: fiecare urcare a unei trepte nu e un pas spre libertate, ci spre încătușare. Cu cât e mai mare puterea pe care ți-o dă funcția, cu atât mai riguros e serviciul. Cu cât e mai puternică personalitatea, cu atât mai prohibit e arbitrariul." Cum sunaseră odinioară atât de definitiv și clar, și cât de mult își modificaseră pentru el sensul, ba chiar căpătaseră un înțeles contrariu unele cuvinte, mai ales cuvinte îndoielnice ca „încătușare", „personalitate", „arbitrariu”! Și totuși cât erau de frumoase, de limpezi, de bine închegate și admirabil de sugestive aceste fraze, în ce măsură puteau ele să apară unui spirit tânăr ca absolute, eterne și pe de-a-ntregul adevărate! Oh, ele ar fi într-adevăr așa, dacă restrânsa Castalie ar fi fost lumea, lumea întreagă, diversă și totuși de nedesfăcut, în loc de a fi o lume mititică sau un fragment insolent și silnic din ea! Dacă pământul ar fi o școală de elită, dacă Ordinul ar fi obstia tuturor oamenilor, iar prezidentul Ordinului Dumnezeu, cât de desăvârșite ar fi asemenea fraze și regulamentul întreg! Ah, dacă ar fi totuși așa, ce plăcută, ce înfloritoare și inocentă ar fi viața! Cândva a și fost realmente așa, pe atunci așa putuse el să vadă și să trăiască aceste lucruri: Ordinul și spiritul castalian îi apăruseră ca ceva dumnezeiesc și absolut. Provincia fusese pentru el lumea, castalienii, umanitatea, iar partea necastaliană a întregului, un fel de lume puerilă, o treaptă spre Provincie, un teren sălbatic care încă își aștepta cultura și mântuirea supremă, care privea cu venerație spre Castalia și care îi trimitea când și când oaspeți plăcuți, ca tânărul Plinio.
Cât de bizară era totuși propria lui situație, a lui Josef Knecht și a propriului său spirit! Nu considerase el mai înainte, ieri încă, acel mod propriu de înțelegere și cunoaștere, acea trăire a realității, pe care o numea trezire, drept un pas înainte spre inima lumii, spre miezul adevărului, ceva oarecum absolut, un drum sau un progres pe care îl putea face numai pas cu pas, dar care în idee era continuu și rectiliniu? Nu-i apăruse lui odinioară, în tinerețe, ca o trezire, ca un progres, ca un lucru de necondiționată valoare și justețe să recunoască în ființa lui Plinio lumea din afară, dar totodată să se distanțeze de ea în mod conștient și întocmai ca un castalian? Și din nou a fost un progres și a fost un act de sinceritate hotărârea de a se dedica, dup ă ani de îndoieli, jocului cu mărgele de sticlă și vieții waldzelliene. Și tot la fel, acceptarea încadrării lui, de către maestrul Thomas, în serviciu și a intrării, prin intermediul maestrului muzicii, în Ordin, iar mai târziu consimțirea dată la numirea în funcția de magistru. Au fost numai niște pași mici sau mari pe un drum aparent rectiliniu ― și totuși, acum la capătul drumului, el nu se afla nicidecum în inima lumii și în miezul adevărului, ci constata că și actuala trezire fusese doar o deschidere a ochilor și o regăsire într-o situație nouă, o încadrare într-o constelație nouă. Aceeași cărare precisă, limpede, fără echivoc, rectilinie care îl condusese la Waldzell, la Mariafels, în Ordin, la magistratură, îl scotea acum din nou în afara lor. Ceea ce fusese o succesiune de acte ale trezirii era în același timp o succesiune de plecări. Castalia, jocul cu mărgele de sticlă, demnitatea de maestru fuseseră fiecare o temă, care trebuise să fie prelucrată și rezolvată, un spațiu care trebuise să fie parcurs în mers transcendent. Acum toate se și aflau în urma lui. în mod evident, odinioară, când gândise și făptuise contrariul a ceea ce gândea și făptuia astăzi, el știuse sau numai bănuise ceva din caracterul îndoielnic al situației de fapt; nu intitulase el oare poezia scrisă ca student, și care trata despre trepte și plecări, cu exclamația Transcende!?
Drumul său parcursese astfel un cerc, sau o elipsă, ori o spirală, sau cine știe ce altceva, numai drept nu fusese, deoarece linia dreaptă aparține vădit geometriei, nu naturii și vieții. Dar avertismentului și încurajării pe care și le adresase lui însuși în poezie le dăduse urmare cu credință, chiar și după ce uitase de mult poezia și trezirea lui de atunci, ce-i drept, le urmase nu în mod desăvârșit, nu fără ezitări, îndoieli, smucituri și lupte, însă pășind de pe o treaptă pe alta, străbătând un spațiu după altul, temerar, concentrat și relativ senin, nu atât de radios ca fostul maestru al muzicii, totuși fără trudă și mohoreală, fără apostazii și dezertări. Iar dacă acum comitea apostazii și dezertări față de noțiunile castaliene, dacă, împotriva oricărei morale a Ordinului, acționa aparent în serviciul unor interese personale, așadar pe planul arbitrariului, atunci și aceasta se întâmpla în spiritul temerității și al muzicii, deci cu siguranță de sine și seninătate, în rest fie ce-o fi. Dacă ar putea totuși să-i explice și să-i dovedească celuilalt ceea ce lui i se părea atât de limpede: anume că „arbitrariul" acțiunii lui actuale era în realitate slujire și supunere, că el nu pleca spre libertate, ci spre încătușări noi, necunoscute și neliniștitoare, că nu era un fugar, ci un chemat, nu un om pus în mișcare de propria-i voință, ci unul obligat să se supună, nu un stăpân, ci o victimă! Cum stăteau însă lucrurile cu virtuțile, cu seninătatea, cu siguranța de sine, cu temeritatea? Toate acestea căpătaseră proporții reduse, dar continuau să ființeze. Chiar de nu exista nici un fel de mers, ci doar posibilitatea de a fi purtat, chiar de nu exista nici un fel de transcendență prin puteri proprii, ci numai o rotire a spațiului în jurul celui aflat în centrul acestuia, virtuțile dăinuiau totuși și-și păstrau valoarea și vraja, ele constau în a spune da, în loc de nu, în a da ascultare, în loc de a căuta subterfugii și poate nițel și în faptul că puteai acționa și gândi ca și când ai fi stăpân și factor activ, că acceptai fără nici o verificare viața și autoiluzionarea, acest curaj cu aparența unei autodeterminări și responsabilități, că în fond, totuși, erai creat din motive necunoscute mai mult pentru a făptui decât pentru a judeca, mai mult dominat de porniri instinctuale decât de spirit. O, dacă ar fi putut avea o discuție despre toate acestea cu pater Jakobus!
Gânduri sau reverii de felul acestora au fost ecoul meditației sale. în ceea ce privește „trezirea", i se părea lui, nu era vorba despre adevăr și înțelegere, ci despre realitate, despre trăirea și existența acesteia.
Datorită trezirii nu te apropiai de miezul lucrurilor, de adevăr, ci doar sesizai, realizai sau suportai punerea de acord a propriului eu cu situația de moment a lucrurilor. Nu descopereai cu acest prilej legi, ci luai hotărâri, nu ajungeai în centrul lumii, ci în centrul propriei tale persoane. De aceea și era atât de greu comunicabil, atât de în afara posibilității de a spune și de a formula ceea ce trăiai atunci; comunicările din această sferă a vieții nu păreau a se număra printre scopurile vorbirii. Dacă, în mod excepțional, o parte din această trăire ar fi totuși inteligibilă, atunci cel capabil să înțeleagă trebuia să fie un bărbat aflat într-o situație similară, un tovarăș de suferință sau de trezire. O părticică înțelesese când și când Fritz Tegularius, la o înțelegere mai largă ajunsese Plinio. Pe cine ar mai putea numi? Pe nimeni.
Începuse să se lase amurgul, iar el se afla răpit cu totul și prins în plasa jocului de idei, când cineva bătu la ușă. Deoarece nu-și venise în fire și nu răspunse numaidecât, cel de-a-fară așteptă puțin și încercă din nou cu bătăi ușoare. De data aceasta, Knecht răspunse, se ridică și îl însoți pe trimis, care-l conduse în clădirea cancelariei și îl introduse fără a-l mai anunța în biroul prezidentului. Maestrul Alexander îi ieși în întâmpinare.
― Îmi pare rău, spuse acesta, că ați venit fără să ne vestiți din vreme; din cauza aceasta a trebuit să așteptați. Sunt nerăbdător să aflu ce v-a adus așa deodată aici. Doar nu e nimic rău?
Knecht râse:
― Nu, nimic rău. Dar vin într-adevăr chiar cu totul pe neașteptate și nu vă puteți închipui ce mă va fi adus aici?
Alexander îl privi în ochi cu seriozitate și îngrijorare.
― Ei da, spuse el, de închipuit, îmi pot închipui una sau alta. Mă gândeam, de exemplu, chiar zilele acestea că pentru dumneavoastră problema circularei pe care ne-ați trimis-o nu este cu siguranță deloc rezolvată. Autoritatea a trebuit să vă răspundă cam prea concis și într-un sens și pe un ton ce v-au dezamăgit probabil, domine.
― Nu, replică Josef Knecht, în fond aproape că nu m-am așteptat la altceva decât la ceea ce cuprinde, în înțelesul său, răspunsul autorității. Cât privește tonul, vedeți, tocmai tonul mi-a făcut bine. Citind scrisoarea, am remarcat că autorul ei și-a dat osteneala, ba chiar aproape și-a făcut griji și a simțit nevoia să amestece câțiva stropi de miere în răspunsul neplăcut și cam jenant pentru mine, iar aceasta i-a reușit de minune, pentru care îi sunt recunoscător.
― Așadar, preastimate, ați acceptat și conținutul scrisorii?
― Am acceptat să iau cunoștință de el, da, iar în fond l-am și înțeles și aprobat. Răspunsul nu putea să cuprindă altceva decât respingerea cererii mele, corelată cu o blândă somație. Circulara mea a fost ceva neobișnuit și de-a dreptul neplăcut pentru autoritate, în privința aceasta n-am avut niciodată vreo îndoială. Dar în afară de asta, în măsura în care conținea o cerere personală, probabil că nici n-a fost redactată într-un mod corespunzător. Aproape că nu mă puteam aștepta la altceva decât la un răspuns negativ.
― Ne pare bine, spuse prezidentul conducerii Ordinului, cu o umbră de asprime, că priviți lucrurile astfel și că deci scrisoarea noastră nu v-a putut surprinde într-un chip dureros. Ne pare foarte bine. Dar ceva tot nu înțeleg. Dacă la redactarea și expedierea scrisorii―v-am înțeles oare bine? ― nu ați crezut într-un succes și într-un răspuns afirmativ, ba chiar ați fost sigur dinainte de insucces, de ce totuși ați transcris pe curat și ați expediat în cele din urmă circulara, fapt care a însemnat oricum o mare muncă?
Knecht îl privi prietenos, răspunzându-i:
― Domnule prezident, scrisoarea mea avea două conținuturi, două intenții, iar eu nu cred că amândouă au rămas tot atât de fără rezultat și fără succes. Ea cuprindea o rugăminte personală, aceea de a fi eliberat din funcție și de a fi utilizat în alt loc; această cerere personală trebuie s-o consider drept ceva relativ secundar, orice magistru e obligat desigur să-și pună pe cât posibil chestiunile personale pe ultimul plan. Rugămintea a fost respinsă, cu aceasta trebuia să mă împac. Dar circulara mea mai cuprindea încă multe altele, pe lângă amintita rugăminte, mai cuprindea o mulțime de fapte, în parte gânduri, pe care am socotit de datoria mea să le aduc la cunoștința autorității și să le recomand atenției sale. Toți magiștrii sau în orice caz majoritatea magiștrilor au citit expunerea mea, ca să nu zic avertismentul, și chiar dacă cei mai mulți au consumat, desigur, cu neplăcere mâncarea aceasta, reacționând mai degrabă cu indignare, totuși ei au citit-o și au luat contact cu ceea ce am crezut că trebuie să le spun.
Că nu ați primit scrisoarea cu aprobări, aceasta nu e în ochii mei urî insucces, eu n-am căutat aprobare și consimțământ, scopul meu a fost mai mult să provoc neliniște și zguduiri. M-as fi căit foarte tare dacă din motivele pe care le-ați numit as fi renunțat la expedierea lucrării mele. Fie că a avut un ecou adânc sau numai superficial, oricum ea a fost totuși un apel la dezmeticire, o chemare.
― Desigur, spuse șovăind prezidentul, totuși cu asta enigma n-a fost dezlegată. Dacă doreați ca avertismentele, apelurile la dezmeticire, avertizările dumneavoastră să ajungă la autoritate, de ce v-ați împuținat sau ați pus de-a dreptul în pericol efectul vorbelor de aur, anexând la ele o rugăminte particulară, o rugăminte în a cărei satisfacere sau posibilitate de satisfacere nu ați crezut dumneavoastră înșivă? Aceasta n-o înțeleg deocamdată. Dar lucrurile se vor lămuri desigur, dacă vom discuta împreună totul, în orice caz, aici stă punctul slab al circularei dumneavoastră, în anexarea unei cereri la apelul spre demeticire, a unei rugăminți la avertisment. Era limpede că nu există nici un motiv care să vă oblige a folosi cererea ca un vehicul pentru rostirea avertismentului. Puteați găsi destul de lesne acces la colegii dumneavoastră, pentru a le vorbi sau a le scrie, dacă socoteați că e de trebuință să-i treziți zgâlțâindu-i. Iar cererea și-ar fi urmat calea oficială proprie.
Knecht îl privi prietenos.
― Da, zise el, cu gândul parcă aiurea, s-ar putea să aveți dreptate. Totuși ― mai luați încă o dată în considerare această chestiune spinoasă! Nici în avertisment, nici în cerere nu era vorba despre ceva de fiecare zi, despre ceva obișnuit și normal, amândouă erau înrudite prin aceea că au rezultat din circumstanțe neobișnuite, dintr-un impas și se plasau astfel în afara convențiilor. Nu este ceva nici obișnuit nici normal ca fără vreun motiv aparent și presant un om să-și conjure colegii a-și aduce aminte că sunt muritori și că întreaga lor existență se află sub semnul întrebării, tot astfel nu este ceva obișnuit și de fiecare zi ca un magistru castalian să solicite un post de învățător în afara Provinciei, în această privință, ambele conținuturi ale scrisorii se potriveau destul de bine împreună. După părerea mea, pentru un cititor, care ar fi luat realmente în serios întreaga scrisoare, concluzia lecturii ar fi trebuit să fie aceasta: aici nu e vorba de un bărbat cam bizar care-și informează colegii despre supozițiile sale și-și propune să le țină o predică, ci despre unul ale cărui idei și al cărui impas trebuie privite cu toată seriozitatea, care se arată gata să se lepede de funcție, de demnitate, de trecut și s-o ia de la capăt într-un post modest, care e sătul de demnitate, de pace, de onoruri și autoritate și dorește să se desfacă de ele și să le lepede.
Din această concluzie ― încerc în continuare să judec lucrurile din unghiul de vedere al cititorilor scrisorii mele ― ar fi fost posibile, cred eu, două deducții: autorul acestei predici moralizatoare este din păcate cam nebun, așadar nu mai poate oricum rămâne magistru ― sau: întrucât autorul acestei predici supărătoare nu este, în mod vădit, nebun, ci normal și sănătos, dincolo de predicile și pesimismul său trebuie să se ascundă ceva mai mult decât cine știe ce capriciu sau extravaganță, anume o realitate, un adevăr. Cam așa mi-am imaginat eu că se vor petrece lucrurile în capetele cititorilor și trebuie să recunosc că m-am înșelat. Cererea și apelul meu la trezire, în loc să se sprijine și să se confirme reciproc, s-au văzut amândouă neluate în serios și respinse. N-am fost nici foarte mâhnit, nici propriu-zis surprins de această respingere, căci în fond, și asta trebuie s-o repet, m-am așteptat totuși la ea și, în fond, recunosc, era meritată. Vreau să spun, cererea mea, în succesul căreia nu credeam, a fost un fel de vicleșug, a fost un gest, un act formal.
Chipul maestrului Alexander devenise încă mai grav, aproape sumbru. Totuși el nu-l întrerupse pe magistru.
― În ceea ce mă privește, continuă acesta, când am expediat scrisoarea nu speram serios și nu mă bucuram că voi obține un răspuns favorabil, dar nici nu mă consideram gata să accept cu supunere un răspuns negativ, ca pe o decizie superioară.
― ...Nu vă considerați gata să acceptați răspunsul autorității dumneavoastră ca pe o decizie superioară? ― am auzit bine, magistert îl întrerupse prezidentul, accentuând apăsat fiecare cuvânt. Era vădit că acum înțelesese toată seriozitatea situației.
Knecht făcu o ușoară plecăciune.
― Desigur, ați auzit bine. Lucrurile stau așa, că, deși aproape nu credeam în vreo perspectivă favorabilă pentru cererea mea, m-am gândit că totuși cererea trebuie prezentată, pentru a da satisfacție Ordinului și formelor.
Procedând astfel, am pus oarecum la îndemâna onoratei autorități posibilitatea de a tranșa chestiunea pe cale amiabilă. Dacă nu avea să încline spre această soluție, ei bine, eu eram oricum încă de atunci hotărât să nu zăbovesc și să nu mă las domolit, ci să acționez.
― Și cum să acționați? întrebă Alexander cu voce slabă.
― Așa cum îmi dictau inima și rațiunea. Eram decis să demisionez din funcție și să încep o activitate în afara Castaliei, chiar și fără a primi această însărcinare sau un concediu din partea autorității.
Conducătorul Ordinului închise ochii și păru a nu mai asculta, Knecht își dădu seama că e în impas și că execută exercițiul cu ajutorul căruia membrii Ordinului încearcă să-și asigure, în cazul unui pericol și al unei amenințări neașteptate, stăpânirea de sine și liniștea interioară și care e însoțit de două rețineri foarte lungi ale respirației cu plămânii goi de aer. Privi chipul bărbatului, de a cărui situație neplăcută se știa vinovat, îl văzu mai întâi pălind, apoi recâștigându-și culorile, o dată cu reînceperea înceată a respirației , vădită de mișcarea mușchilor abdominali, văzu ochii redeschiși ai omului foarte prețuit și chiar iubit de dânsul privind o clipă țintă și parcă rătăciți, dar trezindu-se deodată și recăpătând putere; văzu ușor înspăimântat acești ochi limpezi, stăpâniți, ținuți întotdeauna în Mu ai bărbatului, tot atât de mare în supunere ca și în poruncă, îndreptându-se către el, observându-l cu o răceală reținută, examinându-l, judecându-l. Trebui să suporte îndelung și în tăcere această privire.
― Acum cred că v-am înțeles, zise în cele din urmă Alexander, cu voce calmă. Erați de multă vreme obosit de funcție, sau istovit de Castalia, sau torturat de dorul după viața lumească. V-ați decis să ascultați mai curând de această dispoziție sufletească decât de legi și de obligațiile dumneavoastră, nu ați simțit nevoia să vă destăinuiți nouă și să căutați sfat și sprijin în Ordin. Ca să respectați formele și să vă ușurați conștiința, ne-ați adresat așadar cererea aceea, o cerere despre care știați că e inacceptabilă pentru noi, dar la care, dacă s-ar fi ajuns la o explicație, să vă puteți referi. Să admitem că ați avut temeiurile dumneavoastră pentru o comportare atât de neobișnuită și că intențiile dumneavoastră au fost cinstite și respectabile, cum nici nu-mi pot închipui altfel.
Dar cum a fost posibil să rămâneți atâta vreme, fără o vorbă, în funcție și să continuați a o îndeplini aparent ireproșabil, cu asemenea gânduri, dorințe și hotărâri în inimă, fiind încă de pe atunci în forul intim un dezertor?
― Mă aflu aici, rosti cu aceeași amabilitate maestrul jocului cu mărgele de sticlă, pentru a discuta toate acestea cu dumneavoastră, pentru a răspunde la toate întrebările, și trebuie să vă spun că, o dată ce am pășit ferm pe drumul ales, mi-am propus să nu părăsesc Hirslandul și casa dumneavoastră mai înainte de a ști că mi-ați înțeles cât de cât situația și acțiunea.
Maestrul Alexander reflectă o clipă.
― Asta vrea să însemneze că vă așteptați ca eu să vă încuviințez vreodată comportarea și planurile? întrebă el apoi, șovăind.
― Ah, la încuviințare nici nu vreau să mă gândesc. Nădăjduiesc și mă aștept să fiu înțeles de dumneavoastră și să păstrez măcar un rest din stima dumneavoastră, după ce voi fi plecat de aici. Este singurul rămas bun pe care îl mai am de luat în Provincia noastră. Waldzellul și Satul jucătorilor le-am părăsit astăzi pentru totdeauna.
Alexander închise din nou ochii timp de câteva secunde. Comunicarea acestui lucru de neînțeles îl umpluse de consternare.
― Pentru totdeauna? întrebă el. Așadar nu mai aveți deloc intenția să vă întoarceți la post? Trebuie să spun că vă pricepeți în materie de surprize. O întrebare dacă mi-e permis: vă mai considerați oare încă maestru al jocului cu mărgele de sticlă sau nu?
Josef Knecht întinse mâna după micuța casetă pe care o adusese cu sine.
― Am fost până ieri, spuse el, și mă socotesc astăzi eliberat, de vreme ce înapoiez prin dumneavoastră în mâinile autorității sigiliul și cheile. Sunt intacte, de asemenea veți găsi în ordine și Satul jucătorilor, dacă vă veți duce acolo în inspecție.
Prezidentul Ordinului se ridică acum încet din jilț, arăta trudit și ca îmbătrânit deodată.
― Astăzi vom lăsa caseta dumneavoastră aici, spuse el sec. Dacă primirea sigiliului trebuie să însemneze eliberarea dumneavoastră din funcție, atunci oricum aceasta nu este de competența mea exclusivă, e necesar să fie de față cel puțin o treime din membru autorității. Ați avut altădată un foarte acut simț al vechilor datini și forme, eu nu mă pot acomoda atât de repede cu această nouă procedură. Veți avea poate amabilitatea să-mi dați răgaz până mâine, când să ne continuăm discuția?
― Vă stau întru totul la dispoziție, venerabile. Mă cunoașteți și știți încă de câțiva ani cât respect vă port, credeți-mă că nu s-a schimbat nimic în privința aceasta. Sunteți singura persoană de la care îmi iau rămas bun, mai înainte de a părăsi Provincia, iar faptul acesta nu se datorează numai funcției dumneavoastră de prezident al conducerii Ordinului. Cum am înapoiat în mâinile dumneavoastră sigiliul și cheile, tot astfel sper de la dumneavoastră, domine, ca atunci când ne vom fi încheiat discuția, să obțin și dezlegarea de jurământ ca membru al Ordinului.
Alexander îl privi trist și stăruitor în ochi, înăbușindu-și un suspin.
― Lăsați-mă acum singur, preastimate, mi-ați dat destule griji pentru o zi și destul material, ca să am la ce reflecta de aci înainte. E suficient pentru astăzi. Mâine vom continua să stăm de vorbă, reveniți aici cam cu o oră înainte de prânz.
Îl concedie pe magistru cu un gest politicos, iar acest gest plin de resemnare și de o politețe forțată, care nu se mai adresa unui coleg, ci unui om de pe acum cu totul străin, îl îndurera pe maestrul jocului cu mărgele de sticlă mai mult decât toate cuvintele sale.
Tânărul famulus, care-l pofti ceva mai târziu pe Knecht la cină, îl conduse la o masă de oaspeți și-l informă că maestrul Alexander se retrăsese pentru un exercițiu ceva mai lung, presupunând că și domnul magistru dorește să rămână astăzi singur, pentru care îi stătea la dispoziție o cameră de oaspeți.
Alexander fusese extrem de surprins de vizita și de spusele maestrului jocului cu mărgele de sticlă. Firește, după ce redactase răspunsul autorității la scrisoarea acestuia, se așteptase să-l vadă apărând și se gândise cu o ușoară neliniște la convorbirea explicativă ce urmau s-o aibă. Dar că magistrul Knecht, cu supunerea sa exemplară, cu respectul său față de bunele forme, cu modestia și echilibrul său sufletesc se va prezenta într-o zi la el neanunțat, își va depune funcția cu de la sine putere și fără o consultare prealabilă cu autoritatea, lovind, derutant, în obraz toate obiceiurile și datinile, așa ceva i s-ar fi părut cu desăvârșire imposibil.
E adevărat, asta trebuia s-o admită, comportarea, tonul și modul de exprimare, politețea lui firească fuseseră aceleași de totdeauna, dar cât de teribil și jignitor, cât de nou și de neașteptat, oh, cât de absolut necastalian fuseseră conținutul și spiritul spuselor lui! Nimeni, văzându-l și auzindu-l pe magister ludi, nu ar fi putut avea bănuiala că e poate bolnav, surmenat, iritat și lipsit de stăpânire de sine; nici cercetările minuțioase, pe care autoritatea le întreprinsese foarte recent la Waldzell, nu scoseseră la iveală fie și cel mai mic indiciu de tulburare, dezordine sau neglijență în viața și activitatea Satului jucătorilor. Și totuși iată-l acum aici pe acest bărbat înspăimântător, până ieri cel mai drag dintre colegii săi, lepădându-și caseta cu insignele funcției ca pe o geantă de voiaj, declarând că a încetat de a mai fi magistru, că a încetat de a mai fi membru al autorității, că a încetat de a mai fi frate al Ordinului și castalian și că a venit în grabă doar ca să-și ia rămas bun. A fost situația cea mai teribilă, cea mai grea și cea mai urâtă, în care l-a pus vreodată funcția de prezident al conducerii Ordinului; și-a dat mare osteneală ca să nu-și iasă din sărite. Iar acum? Trebuia oare să recurgă la mijloace de constrângere, de pildă să-l aducă pe magister ludi în fața unui juriu de onoare, să trimită numaidecât, încă în seara aceasta, curieri grabnici la toți membrii autorității și să-i convoace? Pleda ceva împotriva acestei măsuri, nu era cea mai la îndemână și cea mai justă? Și totuși, ceva pleda împotrivă. Căci ce se putea oare obține prin asemenea măsuri? Pentru magistrul Knecht doar o umilire, pentru Castalia nimic, cel mult pentru el însuși, prezidentul, o anume despovărare și ușurare a conștiinței, de vreme ce nu s-ar mai afla singur răspunzător în fața acestui caz foarte neplăcut și dificil. Dacă, în genere, s-ar mai putea îndrepta ceva în această chestiunea fatală, dacă ar mai fi posibil, de exemplu, încă un apel la simțul de onoare al lui Knecht, dacă ar mai fi imaginabilă o răzgândire a lui, așa ceva s-ar putea obține numai între patru ochi. Ei doi, Krâecht și Alexander, aveau de dus această luptă cumplită, nu altcineva, în timp ce făcea aceste reflecții, maestrul se simțea nevoit să admită că în fond Josef Knecht acționează just și cu noblețe, evitând autoritatea, pe care nu o mai recunoștea, dar prezentându-se la dânsul, prezidentul, pentru lupta finală și pentru rămas bun.
Acest Josef Knecht, chiar dacă săvârșea ceva interzis și odios, își păstra stăpânirea de sine și proceda cu tact.
Maestrul Alexander se hotărî să accepte concluziile acestui raționament și să lase în afara jocului întregul aparat oficial. Abia acum, când ajunsese la această decizie, începu să analizeze problema în amănunt și să se întrebe mai înainte de orice ce este just și ce nejust în felul de a acționa al magistrului, care îi făcea categoric impresia că este convins de probitatea sa și de îndreptățirea pasului său nemaiauzit. Când reduse la o formulă intenția cutezătoare a maestrului jocului cu mărgele de sticlă și începu s-o analizeze în lumina legilor Ordinului, pe care nimeni nu le cunoștea mai bine decât dânsul, își dădu seama cu surprindere că de fapt Josef Knecht nu se abătuse de la litera regulamentului și nu avusese de gând s-o facă, deoarece, conform legilor neanalizate firește de mai multe decenii în litera lor, ca urmare a respectării lor integrale, orice membru al Ordinului putea să se retragă oricând, în măsura în care renunța totodată la drepturile și la comunitatea de viață din Castalia. înapoindu-și sigiliul, anunțând că se retrage din Ordin și că pleacă în lumea profană, Knecht săvârșea într-adevăr ceva nemaiauzit de când își mai putea aduce aminte cineva, ceva neobișnuit, teribil și poate neîngăduit, nu însă o abatere de la litera regulamentului Ordinului. Faptul că voia să facă acest pas de neînțeles, dar nicidecum contrar legii din punct de vedere formal, nu în spatele prezidentului, ci ochi în ochi cu el, aceasta era mai mult decât îi cerea litera regulamentului. ― Dar cum ajunsese bărbatul acesta stimat, unul dintre stâlpii ierarhiei, aici? Cum putea el să-și sprijine pe regulile scrise pasul pe care-l făcea și care rămânea oricum o dezertare, câtă vreme existau totuși sute de alte legături nescrise, nu mai puțin sacre și de la sine înțelese, care trebuiau să i-l interzică?
Maestrul Alexander auzi bătaia unui ceas, se smulse din gândurile lui fără folos, se duse să-și ia baia, făcu timp de zece minute atente exerciții de respirație și intră în chilia sa de meditație, pentru ca, timp de o oră, să acumuleze forțe și calm, după care să nu se mai gândească până dimineața la această chestiune.
A doua zi, un tânărul famulus îl aduse pe magistrul Knecht, din casa de oaspeți a conducerii Ordinului, în fața prezidentului și fu martor la salutul reciproc al celor doi. Tânărul, care era obișnuit cu înfățișarea maeștrilor în meditație și autodisciplină, ca și cu viața lor, fu izbit totuși de aspectul exterior, de comportamentul și de modul de a se saluta al celor doi venerabili, deoarece în toate acestea era ceva nou, o concentrare și o seninătate neobișnuită, extremă. N-a fost, ne-a povestit el, salutul obișnuit dintre doi înalți demnitari, care putea fi după împrejurări un ceremonial voios și interpretat în grabă sau un act solemn și prietenos, câteodată chiar o emulație în politețe, supunere și umilință accentuată. Era ca și când avea loc primirea unui străin, a unui mare maestru în yoga sosit de departe, care venise să-și exprime respectul față de prezidentul Ordinului și să se măsoare cu el. Cuvintele și gesturile fuseseră foarte modeste și reținute, dar privirile și fețele ambilor demnitari erau pline de liniște, calm și concentrare, pe deasupra de o ciudată încordare, ca și când amândoi ar fi fost iluminați sau încărcați cu un curent electric. Mai multe omul nostru de încredere n-a putut să vadă și să audă din această întâlnire. Cei doi au dispărut în interiorul încăperilor, probabil în cabinetul particular al maestrului Alexander, și au rămas acolo împreună mai multe ore, nefiind nimănui îngăduit să-i tulbure. Ceea ce ni s-a păstrat cu privire la convorbirea lor provine din istorisirile ocazionale ale domnului delegat Designori, căruia Josef Knecht i-a comunicat una sau alta.
― Ieri mi-ați pricinuit o surpriză, începu prezidentul, și aproape că m-ați scos din fire. între timp, am mai putut reflecta puțin asupra celor discutate. Firește, punctul meu de vedere nu s-a schimbat, sunt membru al autorității și al conducerii Ordinului. Dreptul de a ne comunica retragerea dumneavoastră și demisia din funcție vă este asigurat de litera regulamentului. Ați ajuns la concluzia că funcția v-a devenit o povară și că e necesar să faceți o încercare de a vă încadra în viața din afara Ordinului. Dacă v-aș propune acum să cutezați într-adevăr această încercare, e drept, nu în sensul hotărârii dumneavoastră categorice, ci, de pildă, în forma unui concediu mai lung sau chiar nelimitat? Ceva similar urmărea de altfel și cererea dumneavoastră.
― Nu chiar, spuse Knecht. Dacă cererea mea ar fi fost aprobată, aș fi rămas în Ordin, nu însă și în funcție. Ceea ce îmi propuneți cu atâta amabilitate ar fi un subterfugiu. De altfel, Waldzellul și jocul cu mărgele de sticlă ar profita foarte puțin de pe urma unui magistru plecat într-un concediu lung, pe timp nelimitat și despre care nu se știe dacă se va mai întoarce sau nu. Și chiar dacă s-ar întoarce după un an, după doi, el își va fi uitat, nu sporit cunoștințele în legătură cu funcția și cu disciplina sa, jocul cu mărgele de sticlă.
Alexander:
― Poate că totuși va fi învățat fel de fel de lucruri. De exemplu, va fi aflat că lumea din afară este altfel decât și-a închipuit-o, că el are tot atât de puțin nevoie de ea, cât ea de dânsul, s-ar întoarce liniștit și ar fi bucuros să-și ducă din nou viața în cadrul unor orânduieli vechi și confirmate.
― Bunătatea dumneavoastră merge foarte departe. Vă sunt recunoscător, dar n-o pot totuși accepta. Ceea ce caut eu nu este atât satisfacerea unei curiozități sau a unui dor după viața din lumea profană, cât mai ales eliberarea de orice restricție. Nu vreau să plec, purtând în buzunar asigurarea că mă voi putea întoarce în cazul unei dezamăgiri, ca un călător prudent care vrea să vadă nițelus lumea. Dimpotrivă, eu râvnesc riscul, complicațiile și pericolul, sunt însetat de realitate, de dăruire și faptă , chiar de privațiuni și suferință, îmi pot îngădui a vă ruga să nu stăruiți în binevoitoarea dumneavoastră propunere și, în genere, în încercarea de a mă face să șovăi și de a mă ademeni să rămân? Nu ați ajunge la nici un rezultat. Audiența mea la dumneavoastră și-ar pierde pentru mine valoarea și caracterul sacru, dacă mi-ar aduce aprobarea tardivă și acum nedorită de mine a cererii mele. După ce am expediat cererea, nu am rămas inactiv; drumul pe care am pășit e acum pentru mine unicul posibil, e legea mea, patria mea, îndatorirea mea.
Suspinând, Alexander își dădu consimțământul.
― Să admitem așadar deocamdată, spuse el răbdător, că nu puteți fi înduplecat și convins să vă schimbați părerea, că sunteți, în ciuda aparențelor, un om cuprins de amoc, turbat și orb, care nu mai dă ascultare nici unei autorități, nici unei rațiuni, nici unei dovezi de bunătate, căruia nu trebuie să-i ieși în drum. Am să renunț deocamdată a mai voi să vă schimb părerea și să vă influențez.
Dar spuneți-mi acum ceea ce ați venit să-mi spuneți aici, povestiți-mi istoria apostaziei dumneavoastră, lămuriți-mi faptele și hotărârile cu care ne îngroziți! Fie asta o spovedanie, o justificare, o acuzație, vreau s-o ascult. Knecht se înclină.
― Cel cuprins de amoc vă mulțumește și se bucură. Nu am de formulat nici o acuzație. Ceea ce as vrea să spun ― dacă nu mi-ar veni atât de greu, atât de incredibil de greu s-o exprim în cuvinte ― are pentru mine semnificația unei justificări; pentru dumneavoastră, fie o spovedanie.
Se lăsă pe speteaza jilțului și-și ridică ochii spre bolta tavanului, pe care mai dăinuiau încă urme palide din vechea pictură, de pe vremea când Hirslandul era mânăstire, niște umbre subțiri și fantomatice de linii și tonuri de culoare, de flori și ornamente.
― Gândul că de funcția de magistru te poți și sătura, dorind să demisionezi, mi-a venit pentru prima dată chiar după câteva luni de la numirea mea ca magistru al jocului cu mărgele de sticlă. Ședeam într-o zi și citeam din cărticica predecesorului meu, odinioară celebru, Ludwig Wassermaler, în care acesta dă indicații și sfaturi urmașilor lui, pentru întregul an de slujbă, lună cu lună. Am citit atunci avertismentul său de a te gândi din vreme la jocul public cu mărgele de sticlă din anul ce vine și, în cazul în care nu te simți dispus pentru așa ceva, ori îți lipsesc ideile, de a te pregăti sufletește prin eforturi de concentrare. Când am citit acest avertisment, eu, cel mai tânăr magistru, cu sufletul meu viguros, am cam zâmbit, e drept, în prezumția mea juvenilă, văzând ce griji își făcea bătrânul autor, dar din rândurile scrise de el mi s-a părut totuși că respiră ceva serios și periculos, ceva amenințător și depresiv. Reflectând apoi la toate acestea, am ajuns la hotărârea: dacă va veni vreodată o zi, în care gândul la viitorul joc festiv să-mi insufle în loc de bucurie, îngrijorare, în loc de mândrie, teamă, atunci, în loc de a mă chinui trudnic cu un nou joc festiv, să mă retrag și să înapoiez autorității insignele. Aceasta a fost prima dată când m-au preocupat asemenea gânduri, dar e adevărat că, atunci, în timp ce tocmai făceam față cu bine la ostenelile mari ale încadrării în funcție și aveam toate pânzele-n vânt, nu mă gândeam cu adevărat în sinea mea la posibilitatea că voi fi și eu odată un om bătrân, obosit de muncă și de viată, că voi putea și eu să mă aflu posac și stingherit în fața sarcinii de a scutura din mânecă idei pentru noi jocuri cu mărgele de sticlă.
Și totuși, hotărârea atunci a luat naștere în mine. Mă cunoșteați foarte bine pe vremea aceea, venerabile, probabil mai bine decât mă cunoșteam eu însumi, fuseserăți sfătuitorul și duhovnicul meu în perioada grea de la începutul funcției și părăsiserăți abia de curând Waldzellul.
Alexander îl cercetă cu privirea.
― Aproape că n-am avut niciodată o însărcinare mai frumoasă, spuse el, și am fost foarte mulțumit atunci de dumneavoastră și de mine însumi, ceea ce se întâmplă rar. Dacă e drept să plătești orice plăcere din viață, ei bine, atunci trebuie să-mi ispășesc astăzi entuziasmul de-atunci. Am fost atunci cu adevărat mândru de dumneavoastră. Astăzi nu mai pot fi. Dacă, datorită dumneavoastră, Ordinul trăiește o dezamăgire, iar Castalia o zguduire, atunci eu mă simt răspunzător de asta. Poate că, pe vremea când vă eram însoțitor și sfătuitor, trebuia să rămân câteva săptămâni mai mult în Satul jucătorilor sau să vă tratez cu mai mare severitate, ori să vă controlez mai atent.
Knecht îi întâmpină privirea cu seninătate.
― Nu trebuie să vă faceți asemenea scrupule, domine, ar trebui să vă reamintesc unele admonestări pe care ați fost nevoit să mi le faceți atunci când, ca foarte tânăr magistru, mi-am luat prea în serios obligațiile și responsabilitățile funcției. Chiar îmi aduc aminte că într-un asemenea ceas mi-ați spus odată: dacă eu, magister luai, aș fi un scelerat sau un incapabil și dacă as săvârși tot ceea ce unui magistru îi este interzis, ba chiar dacă, în înalta mea poziție, aș provoca intenționat cel mai mare rău posibil, toate acestea n-ar mai putea să tulbure și să atingă Castalia noastră dragă mai mult decât o pietricică azvârlită într-un lac. Câteva vălurele și cercuri, și s-a dus. Atât de solidă, atât de sigură e orânduială noastră castaliană, atât de intangibil spiritul ei. Vă aduceți aminte? Nu, cu siguranță nu sunteți vinovat de tentativa mea de a fi castalian cât se poate de rău și de a aduce Ordinului prejudicii cât de mari posibile. Afară de asta, știți că n-am reușit și că nici nu voi reuși să vă tulbur în mod serios liniștea. Dar să povestesc mai departe. ― Faptul că încă de la începutul magistraturii am luat acea hotărâre și că n-am uitat-o, ci acum am ajuns s-o pun în practică se leagă de o anumită trăire sufletească, avută din când în când și pe care eu o numesc trezire. Dar despre asta știți ceva, v-am vorbit o dată pe când îmi erați mentor și guru, și anume m-am plâns dumneavoastră că de la intrarea în funcție acea trăire mă ocolește și se pierde din ce în ce mai mult în depărtare.
― Îmi aduc aminte, adeveri prezidentul, am fost izbit atunci de capacitatea dumneavoastră de a avea o astfel de trăire, așa ceva se întâlnește altminteri rareori la noi, iar în lumea din afară apare în forme foarte diverse: de pildă, la genii, îndeosebi la bărbații de stat și la comandanții de oști, apoi însă și la inșii slabi, cazuri pe jumătate patologice, în genere oameni mai curând subdotați ca ghicitorii, telepatii, mediile. Cu aceste două categorii de oameni, cu eroii belicoși ca și cu ghicitorii și solomonarii mi se pare că nu aveți nimic a face. Mai curând, de atunci până astăzi, mi-ați făcut impresia unui bun membru al Ordinului: chibzuit, senin, supus. Nu mi s-a părut deloc că vi s-ar potrivi să fiți bântuit și dominat de voci misterioase, dumnezeiești sau demonice, ori chiar voci ale propriului eu interior. De aceea am tâlcuit stările de „trezire", așa cum mi le descrieți, pur și simplu ca niște ocazionale sesizări conștiente ale procesului de creștere personală. De aici a rezultat și faptul că aceste trăiri sufletești nu s-au mai produs atunci un interval de timp mai îndelungat: tocmai ocupaserăți o funcție și preluaserăți o însărcinare ce vă atârnau încă pe umeri ca o mantie prea largă, până la dimensiunile căreia abia trebuia să creșteți. Dar spuneți-mi: ați crezut vreodată că aceste treziri ar fi ceva ca un fel de revelații ale unor puteri superioare, comunicări sau chemări venite din sfera unui adevăr obiectiv, etern sau divin?
― Cu acestea, zise Knecht, am ajuns la nevoia și dificultatea mea de acum, anume să exprim în cuvinte ceea ce se refuză totuși mereu cuvintelor, să fac rațional ceea ce este evident irațional. Nu, cu prilejul trezirilor nu m-am gândit niciodată la manifestări ale unui Dumnezeu sau demon, ori la un adevăr absolut. Ceea ce dă acestor trăiri greutate și putere de convingere nu este conținutul lor de adevăr, o eventuală proveniență superioară, divină sau ceva similar, ci realitatea lor. Sunt nemaipomenit de reale, cam ca o puternică durere fizică, sau ca un neașteptat fenomen al naturii, o furtună sau un cutremur de pământ, care mi se par a fi încărcate cu o prezență reală, inevitabilă, absolut diferită de momentele și stările obișnuite.
Rafala de vânt, care precede o furtună gata să-nceapă , care ne gonește de grabă acasă și încearcă să ne smulgă din mână ușa locuinței sau o teribilă durere de dinți care pare a concentra în maxilarul nostru toate tensiunile, suferințele și conflictele din lume, acestea sunt lucruri de realitatea sau însemnătatea cărora, după părerea mea, putem să începem a ne îndoi mai târziu, dacă suntem înclinați spre asemenea glume, dar în ceasul când le trăim nu ne îngăduie nici un fel de dubiu și sunt atât de pline de realitate, că stau să plesnească. „Trezirea" reprezintă pentru mine un fel asemănător de realitate concentrată, de acolo își și trage numele; în asemenea ceasuri am într-adevăr impresia că as fi zăcut vreme îndelungată în somn sau într-o stare de somnolență, iar acum m-aș fi trezit cu mintea mai limpede și mai receptivă ca niciodată. Clipele de mari dureri sau zguduiri, chiar și în istoria universală, au necesitatea lor convingătoare, ele dezlănțuie un simțământ de actualitate și de tensiune neliniștitoare. Ca o consecință a zguduirii pot apărea frumosul și lumina sau nebunia și obscuritatea; în toate cazurile, ceea ce se întâmplă va avea aparența măreției, a necesității și a importanței și se va deosebi și ridica deasupra întâmplări lor de fiecare zi!
Dar, continuă el după ce făcu o pauză ca să-și tragă răsuflarea, îngăduiți-mi să încerc a aborda această chestiune și dintr-o altă latură. Vă amintiți cumva legenda sfântului Cristofor? Da? Așadar, acest Cristofor era un bărbat foarte puternic și viteaz, dar nu voia să devină stăpânitor și să domnească, ci să slujească, a sluji era forța și arta lui, la asta se pricepea. Totuși nu-i era indiferent cui îi slujește. Trebuia să fie cel mai mare, cel mai puternic stăpânitor. Iar când auzea de un stăpânitor mai puternic încă decât cel slujit până atunci, își oferea serviciile acestuia. Acest mare slujitor mi-a plăcut întotdeauna, și probabil că-i seamăn puțin, în orice caz, în singura perioadă a vieții mele în care puteam dispune singur de mine însumi, mă refer la anii de studenție, am căutat și am șovăit îndelung cărui stăpân să-i slujesc. M-am apărat ani în șir și m-am păstrat într-o rezervă suspicioasă față de jocul cu mărgele de sticlă, în care recunoscusem încă de mult fructul cel mai prețios și cel mai propriu al Provinciei noastre.
Gustasem din momeală și știam că nu există pe pământ nimic mai plin de farmec și mai ales decât a te dedica jocului, de asemenea mai observasem relativ de timpuriu că acest joc încântător nu avea nevoie de amatori naivi, ci de jucători care au și intrat parțial sub stăpânirea lui, pe care îi revendica pe de-a-ntregul și-i punea în serviciul său. împotriva tentației de a-mi dărui toate forțele și tot interesul acestei vrăji mă apăra un instinct, un simț naiv pentru lucrurile simple, pentru ansamblu și pentru cele sănătoase, care mă preveneau împotriva spiritului ce domnește în acest Vicus Lusorum de la Waldzell, ca în fața unui spirit subordonat specializării și virtuozității, e adevărat un spirit foarte instruit și extrem de cultivat, dar care era totuși rupt de ansamblul vieții și al umanității și rătăcit pe culmile unei solitudini orgolioase. Am șovăit și am reflectat ani în șir, până când s-a copt în mine hotărârea și, în ciuda tuturor, m-am decis să mă dedic jocului. Am făcut-o tocmai pentru că exista în mine impulsul de a-mi căuta împlinirea în absolut și de a sluji celui mai mare stăpân.
― Înțeleg, spuse maestrul Alexander. Dar, oricum as vedea lucrurile și oricum le-ați înfățișa, dau mereu peste aceeași cauză a tuturor bizareriilor dumneavoastră. Ați fost prea plin de simțământul propriei persoane, sau ați depins mult de ea, ceea ce nu-i totuna cu a fi o mare personalitate. Cineva poate fi o stea de prima mărime prin calitățile sale, prin puterea voinței, prin perseverență, dar atât de bine centrat în sistemul din care face parte, în cât se rotește împreună cu el fără fricțiuni și risipă de energie. Altul are aceleași mari calități, poate încă mai frumoase, dar axul existenței lui nu trece exact prin centru, și el își irosește jumătate din putere în mișcări excentrice, care-l slăbesc pe el însuși și-i tulbură mediul înconjurător. Acestei categorii de oameni trebuie că-i aparțineți. Mărturisesc, firește, că ați știut s-o ascundeți perfect. Cu atât mai violent pare a se descărca acum răul. Mi-ați istorisit despre sfântul Cristofor, eu trebuie să adaug: dacă această figură are și ceva măreț și emoționant, un model pentru slujitorii ierarhiei noastre ea nu este. Cine vrea să slujească, trebuie să slujească și la bine și la rău stăpânului căruia i-a jurat credință, și nu cu rezerva tainică de a-și schimba stăpânul îndată ce găsește altul mai măreț. Dacă procedează așa, își asumă rolul de judecător al stăpânului său, exact ceea ce faceți și dumneavoastră. Vreți să slujiți mereu stăpânului celui mai mare și aveți naivitatea de a hotărî singur asupra rangului stăpânilor între care alegeți.
Knecht ascultă atent, nu fără ca o umbră de tristețe să alunece pe fața lui. Reluă vorba:
― Nu m-am putut aștepta la o altă apreciere în această chestiune de onoare. Dar permiteți-mi să povestesc mai departe, încă puțin. Am devenit deci maestru al jocului cu mărgele de sticlă și am și fost convins, în fapt, că-l slujesc pe cel mai mare dintre stăpâni. în orice caz, prietenul meu Designori, sprijinitorul nostru din Bundesrat, mi-a și descris odată extrem de expresiv ce arogant, fudul și blazat virtuoz în ale jocului și ce mândru cerb al elitei am fost cândva. Dar trebuie să vă mai spun ce semnificație a avut pentru mine în vremea anilor de studenție și de „trezire" cuvântul a transcende. L-am prins din zbor, cred, la lectura unui filozof iluminist și sub influența maestrului Thomas von der Trave, iar de atunci a devenit pentru mine, ca și „trezirea", un adevărat cuvânt magic, încurajator și stimulator, mângâietor și plin de făgăduințe. Viața mea, îmi imaginam, trebuie să fie o transcendență, un progres din treaptă în treaptă, trebuia să parcurgă și să lase în urmă un spațiu după altul, precum muzica trece de la o temă la alta, de la un tempo la altul, ducându-le până la capăt, încheindu-le și lăsându-le în urmă, niciodată obosită, niciodată dormitând, ci mereu trează, mereu desăvârșit ancorată în prezent, în legătură cu trăirea trezirii, am constatat că există astfel de trepte și spații și că de fiecare dată ultima perioadă a unei epoci din viață poartă în sine o notă de veșted și de agonie, care duce apoi spre trecerea într-un spațiu nou, la trezire, la un nou început. Vă împărtășesc și această imagine a transcenderii, ca un mijloc care ar fi în măsură poate să vă ajute la înțelegerea vieții mele. Hotărârea de a mă dedica jocului cu mărgele de sticlă a fost o treaptă importantă, nu mai puțin și prima încadrare simțită în ierarhie. Am trăit asemenea urcări de trepte și în funcția de magistru. Cel mai bun lucru pe care mi l-a adus funcția a fost descoperirea că nu numai muzica și jocul cu mărgele de sticlă sunt activități ce te pot face fericit, ci și munca de profesor și educator. Cu timpul am descoperit apoi că activitatea educativă îmi făcea o bucurie cu atât mai mare, cu cât mai tineri și mai neformați îmi erau învățăceii.
Constatarea aceasta, ca și câteva altele, m-a determinat, de-a lungul anilor, să-mi doresc elevi tineri și mereu mai tineri, să înțeleg că mi-ar plăcea cel mai mult să fiu învățător la o școală de începători, pe scurt, să-mi dau seama că fantezia mea era preocupată uneori cu lucruri care se găseau în afara activității mele.
Knecht făcu o pauză, să se odihnească. Prezidentul observă:
― Mă uimiți mereu mai mult, magister. Îmi vorbiți despre viața dumneavoastră, și totuși mai că nu e vorba despre nimic altceva decât despre trăiri particulare, subiective, despre dorințe personale, evoluții și decizii personale! N-am știut într-adevăr că un castalian de rangul dumneavoastră se poate vedea pe sine și își poate vedea viața în felul acesta.
Vocea lui avea o notă între reproș și tristețe, care-l îndurera pe Knecht, totuși acesta se reculese și strigă cu voioșie:
― Dar, preastimate, în clipa asta noi nu discutăm despre Castalia, despre autoritate și ierarhie, ci numai despre mine, despre psihologia unui bărbat care s-a văzut în situația de a vă pricinui, din păcate, mari neplăceri. Nu am intenția să discut despre felul cum mi-am îndeplinit funcția, despre felul cum mi-am făcut datoria, despre valoarea sau lipsa mea de valoare în calitatea de castalian și de magistru. Modul cum m-am achitat de obligațiile mele oficiale, ca și întreaga latură exterioară a vieții mele sunt lucruri vizibile ce pot fi examinate de dumneavoastră; nu veți găsi multe greșeli vrednice de sancțiune. Ceea ce intră în discuție acum e cu totul altceva, anume dorința mea de a vă face să vedeți drumul pe care l-am parcurs ca individ și care m-a condus acum în afara Waldzellului, iar mâine mă va conduce în afara Castaliei. Mai ascultați-mă puțin, fiți atât de bun!
Că știam de existența unei lumi din afara micii noastre Provincii, acesta era un fapt pe care nu-l datoram studiilor mele, în care lumea aceasta apărea numai ca un trecut îndepărtat, ci la început colegului meu Designori, un oaspete din afară, iar mai târziu șederii mele la părinții benedictini, precum și lui pater Jakobus. Ceea ce văzusem cu propriii mei ochi din această lume era foarte puțin, dar datorită lui pater Jakobus am căpătat o idee de ceea ce se numește istorie, și poate că prin însuși faptul acesta am pus baza izolării în care m-am pomenit după ce m-am întors. Căci m-am întors din mânăstire într-o țară aproape fără istorie, într-o Provincie a erudiților și a jucătorilor cu mărgele de sticlă, o societate extrem de distinsă și pe deasupra extrem de plăcută, în care însă mi se părea că mă aflu singur de tot cu puținul ce-l știam despre lume, cu dorința mea plină de curiozitate de a o cunoaște, cu interesul meu pentru ea.
Era destul și atât, pentru a găsi în aceasta o despăgubire; existau aici câțiva bărbați pe care-i stimam mult, iar faptul de a le deveni coleg era pentru mine o cinste ce mă rușina și totodată mă făcea fericit, exista o mulțime de oameni bine educați și foarte cultivați, exista și mult de lucru, de asemenea erau destul de mulți elevi înzestrați și vrednici de dragoste. Ca discipol al lui pater Jakobus făcusem însă descoperirea că nu sunt numai un castalian, ci și un om, că lumea, lumea întreagă, mă privește și pe mine și că-mi pretinde și mie să fiu părtaș la viața ei. Din această descoperire decurgeau necesități cerințe , îndatoriri, cărora nu le puteam răspunde în nici un fel. Viața lumii, așa cum e considerată în Castalia, era ceva înapoiat, ceva de mică valoare, o viață în neorânduială și grosolănie, dominată de patimi și de haos, adică nimic frumos și demn de a fi dorit. Dar lumea cu viața ei era nesfârșit mai mare și mai bogată decât reprezentările pe care și le putea face despre ea un castalian, era plină de devenire , de istorie, de încercări și începuturi veșnic noi, era poate haotică, era totuși patria și pământul natal al tuturor destinelor, al tuturor înălțărilor, al tuturor artelor, al întregii umanități, ea produsese limbile, popoarele, statele, culturile, ea ne crease și pe noi și Castalia noastră, și tot ea avea să vadă murind din nou toate acestea, supraviețuindu-le. învățătorul meu Jakobus trezise în mine dragostea față de această lume, o dragoste care a crescut și și-a căutat mereu hrana, iar în Castalia nu era nimic care s -o poată hrăni, aici eram în afara lumii, Castalia însăși era o lume mică, desăvârșită, incapabilă de orice devenire și de orice creștere.
Respiră adânc și păstră o vreme tăcerea. Cum prezidentul nu replică nimic, ci îl privi așteptând, se înclină spre el gânditor și continuă:
― Am avut de purtat două poveri, câțiva ani. Trebuia să îndeplinesc o funcție înaltă și să port răspunderea acesteia, apoi trebuia să fac față și dragostei mele. Funcția, asta mi-a fost clar de la început, nu trebuia să sufere din cauza acestei dragoste. Dimpotrivă, mă gândeam, trebuia să câștige de pe urma ei.
Dacă aveam să-mi îndeplinesc munca într-un chip ceva mai puțin desăvârșit și ireproșabil, decât era de așteptat de la un magistru ― ceea ce speram să nu se întâmple ― eu știam totuși că în inima mea eram treaz și mai viu decât unii dintre colegii mei nepătați și că puteam dărui câte ceva elevilor și colaboratorilor mei. Am socotit că datoria mea consta în a lărgi și a încălzi încet și cu blândețe viața și gândirea castaliană, fără a o rupe cu tradiția, de a-i infuza un sânge nou adus din lume și din istorie; o fericită concidență a făcut ca în aceeași vreme, afară în lume, un fiu al aceste i lumi să simtă și să gândească întocmai, să viseze despre o înfrățire și o întrepătrundere a Castaliei cu lumea: era Plinio Designori. Maestrul Alexander făcu o mică grimasă, când spuse:
― Ei da, niciodată nu m-am așteptat la ceva prea îmbucurător de la influența acestui domn asupra dumneavoastră, și tot așa de la nechibzuitul dumneavoastră protejat Tegulafius. Așadar, Designori este cel ce v-a adus la ruptura definitivă cu Ordinul?
― Nu, domine, dar el m-a ajutat să ajung aici, în parte fără s-o știe. El este cel ce mi-a adus ceva aer în atmosfera mea stătută, datorită lui am intrat din nou în contact cu lumea din afară, și abia așa mi-a fost cu putință să pricep și să-mi confirm mie însumi că am ajuns la sfârșitul carierei mele actuale, că mi-am pierdut bucuria propriu-zisă procurată de munca mea și că a venit timpul să pun capăt chinului. Lăsasem din nou în urmă o treaptă, străbătusem un spațiu, iar spațiul era de data aceasta Castalia.
― Cum spuneți asta! remarcă Alexander, clătinând din cap. Ca și când spațiul Castaliei n-ar fi fost suficient de mare, ca să vă preocupe în chip demn o viață întreagă! Credeți cu toată seriozitatea că ați parcurs și epuizat acest spațiu?
― O, nu, strigă celălalt cu vioiciune, niciodată n-am crezut așa ceva. Când spun că am ajuns la hotarul acestui spațiu, înțeleg doar atât: ceea ce pot realiza ca individ în postul meu de aici a fost făcut. De un răstimp încoace mă aflu la hotarul de la care munca mea ca maestru al jocului cu mărgele de sticlă devine o veșnică repetare, un exercițiu și o formă goală, la acel hotar dincolo de care as practica-o fără bucurie, fără entuziasm, câteodată chiar fără credință. Era timpul să pun capăt.
Alexander suspină.
― Aceasta este părerea dumneavoastră, nu însă a Ordinului și a regulilor sale. Că un frate din Ordin trece printr-o dispoziție sufletească apăsătoare, că este câteodată istovit de munca lui, aceasta nu e nimic nou și ciudat. Regulile îi indică atunci calea, pentru a-și regăsi armonia și a se concentra din nou. Ați uitat asta?
― Nu cred, preastimate. Puteți să-mi examinați modul în care mi-am îndeplinit funcția, și chiar de curând, când ați primit circulara mea, ați dat dispoziții să se facă un control la Satul jucătorilor și să fiu controlat și eu. Ați putut stabili că munca e îndeplinită cum trebuie, că arhiva și cancelaria sunt în ordine, că magister ludi nu suferă nici de vreo boală nici de toane. Sunt recunoscător regulilor, în cunoașterea cărora m-ați inițiat cândva cu măiestrie, că am rezistat și că nu mi-am pierdut nici puterile, nici calmul. Dar asta mi-a cerut mari eforturi. Iar acum am nevoie, din păcate, de eforturi tot atât de mari, ca să vă conving că nu e vorba de dispoziții sufletești de moment, de toane sau de cine știe ce pofte, de care m-as lăsa împins. Dar fie că voi reuși sau nu să vă conving, insist oricum să recunoașteți că persoana și activitatea mea au fost integre și utile până în clipa în care ați făcut ultimul control. M-aș aștepta, cerându-vă asta, la prea mult din partea dumneavoastră?
Maestrul Alexander clipi din ochi puțin, parcă ironic.
― Domnule coleg, spuse el, îmi vorbiți ca și când am fi două persoane particulare, care se întrețin într-o conversație ce nu-i obligă la nimic. Asta vi se potrivește numai dumneavoastră, care sunteți acum de fapt o persoană particulară. Eu însă nu sunt, iar ceea ce gândesc și spun, nu spun eu, ci o spune prezidentul conducerii Ordinului, iar acesta e responsabil față de autoritatea sa pentru fiecare cuvânt rostit. Ceea ce spuneți astăzi aici va rămâne fără consecințe; poate fi chestiunea dumneavoastră cât de serioasă, totuși vorbiți ca o persoană particulară ce-și susține interesele. Pentru mine însă, funcția și responsabilitatea durează mai departe și ceea ce spun sau fac astăzi poate avea urmări, în fața dumneavoastră și în chestiunea ce vă privește reprezint autoritatea. Nu este indiferent dacă autoritatea va voi să accepte, ori eventual chiar să aprobe modul în care vă înfățișați comportarea, îmi prezentați așadar lucrurile, ca și când, deși cu tot felul de gânduri bizare în minte, ați fost până ieri un castalian și un magistru ireproșabil și fără cusur; ați trecut prin stări de neliniște și prin crize de oboseală în îndeplinirea funcției, dar le-ați combătut și le-ați biruit cu regularitate. Fie, s-o admitem, dar cum să înțeleg atunci acest lucru teribil că un magistru ireproșabil, integru, care încă ieri respecta întru totul regulile, astăzi dezertează deodată? Mi-ar fi ușor să-mi imaginez un magistru cu sufletul schimbat și bolnav de mai multă vreme și care, deși continuă să se considere încă un bun castalian, nu mai era în realitate de mult așa ceva. Mă mai întreb și de ce puneți atâta preț pe constatarea că ați fost până în ultima clipă un magistru ce și-a îndeplinit integral datoria. De vreme ce ați făcut pasul ieșirii de sub ascultare și ați comis dezertarea, nu are de ce să vă mai pese de așa ceva. Knecht se apără.
― Permiteți-mi, preastimate, de ce să nu-mi pese? Este vorba de faima și de numele meu, de amintirea pe care o las aici. Mai este vorba și de posibilitatea de a acționa pentru Castalia și în afara ei. Nu mă aflu aici ca să salvez ceva pentru mine ori chiar să obțin încuviințarea de către autoritate a pasului meu. Am contat, cu resemnare, pe faptul că în viitor colegii mei mă vor socoti o apariție dubioasă și aflată sub semnul întrebării. Dar trădător sau smintit nu vreau să fiu considerat, ar fi o sentință pe care n-o pot accepta. Am săvârșit ceva ce sunteți obligat să dezaprobați, dar am făcut-o fiindcă nu puteam altfel, fiindcă a fost de datoria mea, fiindcă acesta este destinul meu în care cred și pe care îl iau asupră-mi de bunăvoie. Dacă nu-mi puteți concede nici asta, atunci sunt învins și v-am vorbit în zadar.
― Ne învârtim în jurul aceluiași lucru, răspunse Alexander. Mă puneți în situația de a admite că, în anumite circumstanțe, voința unui ins poate să aibă dreptul de a încălca legile în care eu cred și pe care am îndatorirea să le reprezint. Dar eu nu pot să cred în același timp în orânduielile noastre și în îndreptățirea dumneavoastră personală de a nesocoti aceste orânduieli. ― Nu mă întrerupeți, vă rog. Ceea ce vă pot concede este că, după toate aparențele, sunteți convins de îndreptățirea și rațiunea pasului dumneavoastră fatal și că, vădit, credeți într-o chemare ce v-ar justifica intențiile. Nu vă așteptați nicidecum să vă aprob pasul însuși. Dimpotrivă, ați reușit în orice caz să mă faceți să renunț la gândul meu inițial de a vă recâștiga și de a vă schimba hotărârea.
Iau act de ieșirea dumneavoastră din Ordin și voi comunica autorității ca ați demisionat voluntar din funcție. Mai departe nu vă pot veni în întâmpinare, Josef Knecht.
Maestrul jocului cu mărgele de sticlă făcu un gest de resemnare. Apoi spuse liniștit:
― Vă mulțumesc, domnule prezident. Caseta v-am și încredințat-o. Vă predau acum, pentru a le înmâna autorității, și câteva notițe despre stările de lucruri din Waldzell, mai ales despre grupul repetitorilor și despre cele câteva persoane care cred că pot fi luate în primul rând în considerare pentru delegarea succesorului meu în funcție.
Scoase din buzunar câteva foi împăturite și le puse pe masă. Apoi se ridică, ceea ce făcu și prezidentul. Knecht se apropie de acesta, îl privi îndelung în ochi cu o amabilitate întristată, se înclină și zise:
― Voiam să vă rog ca la despărțire să-mi dați mâna, dar la asta trebuie desigur să renunț acum. V-am prețuit întotdeauna, ziua de astăzi n-a schimbat nici ea nimic din asta. Rămâneți cu bine, dragul meu și preastimate.
Alexander rămase tăcut, cam palid; o clipă se păru că vrea să ridice mâna și s-o întindă celui ce pleca. Simți că i se umezesc ochii; atunci își înclină capul, răspunse plecăciunii lui Knecht și-l lăsă să se ducă.
După ce omul ce pleca închise după el ușa, prezidentul rămase nemișcat, ascultând pașii care se îndepărtau, iar când răsună ultimul și nu se mai auzi nimic, străbătu, un răstimp, încolo și încoace încăperea, până ce afară se auziră din nou pași și cineva bătu la ușă. Intră slujitorul cel tânăr și anunță un vizitator care solicita să-i vorbească.
― Spune-i că îl pot primi peste o oră și că îl rog să fie concis, deoarece mă așteaptă treburi urgente, ― Nu, stai! Du-te și la cancelarie și comunică primului secretar să convoace imediat și grabnic întreg colectivul autorității pentru poimâine, la o ședință, cu mențiunea că este necesară prezența unanimă, absențele fiind motivate numai în cazurile de boală gravă. Apoi du-te la administrator și spune-i că mâine dimineață devreme trebuie să plec la Waldzell, automobilul să fie gata la ora șapte...
― Permiteți-mi, spuse tânărul, v-ar putea sta la dispoziție automobilul domnului magister ludi.
― Cum adică?
― Venerabilul a venit ieri cu automobilul. Chiar acum a părăsit casa, spunând că pleacă mai departe pe jos și lasă aici automobilul, la dispoziția autorității.
― Bine. Atunci voi pleca mâine cu automobilul de la Waldzell. Repetă, te rog.
Slujitorul repetă:
― Vizitatorul va fi primit peste o oră, va trebui să fie concis. Primul secretar să convoace pentru poimâine autoritatea, e necesară prezența unanimă, se admit absențe numai în caz de boală gravă. Mâine dimineață la șapte călătorie la Waldzell, cu automobilul domnului magister luai.
După ce tânărul ieși, maestrul Alexander respiră adânc. Se duse la masa lângă care stătuse Knecht; în auz îi mai răsunau încă pașii acestui om de neînțeles, pe care-l iubise mai mult decât pe oricine și care-i pricinuise o durere atât de mare. îi fusese mereu drag acest bărbat, încă din vremea când s îl asistase la începutul funcției, iar ceea ce-i plăcuse la el, j între alte calități, fusese tocmai felul său de a merge, un pas i hotărât și sigur de el, dar ușor, aproape un fel de plutire, un pas demn și copilăros, și solemn ca al preoților și jucăuș ca al dănțuitorilor, un pas specific, plăcut și distins care se potrivea excelent cu chipul și vocea lui Knecht. Se potrivea nu mai puțin cu modul său particular de a fi castalian și de a-și îndeplini magistratura, cu modul său de a conduce și cu seninătatea lui, care aminteau câteodată comportamentul aristocratic și cumpănit al predecesorului său, maestrul Thomas, iar alteori felul simplu și cordial de a fi al fostului maestru al muzicii.
Acum așadar și plecase, grăbitul, pe jos, cine știe încotro, și probabil că nu-â va revedea niciodată, nu-i va mai auzi niciodată râsul și nu-i va mai vedea frumoasa mână cu degete lungi, zugrăvind ieroglifele unei teme pentru un joc cu mărgele de sticlă. Luă foile, care rămăseseră pe masă, și începu să le citească. Era un testament scurt, foarte concis și obiectiv, alcătuit în numeroase locuri mai mult din cuvinte indicatoare decât din fraze, și avea drept scop să folosească autorității pentru controlul ce urma să fie făcut în Satul jucătorilor și să-i ușureze alegerea unui nou magistru. Observațiile pătrunzătoare se înșirau așternute cu litere mici și frumoase, cuvintele și caligrafia purtau pecetea ființei de odinioară și mereu aceeași a acestui Josef Knecht, întocmai ca fața, vocea, mersul său. Greu ar mai găsi autoritatea un bărbat de valoarea lui, ca să-i facă din el un succesor; adevărații conducători și adevăratele personalități erau totuși rare, iar o asemenea apariție reprezenta un caz fericit și un dar, chiar și aici, în Castalia, Provincia elitei.
Mersul îi făcea plăcere lui Knecht, de ani întregi nu mai parcursese drumuri lungi pe jos. Da, dacă încerca să-și aducă aminte exact, i se părea că ultima lui călătorie pe jos fusese aceea pe care o făcuse ca să se întoarcă de la mânăstirea Mariafels în Castalia și care-l dusese la Waldzell, la acel joc anual ce fusese umbrit atât de apăsător de moartea „excelenței”, magistrul Thomas von der Trave, și care trebuia să facă din el însuși succesorul acestuia. Altădată, când se gândea la acele vremuri și chiar la anii de studenție și la Bambusgeholz, avusese mereu impresia că parcă s-ar afla într-o încăpere goală și rece, din care privea un peisaj vast, vesel și însorit, un paradis al amintirilor, pierdut pentru vecie; întotdeauna asemenea gânduri, chiar dacă nu-i insuflaseră melancolie, fuseseră o priveliște deschisă spre mari depărtări, spre altceva, spre ceva ce se deosebea tainic și sărbătorește de ziua de azi și de banalitatea cotidiană. Acum însă, în această după-amiază senină și luminoasă de septembrie, cu intensele culori din apropiere, cu tonurile depărtărilor, ușoare ca aburul, gingașe ca-n vis, nuanțate de la albastru la violet, în timp ce pășea tihnit și cerceta în voie peisajul, călătoria aceea pe jos de altădată nu-i mai apărea ca un paradis de demult răsfrânt într-un astăzi resemnat, ci ca însăși această călătorie pe care o făcea în prezent Josef Knecht cel de odinioară, cel de acum, înrudit frățește cu acela, totul era iarăși nou, plin de taine, de făgăduințe, tot ceea ce mai fusese cândva se putea reîntoarce, aducând și multe aspecte inedite. Ziua și lumea nu-l mai priviseră de multă vreme atât de senin, atât de frumos și cu atâta candoare, fericirea de a fi liber și de a dispune singur de sine însuși îi străbătea întreaga ființă ca o băutură tare; de câtă vreme nu mai avusese această senzație, această iluzie plăcută și încântătoare! Reflectând, își aduse aminte de ora în care acest simțământ prețios îi fusese vătămat și încătușat, se întâmplase în timpul unei convorbiri cu magistrul Thomas, sub privirea prietenoasă și ironică a acestuia, și își amintea bine senzația tulburătoare din acel ceas, când și-a pierdut libertatea; nu fusese propriu-zis o suferință, o durere arzătoare, ci mai mult o spaimă, un fior abia simțit în ceafă, o senzație organică, un semnal de alarmă în diafragmă, o modificare de temperatură și îndeosebi o schimbare de ritm în simțul vital.
Senzația de neliniște, de contractare ce-l amenința de departe cu sufocarea, resimțită în acel ceas decisiv, era astăzi compensată sau vindecată.
În timp ce se îndrepta în ajun spre Hirsland, Knecht luase această hotărâre: indiferent de ce se va întâmpla acolo, să nu facă în nici un caz un act de căință. Acum își interzisese pentru astăzi să se gândească la amănuntele convorbirilor lui cu Alexander, la lupta pe care o dăduse cu dânsul, la lupta purtată pentru el însuși. Era receptiv numai pentru sentimentul de destindere și de libertate care-i umplea sufletul așa cum, la sfârșitul unei zile de muncă, bucuria calmă a trudei duse la capăt umple sufletul unui țăran; se știa în siguranță și lipsit de orice obligație, se știa pentru o clipă cu desăvârșire disponibil și independent, neconstrâns să muncească, să gândească, iar ziua învesmântată în culori luminoase îl înconjura blinda, strălucitoare, fiind în întregul ei un tablou ce concretiza numai prezentul, fără nici o cerință, fără ieri și fără mâine. Când și când, călătorul beat de mulțumire fredona în mers câte unul din marșurile pe care le cântase cândva în corurile pe trei sau patru voci, în timpul excursiilor făcute ca mic elev de elită la Eschholz, iar din senina dimineață a vieții lui îi reveneau în minte mici amintiri luminoase și sunete vii, asemeni unui ciripit de păsări.
Făcu un pas sub un cireș cu frunzișul zugrăvit de pe acum în purpuriu și se așeză în iarbă. Vârî mâna în buzunarul de la piept al hainei și scoase un obiect, pe care maestrul Alexander n-ar fi bănuit că îl are la el, un mic flaut de lemn, și-l privi cu o anumită duioșie. Avea acest obiect naiv și cu înfățișare de jucărie pentru copii de puțină vreme, cam de vreo jumătate de an, și-și aminti cu plăcere de ziua în care intrase în posesia lui. Se dusese la Monteport, ca să discute cu Carlo Ferromonte câteva probleme de teorie a muzicii, venise vorba și despre instrumentele de suflat din lemn dintr-o anumită epocă, și el îl rugase pe prietenul său să-i arate colecția de instrumente muzicale de la Monteport. După ce parcursese cu încântare câteva săli pline de orgi, harfe, lăute, piane vechi, ajunseseră într-o magazie, unde erau depozitate instrumentele destinate școlilor.
Knecht văzuse acolo o ladă plină cu asemenea flaute, luase unul să se uite la el și-l probase, apoi își întrebase prietenul dacă ar putea să-l păstreze. Râzând, Carlo îl rugase să-și aleagă unul, îl pusese, tot râzând, să semneze o chitanță, apoi însă îi descrisese foarte amănunțit modul de construcție al instrumentului, mânuirea lui și felul cum se cântă la el. Knecht luase cu dânsul drăguța jucărioară și exersase când și când la ea, fiindcă de pe vremea când avusese, ca elev la Eschholz, flautul său de model vechi, cu ambusură la capăt, nu mai cântase la un instrument de suflat și-și propusese mereu să învețe iară. După ce deprinsese gamele, mai folosise un caiet cu melodii vechi, publicat de Ferromonte pentru începători, iar când și când din grădina magistrului sau din camera lui de culcare răsunaseră sunetele molcome și dulci ale micului flaut. Era departe de a fi devenit un maestru, dar învățase să cânte un număr de corale și de lieduri, știa melodiile pe dinafară, iar la unele și textul, îi veni în minte unul dintre aceste cântece, foarte potrivit pentru ceasul pe care-l trăia. Rosti câteva versuri:

Cu trupul său destins,
Stătusem întins,
Acum mă trezesc,
Sunt vesel, zâmbesc
Și fața mi-o-nalț spre seninul ceresc.

Apoi duse instrumentul la buze și începu să cânte melodia, privea spre depărtările învăluite într-o blândă strălucire, spre munții ce se înălțau la orizont, asculta cântecul voios și cucernic plutind într-acolo în note dulci de flaut, se simțea împăcat și se contopea cu bolta cerului, cu munții, cântecul și ziua. Simțea cu plăcere lemnul neted și rotund între degete și se gândea că, în afară de hainele cu care era îmbrăcat, flautul acesta micuț era singura lui bogăție pe care își îngăduise s-o ia cu el de îa Waldzell. De-a lungul anilor adunase câte ceva în jurul său, obiecte ce aveau mai mult sau mai puțin însușirea de proprietate personală, îndeosebi caiete de însemnări și de excerpte, precum și altele asemenea: toate acestea le lăsase în locuința lui, Satul jucătorilor n-avea decât să le folosească oricând. Micul flaut îl luase însă cu sine și îi părea bine că îl are; era un tovarăș de drum modest și agreabil.
A doua zi, călătorul ajunse în capitală și se prezentă la casa Designiori. Plinio îi ieși în întâmpinare , coborând treptele, și îl îmbrățișa emoționat.
― Te-am așteptat cu dor și îngrijorare, strigă el. Ai făcut un pas important, prietene, fie ca acest pas să ne aducă tuturor mult bine. Te-au lăsat totuși să pleci! N-aș fi crezut-o.
Knecht râse.
― Iată-mă, sunt aici. Dar despre asta voi mai avea prilejul să-ți povestesc. Acum as vrea să-mi salut elevul și, firește, s-o salut pe soția ta, apoi să stăm de vorbă despre felul în care urmează să-mi îndeplinesc noua slujbă. Sunt nerăbdător să încep.
Plinio chemă o slujnică și-i ceru să-l aducă numaidecât pe fiul lui.
― Pe tânărul domn? întrebă ea, aparent mirată, apoi fugi degrabă, în vreme ce stăpânul casei își conduse prietenul în camera de oaspeți și începu să-i povestească pe nerăsuflate cum proiectase să cum pregătise totul în vederea sosirii lui Knecht și a conviețuirii lui cu micul Tito.
Totul putuse să fie aranjat cum o dorise Knecht, chiar și mama lui Tito, după o oarecare rezistență, înțelesese aceste dorințe și le acceptase. Aveau o căsuță de vacanță în munți, îi spuneau Belpunt, era așezată foarte drăguț pe malul unui lac, acolo aveau să locuiască mai întâi profesorul cu pupilul său, serviciul va fi asigurat de o menajeră bătrână; femeia a și plecat de câteva zile la Belpunt, ca să facă pregătirile. Firește, va fi numai o ședere scurtă, cel mult până la începutul iernii, dar tocmai pentru această perioadă de început era desigur necesară o asemenea despărțire a copilului de părinți. Se bucura că lui Tito îi sunt foarte dragi munții și căsuța aceea; băiatului îi pare bine să sadă acolo și se arată gata să plece fără mofturi. Lui Designori îi veni în minte că are o mapă cu fotografii ale casei și ale împrejurimilor; îl trase pe Knecht cu el în birou, căută ânfrigurat mapa și, după ce o găsi și o deschise, începu să-i arate oaspetelui casa și să-i descrie odaia țărănească, soba de teracotă, boschetele, locul de baie în lac, căderea de apă.
― Îți place? întrebă el cu solicitudine. Ai să te poți simți bine acolo?
― De ce nu? spuse Knecht, oarecum cu nepăsare. Dar de ce nu vine Tito? A trecut destul de mult de când ai trimis după el.
Mai vorbiră de una, de alta, apoi se auziră pași afară, ușa se deschise și intră cineva, însă nu Tito, nici slujnica trimisă după el. Era mama lui Tito, doamna Designori. Knecht se ridică s-o salute, ea îi întinse mâna și-i adresă un zâmbet prietenos cam forțat, în timp ce oaspetele constata că dincolo de acest zâmbet amabil stăruia o expresie de îngrijorare sau de supărare. Abia rostise câteva cuvinte de bun sosit, când se întoarse spre soțul ei și-i comunică impetuos vestea care-i împovăra sufletul.
― E într-adevăr penibil, strigă ea, gândește-te, băiatul a dispărut și nu-i de găsit nicăieri.
― Ei, va fi ieșit în oraș, o liniști Plinio. Trebuie să se întoarcă.
― Din păcate, nu pare să fie așa, zise mama, a plecat încă de azi-dimineață. Am băgat de seamă devreme de tot.
― Și de ce aflu abia acum?
― Fiindcă, natural, am așteptat să se întoarcă de la o oră la alta și n-am vrut să te tulbur de pomană. La început nici nu m-am gândit la ceva rău, mi-am spus că s-a dus să se plimbe. Abia când nu s-a întors nici la prânz, am început să-mi fee griji. Astăzi n-ai fost la masă, altminteri ai fi aflat de-atunci. Chiar și la prânz am vrut să mă conving că nu-i decât o nepăsare din partea lui, să mă lase să-l aștept atât. Dar n-a fost nici asta.
― Permiteți-mi o întrebare, doamnă, spuse Knecht. Tânărul știa de sosirea mea apropiată și de intențiile dumneavoastră în legătură cu el și cu mine?
― Dar firește, domnule magistru, și părea aproape mulțumit de aceste intenții, în orice caz îi părea mai bine să vă aibă pe dumneavoastră ca profesor, decât să fie trimis din nou la cine știe ce școală.
― Dacă-i așa, opina Knecht, atunci e bine. Fiul dumneavoastră, signora, s-a deprins cu foarte multă libertate, mai ales în ultima vreme, din care pricină intenția de a fi dat în seama unui educator și temnicer i s-a părut, lucru lesne de înțeles, mai degrabă fatală. De aceea, mai înainte de clipa când urma să treacă sub autoritatea unui învățător, a șters-o, probabil nu atât cu speranța de a scăpa cu adevărat de soarta ce-l așteaptă, ci cu gândul că nu poate avea nimic de pierdut, smulgând o amânare. în afară de asta, poate că a vrut să dea și o mică lovitură părinților și învățătorului angajat de ei, precum și să-și exprime îndârjirea împotriva întregii lumi a celor maturi și a învățătorului.
Lui Designori îi făcu plăcere că Josef Knecht lua întâmplarea atât de puțin în tragic. El însuși era însă năpădit de griji și de neliniște, pentru inima lui iubitoare băiatul putea fi victima tuturor pericolelor. Probabil, reflecta el, Tito fugise cu adevărat, poate că avea de gând chiar să-și facă vreun rău? Ah, tot ceea ce fusese neglijat sau greșit în educația acestui băiat părea că vrea să se răzbune acum, exact în clipa când exista speranța unei îndreptări.
În ciuda sfatului lui Knecht, el stărui să nu se stea în expectativă, să se facă ceva; se simțea incapabil să accepte nenorocirea îndurerat și inactiv, astfel că fu cuprins de o stare de nerăbdare și de o agitație nervoasă, care-i displăcură foarte mult prietenului său. Se luă astfel hotărârea să fie trimiși oameni la câteva case, unde Tito se ducea când și când la prieteni de-o vârstă cu el. Knecht fu mulțumit când doamna Designori ieși, ca să dea urmare acestei hotărâri, lăsându-i prietenul numai pe seama lui.
― Plinio, spuse el, faci o figură, de parcă ți-ar fi fost adus acasă băiatul mort. Doar nu mai e un copilaș, și nici n-a ajuns sub roțile unui automobil, nici n-a mâncat mătrăgună. Așadar, vino-ți în fire, dragul meu. Fiindcă băiețașul tău nu e aici, dă-mi voie să te muștruluiesc o clipă pe tine, în locul lui. Te-am observat oleacă și găsesc că nu ești în formă bună. În clipa în care un atlet suferă o lovitură sau o presiune neașteptată, musculatura lui execută ca de la sine mișcările necesare, se dilată sau se contractă și-l ajută să facă față situației. Așa ar fi trebuit să reacționezi și tu, elev Plinio, în clipa în care ai primit lovitura ― sau ceea ce ți s-a părut într-un mod excesiv a fi o lovitură ― trebuia să recurgi la primul mijloc de apărare împotriva crizelor sufletești, să-ți aduci aminte de respirația înceată, reglată cu grijă, în loc să faci asta, ai respirat ca un actor care trebuie să interpreteze o emoție zguduitoare. Nu ești suficient de înarmat; voi, oamenii de lume, păreți a fi într-un mod cu totul deosebit expuși la suferință și la griji. Dați impresia unei ne-ajutorări care are ceva emoționant și, uneori, anume când e vorba de suferințe reale și martiriul are sens, chiar ceva măreț.
Dar pentru întâmplările de fiecare zi, renunțarea la orice apărare nu e o armă, mă voi îngriji ca fiul tău să fie cu vremea mai bine înarmat, când va avea nevoie de așa ceva. Iar acum, Plinio, fii atât de bun și fă cu mine câteva exerciții, ca să văd dacă într-adevăr ai și uitat din nou totul.
Prin câteva exerciții de respirație, pentru care dădu comenzi strict ritmate, Knecht își abătu în chip salutar prietenul de la autotortura lui, iar apoi îl văzu dispus să-i dea ascultare pe planul rațiunii, așa că putu să-i înlăture motivele de teamă și de îngrijorare. Se duseră sus, în camera lui Tito; Knecht privi cu plăcere harababura obiectelor băiețești, luă o carte ce se afla pe măsuța de lângă pat, zări ieșind dintre filele ei o bucată de hârtie și , iată, era un bilețel cu o comunicare din partea celui dispărut. Râzând, îi întinse lui Designori foaia; fața acestuia se lumină și ea din nou. în bilețel, Tito își încunoștința părinții că a ieșit dis-de-dimineață și că pleacă singur la munte, unde îl va aștepta la Belpunt pe noul său profesor. Să i se îngăduie această plăcere, mai înainte ca libertatea să-i fie îngrădită atât de supărător; n-a putut să-și înfrângă sila de a face această mică și frumoasă călătorie însoțit de un profesor, de pe acum ca un ins pus sub supraveghere și luat prizonier.
― E lesne de înțeles, opina Knecht. Am să plec deci mâine după el și cu siguranță că am să-l găsesc în vila ta. Acum însă, înainte de toate, du-te și comunică-i soției tale vestea.
În restul zilei, atmosfera din casă fu senină și destinsă. Seara, la insistențele lui Plinio, Knecht îi povesti acestuia întâmplările din ajun și îndeosebi ambele convorbiri cu maestrul Alexander. în aceeași seară, el mai scrise o strofă ciudată pe un petic de hârtie, care se află astăzi în posesia lui Tito Designori. Cu strofa aceasta lucrurile s-au întâmplat așa:
Înainte de cină, Plinio l-a lăsat pentru o oră singur. Knecht a văzut un dulap plin de cărți, care i-a trezit curiozitatea. Și aceasta era o plăcere de care se dezobișnuise în numeroșii ani de abstinență, pe care aproape că o uitase și care îi amintea acum anii de studenție: să se afle în fața unor cărți necunoscute, să ia una dintre ele la întâmplare, să pescuiască ici și colo un volum, către care l-au atras literele aurite de pe cotor sau numele autorului, formatul sau culoarea pielii copertei.
Parcurse cu plăcere mai întâi titlurile de pe cotoarele cărților și constată că are în față numai opere de literatură beletristică din secolele al nouăsprezecelea și al douăzecelea. În cele din urmă trase afară un tom legat în piele decolorată, al cărui titlu ― înțelepciunea brahmanului ― îl atrase. Mai întâi în picioare, apoi stând pe un scaun, răsfoi cartea, care conținea sute de mici poeme didactice, un amestec curios de limbuție profesorală și de reală înțelepciune, de gânduri mărginite și de duh poetic veritabil. Avu impresia că acestei cărți ciudate și emoționante nu-i lipsea nicidecum esoterica, dar aceasta era vârâtă într-o carapace grosolană și prozaică, și cele mai frumoase poezii nu erau acelea în care își căutau într-adevăr întruchiparea o învățătură și o înțelepciune, ci acelea în care găseau expresie sentimentele poetului, capacitatea lui de iubire, buna lui credință își dragostea de oameni, vigurosul lui caracter cetățenesc, în timp ce încerca să pătrundă în universul cărții, cu un straniu amestec de respect și de amuzament, ochii îi căzură pe o strofă pe care sufletul lui o recepționa cu satisfacție și aprobare, care-l făcu să se încline surâzând, ca și când această strofă ar fi fost scrisă anume pentru el și pentru această zi. Strofa suna așa:
Trec zile prețioase și noi dorim să zboare, Comori de preț mai mare sperând c-or da în floare: O plantă foarte rară scăldată-n zori de rouă, Un prunc pe care-l creștem, o cărticică nouă.
Trase sertarul unui birou, căută și găsi o foaie de hârtie, scrise pe ea versurile. Mai târziu i le arătă lui Plinio și spuse:
― Versurile mi-au plăcut, au ceva deosebit: sunt atât de uscate, iar în același timp atât de adânc simțite! Apoi sunt așa de potrivite cu situația mea actuală și cu dispoziția mea sufletească. Chiar dacă nu sunt grădinar și nu intenționez să-mi dedic zilele cultivării unei plante rare, sunt totuși profesor și educator și mă aflu pe calea spre misiunea mea, spre copilul pe care vreau să-l educ. Cât de mult mă bucură asta! în ceea ce-l privește pe autorul acestor versuri, poetul Ruckert , de presupus că el a avut toate aceste trei pasiuni nobile, aceea de grădinar, de educator și de autor, și tocmai aceasta din urmă trebuie să fi fost desigur cea mai importantă pentru el, o și numește pe ultimul și cel mai semnificativ loc, este așa de îndrăgostit de obiectul pasiunii sale, încât devine tandru și-i spune nu carte, ci „cărticică".
Ce lucru mișcător.
Plinio râse.
― Cine știe, fu el de părere, dacă acest drăgălaș diminutiv nu e altceva decât un tertip al făcătorului de rime, care a avut nevoie aici de un cuvânt din patru silabe în loc de două.
― Să nu-l subapreciem totuși, se apără Knecht. Un om care a scris zece mii de versuri în viața lui nu se lasă vârât la strâmtoare de niște biete necesități metrice. Nu, ascultă ce gingaș și puțin ca m sfios sună: „o cărticică nouă"! Poate că nu numai dragostea a făcut din „carte" o „cărticică". Poate că aici există și o intenție de a prezenta lucrurile într-o lumină favorabilă și conciliantă. Poate, ba chiar e aproape sigur că acest poet era un autor atât de captivat de activitatea lui, încât resimțea el însuși, când și când, înclinarea de a scrie cărți ca pe un fel de pasiune și de viciu. Așa stând lucrurile, el va fi dat cuvântului nu numai sensul și intonația de ceva drag, ci și pe acela menit să exprime o înfrumusețare, o mică înșelăciune și o scuză, cum o face cartoforul care nu invită la o partidă de cărți, ci la o „partiduță", sau chefliul care mai cere încă un „păhărel" sau o „sticluță". Ei da, acestea nu-s decât presupuneri, în orice caz, poetul a obținut toată aprobarea și simpatia mea pentru copilul pe care vrea să-l crească, și pentru cărticica nouă, pe care intenționează s-o scrie. Căci nu numai pasiunea educației îmi e cunoscută; nu-mi e străină deloc nici pasiunea de a scrie cărți. Iar acum, după ce m-am eliberat din funcție, a devenit din nou delicios și ademenitor pentru mine gândul acesta: să scriu odată, în tihnă și într-o stare de bună dispoziție, o carte, nu: o cărticică, o mică scriere destinată prietenilor și tovarășilor de idei.
― Despre ce? întrebă Designori curios.
― Ah, mi-e indiferent, nu e vorba de obiectul lucrării. Ar fi pentru mine un simplu prilej să visez și să savurez fericirea de a avea mult timp liber. Ceea ce m-ar interesa atunci ar fi tonul, o medie decentă între venerație și intimitate, între seriozitate și joacă, un ton nu didactic, ci de mărturisire și de conversație amicală despre cutare și cutare lucru, pe care cred că l-am trăit și l-am învățat.
Felul în care acest Friedrich Ruckert amestecă în versurile lui didacticismul și gândirea, confesiunea și pălăvrăgeala nu va fi desigur și al meu; și totuși, în amestecul acesta e ceva ce-mi place, e ceva personal și totuși nu arbitrar, e un fel de joacă, totuși ceva ce se supune unor reguli formale riguroase: asta-mi place. Ei da, deocamdată sunt încă departe de bucuriile și problemele legate de scrierea unei cărți, acuma trebuie să mă concentrez pentru altceva. Dar mai târziu, cândva, mă gândesc, ar putea să înflorească și pentru mine fericirea de a fi autor: mi-o închipui ca rezidând în bucuria de a aborda lucrurile în tihnă, însă cu toată grija, nu numai pentru plăcerea mea, ci gândindu-mă necontenit la cei câțiva buni prieteni și cititori.
A doua zi de dimineață, Knecht plecă spre Belpunt. Designori îi declarase în ajun că vrea să-l însoțească până acolo, el însă refuzase cu hotărâre, iar când celălalt cutezase să mai adauge câteva cuvinte pentru a-l convinge, aproape că-l repezise: „Băiatul, spuse el scurt, va avea destulă bătaie de cap, ca să-l întâmpine și s-o scoată la cap cu noul și funestul lui profesor, nu trebuie să-i mai pretindem să suporte și prezența tatălui său, prezență care tocmai acum cu greu l-ar bucura".
În timp ce parcurgea drumul prin proaspăta dimineață de septembrie, cu un automobil angajat de Plinio pentru dânsul, Knecht își simți din nou sufletul invadat de buna dispoziție ce-l stăpânise în cursul călătoriei din ajun. Se întreținu adesea cu șoferul, îi ceru când și când să oprească sau să conducă încet, atunci când îl atrăgea peisajul, cântă chiar, de mai multe ori, din micul flaut. A fost o călătorie frumoasă și captivantă, pornind din capitală și de pe șesul premontan, mereu mai departe spre munții cei înalți, un drum ce ducea totodată din vara pe sfârșite către o toamnă din ce în ce mai înaintată. Cam către prânz începu ultimul mare urcuș, în curbe largi, prin pădurea de conifere ce se și rărea, de-a lungul unor pâraie de munte înspumate vâjâind printre stânci, peste poduri și pe lângă gospodării izolate, împrejmuite cu ziduri groase ca niște cetățui, spre inima unui univers montan mereu mai sălbatic și mai aspru, în a cărui strășnicie și severitate numeroasele mici paradisuri florale erau de două ori mai încântătoare.
Mica vilă, la care ajunseră în sfârșit, era situată pe malul unui lac de munte și ascunsă între stâncile cenușii, de care aproape că nici nu se distingea. La vederea ei, călătorul fu impresionat de austeritatea, chiar mohoreala arhitecturii în armonie cu asprimea masivului muntos; îndată însă un zâmbet voios îi lumină fața, deoarece în ușa deschisă a casei văzu o siluetă de băiat în jachetă colorată și pantaloni scurți, nu putea fi decât elevul său Tito, așa că, deși nu fusese propriu-zis și serios îngrijorat din pricina acestui fugar, respiră totuși ușurat și recunoscător. Dacă Tito se afla aici și-și întâmpina profesorul în pragul casei, atunci era bine și piereau toate complicațiile posibile la care se gândise totuși pe drum.
Băiatul îi ieși înainte, zâmbind prietenos și doar puțin de tot stingherit, îl ajută să coboare și spuse:
― N-am avut nici un gând rău lăsându-vă să faceți singur călătoria. Și mai înainte ca Josef Knecht să poată răspunde, adăugă pe un ton familiar: Cred că ați înțeles la ce m-am gândit. Altminteri, l-ați fi adus cu siguranță și pe tata. L-am și anunțat că am sosit cu bine.
Knecht îi strânse mâna râzând și se lăsă condus în casă, unde îl salută și menajera, grăbită să-l anunțe că îndată le va servi cina. Abia când, ca urmare a unei nevoi neobișnuite pentru el, se întinse puțin, înainte de masă, pe pat, își dădu seama că frumoasa călătorie cu automobilul îl obosise surprinzător de mult, ba chiar îl epuizase; mai târziu, tăifăsuind seara cu elevul său și cercetându-i colecțiile de flori de munte și de fluturi, oboseala aceasta crescu și mai mult, simți chiar ceva ca o amețeală, un gol, nemaicunoscut altă dată, în creier, o slăbiciune supărătoare și o dereglare a ritmului în bătaia inimii. Rămase totuși cu Tito până Ia ora Ia care conveniseră să meargă la culcare și își dădu osteneala să nu lase să se vadă deloc că nu se simte bine. Elevul se miră puțin că magistrul nu spuse o vorbă despre începerea lecțiilor, despre orar, despre certificatele lui școlare și despre alte lucruri de felul acestora, ba chiar când Tito cuteză să încerce a se folosi de această atmosferă favorabilă ca să propună pentru a doua zi în zori o excursie mai lungă, cu scopul de a-i arăta profesorului împrejurimile necunoscute, propunerea lui fu acceptată cu bunăvoință.
― Mă bucur să fac această plimbare, adăugă Knecht, și aș vrea să-ți ofer și dumitale o plăcere. Privind colecțiile de plante, mi-am putut da seama că știi mult mai multe despre plantele de munte decât mine . Unul dintre scopurile conviețuirii noastre este și acela de a face schimb de cunoștințe și de a ajunge să știm fiecare ceea ce știe și celălalt; să începem prin aceea ca dumneata să-mi controlezi cunoștințele de botanică și să mă ajuți să fac un oarecare progres în acest domeniu.
După ce își urară unul altuia noapte bună, Tito se simți foarte mulțumit și se gândi că totul va merge strună. Și de data aceasta, magistrul Knecht îi plăcuse cât se poate de mult. Fără a folosi vorbe mari și a-i perora despre știință, virtute, noblețea spiritului și altele asemenea, așa cum le plăcea s-o facă profesorilor de pe la scoli, bărbatul acesta senin, prietenos avea în felul său de a fi și de a vorbi ceva ce te i obliga și-ți solicita pornirile și puterile nobile, bune, cavalerești, superioare. Putea fi o plăcere sau chiar un merit să păcălești și să înșeli pe oricare alt profesor, dar în fața acestui bărbat nu-ti veneau deloc asemenea gânduri. El era ― dar ce și cum era oare? Tito încercă să-și dea seama ce însușiri îi plăceau atât de mult la acest străin și, în același timp, îi impuneau; în cele din urmă, ajunse la concluzia că ele erau noblețea, distincția, aerul de stăpânitor. însușirile acestea erau cele care-l atrăgeau înainte de toate. Acest domn Knecht era distins, un adevărat domn, un aristocrat, deși nimeni nu-i cunoștea familia, iar tatăl său putea să fi fost vreun cizmar. Era mai nobil și mai distins decât majoritatea domnilor pe care-i cunoștea Tito, mai distins chiar decât tatăl său. Băiatul, care prețuia foarte mult instinctele și tradițiile patriciene ale familiei sale și nu-i ierta tatălui său că se lepădase de ea, se întâlnea pentru prima oară cu noblețea spirituală, cultivată, cu acea forță care, în împrejurări fericite, poate săvârși minunea ca, făcând un salt peste un lung șir de strămoși și de generații, să transforme, în cuprinsul unei singure vieți de om, un copil de plebeu în mare aristocrat, în adolescentul înflăcărat și mândru se trezi presimțirea că, poate, datoria lui de onoare ar fi să aparțină și să slujească acestei aristocrații, că, poate, prin faptul acesta , ce i s-a revelat și întruchipat în ființa profesorului său, care, cu toată atitudinea lui blândă și prietenoasă, este din cap până-n picioare un domn, el se apropie de sensul vieții lui, că faptul acesta e menit să-i fixeze țelurile de atins.
După ce fu condus în odaia lui, Knecht se culcă, nu însă numaidecât, deși simțea mare nevoie s-o facă. Seara îl obosise, îi fusese greu și împovărător să-și controleze expresia feței, ținuta, vocea, în așa fel încât băiatul, care-l observa desigur cu atenție, să nu bage de seamă ciudata lui stare, ce se agrava mereu, de oboseală, sau de indispoziție, sau de boală. Cu toate acestea, se pare că reușise. Acum însă trebuia să înfrunte și să biruie acest gol, această indispoziție, această înfricoșătoare senzație de amețeală, această oboseală de moarte, care era totodată și o stare de neliniște; mai întâi trebuia să-i pună diagnosticul și să înțeleagă despre ce e vorba. Nu i-a fost greu să ajungă la un rezultat, deși destul de târziu. Starea lui maladivă nu avea altă cauză, după părerea sa, decât călătoria din acea zi, care-l purtase într-un timp atât de scurt de pe câmpie la o altitudine de vreo două mii de metri. De la cele câteva excursii făcute pe când era foarte tânăr, se dezobișnuise cu șederea la asemenea altitudini, suportase greu această ascensiune rapidă. Va trebui probabil să mai rabde cel puțin o zi sau două acest rău, iar dacă nici atunci nu-i va trece cu adevărat, va trebui să se întoarcă acasă cu Tito și cu menajera, ceea ce va însemna că planul lui Plinio în legătură cu acest încântător Belpunt va fi eșuat. Era păcat, nu însă o nenorocire prea mare.
După ce chibzui la toate acestea, se vâri în pat și-și trecu noaptea aproape fără să doarmă, fie rememorându-și călătoria făcută după plecarea de la Waldzell, fie încercând să-și potolească bătăile inimii și nervii încordați. Se gândi mult și la elevul său, cu plăcere, dar fără a face planuri; i se păru că deocamdată e mai bine să pună frâul acestui mânz nobil și nărăvaș, arătându-i bunăvoință și lăsându-l să se obișnuiască; în cazul lui, graba și constrângerea nu-și aveau locul. Se gândi să-l facă pe Tito treptat, treptat conștient de aptitudinile și puterile lui și, totodată, să hrănească în el acea nobilă curiozitate, acea insatisfacție superioară care dă forță dragostei pentru știință, pentru cele spirituale și pentru frumos. Misiunea era minunată, iar elevul său era nu numai un tânăr talent, ce trebuia trezit și adus în formă; ca unic fiu al unui patrician influent și bogat, era și un viitor conducător, unul dintre cei ce aveau să decidă tiparul social și politic al țării și al poporului, să devină un model și un îndrumător.
Castalia îi rămăsese întrucâtva datoare acestei vechi familii Designori; Provincia nu-l educase cândva destul de temeinic pe tatăl acestui Tito, ce-i fusese încredințat, nu-l făcuse destul de puternic pentru poziția lui grea între lume și spirit, iar prin aceasta nu numai înzestratul și amabilul tânăr Plinio devenise un bărbat nefericit, cu b viață dezechilibrată și rău orânduită, ci și unicul fiu fusese pus în pericol și împins în viitoarea zbuciumului patern. Aici era nevoie de o acțiune care să vindece și să dea o reparație, trebuia să fie ispășit un fel de păcat, iar el era bucuros și i se părea semnificativ că misiunea aceasta îi revenea tocmai lui, nesupusul și aparent renegatul.
De dimineață, când își dădu seama că ai casei s-au pus în mișcare, se sculă, găsi lângă pat un halat de baie pus la îndemână, pe care îl îmbrăcă peste pijamaua ușoară și ieși, așa cum Tito îi arătase în seara din ajun, printr-o ușă din dos a casei, pe culoarul semideschis care lega vila de cabina de baie și de lac.
În fața lui se afla micul lac verde-cenușiu, încremenit, iar dincolo de lac, un înalt povârniș stâncos, abrupt, cu muchia ascuțită, zimțată, decupată pe cerul transparent, verzui, rece al zorilor, dur și înghețat în părțile întunecate de umbră. Dar dincolo de această muchie, se și prevestea soarele gata să apară; lumina lui scânteia ici și colo în așchii minuscule pe colțul ascuțit al unei pietre; aveau să treacă numai câteva minute și soarele se va arăta peste crestele muntelui, inundând lacul și platoul cu lumină. Knecht contemplă cu atenție și concentrare tabloul, a cărui liniște, gravitate și frumusețe se păreau ceva străin și totuși ceva ce-l privea direct și-l avertiza, încă mai intens decât în timpul călătoriei din ajun, el simți forța, răceala și demnitatea acestui univers montan străin, care nu-l întâmpină cu prietenie pe om, nu-t invită în el, abia că-l tolerează. și i se păru straniu și semnificativ că primul său pas în libertatea noii sale vieți în lumea cea mare îl purtase tocmai încoace, în această măreție calmă și rece.
Tito apăru în chiloți de baie, îi dădu magistrului mâna și spuse, arătând spre stânca din față:
― Ați venit tocmai la timp, îndată va răsări soarele. Ah, e splendid aici sus.
Knecht dădu din cap prietenos. Știa de mult că Tito obișnuiește să se scoale devreme, că practică alergările, luptele și excursiile, chiar și ca un protest împotriva ținutei și modului de viață sedentar, nemilităresc și comod al tatălui său, motiv pentru care refuza și vinul. Aceste deprinderi și înclinații aduceau câteodată, ce-i drept, a poză băiețoasă, amintind comportamentul tinerilor ce disprețuiesc cele spirituale ― predispoziția pentru excese părea înnăscută la toți cei din familia Designori ― Knecht însă le socotea salutare și era decis să utilizeze și camaraderia sportivă ca pe un mijloc cu ajutorul căruia să-l câștige pe focosul tânăr și să-i pună frâul. Era un mijloc între altele, nu dintre cele mai importante; muzica, de exemplu, va fi mult mai eficientă. Evident, nu-i trecea prin minte să-l egaleze pe băiat în exercițiile fizice ori chiar să-l întreacă. O simplă participare nevinovată ar fi suficientă pentru a-i arăta tânărului că educatorul său nu e nici un om las, nici unul deprins să clocească la gura vetrei.
Tito privea încordat spre întunecata muchie de stâncă, dincolo de care cerul unduia în lumina zorilor. Acum fulgeră intens o bucățică din spinarea de piatră, întocmai ca un metal incandescent ce a început să se topească; muchia își toci ascuțimea și deveni parcă deodată mai scundă, părea că se lasă în jos, topindu-se, iar din golul incandescent apăru, orbitor, astrul zilei, în aceeași clipă, fața platoului, casa, cabina de baie și malul de dincoace al lacului se luminară, iar cele două ființe, stând în această strălucire puternică, simțiră numaidecât căldura plăcută a luminii. Băiatul, plin de frumusețea sărbătorească a clipei și de simțământul de fericire născut din tinerețea și vigoarea lui, se propti încordat pe picioare și începu să-și miște ritmic brațele, cărora le urmă îndată corpul întreg, ca să celebreze într-un dans entuziast ivirea zilei și să-și exprime acordul intim cu elementele ce tălăzuiau și iradiau în jurul său. Pașii lui zburau cu bucurie spre soarele biruitor, omagiindu-l, se dădeau înapoi cu venerație din fața astrului, brațele desfăcute trăgeau muntele, lacul și cerul către inima lui; îngenunchind părea că salută pământul matern, întinzând brațele în lături, părea că aduce un omagiu apei lacului și că se oferă pe sine însuși, că-și dăruie tinerețea, libertatea, simțul vital înflăcărat ca b jertfă solemnă adusă puterilor naturii. Pe umerii lui bronzați se oglindea lumina soarelui, ochii îi erau aproape închiși, ca să nu orbească, fața tinerească îi era încremenită ca o mască, având expresia unei gravități entuziaste, aproape fanatice.
Magistrul era și el captivat și emoționat de spectacolul sărbătoresc al începutului de zi în singurătatea acestui tăcut univers stâncos. însă mai mult decât priveliștea îl captiva și-l înlănțuia evenimentul omenesc ce se desfășura în fața ochilor săi ― dansul solemn prin care elevul său saluta dimineața și soarele, ceremonialul care-l înălța pe băiatul acesta nevârstnic, capricios, până la atitudinea gravă a unui preot, slujind la altar și care-i dezvăluia lui, spectatorului, înclinațiile, aptitudinile și pornirile cele mai profunde și cele mai nobile ale acestuia, punându-le în lumină tot așa de brusc, de strălucitor și de revelator, cum apariția soarelui desferecase și luminase valea rece, întunecată din jurul lacului. Tânărul îi apăru încă mai viguros și mai plin de însemnătate decât îl socotise până acum, dar și mai dur, mai inaccesibil, mai străin de cele spirituale, mai păgân. Acest dans solemn ca la celebrarea unui sacrificiu, străbătut de ardoarea lui Pan, era mai elocvent decât fuseseră cândva cuvântările și versurile tânăru-lui Plinio, îl înălța cu câteva trepte mai sus, dar îl și făcea să apară mai străin, mai inabordabil, mai surd la chemarea cuiva.
În ceea ce-l privea, băiatul fusese cuprins de entuziasm fără să știe ce se întâmplă cu el. Nu executa un dans cunoscut, dansat sau imaginat de el altădată; nu era un ritual în cinstea soarelui și a dimineții, pe care să-l fi născocit mai demult și a cărui practicare să fi fost pentru el ceva familiar; așa cum avea să-și dea seama ceva mai târziu, la dansul său, când fusese parcă posedat de o putere magică irezistibilă, contribuiseră nu numai aerul de munte, soarele, dimineața și senzația de libertate, ci și, în egală măsură, presentimentul că viața lui tânără va urca o nouă treaptă și va cunoaște o schimbare, ivite în persoana pe cât de prietenoasă, pe atât de venerabilă a magistrului, în acest ceas al dimineții, destinul și sufletul tânărului Tito captară atâtea ecouri, încât, distingându-se între o mie altele, va rămâne un ceas de înălțare, solemn și sacru. Fără să știe ce face, liber de orice înclinare critică și de orice suspiciune, băiatul a săvârșit ceea ce i-a cerut momentul sufletesc, și-a dansat cucernicia, s-a închinat soarelui, și-a mărturisit în mișcările și gesturile pline de dăruire bucuria, încrederea în viață, evlavia și venerația, cu mândrie și supunere totodată a adus ca jertfă, dansând, soarelui și zeilor propriu-i suflet pios și, nu mai puțin, pe omul acesta admirat și temut, pe înțeleptul și muzicianul, pe maestrul jocului magic, venit din sfere tainice, pe viitorul său educator și prieten.
Toate acestea, asemeni beției de lumină a răsăritului de soare, au durat numai câteva minute. Emoționat, Knecht a privit spectacolul uimitor, în cuprinsul căruia elevul său a trăit o adevărată schimbare la față și i s-a dezvăluit, arătându-i-se nou și străin și pe de-a-ntregul asemeni cu dânsul. Amândoi se aflau pe cărarea dintre casă și cabină, îmbăiați de belșugul de lumină revărsată dinspre răsărit, profund emoționați de vârtejul celor tocmai trăite, când Tito, abia terminând ultimul pas al dansului, trezindu-se din beția fericirii și rămânând încremenit ca un animal surprins în jocul lui solitar, își dădu seama că nu e singur, că nu numai că a trăit și a făptuit ceva neobișnuit, ci și că a avut un spectator. Cu iuțeala fulgerului, el dădu urmare celei dinții idei, care-i îngăduia să iasă din situația ce i se păru deodată periculoasă și jenantă și care trebuia să spulbere violent vraja acestei clipe stranii ce-l înlănțuise cu totul.
Dădu chipului său, până atunci rigid ca o mască și fără vârstă, o expresie copilăroasă și cam nătângă, ca a cuiva trezit brusc din somn, se legănă puțin din genunchi, îndreptă o privire stupid-mirată spre profesor, întinse deodată cu o mișcare rapidă brațul drept, ca și cum i-ar fi venit în minte ceva important ce era cât pe-aci să uite, arătând cu gestul spre malul de dincolo, aflat, ca și jumătate din lățimea lacului, încă sub umbra groasă pe care masivul stâncos biruit de razele dimineții o aduna treptat spre baza lui, îngustând-o mereu.
― Dacă înotăm repede, strigă el iute, cu o ardoare băiețească, putem ajunge pe malul celălalt înaintea soarelui.
Cuvintele abia fuseseră azvârlite, parola unei întreceri de înot cu soarele abia fusese dată, că Tito, cu un elan puternic, și dispăruse cu capul înainte în lac, ca și cum i s-ar fi părut, din orgoliu sau din jenă, că nu poate s-o șteargă din loc destul de repede, pentru a face uitată, printr-o acțiune energică, scena solemnă dinainte. Apa țâșni în aer și se închise deasupra lui, peste câteva clipe capul, umerii și brațele îi apărură din nou și rămaseră vizibile pe oglinda albastră-verzuie, îndepărtându-se repede.
Când ieșise pe malul lacului, Knecht nu avusese nicidecum de gând să facă baie și să înoate, îi era prea frig, iar după noaptea pe care o petrecuse pe jumătate bolnav ar fi fost și mai puțin recomandabil. Acum însă, sub soarele acesta frumos, îmboldit de cele tocmai văzute, poftit și chemat camaraderește de învățăcelul său, găsi riscul mai puțin înfricoșător. Mai mult încă se temea că tot ceea ce urnise și făgăduise acest ceas de dimineață se va duce la fund și va pieri din nou dacă îl va lăsa singur și-l va dezamăgi pe băiat, refuzând dintr-o rațiune rece și matură această încercare a puterilor. Senzația de nesiguranță și slăbiciune pe care i-o provocase rapida ascensiune a muntelui îl îndemna desigur la prudență, dar poate că indispoziția putea fi învinsă tocmai prin constrângere și printr-un asalt violent. Chemarea fu mai puternică decât avertismentele, voința mai tare decât instinctul, își scoase în grabă ușorul halat de dimineață, trase adânc aer în piept și se aruncă în apă în același loc în care se cufundase elevul său.
Lacul, alimentat de topirea ghețarilor și prielnic chiar sub arșița verii numai pentru cei foarte căliți, îl primi cu o răceală de gheață, tăioasă, ostilă. Se așteptase la un fior strașnic, nu însă la această răceală îngrozitoare, care-l învălui de jur împrejur ca o văpaie de flăcări și, după o clipă de clocot fierbinte, începu să-i pătrundă iute în tot corpul. După săritură, ieși repede la suprafață, îl revăzu pe Tito care înota în fața lui cu un mare avans, se simți crunt încolțit de răceala glacială, de sălbăticia și vrăjmășia apei, dar continua să creadă că dă bătălia pentru micșorarea distanței, pentru atingerea țintei concursului de înot, pentru stimă și camaraderie, pentru sufletul băiatului, când el și lupta în realitate cu moartea, care i se înfățișase și, îmbrățișându-l, se luase cu el la trântă. îi făcu față luptând din răsputeri, atât cât îi mai bătu inima.
Tânărul înotător privise de mai multe ori înapoi și constatase cu satisfacție că magistrul îl urmase în apă. Acum își aruncă din nou ochii spre acesta, nu-l mai zări, fu cuprins de neliniște, iscodi iar fața lacului, strigă, se întoarse și înotă în grabă, să-i vină în ajutor. Nu-l mai găsi și-l căută pe cel cufundat, înotând și dându-se la fund, până când, în răceala cumplită, i se secătuiră și lui puterile.
Amețit, cu răsuflarea tăiată, ajunse în cele din urmă pe mal, văzu halatul de baie aruncat pe jos, îl ridică și începu să-și frece mecanic cu el corpul și membrele, până când pielea amorțită i se încălzi din nou. Se așeză pe mal în bătaia soarelui, ca orbit, rămase cu ochii holbați spre apa a cărei față albastră-verzuie și rece îl privea acum straniu de goală, de străină și rea, se simți copleșit de nedumerire și de o jale profundă, până când, o dată cu dispariția epuizării fizice, deveni conștient de ceea ce se întâmplase și groaza puse stăpânire pe el.
O, vai, gândi el copleșit de oroare, eu sunt vinovat de moartea lui! Și abia acum, când nici apărarea mândriei, nici rezistența nu mai aveau nici un rost, băiatul simți în durerea inimii lui înspăimântate cât de mult îl și îndrăgise pe acest bărbat. Iar în timp ce, împotriva tuturor argumentelor contrarii, se simțea copărtaș la vina morții maestrului, avu, cu un fior sfânt, presimțirea că această vină îl va schimba pe el însuși și-i va schimba viața, va pretinde de la el ceva mult mai mare decât își ceruse sieși vreodată până atunci.



SCRIERILE POSTUME ALE LUI JOSEF KNECHT


POEZIILE DIN VREMEA ȘCOLII ȘI A STUDENÞIEI

Tânguire

N-avem odihnă. Lunecând prin vad,
Străbatem forme ca un râu, supuși:
Prin zi și noapte, paradis și iad
De setea de a fi suntem conduși.

Si astfel umplem forme iar și iar,
Nici una nu ni-i țară, fericire, jug,
Mereu pe drum, cu soartă de homar,
Nu coacem pâine, n-avem lan și plug.

Nu știm nicicum ce-n ceruri ne-a fost scris,
Se joacă Dumnezeu cu noi neîncetat,
Cel mut și orb nu știe plâns și râs,
Nu-i pus în lanțuri, nici stigmatizat.

Să dăinuim! Să-ncremenim granit!
Aceasta ni-i dorința necurmată,
Dar teama noastră nu va lua sfârșit,
N-om poposi pe cale niciodată.

Întâmpinare

Naivii toți și cei cu chibzuială
De îndoieli, ca noi, n-au nici habar.
Ca-n palmă-i lumea, ne declară clar,
Și adâncimea, simplă flecăreală.
Căci dacă-n astă lume ar fi fost
Dimensiuni mai multe decât două,
Cum te-ai simți biet om la adăpost?
Cum ne-ar fi traiul fără grijă nouă?
Deci, pentru-a fi în pace totdeauna,
Din trei dimensiuni să ștergem una.
De-i respectăm pe cei cuminți și-al lor folos,
Și-adâncul e ceva primejdios,
Atunci dimensiunea-a treia-i de prisos.

Dar tainic ne e dor...

Cu grație de arabescuri fine,
A noastră viață pare să-nconjoare
În danț de basm nimicul pentru care
Îți vinzi prezentul, te jertfești pe tine.

Splendidă joacă și minune vie,
Gingașă ca zefirul și curată,
Adânc sub crusta-ți veselă se-arată
Un vis de sânge, noapte, barbarie.

În gol se-nvârte viața mai departe,
Nesilnicită, și-are jocu-n fire,
Dar tainic ne e dor de-nfăptuire,
De procreare, suferință, moarte.

Litere

Luăm pana câteodată și-ntr-o doară
Așternem semne-n șir pe albe foi,
Pentru oricine, spusa lor e clară,
Un simplu joc, codificat de noi.
Dar un sălbatic sau un om din lună
Aceste mâzgăleli de le-ar privi,
O lume neștiută și nebună
Din scrisul colțuros l-ar iscodi.
Ca în panopticum i-ar sta-nainte
Un A și B cu chip de om sau lup,
În zvârcoliri ori adăstând cuminte,
Un ochi, o limbă, mâini, picioare, trup,
O urmă pe zăpadă i-ar părea,
Ar pătimi și ar zbura cu ea.
și tot ce nasc puterile naturii
în negre semne ar lua ființă,
Ar luneca-n podoaba scriiturii,
Iubire ar zări, și suferință.
Ar râde, ar plânge, uluit de ele.
Căci dincolo de-a scrisului zăbrele
întreaga lume-n oarba ei mișcare
Pășind, pitică, într-o închisoare
I-ar apărea ca-n vrajă micșorată,
În semne ce aidoma arată,
Că veselie, chinuri, moarte, viață
Tot una par și au aceeași față...
Pân’ la sfârșit, sălbaticul deodată
Ar scoate-un răcnet și, de jar aproape,
Lovindu-și fruntea-n rugă murmurată
Ar da pe foc hârtia blestemată.
Și poate că atunci, cu somnu-n pleoape,
Simți-va că nimicul lumii scunde
Ca un coșmar se-ntoarce în neștire,
Parcă sorbit de-o țară de neunde ―
Și, surâzând, își va veni în fire.

Citind un filozof vechi

Ce-a fost până mai ieri un gând ales,
De-un veac înnobilat și-n floare,
Deodată-i veșted, stins, neînțeles,
Asemeni unei partituri din care
S-au șters diezi și chei; s-a prăbușit
Castelul zguduit din temelie,
Se pierde trist, ca într-un gângăvit,
Ce tu credeai eternă armonie.
La fel, un drag și admirat obraz,
Bătrân și alb, în cute se boțește,
Iar duhu-i luminos și-atât de treaz
Agonizează trist, se ofilește.
Și-un simțământ ce te urca în slavă,
Abia născut, e retezat în zbor,
De mult de-un gând ți-e inima bolnavă
Că toate-n lume putrezesc și mor.
Ci totuși peste leșuri și duhoare
Se-nalță, dureros, dar cu putere
A spiritului faclă arzătoare;
învinge moartea și în veci nu piere.

Ultimul jucător cu mărgele de sticlă

Þinând în mână jocul colorat,
Stă ghemuit, iar țara-n lung și-n lat
După război și ciumă e-n ruine,
Iar printre iederi zumzăie albine.
Trudită pace-n stihuri de psaltire
Răsună stins peste bătrâna fire.
Moșneagul stă mărgele numărând,
Albastră-i una, albă alta-n șir,
și mari și mici alege după rând.
Le-așază-n cerc, ca pentru joc, pe fir.
A fost cândva maestru în simboluri,
Artist dotat și poliglot a fost,
și lumea a știut-o pe de rost,
dar faima lui răzbise pân’ la poluri,
Colegi avea, și-nvățături da multe.
Acum, bătrân, căzut, însingurat,
Nici un școlar nu vine să-l asculte,
Nu-l cheamă nici un meșter la duel;
S-au dus, și templele s-au spulberat,
și școli și cărți pieriră. Numai el
Printre ruine stă cu jocu-n mână,
Aceste ieroglife-n sens bogate
Cândva sunt astăzi doar pestrițe cioburi.
Maestrului îi scapă, deșirate,
Și pier, amestecându-se-n țărână...

La o tocată de Bach

Domnește bezna... Liniște din veci...
O rază scăpărând în norii reci
Adâncul lumii îl arată viu,
Creează spații, și-n lumini solare
Dă la iveală creste, culmi, ponoare,
Pământul dur și-un aer siniliu.
Chemând la viață nenăscutul plod,
Trezește raza lupta și rodirea:
Cu spaimă lumea arde în văpăi.
Sămânța de lumină ce-a căzut în văi
Preschimbă rânduind, e preamărirea
Acestei vieți și-a razei ce-a dat rod.
Și-naintând, sub lamura credinței,
Sădește în creata omenire
Al Tatălui ceresc sublim avânt.
Devine chin și bucurie, grai și cânt,
Boltește lumea-n dom al biruinței,
E faptă, duh, e luptă și iubire.

Un vis

În biblioteca unei mânăstiri
Din munți, mă-ngăduiră, singur, frații.
Era-n amurg, cu molcome sclipiri
Pe toți pereții, mii de încrustații
La șir, pe pergamente mă-ncântară.
Din raft, o primă carte trag afară,
Uimit și foarte curios citesc:
Spre cvadratura cercului un ultim pas.
Eu tomul ăsta ― îmi zisei ― din mâini nu-l las.
O altă carte-n quarto, aurie,
Mărunt, pe-al ei cotor de piele scrie:
Adam mâncat-a și alt fruct ceresc.
Din care pom? Din cel al vieții doară.
O fi Adam etern? Deci astă-seară
Nu în zadar venii aici. Și altă carte
Scânteie minunată, de departe,
Un curcubeu, cu litere-nflorite
De mâna unui meșter zugrăvite:
Culori și tonuri corespunzătoare.
Arată cum nuanță și culoare
Își află un răspuns în melodie.
Ce coruri de culori, ce-armonie
Mă fermecară! Și-mi trecu prin minte:
Aici e raiul cărților, firește,
Iar fiece volum mi-o dovedește;
La tot ce-am vrut să știu cândva în viață,
La tot ce-am căutat, aflu povață,
Pâini coapte și fântâni la orice pas.
Căci orice tom priveam întrebător, grăbit,
Purta pe scoarță titlul mult dorit,
Făgăduind răspunsuri la șarade;
Puteai să ieși din orișice impas,
S-ajungi la miezul orișicărei roade,
Pe care de când lumea cărturarul
L-a tot visat și l-a râvnit școlarul.
Știința, poezia, dintr-o filă,
Își arătau profundul sens curat,
Probleme, întrebări de rezolvat
Și chei și vorbe își găseau, cea mai subtilă
Esență-a spiritului sta păstrată
În aste minunate cărți de vis,
Iar cheile cu care-ai fi deschis
A tainelor de orice fel lăcată
Sta la-ndemână în vrăjitul ceas.
Deci, curios, cu mâini tremurătoare
Am pus pe masă-o carte oarecare
Și magicele slove descifrai,
Precum în vis ades dezlegi deodată
Vreun semn ce de niciunde nu-l știai,
Și într-o clipă bolta înstelată
M-a smuls spre ea, ca-n lumi de zodiace;
În juru-mi se ciocneau cu dușmănie
Și iar se contopeau în bună pace
Tot ce această omenire știe
Și-n mii de ani popoarele aflară,
Sau în imagini își închipuiră.
Din vechi simboluri, gânduri iar și iară
Noi întrebări în față-mi se iviră,
Așa că într-un ceas sau o clipită
Al omenirii drum din nou îl parcurgeam
Și vechea-nțelepciune-ntinerită
Cu înțelesul ei mi-o însușeam.
Citeam, și scriitura desenată
Se împletea, se desfăcea îndată,
Se așeza în șir pe cer, ca-n pagini,
Și, frântă iar, se aduna-n imagini,
Caleidoscop de chipuri învestite
Cu chei și înțelesuri inedite.
Într-un târziu, orbit de-acestea toate,
Privirea ridicându-mi de pe foi,
Văzui că-n vasta sală eram doi.
Întors spre cărți, bibliotecarul poate,
Un serios și harnic bătrânel,
Lucra la tomurile lui în grabă.
Ce-o fi făcând ― mă-ntreb ― cu-atâta zel?
Voiam să știu neapărat ce treabă
Avea de săvârșit. Și-l văd că ia
Cu mâna-i de moșneag o carte grea,
O saltă ușurel spre ochi, citește
Ce-i scris pe ea și-apoi, suflând o dată
Cu buze albe, titlul aburește ―
Ce titlu și ce carte minunată! ―
Îl șterge-ncet c-un deget, surâzând,
Și scrie-n loc un altul, nou, cu care
Cel vechi n-avea nicicum asemănare,
Și-așa luă tomurile rând pe rând,
Punând un titlu nou la fiecare.
Nimic nu pricepeam, mă copleșea uimirea
Și-ntr-un târziu mi-am reîntors privirea
Spre cartea mea deschisă înainte,
Abia-ncepută și pulsând de viață,
Dar tot ce mă-ncântase dispăruse,
Pieriseră imagini și cuvinte,
Se-mprăștiase lumea de simboluri,
Iar sensul ei se risipise-n goluri,
Se tot rotea, se tulbura ca-n ceață
Și-n locul ei nu rămânea decât
Un pergament cu fața de cenușă.
Pe umăr mă atinse cineva,
Mă-ntorc, bătrânul arhivar era.
Cum mă ridic, el ia surâzător
Volumul meu, și-n vreme ce-un fior
Mă-ngheață, cu un deget, ușurel,
El șterge tot; pe pielea fără pete
Așterne-un titlu nou, reia dilemele
Străvechi și, rezolvând toate problemele,
Silabisind le scrie pe-ndelete.
Apoi, tăcut, și tom și pană ia cu el.

Îndatorire

Cucernici crai vegheară cu dreptate,
La început, ca omul muritor
Să taie-n tihnă brazdă pe ogor,
S-aducă jertfe, cumpătat în toate.

Pe-atunci cu toții adorau puterea
Ce cumpănește sori și luni pe cer,
Cu-ntruchipări ce nu cunosc durerea
Și, luminoase-n veci, nicicând nu pier.

S-a stins de mult preasfânta dinastie,
Iar muritorii singuri au rămas,
Într-un vârtej de patimi și-n impas,
Împinși arazna, fără pioșie.

Dar dorul dup-un trai cinstit nu moare
Și-avem îndatorirea pe pământ
Prin jocul de simboluri și prin cânt
Să ținem treaz ăst vis de înălțare.

Și, poate, noaptea se va risipi,
Și, poate, altă eră va să vie,
Când iară zeul soare va domni,
Ofrandele primind cu bucurie.

Baloane de săpun

Ani îndelungi de cugetare pune
Bătrânul învățat în al său op
Și, ca-ntr-un joc, din dulcea-nțelepciune
Anină-n ramuri veștede un strop.

Studentul plin de zel și-nflăcărat
Arhive răscolește și anale,
Însuflețindu-și lucrul avântat
Cu gânduri tinerești și geniale.

C-un pai, un băiețaș înalță-n zbor
Baloane de săpun, pestrițe stele,
Și ca un psalm măreț, strălucitor
Baloanele duc sufletu-i cu ele.

Tustrei, moșneag, student și băiețel,
Din vălurile Mayei țes vrăjite
Minuni de vis atât de felurite,
Dar fiecare vis adună-n el
Lumina cea din veci, zâmbind la fel.

După o lectură din „Summa contra Gentiles"

Cândva un trai mai drept a fost se pare,
Mai bună lumea, mințile mai clare,
A ști-nsemna să faci filozofie.
Acei bătrâni trăiau cu voioșie,
Cum de la Plato-i știm, de ia chinezi
Și-n tomurile vechi, uimit, îi vezi ―
De câte ori pătruns-am cu sfială
În Summa vastă, ca-ntr-o catedrală,
Ne-a-ntâmpinat o lume-ndepărtată
De dulce adevăr și preacurată:
Un spirit luminos stăpân pe firea-ntreagă
Pe Dumnezeu de om, pe om de cer îl leagă
Frumosul, legea și orânduirea
Întregului îi dau desăvârșirea.
Noi ce-am venit în era mai târzie
Părem sortiți la luptă, pribegie,
La îndoieli și ironie-amară,
Trudiți de nostalgii ca de-o povară.
Dar, poate, pentru cei ce or să vină
Și noi s-avem o față mai senină,
Ca niște înțelepți privind spre astre,
Căci corul încălcat al vieții noastre
Până la ei se va preface-n armonie
Și-n mit impasul, trista bătălie.
Iar cel ce-acum deloc nu crede-n el,
Purtând în suflet deznădejdea grea,
Va deveni cu vremea un model
Pe care tinerii îl vor urma;
Și cel ce azi în îndoieli se zbate
Invidiat odată fi-va, poate,
Ca unul ce-a trăit netemător
În raiul unui veac surâzător
Și care fericit ca pruncii fu.
Căci și în noi, ca-n orice ev, trăiește
Eternul spirit ce ne înfrățește:
El dăinuie mereu, nu Eu și Tu.

Trepte

Cum tot ce-i tânăr și-nflorit apune
Îmbătrânind, așijderea oricare
Virtute, vârstă sau înțelepciune
La vremea ei dă-n floare, apoi piere.
Oricând rostește viața vreo chemare,
Al nostru suflet, gata de-nnoire,
Cu eroism și fără de durere
Pătrunde-n lumea cea necunoscută.
În orice început, e-o vrajă peste fire,
Ne apără și să trăim ne-ajută.

Un spațiu să schimbăm cu celelalte,
Și nici o vatră nu ne fie dragă;
Al lumii duh în lanțuri nu ne leagă,
Ci vrea din treaptă-n treaptă să ne salte.
De-om poposi în vreun ungher al vieții,
Vom picoti sub coaja de rugină;
Doar cel ce-o ia la drum prin valul ceții
Se mântuie de lene și rutină.
Și, cine știe, chiar și-a morții coasă
Noi spații largi în față ne-o desface,
Chemarea vieții-n veci de veci nu tace...
Hai, inimă, la drum și fii voioasă!

Jocul cu mărgele de sticlă

Pioși, a universului cântare
Și muzica maeștrilor îndată
Vom asculta, poftind la sărbătoare
Mari spirite din era minunată.
Formulele cu sens adânc și tainic
Precum o vrajă-n slăvi ne va sui,
Furtuna, infinitul, viața trainic
S-or închega în clare-alegorii.
Răsună-n ele limpezi lumi celeste,
Să le slujim e-al vieții noastre har;
Nu poți să cazi din cercurile-aceste
Decât în sfântul lor focar.





CELE TREI BIOGRAFII


Aducătorul de ploaie

S-a întâmplat acum câteva mii de ani, iar stăpânirea se afla în mâna femeilor: în gintă și în familie, mamele și bunicile erau acelea cărora li se acorda venerație și ascultare; la naștere, o fetiță avea mult mai mare preț decât un băiat.
În sat trăia o străbunică, în vârstă de o sută de ani sau mai mulți, cinstită și temută de toți ca o regină, deși, de când își aduceau aminte oamenii, rareori mai mișcase im deget sau rostise un cuvânt. Adesea, ea ședea în fața intrării colibei sale, înconjurată de un alai de rude ce-o slujeau, iar femeile din sat veneau să-i arate cinstire, să-i povestească despre ale lor, să-i prezinte copiii și să-i ceară să le dea acestora bine-cuvântarea; veneau neveste însărcinate și o rugau să le atingă pântecele și să pună un nume pruncului așteptat. Străbunica punea uneori mâna, alteori numai înclina sau clătina capul, ori rămânea nemișcată. Cuvinte rostea rareori; nu făcea altceva decât să fie acolo; era acolo, ședea și domnea, ședea și-și purta părul alb-gălbui în șuvițe subțiri căzute în jurul chipului nobil, pergamentos, cu priviri pătrunzătoare, ședea și primea omagii, daruri, rugăminți, vești, informații, plângeri, ședea și era cunoscută tuturor ca mamă a șapte fiice, ca bunică și străbunică a numeroși nepoți și strănepoți, ședea și purta în trăsăturile feței cu zbârcituri adânci și înapoia frunții oacheșe înțelepciunea, tradiția, justiția, datinile și onoarea satului.
Era într-o seară de primăvară noroasă, când întunericul se lăsase devreme, în fața colibei de lut a străbunei ședea nu ea însăși, ci fiica ei, care era doar ceva mai puțin înțeleaptă și demnă decât ea și cu foarte puțin mai tânără decât dânsa. Ședea și se odihnea, așezată pe pragul ușii, un bolovan neted, acoperit pe vreme rece cu o blană, iar ceva mai departe, afară, stăteau în semicerc, ciuciți pe jos, pe nisip sau pe iarbă, câțiva prunci și câteva femei și câțiva băieți; aceștia se ghemuia u aici în fiecare seară, când nu ploua sau nu se lăsa înghețul, fiindcă voiau s-o asculte pe fiica străbunicii istorisind povești sau cântând scurte cântece.
Mai înainte, lucrul acesta îl făcuse străbunica însăși, acum însă era mult prea bătrână și închisă în ea, așa că în locul ei se cinchea acolo și povestea fiica cea mai ân vârstă, care, precum preluase poveștile și cântecele toate de la străbună, tot așa îi moștenise vocea , înfățișarea, demnitatea calmă a ținutei, a mișcărilor și a felului de a vorbi, iar cei mai mici dintre ascultători o cunoșteau mult mai bine pe dânsa decât pe mama ei și aproape că nici nu mai știau că bătrână aceasta, rostind poveștile și vorbele înțelepte ale gintei, ținea locul alteia. Serile, gura ei devenea izvorul celor vrednice de știut, sub părul ei alb păstra comoara gintei, înapoia frunții bătrâne ușor încrețite își aveau sălașul amintirea și spiritul așezării. Dacă vreunul știa ceva și cunoștea zicale sau povești, ei i le datora, în afară de ea și de străbună, ginta mai avea un singur știutor, care însă rămânea ascuns, un bărbat misterios și foarte tăcut, omul care schimba vremea sau aducătorul de ploaie.
Printre ascultători ședea ciucit și băiatul Rnecht, iar lângă el o fetiță, numită Ada. Această fetiță îi era dragă, o însoțea și o apăra adesea, nu propriu-zis din iubire ― de așa ceva încă nu știa nimic, el însuși era încă un copil ―, ci pentru că era fata aducătorului de ploaie. Pe el, aducătorul de ploaie, Knecht îl venera și-l admira foarte mult, ca pe nimeni altul și îndată după străbună și fiica ei. Dar acestea erau femei. Lor puteai să le arăți toată cinstirea, puteai să le știi de frică, dar nu puteai să-ți vâri în cap și să dorești a ajunge ceea ce erau ele. Aducătorul de ploaie era un bărbat care se cam ținea deoparte, nu era ușor pentru un băiat să ajungă în preajma lui; trebuia să urmezi căi ocolite, iar o asemenea cale spre aducătorul de ploaie o găsise Knecht în grija pe care i-o arăta copilei acestuia. Cât de des cu putință se ducea s-o ia de la coliba oarecum izolată a tatălui ei, ca să se așeze seara în fața sălașului bătrânei și s-o asculte povestind, după care o însoțea din nou acasă. Așa făcuse și astăzi și sta ghemuit lângă ea, în ceata întunecată, și asculta.
Bătrână povestea acum despre satul vrăjitoarelor. Ea istorisea:
― Uneori trăiește în câte un sat o femeie de un soi rău care nu nutrește gânduri bune față de nimeni. Ale mai multe dintre muierile astea nu fac copii. Câteodată, una din astea e așa de a naibii, că satul nu mai vrea să aibă cu dânsa nici în clin, nici în mânecă. Atunci muierea e luată noaptea și, după ce bărbatu-său a fost legat fedeleș, e snopită în bătaie cu nuielele, pe urmă alungată departe prin păduri și prin mlaștini, afurisită cu un blestem și lăsată acolo. După asta, bărbatul e dezlegat, iar dacă nu-i prea bătrân își poate lua altă nevastă.
Cea izgonită însă, dacă nu crapă, hoinărește prin codri și prin mlaștini, deprinde limba fiarelor și, după ce-a rătăcit și-a pribegit multă vreme, nimerește într-o bună zi într-un sătuleț numit Satul vrăjitoarelor. Acolo s-au strâns toate muierile rele alungate de prin sate și și-au înjghebat un sat al lor. Astea trăiesc acolo, pun la cale fel de fel de răutăți și fac vrăji, mai cu seamă le place să ademenească copiii din satele cinstite, fiindcă ele n-au avut prunci, iară când un copil s-a rătăcit prin pădure și nu se mai întoarce niciodată acasă, atunci poate că nici nu s-a înecat în mlaștină, nici nu l-a sfârtecat vreun lup, ci a fost momit pe-o cale greșită de vreo cotoroanță și dus de ea în Satul vrăjitoarelor. £e vremuri, când eu eram încă micuță și bunică-mea a mai bătrână din sat, o fetiță s-a dus cu alții după afine și, în timp ce culegea boabele, a doborât-o osteneala și a adormit; era de-o șchioapă, ferigile au ascuns-o cu totul, iar ăilalți copii s-au dus mai departe și n-au băgat de seamă și abia după ce s-au întors în sat și se lăsase seara au văzut că fetița nu mai era cu ei. Au fost trimiși numaidecât flăcăii, ăștia au căutat-o și au strigat-o prin pădure până s-a făcut de-a binelea noapte, apoi s-au întors și ei, fără s-o fi găsit. Micuța, după ce se săturase de somn, a plecat mai departe și tot mâi departe în codru. Și cu cât se simțea mai înfricoșată, cu atât fugea mai repede, numai că de mult nu mai știa unde se află, așa că s-a tot îndepărtat de sat, până acolo unde nu mai fusese nimeni. La gât, fetița purta un colț de mistreț aninat de un fir de rafie, dăruit de tată-său care-l adusese cu el de la vânătoare și-l bortelise cu o așchie de piatră, ca să treacă prin găurică rafia, după ce mai întâi fiersese de trei ori dintele m sânge de mistreț și rostise și niște descântece potrivite, iară cine purta la el un dinte ca ăsta era la adăpost de orișice vrajă. Acu, uite că dintre copaci iese la iveală o femeie, asta era vrăjitoare, face ochi dulci și zise:
„Bună vremea, copilaș drăgălaș, te-ai rătăcit? Hai cu mine să te duc acasă."
Copila s-a dus cu ea. Numai că și-a adus aminte de ce-i spuseseră mumă-sa și tată-său: să nu cumva să arate vreunui străin colțul de mistreț, și așa, tot mergând, a desfăcut pe nevăzute dintele de firul de rafie și l-a vârât în cingătoare. Străina a tot gonit cu fetița ceasuri întregi, se și înnoptase când au ajuns în sat, dară nu era nicicum satul nostru, era Satul vrăjitoarelor.
Acolo, copila a fost zăvorită într-un coteț întunecos, și vrăjitoarea s-a dus în coliba ei să se culce. De dimineață, vrăjitoarea zise:
„N-ai cumva un colț de mistreț la tine?"
Copila dete un răspuns: nu, a avut firește unul da l-a pierdut prin pădure, și arătă la gât legătura din rafie, de care nu mai atârna nici un din te. Atunci cotoroanța aduse o oală de piatră, plină cu pământ, și în pământ creșteau trei buruieni. Fetița se uită la buruieni s i întrebă ce-i cu ele. Vrăjitoarea arătă întâia buruiană și zise:
„Asta-i viața maică-ti."
O arătă pe a doua și zise:
„Asta-i viața lui tată-tău."
Apoi o arătă pe a treia și zise:
„Iar asta e viața ta însăți. Câtă vreme buruienile astea or fi verzi și-or crește, o să fiți" cu toții în viață și sănătoși. Când s-o vesteji vreuna, atunci se îmbolnăvește ăi a cărui viață o arată, bacă e smulsă vreuna, așa cum o să smulg eu acu una, ăla a cărui viață o arată moare.
Vrăjitoarea prinse cu degetele buruiana care arăta viața tatălui copilei și începu să tragă de ea, și când o săltă nițel din pământ și putu să se vadă o bucățică din rădăcina albă, buruiana scoase un oftat adânc...
La aceste vorbe, fetița de lângă Knecht sări în picioare, ca muscată de un șarpe, scoase un țipăt și o luă la goană, de-i sfâniau călcâiele. Se luptase îndelung cu spaima pe care i-o pricinuise povestirea, acum nu mai putuse să se stăpânească. O femeie bătrână izbucni în râs. Alți ascultători mai că nu erau mai puțin înfricoșați decât micuța, dar își ținură firea și rămaseră pe loc. Knecnt insă, cum se trezi bine din visarea în care-l scufundase povestea și din spaimă, se ridică și el și o luă la fugă după fetiță. Bătrână își continuă istorisirea.
Coliba aducătorului de ploaie se afla lângă iazul satului, într-acolo o căută Knecht pe cea care fugise, încercă s-o momească să vină la el, cu murmure, lălăieli și zumzăieli liniștitoare, ademenitoare, îndulcindu-și și tărăgănându-și vocea, ca s-o încânte, cum fac femeile când cheamă găinile.
― Ada, striga el și cânta, Ada, Adalina, vino-ncoa. Ada, nu-ți fie teamă, sunt eii, Knecht.
Așa repetă el ca o melopee iar și iară, până când, mai înainte de a o fi auzit sau văzut, îi simți dintr-o dată mânuța moale vârându-se în a lui. Stătuse pe marginea drumului, cu spatele rezemat strâns de peretele unei colibe și-l așteptase din clipa în care chemarea lui ajunsese până la ea.
Răsuflând ușurată, se lipi de el, care i se părea mare și puternic și aproape un bărbat.
― Þi-a fost frică, da? o întrebă el. Nu trebuie să-ți fie, nu-ți face nimeni nimic, la toți le e dragă Ada. Hai, să mergem acasă.
Fetița tot mai tremura și scâncea nițel, dar începuse să se liniștească și porni cu el, plină de recunoștință și încredere.
Prin ușa colibei licărea o lumină roșie slabă, înăuntru aducătorul de ploaie sta încovoiat în fata vetrei, printre șuvițele de păr ce-i atârnau sclipeau străluciri roșii, omul ațâțase focul și fierbea ceva în două ulcele. Mai înainte de a intra cu Ada, Knecht se iți câteva clipe de afară, plin de curiozitate; își dădu seama numaidecât că pe vatră nu se fierbea mâncare, asta se făcea în alte oale, și-apoi era și mult prea târziu pentru așa ceva. Dar aducătorul de ploaie fi și auzise:
― Cine-i la ușă? strigă el. Hai intră! Tu ești, Ada? Puse niște capace pe micile oale, le înconjură cu un morman de jar și cenușă și se întoarse.
Knecht tot trăgea cu coada ochiului spre misterioasele oale, era stăpânit de curiozitate, de venerație și neliniște, ca întotdeauna când pășea pragul acestei colibe. Intra aici ori de câte ori putea, căuta fel de fel de prilejuri și pretexte s-o facă, însă de fiecare dată îl încerca acest simțământ pe jumătate voluptuos, pe jumătate anxios de ușoară stinghereală, în care curiozitatea lacomă și bucuria luptau cu spaima. Bătrânul trebuia să fi văzut totuși că băiatul îl urmărea de multă vreme și că apărea în apropiere, oriunde bănuia că l-ar putea găsi, călcându-i pe urme ca un vânător, arătându-se, fără o vorbă, gata să-l slujească și să-i țină tovărășie.
Turu, aducătorul de ploaie, îl privi cu ochii lui sclipitori de pasăre de pradă.
― Ce cauți tu aici? îl întrebă rece. Nu e un ceas potrivit ca să calci pragul unor colibe străine, băiete.
― Am adus-o acasă pe Ada, meștere Turu. A fost la străbuna, am ascultat-o istorisind povești, despre vrăjitoare, și deodată Adei i s-a făcut frică și a țipat, atunci am venit cu ea până aici.
Tatăl se întoarse spre fetiță:
― Ești un iepuraș sperios, Ada. Fetele cuminți n-au de ce să se teamă de vrăjitoare. Iar tu ești o fetiță cuminte, nu?
― Da, firește. Numai că vrăjitoarele știu farmece tare rele, și dacă nu ai la tine un colț de mistreț..!
― Așa, ai vrea să ai un colț de mistreț? O să vedem noi. Eu însă știu ceva, care-i încă mai bun. Știu o rădăcină, o să ți-o aduc, trebuie s-o căutăm la toamnă și s-o smulgem din pământ, asta le apără pe fetele cuminți de orice solomonie și pe deasupra le face și mai drăgălașe.
Ada zâmbi bucuroasă, se liniștise de când o înconjurase izul colibei și puțintică lumină a vetrei. Knecht întrebă cu sfială:
― Nu m-as putea duce eu să caut rădăcina? Ar trebui să- mi spui cum arată...
Turu miji ochii.
― Unii băieți ar putea s-o știe, zise el, dar în vocea lui nu era răutate, ci numai o brumă de batjocură. Mai avem timp destul. La toamnă, poate.
Knecht se retrase și pieri înspre casa băieților, unde dormea. Părinți nu avea, era orfan, din care pricină și găsea atâta farmec la îda și în coliba ei.
Aducătorului de ploaie Turu nu-i erau dragi palavrele, nu-i plăcea să-i audă vorbind nici pe alții nici pe sine; mulți îl socoteau un om ciudat, alții morocănos. Nu era. El știa întotdeauna mult mai multe din cele ce se întâmplau decât s-ar fi putut crede, ținând seama de treburile lui de om învățat și singuratic. între altele știa foarte bine de ce-l urmarea și-l observa acest băiat cam supărător, însă drăguț și, vădit, isteț la minte, își dăduse seama de la început de tot, trecuse de-atunci un an și mai bine. Știa și ce însemnătate avea asta. Avea o mare însemnătate și pentru băiat, și pentru el, bătrânul. însemna că băiatul acesta îndrăgise meșteșugul schimbării vremii și nu dorea nimic altceva mai pătimaș decât să-l învețe. Mereu se ivea un asemenea băiat în cuprinsul așezării. Când și când mai venise încoace câte unul. Unii se lăsau lesne înspăimânțați și descurajați, alții nu, iar el, meșterul, avusese ani în șir ca învățăcei și ucenici, doi dintre ei, care mai apoi se însuraseră departe în alte sate și ajunseseră acolo aducători de ploaie sau culegători de buruieni; de atunci, Turu rămăsese singur, iar acum, dacă avea să mai primească vreodată un ucenic, apoi avea s-o facă pentru a-și lăsa urmaș. Așa fusese întotdeauna, așa era drept și nu putea fi altfel: mereu trebuia să iasă la iveală un băiat înzestrat, să fie atras și să dea târcoale bărbatului, pe care-l vedea stăpânindu-și meseria ca un meșter. Knecht era înzestrat, avea tot ce-i trebuia și mai avea și alte câteva semne vrednice de luat în seamă, mai ales privirea iscoditoare, în același timp ascuțită și visătoare, apoi felul de a fi reținut și tăcut, iar în expresia feței și în mișcările capului aerul cuiva care caută, adulmecă și veghează, atent la zgomote și la mirosuri, ceva de pasăre și de vânător.
Cu siguranță că din băiatul ăsta s-ar putea scoate un meșter în schimbarea vremii, poate și un magician, merita osteneala. Dar nici o grabă, era încă prea mic, nu era nevoie deloc să i se arate că a fost ales, nu trebuia să i se facă nici o înlesnire, nu trebuia să fie scutit de nici un drum. Dacă putea fi intimidat, speriat, dezbărat, descurajat, nici o pagubă. Datoria lui era să aștepte și să slujească, să dea târcoale în jurul meșterului și să-i câștige bunăvoința.
Cu sufletul stăpânit de mulțumire și de o ațâțare plăcută, Knecht pășea agale spre sat, în noaptea în care se lăsa sub cerul înnorat, punctat de două, trei stele. Dintre plăcerile, frumusețile și rafinamentele care ni se par nouă, celor de astăzi, lucruri de la sine înțelese și indispensabile și de care se bucură până și cei mai săraci, așezarea aceasta nu cunoștea nici una, ea nu știa nici ce e cultura ori arta, nu cunoștea altfel de case decât strimtele colibe de lut, nu avea habar de unelte de fier și oțel, ori de lucruri cum sunt grâul sau vinul, scorneli ca lumânarea ori lampa li s-ar fi părut oamenilor minuni strălucitoare. Totuși viața lui Knecht și lumea lui de reprezentări nu erau din pricina asta cu nimic mai sărace, lumea îl înconjura ca un mister fără sfârșit și ca o imensă carte cu poze, din care își însușea în fiecare zi o noua fărâmă, de la viața animalelor și a plantelor, până la stelele cerului, iar între natura mută, plină de taine, și sufletul lui singuratic, respirând în pieptu-i temător de băietan, își găseau locul toate legăturile de înrudire, dar și toate ciocnirile și spaimele, întreaga curiozitate și dorință de a se face stăpân, de care e în stare sufletul omenesc. Dacă în lumea lui nu existau cunoștințe înregistrate în scris, istorie, cărți, alfabet, dacă tot ceea ce s e afla la o depărtare mai mare de trei, patru ore de satul său îi era cu totul necunoscut și de neatins, el trăia totuși pe de-a-ntregul și în chip desăvârșit viața acestei lumi a lui, a satului său. Satul, patria, adică obștea ginții aflate sub conducerea mamelor îi dădea tot ceea ce pot da omului poporul și statul: o bucată de pământ plin de mii de rădăcini, în împletitura cărora era și el un fir și un părtaș la toate.
Pășea domol, mulțumit, mai departe, în copaci murmura adierea nopții și trosnea abia auzit, mirosea a pământ jilav, a stuf și a nămol, a fum de lemn pe jumătate verde, un miros dulceag de grăsime, care însemna mai mult decât orice căminul, iar în sfârșit, când se apropie de coliba băieților, îi adulmecă izul, adulmecă mirosul băieților, duhoarea unor trupuri de oameni tineri. Se strecură fără zgomot pe sub rogojina de papură în întunericul încălzit de răsuflarea celor ce dormeau, se întinse în culcușul de iarbă și începu să se gândească la povestea despre vrăjitoare, la colțul de mistreț, la Ada, la aducătorul de ploaie și la ulcelele lui puse la foc, până când adormi.
Turu veni în întâmpinarea băiatului numai cu pași mici de tot, nu voia să-i ușureze calea până la el. Knecht era însă mereu pe urmele lui, dădea de bătrân adesea fără să știe nici el cum. Uneori, când bătrânul se afla pe undeva, în locurile cele mai tăinuite din pădure, din mlaștină, sau de pe câmp, adulmeca urma unui animal, scotea vreo rădăcină sau culegea semințe, simțea deodată privirile băiatului, care-l urmărea și-l pândea tăcut și nevăzut, de ore întregi. Câteo-dată se făcea că n-a băgat de seamă nimic, alteori bombănea și-l alunga fără milă pe urmăritor, uneori îi făcea semn să se apropie și-l ținea cu el o zi întreagă, îi îngăduia sări ajute, îi arăta una și alta, îi dădea sfaturi, îl punea la încercare, îi spunea nume de buruieni, îi cerea să-i aducă apă sau să aprindă focul, și la fiecare treabă îi dezvăluia gesturi, foloase, taine, formule, cerându-i să-și bage bine în cap că toate astea nu avea voie să le spună nimănui, în cele din urmă, când băiatul se făcu ceva mai mare, îl opri cu totul pe lângă el, îl primi ca ucenic și-l mută din căminul băieților în coliba lui. Cu asta, Knecht căpătă o poziție nouă în ochii întregului norod: nu mai era un băiat oarecare, era ucenic la meșterul care aducea ploaia, iar asta însenina: dacă face față și va fi vrednic, va ajunge urmașul acestuia.
Din clipa în care Knecht a fost luat de bătrân în coliba lui, între ei doi căzu o barieră, nu bariera respectului și a supunerii, ci aceea a neîncrederii și a reținerii. Turu capitulase și se lăsase învins în bătălia aprigă pe care o dăduse Knecht ca să-l cucerească; acum nu mai voia altceva decât să facă din el un meșter și un urmaș vrednic. Pentru a-l învăța, nu-i împărtășea cunoștințe, învățăminte, metode, însemnări scrise, cifre, chiar și cuvinte rostea foarte puține, iar ceea ce instruia erau mai mult simțurile decât rațiunea lui Knecht.
Era vorba nu numai de a păstra și a folosi în practică, ci și de a transmite un mare tezaur de tradiție și de experiență, cu-prinzând tot ceea ce știau oamenii de atunci despre natură. În fața tânărului se dezvăluia și se lumina încet un vast și complicat sistem de cunoștințe empirice, observații, instincte și deprinderi iscoditoare, aproape nimic din toate acestea nu era formulat în noțiuni, aproape totul trebuia intuit, însușit, verificat cu ajutorul simțurilor. Temeiul și miezul acestei științe erau însă cunoștințele despre lună, despre fazele și înrâuririle ei, despre această lună care creștea mereu și mereu pierea, locuită de sufletele morților, pe care le trimitea pe pământ pe firul razelor, spre noi nașteri, ca să facă loc altor morți.
La fel ca seara aceea când plecase de lângă povestitoare spre coliba în care fierbeau oalele pe vatra bătrânului, în mintea lui Knecht s-a întipărit și amintirea altui ceas, un ceas între noapte și ziuă, când meșterul îl trezise la două ore după miezul nopții și ieșise cu el în beznă, ca să-i arate cel din urmă răsărit al unui crâmpei subțire de lună în scădere. Meșterul, tăcut și nemișcat, băiatul, cam înfricoșat și tremurând de frig, fiindcă nu-și făcuse somnul, așteptară cu nerăbdare multă vreme, în vârful colinei împădurite, pe o lespede de piatră ceva mai ridicată, într-un luminiș până când, în locul arătat mai dinainte de meșter și cu înfățișarea și înclinarea pe care le descrisese dânsul , se ivi luna subțire, ca o linie ușor curbată, înfricoșat și vrăjit, Knecht își aținti privirile spre astrul ce urca încet, plutind domol pe o insulă de cer senin, printre întunecimile norilor.
― Curând o să-și schimbe înfățișarea și o să crească din nou, atunci e vremea să punem în pământ semințele de hrișcă, spuse aducătorul de ploaie, numărând zilele pe degete.
Apoi se adânci din nou în tăcerea mai dinainte, Knecht, ca rămas singur, se ghemui tremurând de frig pe lespedea ce strălucea de rouă, din adâncul pădurii se auzi strigătul prelung al unei bufnițe. Bătrânul rămase multă vreme pe gânduri, apoi se ridică, îi puse lui Knecht mâna pe creștet și rosti încet, ca în vis:
― Când am să mor, duhul meu o să zboare în lună. Atunci tu ai să fii bărbat și ai să ai o femeie, fiica mea Ada o să fie femeia ta. Dacă Ada o să nască un băiat al tău, atunci duhul meu se va întoarce și-și va afla sălaș în fiul vostru, iară tu ai să-i dai numele de Turu, precum eu mă numesc Turu.
Ucenicul ascultă uimit, nu cuteză să spună o vorbă, secera subțirică de argint cobora, norii o și înghițiseră pe jumătate. Pe băiat îl încerca în chip ciudat bănuiala că între lucruri și întâmplări sunt multe legături și înlănțuiri, repetări și încrucișări, în chip ciudat se simțea și privitor și părtaș la tot ce se întâmpla sub cerul acesta străin, întunecat de noapte, în fața căruia sta și pe care se arătase, peste codrii fără sfârșit și peste coline, secera ascuțită și subțire, întocmai la locul vestit dinainte de meșter; i se părea ciudat și învăluit în mii de taine meșterul a cesta ce se gândea la propria lui moarte și al cărui duh va poposi în lună și se va întoarce din lună într-un om care va fi fiul său și va trebui să poarte numele fostului meșter. Viitorul, soarta lui îi apărură în chip straniu ca dezvăluite în fața lui, pe alocuri străvezii ca însuși cerul acesta pe care pluteau norii, i se păru că le poate cunoaște, că le poate da un nume, că poate vorbi despre ele, ca și când ar fi fost o priveliște deschisă către spații de necuprins cu privirea, pline de minuni și totuși aflate în cea mai bună rânduială. O clipă, i se păru că duhul lui poate înțelege totul, poate ști și iscodi totul, mersul domol și de neclintit al aștrilor de pe cer, viața oamenilor și animalelor, legăturile și vrăjmășiile lor, ciocnirile și luptele lor, toate cele mici și mari și chiar însăși moartea ce sălășluiește în fiecare ființă vie, toate acestea le văzu sau le simți într-un prim fior de presimțire ca pe un întreg ce-l rânduia și-l cuprindea în sine și pe el, ca un ce în desăvârșită ordine, pus sub domnia unor legi și accesibil spiritului. Aceste gânduri au fost prima presimțire a marilor taine, a măreției și a adâncimii lor, ca și a putinței de a le cunoaște, care l-a atins ca mâna unui duh pe băiat, în răcoarea emanată de pădure în acest ceas dintre noapte și zori, pe stâncă, deasupra miilor de vârfuri de copac șoptitoare. N-ar fi putut rosti în cuvinte cele simțite, nici atunci, nici de-a lungul întregii lui vieți, dar de gândit la ele avea să se gândească de multe ori, ba chiar în toată viața lui de mai târziu, și în tot ce urma să i se întâmple avea să aibă mereu prezente în minte această oră și această trăire. „Gândește-te, își atrăgea sieși atenția, gândește-te că ființează toate astea, că între tine și Turu și Ada curg raze și curenți, că se află o moarte și o țară a duhurilor și o întoarcere de acolo și că la toate icoanele și întruchipările lumii se găsește un răspuns în inima ta, că toate astea te privesc pe tine, că trebuie să știi despre ele tot ceea ce stă în puterea unui om să știe."
Cam așa glăsuia această voce. Pentru Knecht, atunci a fost întâia oară când s-a auzit astfel vocea spiritului, ispita, porunca, chemarea ei magică. Mai privise el și alteori luna călătorind pe cer, mai auzise și alte strigăte de bufniță noaptea, mai ascultase din gura meșterului, cât era acesta de puțin vorbăreț, și alte cuvinte izvorâte din vechea înțelepciune sau din propriile-i observații de om singuratic, dar în ceasul acesta totul a fost nou și altfel, l-au bântuit presentimentul întregului, simțământul corelațiilor și al raporturilor, al ordinii, ce-l includea și pe el și-l făcea răspunzător. Cine avea cheia acestei înțelegeri, acela putea fi în stare nu numai să recunoască un animal după urme, o plantă după rădăcini sau semințe, acela trebuia să înțeleagă toată lumea în întregul ei: aștrii, duhurile, oamenii, animalele, leacurile și otrăvurile, să înțeleagă totul în întregul său și să știe să des cifreze din fiecare parte și din fiecare semn toate celelalte părți. Existau vânători buni care puteau să recunoască mult mai multe decât alții dintr-o urmă, dintr-o lăsătură, dintr-un smoc de păr și din niște resturi: din câteva firișoare de păr își dădeau seama nu numai de la ce fel de animal erau, ci și dacă fusese bătrân sau tânăr, mascul sau femelă. Unii știau să prevadă vremea pentru a doua zi după forma unui nor, după mirosurile din aer, după comportarea deosebită a animalelor și înfățișarea plantelor; meșterul lui era neîntrecut în privința asta și aproape că nu dădea greș niciodată. De asemenea, alții aveau câte o iscusință înnăscută: erau băieți care puteau să nimerească o pasăre cu piatra de la treizeci de pași, fără să fi învățat asta, pur și simplu erau în stare s-o facă și o făceau fără osteneală, datorită unei vrăji sau unui har, piatra din mâna lor zbura singură, piatra voia să lovească și pasărea voia să fie nimerită. Alții știau dinainte viitorul: știau dacă un bolnav va muri sau dacă nu, dacă p femeie însărcinată va naște băiat sau fată; fiica străbunicii era vestită în privința asta, iar aducătorul de ploaie stăpânea și el, se spunea, ceva din această știință, în clipa aceea de taină, lui Knecht i se păru că în uriașa împletitură de legături trebuie să existe un centru, din care totul ar putea fi știut, din care ar putea fi văzut și descifrat întreg trecutul și viitorul. Știința ar converge spre cel ce s-ar afla în acest centru, cum se adună apa în vale și iepurii la varză, vorba lui ar fi ageră și ar nimeri fără greșeală, întocmai ca piatra azvârlită de un ochitor iscusit, datorită duhului său ar înmănunchea în sine toate aceste daruri și aptitudini și le-ar pune în lucrare: acesta ar fi omul desăvârșit, înțelept, de neîntrecut! A ajunge asemenea lui, a te apropia de el, a te afla pe cale către dânsul, iată drumul drumurilor, iată ținta ce-ar da unei vieți sfințenie și sens.
Cam asta le-a simțit Knecht atunci, iar ceea ce încercăm noi acum să redăm într-un limbaj național, necunoscut lui, nu reușește să comunice nimic din fiorul și văpaia trăirii sale sufletești. Trezitul în plină noapte, mersul prin pădurea întunecată, tăcută, plină de primejdii și taine, așteptarea încordată pe lespedea de piatră acolo sus, în răcoarea dimineții, răsăritul lunii subțiri, fantomatice, vorbele zgârcite ale înțeleptului bărbat, singurătatea în care s-a aflat numai cu meșterul în acel ceas neobișnuit, toate acestea au fost trăite și păstrate în amintire de Knecht ca o sărbătoare și un misteriu, ca o solemnitate de inițiere și de primire a lui într-o ligă și într-un cult, ca o punere în legătură cu cele nenumite, cu misterul lumii, o legătură ce-l obliga să slujească, dar însemna în același timp și o cinste. Această trăire și câteva altele asemănătoare nu se puteau întruchipa în gânduri și cuvinte, iar dintre toate celelalte gânduri acesta ar fi fost cel mai departe de putința de a-l exprima: „Oare eu însumi, singur, sunt cel ce dă naștere acestei trăiri sau o realitate obiectivă? Simte meșterul ceea ce simt și eu sau dânsul face haz de mine? Sunt gândurile care mă tulbură acum noi, proprii, unice sau meșterul și alții dinaintea lui au trăit și au gândit cândva întocmai același lucru?" Nu, aceste separări și diferențieri nu existau, totul era realitate, totul era îmbibat și plin de realitate cum e aluatul de pâine plin de dospeala drojdiei. Norii, luna, scena schimbătoare a cerului, lespedea de piatră rece sub picioarele umede, răcoarea jilavă de rouă din aerul spălăcit al nopții, mângâietorul iz familiar, de fum de vatră și de așternut din frunziș, adunat în blana cu care era înfășurat meșterul, tonul demn și ușorul ecou de bătrânețe împăcată cu gândul morții din vocea lui aspră ― toate acestea erau ceva mai presus de realitate și s-au năpustit aproape cu forța în simțurile băiatului. Iar pentru amintiri, impresiile senzoriale reprezintă un teren mai propice și mai adânc decât cele mai bune sisteme și metode de gândire.
Aducătorul de ploaie făcea parte dintre puținii care practicau un meșteșug, care să desăvârșiseră înadins într-o anume artă și iscusință, totuși viata lui de fiecare zi nu era chiar atât de deosebită pe dinafară față de a tuturor celorlalți. Era un înalt slujbaș și se bucura de vază, ginta îi plătea chiar și o dare și o simbrie, ori de câte ori avea de lucru pentru obște, ceea ce se întâmpla totuși cu prilejuri deosebite.
Pe departe cea mai de seamă și cea mai solemnă, chiar sfântă funcție a lui, era să hotărască în primăvară ziua în care să se semene fiecare soi de fruct și plantă; el făcea aceasta ținând seama foarte exact de faza lunii, în parte după reguli moștenite, în parte după propria-i experiență. Solemnitatea însăși a începerii semănăturilor, azvârlirea celei dintâi mâini de grăunțe și semințe în ogorul obștei, nu mai făcea parte din slujba lui, un bărbat nu avea un rang atât de mare; această solemnitate era oficiată în fiecare an de străbuna însăși sau de cea mai vârstnică rudă a ei. Meșterul devenea cea mai însemnată persoană din sat în cazurile când trebuia cu adevărat să-și îndeplinească slujba de schimbător al vremii. Aceasta se întâmpla atunci când seceta, ploaia sau frigul năpăstuiau prea multă vreme câmpiile, iar ginta era amenințată cu foametea. Atunci Turu trebuia să folosească mijloacele cunoscute pentru combaterea uscăciunii și a stării proaste a recoltei: sacrificii, exorcisme, procesiuni. Conform legendei, dacă o secetă îndărătnică sau p ploaie fără sfârșit nu puteau fi învinse prin nici unul din mijlocele obișnuite, iar duhurile nu puteau fi înduplecate prin invocații, implorări sau amenințări, mai exista încă un ultim mijloc, infailibil, care trebuise să fie folosit adesea pe timpul mamelor și bunicilor: sacrificarea de către obște a meșterului însuși. Străbunica, se povestea, trăise și văzuse așa ceva.
În afară de grija vremii, meșterul mai practica și un fel de meșteșug particular, constând în invocarea spiritelor, în confecționarea de amulete și de obiecte cu puteri vrăjitorești și în practicarea medicinii, însă numai în acele cazuri care nu se aflau în seama străbunei, în rest însă, meșterul Turu își trăia viața ca oricare altul. Când îi venea rândul, participa la cultivarea ogorului obștesc, în afară de care mai avea și grădina lui proprie de lingă colibă. Culegea fructe, ciuperci, aduna vreascuri pentru foc și punea totul la păstrare. Prindea peste și vâna, ținea o capră sau două. Ca sătean era aidoma celorlalți, ca vână tor, pescar și culegător de buruieni nu era la fel cu alții, era un ins cu însușiri deosebite și un geniu, avea faima unuia ce cunoaște o mulțime de îndemânări, meșteșuguri, practici și leacuri naturale și magice. Dintr-o cursă de răchită împletită de el, se spunea, nu putea să scape nici un animal prins, se picepea să dea momelilor pentru pești un miros și un gust atrăgător prin mijloace numai de el știute, să ademenească racii, ba chiar erau oameni care credeau că el înțelege și graiul unor animale. Domeniul său propriu-zis era însă știința magică: observarea lunii și a stelelor, cunoașterea semnelor vremii, presimțirea intemperiilor și a felului cum vor crește plantele, ocupația cu tot ceea ce slujea ca leac cu efecte magice.
Așa, el era un mare cunoscător și culegător de produse din lumea vegetală și animală, care puteau sluji ca leacuri și otrăvuri, ca amulete, ca mijloace sacre și de apărare împotriva puterilor funeste. Cunoștea și găsea orice buruiană, chiar și pe cea mai rară, știa unde și când înflorește și face semințe, când e timpul prielnic să-i scoată rădăcina. Cunoștea și găsea toate soiurile de șerpi și de broaște, se pricepea în folosirea coarnelor, copitelor, ghearelor, perilor, se pricepea să interpreteze toate diformitățile și pociturile, vedeniile și arătările de spaimă, umflăturife, excrescențele și negii de pe copaci, frunze, grăunțe, fructe cu coajă lemnoasă, coarne și copite.
Knecht avea de învățat mai mult cu simțurile, cu picioarele și cu mâinile, cu ochii, cu pipăitul, cu auzul și mirosul decât cu rațiunea, iar Turu îi transmitea cunoștințele în mai mare măsură prin exemple și acțiuni concrete decât prin cuvinte și învățături. Rareori se întâmpla în genere ca meșterul să i se adreseze coerent, și chiar și atunci cuvintele erau doar o încercare de a-i lămuri ceva mai mult gesturile excepțional de sugestive, învățătura lui Knecht nu se deosebea mult de învățătura primită , de pildă, de un tânăr vânător sau pescar de la un meșter bun, iar această învățătură îi pricinuia o mare bucurie , fiindcă învăța ceea ce se și afla în însăși ființa lui. învăța să stea la pândă , să ciulească urechile, să se strecoare pe furiș, să observe, să fie gata oricând și treaz, să adulmece și să recunoască după urme; dar sălbăticiunile, pe care le pândeau el și meșterul său, nu erau numai vulpea, viezurele, vipera și broasca, pasărea și peștele, ci și duhul, întregul, sensul, legăturile dintre fenomene. A hotărî, a recunoaște a ghici și a prevesti vremea schimbătoare și capricioasă, moartea apropiată provocată de înghițirea unor boabe de fructe sau de mușcătura unui șarpe, a iscodi taina, după care norii și furtunile se aflau în legătură cu fazele lunii, influențând semănăturile și creșterea plantelor, ca și prosperitatea ori pierirea vieții dintr-un om sau animal, la asta se limita ceea ce făceau împreună, în fond, strădania lor urmărea același țel ca și știința și tehnica din mileniile ulterioare, anume stăpânirea naturii și posibilitatea de a-i folosi voluntar legile, numai că o făceau pe cu totul altă cale. Ei nu se desprindeau de natură și nu încercau să pătrundă cu forța în tainele ei, nu se plasau pe o poziție contradictorie și ostilă față de natură, ci rămâneau mereu o parte din ea și i se dăruiau cu venerație.
Este cu putință, firește, ca ei s-o fi cunoscut mai bine și să fi avut cu ea relații mai înțelepte decât oamenii de mai târziu. Ceva însă le era absolut cu neputință, chiar și în gândurile cele mai îndrăznețe: să se comporte față de natură și lumea duhurilor fără devotament și teamă și mâi puțin încă să li se simtă superiori. Această semeție nici nu le trecea prin minte, iar o altă atitudine decât aceea poruncită de teamă față de forțele naturii, față de moarte și față de demoni le-ar fi apărut ca imposibilă. Teama era stă până pe viața oamenilor. A o învinge li s-ar fi părut cu neputință. Dar deosebitele sisteme de sacrificii aveau rostul s -o îmblânzească, s-o înlănțuie în formule, s-o însele și s-o mascheze, s-o rânduiască în întregul vieții. Teama era apăsarea sub care se afla viața acestor oameni, iar fără această mare apăsare viața lor ar fi fost și mai săracă în spaime, dar și mai puțin intensă. Cel ce reușea să înnobileze o parte din această teamă preschimbând-o în venerație, acela obținea un mare câștig, oamenii de soiul acesta, oamenii, a căror teamă devenise cucernicie, erau inșii de valoare și avansații acelei epoci. Se aduceau multe jertfe și în multe forme, iar o anumită parte dintre aceste jertfe și ritualurile respective făceau parte din domeniul de activitate al aducătorului de ploaie.
Alături de Knecht, în colibă crescu mica Ada, o copilă frumușică, foarte dragă bătrânului, iar când acesta socoti că a venit vremea, o dădu de nevastă învățăcelului său. De atunci înainte, Knecht fu considerat ajutorul aducătorului de ploaie, Turu îl înfățișă străbunei ca pe ginerele și urmașul său și îl lăsă să-i țină locul în îndeplinirea unor funcții și îndatoriri ale slujbei sale. Cu vremea, tot perindându-se anotimpurile și anii, bătrânul aducător de ploaie se adânci în pacea reculeasă și singuratică a bătrâneților înaintate și-și trecu întreaga slujbă pe seama lui Knecht, iar când muri ― fu găsit fără viață, ghemuit peste focul vetrei, aplecat deasupra câtorva mici oale cu fierturi magice, cu părul alb pârlit de jar ― tânărul, învățăcelul Knecht trecea de mult în fața satului ca meșter aducător de ploaie. El ceru sfatului obștesc al satului o îngropăciune cu mari semne de cinstire a învățătorului său, apoi arse ca jertfă deasupra mormântului acestuia un snop mare de buruieni de leac și de rădăcini nobile și prețioase. Trecuse de mult și această întâmplare, iar printre copiii lui Knecht, din pricina numărului cărora coliba Adei părea strimtă, era și un băiat cu numele de Turu: în el se întruchipase bătrânul reîntors acasă, după călătoria lui în lună.
Viața lui Knecht urmă calea parcursă cândva și de învățătorul său. O parte din teama lui se preschimbă în cucernicie și duh. O parte din năzuințele și din dorurile lui adânci din tinerețe rămase vie, o parte muri și, pe măsură ce înainta în vârstă, se risipi în munca lui, în iubirea și grija pentru Ada și copii. Dragostea lui cea mai mare și observațiile lui cele mai stăruitoare continuau să fie dedicate lunii și influentei acesteia asupra anotimpurilor și asupra intemperiilor; in privința aceasta îl ajunse pe meșterul său Turu, și în cele din urmă îl și depăși. Iar pentru că descreșterea și creșterea lunii sunt atât de strâns legate de moartea și nașterea oamenilor, pentru că dintre toate spaimele sub care trăiesc oamenii cea mai mare e inevitabilitatea morții, Knecht, adorator și cunoscător al lunii, ajunse, ca urmare a raporturilor sale intime și vii cu luna, în raporturi sacre și iluminate cu moartea; în anii maturității sale, el fu mai puțin robul fricii de moarte decât alți oameni. Putea convorbi cu luna arătându-i venerație, sau rugând-o, sau alintând-o cu gingășie, se știa legat de ea prin relații spirituale delicate, cunoștea foarte exact viața lunii și participa intim la fenomenele și destinele acesteia, îi trăia dispariția și înnoirea ca un misteriu petrecut în propria-i ființă, pătimea o dată cu ea și era cuprins de groază când se petrecea ceva neobișnuit, iar luna părea amenințată de îmbolnăviri și primejdii, de schimbări și vătămări, când își pierdea strălucirea, când își schimba culoarea, când se întuneca aproape până la stingerea completă. Firește, în asemenea perioade, toată lumea lua parte la cele ce i se Întâmplau lunii, tremura de teamă pentru ea, descifra în întunecarea ei amenințări și apropierea nenorocirii, se uita țintă, cu teamă, la chipul ei îmbătrânit și bolnav. Dar tocmai atunci ieșea la iveală că aducătorul de ploaie Knecht se afla într-o legătură mai intimă cu luna și știa despre ea mai multe decât alții; desigur, el pătimea solidar cu soarta ei, desigur, inima i se strângea îngrijorată, dar amintirea lui despre i întâmplări asemănătoare era mai vie și mai cultivată, încrederea lui mai cu temei, credința lui în eternitate și renaștere, în îndreptarea și înfrângerea morții, mai mari; m ai mare era și gradul dăruirii sale; în asemenea ceasuri, el se simțea gata să trăiască împreună cu astrul soarta acestuia, de la prăbușirea până la renașterea lui, când și când simțea chiar un fel de cutezanță, de curaj și hotărâre temerară de a se opune prin spirit morții, de a-și întări eul printr-o dăruire în slujba ursitei supraomenești.
Ceva din toate acestea iradia din ființa lui și devenea sensibil și pentru ceilalți; el trecea drept un bărbat ce știe multe, cucernic, cu sufletul în deplină pace și puțin temător de moarte, un om care stă bine cu puterile tainice.
I-a fost dat să-și confirme aceste daruri și virtuți în câteva probe grele. Odată a avut de înfrânt o perioadă de peste doi ani, în cursul căreia culturilor le-a mers rău și s-au succedat intemperii vrăjmașe; a fost încercarea cea mâi grea din viața lui de până atunci! Adversitățile și semnele rele începuseră încă de la semănatul, de mai multe ori amânat, apoi semănăturile se aflaseră sub zodia cea mai rea, fuseseră lovite de cele mai grele vătămături imaginabile, iar în cele din urmă nimicite aproape în întregime; obștea pătimise cumplit din pricina foametei, iar Knecht împreună cu ea, și chiar și faptul că rezistase acestui an îngrozitor, că el, aducătorul de ploaie, nu-și pierduse pe de-a-ntregul încrederea celorlalți și influența asupra lor, că putuse ajuta ginta să suporte nenorocirea cu umilință și fără să-și piardă de tot cumpătul, toate acestea însemnaseră în sine foarte mult. Când anul următor, după o iarnă aspră, bogată în cazuri mortale, repetă toate necazurile și întreaga mizerie a celui dinainte, când ogorul obștesc se usca și crăpă în timpul verii din pricina unei secete îndărătnice, cârid șoarecii se înmulțiră înspăimântător, când invocațiile și sacrificiile celebrate în singurătate de aducătorul de ploaie rămaseră neauzite și fără rezultat, ca și ceremoniile publice, bătăile în tobe, procesiunile întregii comunități, când se constată cu groază că aducătorul de ploaie nu e în stare să aducă de data asta ploaia, lucrurile s-au arătat a nu fi ușoare și a fost nevoie de un bărbat mai mult decât obișnuit, ca să poarte răspunderea și să se țină în picioare în fața norodului îngrozit și ațâțat. Au fost atunci două sau trei săptămâni, când Knecht s-â găsit singur de tot, având împotriva lui obștea întreagă, foamea și deznădejdea, vechea credință populară că numai jertfirea aducătorului de ploaie ar putea să împace din nou puterile supranaturale. Ieșise victorios cedând. Nu opusese nici o rezistență în fata ideii de a fi jertfit, se oferise voluntar pentru sacrificiu. In afară de asta, conlucrase cu osteneli și cu o dăruire nemaiauzite la ușurarea nenorocirii, descoperise mereu rezerve de apă, adulmecase un izvor, un pârâiaș, se opusese ca oamenii aflați în cea mai mare nevoie să-și ucidă toate vitele și, mai ales, o ferise pe străbuna de-atunci a satului, o bătrână pradă unei funeste deznădejdi și slăbiciuni sufletești, să se prăbușească cu totul și să lase lucrurile să evolueze irațional, stătuse alături de ea, îi dăduse sfaturi, o amenințase, o legase prin vrăji și rugăciuni, prin exemplul său și prin intimidare.
Se vădise atunci că în vremuri de neliniște și de îngrijorare generală e nevoie cu atât mai mult de un bărbat, că el, Knecht, pe măsură ce-și îndreptase viața și gândirea spre cele spirituale și aflate mai presus de propria lui ființă, cu atât mai mult învățase să venereze, să observe, să se roage, să slujească și să jertfească. Cei doi ani îngrozitori, care-l duseseră până în pragul sacrificiului și al nimicirii, l-au ridicat în cele din urmă, după ce au trecut, și mai sus în cinstirea și prețuirea oamenilor, e adevărat nu în rândurile mulțimii iresponsabile, ci printre cei puțini, învestiți cu răspunderi și în stare să prețuiască un bărbat ca el.
Înfruntând aceste încercări și câteva altele, viața lui își urmă cursul și iată-l ajuns la vârsta maturității coapte, în punctul culminant al existenței sale. Luase parte la înhumarea a două străbune, își pierduse un fiu drăgălaș în vârsta de sase ani, răpit de lupi, biruise fără ajutorul altcuiva o boală gravă, fiind propriul său doctor. Pătimise de foame și de frig. Toate acestea își puseseră pecetea pe chipul și nu mai puțin pe sufletul lui. făcuse și constatarea că oamenii ce lucrau cu mintea trezeau la ceilalți un fel ciudat de aversiune și repulsie, erau prețuiți, ce-i drept, de departe și solicitați la nevoie, dar nicidecum iubiți și socotiți în rând cu lumea, ci mai curând ocoliți. Mai băgase de seamă că descântecele și formulele de afurisenie tradiționale sau scornite după împrejurări erau primite de bolnavi și de cei loviți de nenorocire cu mult mai multă supunere decât un sfat înțelept, că omul e mai bucuros să suporte un chin și un canon fizic, exterior, decât să se schimbe sau să încerce să se schimbe sufletește, că se încrede mai lesne în vrăji decât în rațiune, în formule decât în rezultatele experienței: toate acestea sunt pe de-a-ntregul lucruri care în cele câteva mii de ani ce-au trecut de-atunci nu s-au schimbat probabil atât de mult, cum susțin unele cărți de istorie. Knecht mai învățase însă și că unui om ce se străduie să înțeleagă cele spirituale nu-i e îngăduit să-și piardă iubirea, că trebuie să întâmpine fără înfumurare dorințele și nebuniile oamenilor, dar nu și să se lase dominat de ele, că întotdeauna de la înțelept la șarlatan, de la preot la boscar, de la fratele gata de ajutor la profitorul linge-blide nu e decât un pas și că oamenii sunt în fond mai dispuși să plătească un coțcar să se lase trași pe sfoară de un impostor, decât să accepte un ajutor oferit fără plată și fără gândul de a trage foloase.
Nu erau bucuroși să plătească prin încredere și iubire, ci mai curând prin bani și produse. Se înșelau unii pe alții și se așteptau să fie înșelați. Trebuia să te deprinzi să vezi în om o ființă slabă, egoistă și lașă, trebuia să-ți dai seama în ce măsură erai părtaș tu însuși la toate aceste însușiri și instincte rele, și totuși să continui să crezi și să-ți hrănești sufletul cu gândul că omul e și duh și iubire, că in el sălășluiește ceva ce se opune instinctelor și năzuie să le înnobileze. Dar, desigur, noi am descifrat și am formulat aceste gânduri mult mai limpede decât ar fi fost în stare s-o facă meșterul Knecht. Să spunem așa: el se găsea pe calea spre ele, drumul lui avea să-l poarte cândva până la ele și încă mai departe.
In vreme ce parcurgea acest drum, năzuind să dea trup unor gânduri, trăind totuși mai departe sub imperiul simțurilor, vrăjit de lună, de mirosul unei plante, de sarea unei rădăcini, de gustul unei scoarțe de copac, de cultivarea buruienilor de leac, de fierberea unor alifii, el și-a dezvoltat unele îndemânări pe care noi, cei de mai târziu, nu le mai posedăm și nu le mai înțelegem decât pe jumătate. Meșteșugul cel mai de seamă dintre acestea era firește aducerea ploii. Chiar dacă uneori, în împrejurări deosebite, cerul rămânea neîndurător și părea a-și bate joc fără cruțare de ostenelile sale, totuși Knecht adusese de sute de ori ploaie, și aproape de fiecare dată într-un chip întrucâtva deosebit. & adevărat, în practica jertfelor și în ritualul procesiunilor, al invocațiilor, al bătăilor de tobe nu ar fi cutezat să schimbe sau să lase deoparte nici o iotă. Dar aceasta constituia numai partea oficială, publică a activității sale, latura ei sacerdotală; desigur era foarte frumos și un prilej de minunată înălțare, când în seara unei zile în care se săvârșiseră jertfe și avuseseră loc procesiuni, cerul se dădea învins, norii se îngrămădeau la orizont, vântul începea să miroasă a umezeală și aducea primii stropi. Chiar și în asemenea împrejurări fusese nevoie de arta lui de schimbător al vremii, ca să se aleagă bine ziua și să nu se năzuiască orbește la ceva lipsit de speranță; era desigur îngăduit să implori, ba chiar să constrângi puterile tainice, însă cu simțul măsurii, cu supunere față de voința lor. Mai dragi încă decât asemenea evenimente frumoase și triumfale, decât asemenea succese și invitații ascultate îi erau alte întâmplări, despre care nu mai știa nimeni în afară de dânsul și despre care el însuși nu știa decât cu sfială și mai mult prin simțuri decât prin rațiune.
Existau stări ale vremii, presiuni atmosferice și apăsări ale arșiței, înnourări și vânturi, mirosuri deosebite ale apei, ale pământului și ale prafului, existau amenințări sau făgăduințe, porniri și toane ale demonilor vremii pe care Knecht le presimțea și le resimțea în pielea, în părul, în toate simțurile lui, în așa fel încât nu putea fi surprins sau înșelat de nimic, în cât concentra, vibrând, starea vremii și o purta în sine însuși într-un mod ce-l făcea capabil să poruncească norilor și vânturilor: i firește, nu în mod arbitrar și după cum avea chef, ci tocmai pornind de la această legătură imperativă dintre el și starea vremii, care făcea să piară orice deosebire dintre dânsul și; lume, dintre ființa lui interioară și cele din afară. Atunci putea să stea ca vrăjit și să-și ascută auzul, să se tupileze în extaz, cu toți porii deschiși, nu numai să simtă în trupul lui viața curenților de aer și a norilor, ci și s-o îndrume și să-i dea naștere, cam așa cum putem noi trezi și reproduce în minte o compoziție muzicală, pe care o cunoaștem bine. Atunci n-avea decât să-și tină răsuflarea ― iar vântul sau tunetul amuțeau, n-avea decât să-și încline capul sau să-l cutremure ― și grindina pornea să cadă sau se oprea, n-avea decât să dea expresie printr-un zâmbet împăcării dintre forțele aflate în luptă ― și sus pe cer cutele norilor se desfăceau și dădeau la iveală albastrul luminos și străveziu, în unele perioade de armonie netulburată și de perfect echilibru sufletesc, el purta în sine, presimțită întocmai și infailibil, starea vremii din ziua următoare, ca și când în sângele său ar fi fost înscrisă întreaga partitură, după care trebuie să cânte lumea din afară. Acestea erau zilele lui bune și foarte bune, răsplățile sale, desfătările sale.
Când totuși această legătură intimă cu mediul înconjurător era întreruptă, când starea vremii și lumea i se arătau străine, de neînțeles și cu neputință de cuprins în socoteli, atunci era tulburată și ordinea lui interioară, erau întrerupți și curenții din ființa sa, atunci simțea că nu e cu adevărat aducător de ploaie, găsea că slujba și răspunderea de a se îngriji de starea vremii și de recoltă sunt împovărătoare și nemeritate, în aceste perioade tândălea pe-acasă, se arăta supus față de Ada și-i dădea ajutor, gospodărea zelos împreună cu ea, făcea jucării și unelte copiilor, fierbea leacuri, simțea nevoia să i se arate dragoste, resimțea impulsul de a se deosebi cât mai puțin posibil de ceilalți bărbați, de a se alătura e deplin datinilor și obiceiurilor și chiar de a asculta istorisirile, care altminteri îl plictiseau, ale nevestei lui și ale vecinelor despre viața, starea sănătății și purtările altor oameni, în perioadele bune însă, era puțin văzut pe-acasă, atunci hoinărea și-și petrecea timpul în mijlocul naturii, pescuia, vâna, căuta rădăcini, stătea trântit în iarbă sau se cățăra în arbori, adulmeca, ciulea urechile, imita strigătele animalelor, aprindea mici focuri și compara formele norilor de fum cu acelea ale norilor de pe cer, își îmbiba pielea și părul cu ceață, cu ploaie, cu aer, cu soare sau cu lumina lunii, aduna, așa cum meșterul și predecesorul său Turu o făcuse o viață întreagă, lucruri în care păreau a se întruchipa realități și forme concrete din diverse domenii, în care înțelepciunea sau toanele naturii păreau a-și trăda o părticică din legile jocului lor și din tainele creației, lucruri ce reuneau simbolic în ele aspecte foarte deosebite, de pildă, noduri de crengi cu chipuri de oameni și animale, pietricele șlefuite de apă, împestrițate în așa fel că păreau bucăți de lemn, forme pietrificate de animale din ere străvechi, fructe diforme sau îngemănate, pietre cu înfățișare de rinichi sau de inimă, cifra nervurile de pe o frunză de copac, rețeaua de linii de pe capul unui hârciog și presimțea în toate acestea ceva misterios, legat de duh, viitor și posibil: o magie a semnelor, o intuire a cifrelor și a scrisului, vraja captării celor fără de sfârșit și cu mii de chipuri în ceva simplu, într-un sistem, în noțiuni . Căci în ele se aflau toate aceste posibilități de cuprindere a lumii de către spirit, ce-i drept, anonime, fără putință de a fi exprimate, dar nu imposibile și nebănuite, existau în el doar ca germene și mugure, dar erau în ființă, crescând organic în dânsul. Dacă ne-am întoarce în epoci încă mai vechi, cu milenii, decât aceea, pe care o presupunem timpurie și primitivă, a acestui aducător de ploaie, am găsi pretutindeni, o dată cu omul, credem noi, și spiritul său, spiritul care este fără sfârșit și a purtat în el întotdeauna tot ceea ce avea să dea la iveală mai târziu.
Nu-i era sortit aducătorului de ploaie să-și veșnicească vreuna dintre intuiții și s-o apropie de posibilitatea unei demonstrații de care, în ceea ce-l privește, aproape că nici nu simțea nevoia. Knecht n-a devenit unul dintre numeroșii inventatori ai scrisului, ori ai geometriei, sau ai medicinei și ai astronomiei. A rămas o verigă necunoscută a lanțului, dar o verigă tot atât de indispensabilă ca oricare alta: a transmis mai departe ceea ce primise și a și adăugat înțelegeri noi, câștigate și obținute prin luptă. Căci și el a avut învățăcei, în cursul anilor a format doi aducători de ploaie, dintre care unul i-a devenit mai târziu urmaș.
Ani în șir și-a practicat meseria și și-a dus existenta nepândit de nimeni și singur, iar când s-â arătat pentru întâia oară ― era nu mult după o recoltă proastă și o mare foamete ― un băietan, care, împins de dorința de a ajunge meșter în aducerea ploii, a început să-i calce pragul, să-l observe, să-l pândească în preajmă, să-l venereze și să-i umble pe urme, Knecht a recunoscut cu o tresărire ciudată și nostalgică a inimii repetarea și întoarcerea marelui eveniment din propria lui adolescență și, în același timp, a avut pentru prima dată simțământul matur și grav, totodată stingheritor și înviorător: anume că tinerețea lui trecuse, că pășise peste pragul amiezii, că floarea vieții sale devenise fruct! Și, ceea ce nu s-ar fi gândit niciodată că avea să facă, se arătă cu totul nepăsător față de băiat, întocmai cum se purtase odinioară bătrânul Turu față de el, iar această purtare aspră, de refuz, de așteptare, de șovăială i s-a impus ca de la sine, cu totul instinctiv, n-a fost o imitație a răposatului meșter, nici n-a provenit din cine știe ce intenție, morală sau educativă, de a-l cântări mai întâi îndelung pe tânăr, ca să vadă dacă e destul de serios, de a nu-i ușura deloc accesul spre inițierea în taine, ci dimpotrivă de a i-o îngreuna cât de mult și altele asemenea. Nu, Knecht s-a purtat față de ucenicul său pur și simplu așa cum se poartă orice singuratic independent și învățat, aflat în pragul bătrâneții, față de cineva care-i arată venerație și vrea să-i devină învățăcel: stânjenit, reținut, distant, gata de fugă, plin de teama că-și va pierde frumoasa singurătate și libertate, putința de a hoinări prin natura sălbatică, de a vâna și a culege semințe solitar și netulburat, de a visa și de a sta ia pândă, plin de b geloasă dragoste față de toate deprinderile și pasiunile, tainele și meditațiile sale. Nu l-a îmbrățișat nicidecum pe tânărul sfios, care se apropia de el cu o curiozitate respectuoasă, nu l-a ajutat în nici un fel să se elibereze de această sfială și nu l-a încurajat, n-a socotit nicidecum drept o bucurie și o răsplată, o recunoaștere și o reușită plăcută faptul că în sfârșit lumea celorlalți îi trimitea un sol și o declarație de dragoste, că există cineva care se străduia să-l câștige, care îi era devotat și înrudit și se simțea chemat ca și el în slujba tainelor. Nu, el a resimțit apropierea tânărului mai întâi ca o stingherire supărătoare, ca o lezare a drepturilor și a deprinderilor sale, ca o încercare de jaf împotriva independenței, despre care abia acum își dădea seama cât îi era de dragă; zburlindu-se, a devenit inventiv în vicleșuguri și ascunzișuri, în ștergerea urmelor, în ocolișuri și sustrageri din calea băiatului.
Dar i s-a întâmplat, și în această privință, la fel ca odinioară lui Turu, strădaniile îndelungate, mute ale tânărului i-au muiat încet inima, i-au istovit și topit încet, încet rezistența și, pe măsură ce băiatul câștiga teren, el i-a ieșit cu pași mici în întâmpinare și i-a devenit accesibil, i-a încuviințat solicitarea, s-a lăsat biruit și s-a deprins să vadă în obligația adesea atât de împovărătoare de a învăța pe altul și de a avea un discipol ceva inevitabil, hotărât de soartă și dorit de spirit. Din ce în ce mai mult a trebuit să-și ia rămas bun de la visare, de la simțămintele și desfătările pe care i le insufla intuirea unor posibilități nelimitate și a unui viitor cu mii de fețe. în locul visului ce-i înfățișa o propășire fără de sfârșit și o sinteză a întregii înțelepciuni, iată-l acum pe acest învățăcel, o mică realitate apropiată ce-l solicita, ce dăduse buzna peste el și-i tulbura liniștea dar care nu putea fi izgonită și evitată, fiind singura cale spre viitorul adevărat, unica și cea mai de seamă îndatorire, unicul drum îngust pe care puteau fi apărate împotriva morții și făcute să trăiască mai departe într-un mic mugure nou viața și faptele aducătorului de ploaie, părerile, gândurile și intuițiile lui. Knecht acceptă situația oftând, scrâșnind din dinți și surâzând.
Aducătorul de ploaie n-a fost scutit de o foarte grea și amară experiență și dezamăgire nici în acest domeniu important, poate cel mai plin de răspundere al slujbei sale, care consta în transmiterea tradițiilor și în instruirea urmașilor. Cel dintâi ucenic, care s-a străduit să-i câștige bunăvoința și căruia i-a devenit meșter după o lungă așteptare și împotrivire, se numea Maro și i-a prilejuit o deziluzie niciodată uitată pe de-a-ntregul. Băiatul s-a arătat supus și lingușitor, a jucat mult timp rolul ucenicului ascultător fără rezerve, dar era lipsit de o serie de însușiri, îi lipsea înainte de toate curajul, se temea îndeosebi d e noapte și de întuneric, slăbiciune pe care a căutat s-o ascundă și pe care Knecht, observând-o totuși, a socotit-o vreme îndelungată drept un rest de copilărie, de care se va lepăda. Dar nu s-a lepădat. Acestui învățăcel îi mai lipsea în întregime darul de a se dedica dezinteresat și fără intenții ascunse observațiilor, activităților și procedeelor profesiei, eforturilor de gândire și de intuiție. Era isteț, înțelegea ușor și repede, învăța lesne și temeinic ceea ce se putea învăța fără dăruire.
Cu timpul însă ieși mereu mai mult la iveală că voia să deprindă meșteșugul de a aduce ploaia mânat de intenții și țeluri egoiste. Ceea ce voia înainte de toate era să treacă drept cineva, să joace un rol și să facă impresie, avea orgoliul celui înzestrat, nu însă al celui chemat. Năzuia să obțină succese, se lăuda în fața celor de-o vârstă cu primele sa le cunoștințe și iscusințe, fapt care putea să fie tot ceva copilăros și reparabil. Dar nu căuta numai să aibă succese, năzuia și să obțină putere asupra celorlalți, să tragă profituri; când meșterul începu să observe aceste înclinări, se îngrozi și-l îndepărtă treptat de inima lui. în două sau trei rânduri, când se afla de mai mulți ani la învățătură pe lângă Knecht, tânărul se făcu vinovat de greșeli grave. Fără ca meșterul să fi știut și să-i fi îngăduit, el se lăsă ispitit când să dea leacuri, cu de la sine putere și contra plată, unui copil bolnav, când să rostească într-o colibă afurisenii împotriva guzganilor, iar după ce, împotriva tuturor amenințărilor și a făgăduințelor, fu prins din nou îndeplinind practici asemănătoare, Knecht îl izgoni de la el, înfățișă străbunei chestiunea și încercă să-l șteargă din amintire pe tânărul acesta nerecunoscător și inutilizabil.
Fu despăgubit pentru această nereușită de către cei doi ucenici mai târziu și în mod cu totul deosebit de al doilea dintre ei, propriul său fiu Turu. Pe acest cel mai tânăr și cel mai din urmă dintre învățăceii și ucenicii săi l-a iubit foarte mult, gândindu-se că ar putea deveni un meșter mai bun decât el însuși, era vădit că în băiat se reîntorsese duhul bunicului său. Knecht trăi astfel satisfacția, ce-i întărea sufletul, de a avea cui să-i transmită pentru viitorime suma cunoștințelor și credințelor sale, de a ști că există un om, de două ori fiul său, căruia îi putea preda în orice zi slujba, îndată ce avea să se simtă prea obosit. Dar primul său elev, cel nereușit, nu se lăsă totuși alungat din viața și din gându-rile lui, el ajunse în satul lor un bărbat care, ce-i drept, nu se bucura de prea multă cinstire, era totuși foarte iubit de mulți și nu lipsit de influentă, se însurase, era îndrăgit ca un fel de scamator și poznaș, ajunsese șef al cetei de toboșari și păstra în inima lui dușmănie și invidie față de aducătorul de ploaie, din partea căruia acesta trebuia să sufere câteva neplăceri mici și chiar mari. Knecht nu fusese niciodată un om care să lege prietenii și să caute societatea consătenilor, avea nevoie de singurătate și de libertate, nu se străduise niciodată, de pe vremea când îl câștigase ca băiat pe meșterul Turu, să obțină stima și dragostea celorlalți.
Acum însă începu totuși să simtă ce însemnează să ai un dușman care te urăște; asta i-a și scurtat din zilele vieții.
Maro făcuse parte din acel soi de învățăcei foarte talentați, care, în ciuda înzestrării lor, sunt în toate epocile dezagreabili și împovărători pentru profesori, pentru că la ei talentul nu e o forță crescută din adânc și din interior, fundamentată organic, acea trăsătură delicată ce înnobilează o natură aleasă, un sânge sănătos și un caracter vrednic, ci o însușire parcă prinsă din zbor, accidentală, ba chiar uzurpată și furată. Un elev fără caracter, dar înzestrat cu o inteligentă superioară sau cu o fantezie strălucită, îl pune inevitabil in încurcătură pe profesor: acesta se vede în situația de a-l învăța pe respectivul elev cunoștințele și metodele moștenite și de a-l face capabil să conlucreze la viața spirituală ― și totuși trebuie să simtă că datoria lui propriu-zisă, mai înaltă încă, ar fi tocmai aceea de a apăra științele și artele de asaltul celor doar talentați; căci profesorul nu are datoria de a-și sluji elevul, ci amândoi au datoria de a sluji spiritul. Acesta este motivul pentru care profesorii simt reținere și groază în fața anumitor talente orbitoare; un elev din această categorie falsifică întregul sens și rost al muncii didactice. Orice încurajare a unui elev, capabil, e adevărat, să strălucească, nu însă să slujească, reprezintă în fond o lezare adusă obligației de a sluji, un fel de trădare față de spirit. Cunoaștem în istoria unor popoare perioade când, rânduielile spirituale fiind adânc tulburate, a avut loc o adevărată năvală a celor numai talentați spre conducerea comunităților, a școlilor și academiilor, a statelor, când toate funcțiile au fost ocupate de oameni foarte talentați, care cu toții voiau să domnească, fără a fi în stare să slujească. A recunoaște acest soi de talente la vreme, mai înainte de a fi pus stăpânire pe fundamentele unei profesii intelectuale, și a le îndruma cu asprimea necesară pe calea profesiilor neintelectuale este desigur ceva adesea foarte greu. Knecht greșise și el, avusese prea multă răbdare cu ucenicul Maro, încredințase unui arivist și unui ins superficial ceva din tezaurul de cunoștințe destinat adepților, păgubind acestui tezaur. Consecințele au fost și pentru el însuși mai grave decât și-ar fi închipuit vreodată.
Veni un an ― barba lui Knecht încărunțise binișor ―-când rânduielile dintre cer și pământ părură a fi zdruncinate și tulburate de niște demoni de o forță și de o perfidie neobișnuite.
Aceste tulburări începură toamna într-un chip înfiorător și magnific, îngrozind până în adânc sufletele și paralizându-le de spaimă, cu un spectacol ceresc nemaivăzut, îndată după echinocțiu, perioadă observată și trăită întotdeauna de către aducătorul de ploaie cu o anumită solemnitate, cu o cucernicie plină de venerație și cu o atenție sporită. S-a întâmplat într-o seară senină, vântoasă și ca m rece, cu un cer limpede ca sticla până la câțiva norișori neliniștiți care pluteau la foarte mare înălțime, reținând neobișnuit de mult lumina trandafirie a soarelui ce apusese: mănunchiuri mobile, afinate, spumoase de lumină în spațiul cosmic rece, spălăcit, încă de câteva zile, Knecht simțise ceva, ceva mai intens și mai ciudat decât ceea ce se putea simți în această perioadă când începeau zilele mai scurte, o frământare a puterilor tainice în spațiul ceresc, o înfiorare de spaimă a pământului, a plantelor și a animalelor, o neliniște în aer, ceva nestatornic, un fel de așteptare, de teamă, de presimțire în natura întreagă; norișorii ce rețineau îndelung lumina pâlpâitoare a acestui ceas de seară făceau și ei parte dintre aceste semne stranii, cu mișcările lor fluturânde, care nu corespundeau vântului ce bătea pe pământ, cu lumina lor roșie, care parcă se ruga și se lupta, jeluindu-se, îndelung, să se apere de stingere, pentru ca, îndată ce-a înghețat și a pierit, norișorii să se facă și ei brusc nevăzuți, în sat era" liniște, oaspeții și copiii veniți să asculte se risipiseră de mult din fața colibei străbunei, doar câțiva băieți se mai fugăreau și se hârjoneau, altminteri toți ceilalți oameni se aflau în colibe și cinaseră de mult. Mulți se și culcaseră, aproape nimeni, în afară de aducătorul de ploaie, nu mai băgase de seamă norii înroșiți de amurg. Knecht se plimba de colo, colo prin mica plantație din spatele colibei lui, bătându-și capul cu semnele vremii, încordat și neliniștit, uneori se așeza să se odihnească o clipă pe butucul de spart lemne dintre urzici. O dată cu stingerea ultimei făclii din nori, stelele de pe cerul ce încă păstra reflexe luminoase, verzui, deveniră brusc mai vizibile, numărul și strălucirea lor sporiră; acolo unde putuseră fi văzute adineauri două sau trei, apăruseră zece, douăzeci. Mai multe dintre ele și dintre grupările și familiile lor erau cunoscute de aducătorul de ploaie, le văzuse de sute de ori; revenirea lor neschimbată avea ceva liniștitor, stelele îți puteau împăca sufletul, ședeau într-adevăr îndepărtate și reci acolo sus, fără să iradieze căldură, dar îți inspirau încredere, așa cum erau înșirate în locuri fixe, vestind ordine, făgăduind trăinicie, în aparență atât de străine și îndepărtate și opuse vieții de pe pământ, vieții oamenilor, atât de nepăsătoare față de căldura, zvâcnirile, suferințele și extazele ei, atât de superioare, aproape până la batjocură, prin maiestatea și veșnicia lor nobilă și rece, stelele se aflau totuși în legătură cu noi, ne îndrumau și ne erau poate stăpâne; iar dacă s-au obținut și statornicit o oarecare știință omenească, un tezaur spiritual , o poziție a spiritului sigură și superioară în raport cu cele trecătoare, atunci aceste cuceriri erau asemeni stelelor, iradiau ca și ele într-o liniște înghețată, aduceau mângâiere cu un fior rece, priveau veșnic și cam batjocoritor.
Această părere îi trecuse adesea prin minte aducătorului de ploaie, și chiar dacă nu se simțea nicidecum unit de stele prin acele relații intime, emoționante, mereu verificate prin schimbări și reîntoarceri, ce-l legau de lună, astrul cel mare, apropiat și umed, dolofanul peste fermecat din marea cerului, el le purta totuși o adâncă Venerație și se simțea dependent de ele prin anumite credințe. A le privi îndelung, a primi în sine reflexul lor și, la rându-i, a oferi privirilor reci și calme căldura și teama lui , aceasta fusese pentru el adesea un fel de baie și de băutură lecuitoare.
Și astăzi ele priveau în jos ca întotdeauna, numai că foarte luminoase și parcă ascuțite în aerul încremenit, rarefiat, dar Knecht nu găsea foi priveliștea lor liniștea de altădată, ca să i se dăruie, din spații necunoscute se îndrepta spre dânsul o putere pe care o resimțea dureros în toți porii, care-i sugea ochii, făcându-se sensibilă în tăcere și fără întrerupere, ca un curent, ca un tremur, ce-l avertiza . Alături, în colibă, mocnea lumina caldă, slabă, de un roșu tulbure a jarului din vatră, își urma mica viață călduță, răsunau o chemare, un râset, un căscat, dăinuiau un miros de trupuri, căldură de piele omenească, porniri materne, somn de copii, iar prezența candidă și apropiată a acestora părea a face și mai adâncă noaptea ce se lăsa, împingea parcă și mai mult stelele spre depărtări și înălțimi inimaginabile.
Chiar în clipa în care Knecht auzi din interiorul colibei vocea Adei, liniștind un copil, bombănind și fredonând melodios pe un ton grav, pe cer începu catastrofa de care satul avea să-și aducă aminte ani în șir. în rețeaua cu străluciri calme a stelelor apărură ici și colo o licărire și o vâlvătaie de parcă firele altminteri nevăzute ale acestei rețele ar fi zvâcnit in flăcări, câteva stele singuratice căzură pieziș prin spațiu, aruncate ca niște pietre, aprinzându-se și stingându-se repede din nou, ici una, colo două, dincoace câteva, și în timp ce ochiul încă nu părăsise prima stea căzătoare dispărută, iar inima, împietrită de priveliște, încă nu reîncepuse să bată, deodată începură să se alunge pe cer linii piezișe sau ușor curbate, lumini căzătoare sau azvârlite în roiuri de duzini, de sute, în stoluri nenumărate, purtate ca de o furtună mută, uriașă, de-a curmezișul nopții tăcute, de parcă o toamnă a universului ar fi smuls toate stelele ca pe niște frunze veștede din copacul cerului și le-ar fi mânat fără zgomot departe, în neant.
Ca niște foi veștede, ca niște fulgi de zăpadă spulberați de viscol, stelele, mii și mii, zburau spre depărtări și în jos, într-o liniște înfiorătoare, piereau undeva în imensități, dincolo de munții împăduriți din sud-est, acolo unde nu căzuse niciodată, de când își aduceau aminte oamenii, vreo stea.
Cu inima încremenită, cu ochii scânteietori, cu capul tras între umeri, Knecht rămase locului îngrozit și totuși îndreptându-și privirile nesătule spre cerul schimbat și vrăjit, nevenindu-i s ă-și creadă ochilor și totuși perfect conștient de înspăimântătorul fenomen. Ca toți ceilalți, care au fost martori ai acestui spectacol nocturn, el credea că vede clătinându-se, zburând și prăbușindu-se înseși stelele bine cunoscute și se aștepta, dacă pământul nu avea să-l înghită mai înainte, să vadă în curând bolta întreagă înnegrită și golită. Firește, după un răstimp el își dădu seama de un lucru, pe care alții nu erau în stare să-l observe, anume că stelele bine cunoscute continuau să rămână pe locurile lor, ici, colo și pretutindeni, că norul de stele nu se rotea în hora lui nebunească și înfricoșătoare printre vechile stele familiare, ci într-un spațiu intermediar, între pământ și cer, că aceste lumini căzătoare sau azvârlite, noi, care apăreau atât de repede și piereau la fel de repede, ardeau cu flăcări întrucâtva altfel colorate decât stelele cele vechi, adevărate. Observația aceasta fu pentru el liniștitoare, îl ajută să se regăsească, dar chiar dacă stelele, al căror viscol îngrozitor, cumplit, umplea aerul, erau altele, noi, trecătoare, totuși ele anunțau o nenorocire și o neorânduială, iar asta îl făcu pe Knecht să scoată un suspin profund din gâtlejul uscat, își îndreptă privirile spre pământ, trase cu urechea, ca să-și dea seama dacă acest spectacol fantastic i se arăta numai lui și dacă nu-l văd și alții, îndată auzi dinspre celelalte colibe gemete, țipete, strigăte de spaimă; priveliștea fusese văzută și de alții , aceștia o vestiseră mai departe, îi alarmaseră și pe cei ce nu aveau habar de ea, ca și pe cei ce dormeau, într-o clipită satul întreg avea să fie cuprins de spaimă și de panică. Oftând adânc, Knecht luă lucrurile asupra lui. Înaintea tuturor pe el îl privea această nenorocire, pe el, aducătorul de ploaie, care era în oarecare măsură răspunzător de orânduiala de pe cer și din aer. întotdeauna recunoscuse sau simțise dinainte marile catastrofe: inundații, grindină, furtuni mari, de fiecare dată pregătise și avertizase mamele și pe cei mai bătrâni, prevenise dezastrul, datorită științei și curajului și încrederii sale în puterile de sus se așezase între sat și deznădejde. De ce nu știuse și de astă dată dinainte, ca să pună lucrurile la cale? De ce nu spusese o vorbă unui om măcar despre presimțirea întunecată, pe care totuși o avusese și care-l pusese în gardă?
Ridică rogojina de la intrarea colibei și-și chemă pe nume, cu voce slabă, femeia. Ada se apropie cu cel mai mic dintre copii la sân, el îi luă pruncul și-l așeză pe așternut, o apucă de mână, duse un deget la gură cerându-i să tacă, o trase afară din colibă și văzu cum chipul ei răbdător și liniștit se desfigurează dintr-o dată de teamă și groază.
― Lasă copiii să doarmă, șopti el poruncitor, ei nu trebuie să vadă asta, înțelegi? Nu-l lăsa pe nici unul afară, nici pe Turu. Rămâi și tu înăuntru.
Knecht șovăi, neștiind cât să-i spună, cât să dea pe față din gândurile lui, apoi adăugă cu solemnitate:
― Þie și copiilor n-o să vi se întâmple nimic.
Ada îl crezu pe dată, deși chipul și sufletul ei nu-și reveniseră din spaimă.
― Ce se-ntâmplă? întrebă ea, trăgându-se pe lângă el cu ochii holbați spre cer. E ceva rău de tot?
― E rău, zise el cu blândețe, cred chiar că e rău de tot. Dar nu te privește pe tine și pe micuț. Rămâneți în colibă, tine leasă bine închisă. Trebuie să mă duc Ia oameni, să vorbesc cu ei. Treci înăuntru, Ada.
O împinse prin deschizătura colibei, trase cu grijă rogojina, mai stătu cât să-și tragă de câteva ori răsuflarea, cu fata întoarsă spre ploaia de stele care continua, apoi lăsă capul in jos, oftă încă o dată din fundul inimii împovărate și porni prin noapte spre coliba străbunei.
Aici se și adunase jumătate din sat, într-un vuiet surd, o îngrămădeală de ființe paralizate de spaimă, un vârtej de frică și de disperare aproape înăbușit. Erau muieri și bărbați care se lăsau cu un fel de furie și voluptate în seama groazei pricinuite de simțământul nimicirii, care ședeau înlemniți ca în extaz sau își agitau dezordonat mâinile și picioarele, o femeie avea spumă la gură, dansa pentru ea însăși un dans deznădăjduit și obscen, smulgându-și smocuri întregi din părul lung.
Knecht își dădu seama: zăpăceala și începuse, aproape toți își pierduseră mințile ca într-o beție, vrăjiți și înnebuniți de stelele căzătoare, avea să urmeze poate o orgie de demență, de furie și auto-nimicire, era clipa din urmă când mai putea să-i adune și să-i întărească sufletește pe cei câțiva oameni curajoși și chibzuiți. Străbuna era liniștită; credea că sosise sfârșitul lumii, însă rămânea nepăsătoare și înfățișa soartei o față fermă, dură, aproape batjocoritoare în aspra ei indiferență. Reuși s-o convingă să-l asculte, încercă să-i demonstreze că stelele cele vechi, dintotdeauna erau la locul lor, totuși nu izbuti s-o facă să ia în seamă lucrul acesta, fie pentru ca ochii ei nu mai aveau puterea să le vadă, fie pentru că ideea ei despre stele și legătura ei cu acestea erau atât de deosebite de cele ale aducătorului de ploaie, încât ar fi fost cu neputință să se înțeleagă unul cu altul. Bătrâna clătină din cap și-și păstră rânjetul cutezător, dar când Knecht o conjură să nu-i lase pe oamenii beți de frică să cadă pradă propriei lor panici și demonilor, ea îi dădu în sfârșit ascultare, în jurul ei și al aducătorului de ploaie se formă un mic grup de oameni înspăimântați, dar nu cuprinși de nebunie, care se arătară gata să se lase conduși.
Cu o clipă înainte de a ajunge între oameni, Knecht nădăjduise că va putea pune frâu panicii prin exemplu și rațiune, prin cuvinte, lămuriri și vorbe de îmbărbătare. Dar însăși scurta convorbire cu străbuna îl făcu să înțeleagă că e prea târziu. Sperase că va putea împărtăși celorlalți cele trăite de el, că le va putea dărui constatările lui, convingându-i să le accepte, sperase că, la îmbărbătarea lui, ei vor recunoaște mai întâi că nu stelele înseși, sau că nu toate stelele au căzut și au fost spulberate de furtuna cosmică, pentru ca mai apoi să treacă de la spaima și uluiala neajutorată la observația activă, ceea ce i-ar fi făcut în stare să-și stăpânească emoția. Dar el văzu îndată că în tot satul numai pe foarte puțini i-ar putea influența, iar până să-i câstige și pe aceștia, ceilalți aveau să cadă cu totul pradă nebunie i. Nu, ca de atâtea ori, aici nu era nimic de obținut prin rațiune și vorbe înțelepte. Din fericire, existau și alte mijloace. Dacă era imposibil să se înlăture frica de moarte prin impunerea rațiunii în locul ei, era totuși cu putință ca această frică de moarte să fie îndrumată, organizată, să i se dea o formă și un chip, să se obțină din vânzoleala deznădăjduită a celor înnebuniți o unitate solidă, din vocile sălbatice, nestăpânite, un cor.
Knecht trecu numaidecât la treabă, recurse îndată la acest mijloc. Păși în fața oamenilor, răcni bine cunoscutele cuvinte de rugă, cu care erau deschise de obicei practicile publice de doliu și pocăință, bocetele la moartea unei străbune sau ceremoniile de sacrificiu și penitență organizate cu prilejul unor pericole obștești, ca molimele și inundațiile. Strigă vorbele ritmându-le și întări ritmul cu bătăi din palme, în același ritm se încovoie aproape până la pământ, se îndreptă din nou, se aplecă iar, se ridică, și iată zece, douăzeci dintre ceilalți repetară mișcarea o dată cu el, bătrâna mamă a satului ședea, murmura ritmic și arăta cu mici înclinări mișcările rituale. Cei ce veneau încoace de la alte colibe se încadrau fără a mai sta pe gânduri în tactul și spiritul ceremoniei, cei câțiva cu totul posedați se prăbușiră în curând secătuiți de puteri și rămaseră țepeni sau fură siliți de corul de murmure și de ritmul plecăciunilor să se încadreze în ceremonia rituală, încercarea reușise, în loc de o hoardă de nebuni cuprinși de disperare, acum se afla acolo un norod de inși cucernici, gata de jertfă și pocăință, ceea ce îl făcea pe fiecare să-și vină în fire și să-și simtă inima întărită, să nu-și mai ferece în el frica de moarte și groază sau să le urle doar pentru el, ci să le topească în corul regulat, ritmic al mulțimii, în ceremonia de rugă fierbinte, într-o asemenea practică rituală acționează multe forțe tainice, alinarea cea mai mare stă în aceea că ea sporește îndoit simțământul de unitate și comunitate, iar leacul ei infailibil constă în măsură și ordine, în ritm și muzică.
În timp ce întreg cerul nopții era în continuare acoperit de mulțimea stelelor căzătoare, ca o cascadă de picături de lumină în prăbușire mută, care și-a risipit încă vreo două ore în șir marii stropi roșietici de foc, groaza satului s-a preschimbat în credință ș i devoțiune, în invocație și pocăință, iar cerului zdruncinat în orânduiala lui i s-au împotrivit frica și slăbiciunea oamenilor în forma ordonată a armoniei rituale, încă mai înainte ca ploaia de stele să-și istovească puterile și să curgă în șiroaie mai subțiri, minunea se îndeplinise, lecuind sufletele, și când cerul păru a se liniști și a-și reveni cu încetul, penitenții frânți de oboseală aveau cu toții simțământul mântuitor că prin ruga lor îmblânziseră puterile divine și puseseră din nou cerul în bună rânduială.
Noaptea aceasta de groază n-a fost uitată, s-a vorbit despre ea toată toamna și iarna, dar în curând discuțiile nu s-au mai purtat în șoaptă și cu evlavie, ci pe tonul obișnuit și cu satisfacția cu care e reamintită o nenorocire întâmpinată curajos, o primejdie combătută cu succes. Oamenii se simțeau înviorați evocând amănunte, fiecare dintre ei fusese surprins în felul său de priveliștea nemaipomenită, fiecare voia să arate că el o descoperise întâiul, cutezau să ia în râs pe unii dintre cei mai fricoși și nestăpâniți, în sat a continuat să persiste încă multă vreme o anume stare de animație: oamenii trăiseră ceva deosebit, se întâmplase ceva măreț, se dezlănțuise ceva extraordinar!
Knecht n-a avut nici o contribuție la crearea acestei dispoziții sufletești, la treptata potolire a spaimei și la uitarea marelui eveniment. Pentru el, evenimentul neliniștitor rămase un avertisment de neuitat, un imbold ce nu se domolea; după părerea lui, prin procesiuni, rugăciuni și pocăință, răul fusese doar îmblânzit, nicidecum însă lichidat și îndepărtat pentru totdeauna. Mai mult chiar, pe măsură ce trecea timpul, însemnătatea evenimentului devenea pentru el mereu mai mare, fiindcă îl socotea plin de semnificație, fapt ce-l făcea să mediteze numai la el, încercând să-i afle înțelesul. Pentru el, evenimentul în sine, acel spectacol uimitor din natură, era o problemă infinit de mare și de grea, cu multe perspective: un om care văzuse așa ceva putea să reflecteze asupra fenomenului p viață întreagă. Un singur ins din tot satul ar fi putut porni în considerarea ploii de stele de la premise asemănătoare și cu aceiași ochi ca el însuși, anume propriul său fiu și discipol Turu, numai confirmările sau corecturile acestui unic martor ar fi avut valoare pentru Knecht. Dar pe acest fiu al său îl lăsase să doarmă, și cu cât mai mult cugeta de ce anume o făcuse, de ce renunțase la singurul martor și observator vrednic de luat în serios al nemaipomenitei întâmplări, cu atât mai mult se întărea în credința că procedase bine și just și că dăduse ascultare unui gând înțelept. Voise să-i ferească de priveliște pe ai săi, chiar și pe învățăcelul și colegul său, mai ales pe acesta, deoarece la el ținea cel mai mult. îi tăinuise căderea de stele și-l împiedicase s-o vadă, mai întâi deoarece credea în duhurile bune ale somnului, îndeosebi ale celor tineri, iar apoi fiindcă, dacă nu-l înșela memoria, chiar în clipa aceea, îndată după arătarea prime lor semne cerești, se gândise mai puțin la ° primejduire de moment a vieții tuturor, cât mai ales la un semn ce prevestea o nenorocire viitoare și anume una ce nu avea să-l privească și să-l lovească pe nimeni altcineva atât de direct ca pe el singur, aducătorul de ploaie.
Se pregătea atunci ceva, un pericol și o amenințare venite din sferele de care-l lega slujba lui, iar primejdia și amenințarea, indiferent de ce chip aveau să ia, îl vizau doar pe el și anume pe el. Să întâmpine această primejdie treaz și hotărât, să-și pregătească sufletul, să accepte pericolul, dar să nu se lase umilit și înjosit de el, acestea au fost avertismentul și hotărârea pe care le-a descifrat din marele semn prevestitor. Soarta aceasta iminentă cerea un bărbat matur și curajos, de aceea n-ar fi fost bine să-l tragă după el pe fiu, să-l facă părtaș la suferință sau numai la cele ce știa, căci oricât bine gândea despre el, nu știa dacă un om tânăr și neîncercat ar fi fost la înălțimea lui, a tatălui.
Fiul Tuni fu, firește, foarte nemulțumit că pierduse marele spectacol și dormise. Fie că i se dădea un înțeles sau altul, un lucru extraordinar fusese totuși, și probabil că în toată viața lui nu se va mai arăta ceva asemănător, îi scăpaseră un eveniment și o minune a lumii, fapt pentru care fu supărat multă vreme pe tatăl său. Apoi, îmbufnarea îi trecu, fiindcă bătrânul îl despăgubi cu atenții gingașe sporite și îl atrase din ce în ce mai mult în toate practicile funcției Iui , își spori vizibil osteneala, în așteptarea celor presimțite, de a face pe deplin din Turu un urmaș cât se poate de desăvârșit și inițiat. Chiar dacă a vorbit rare ori cu el despre ploaia de stele, îl introduse totuși cu mereu mai puține rețineri în tainele lui, în practicile, cunoștințele și cercetările lui, îi îngădui să-l însoțească și în drumurile pe care le făcea, la experiențe și în observarea naturii, activități pe care nu le mai împărțise până atunci cu nimeni.
Iarna veni și trecu, o iarnă umedă și mai curând blândă. Nu mai căzură stele, nu se mai întâmplă nici un lucru mare și neobișnuit, în sat se înstăpâni liniștea, vânătorii se duseră sârguincioși după pradă, atârnate de prăjinile de deasupra colibelor pocăniră pretutindeni, când se lăsa gerul și bătea vântul, legăturile de piei de animale înghețate bocnă, oamenii, lunecând prin zăpadă pe despicături de lemn netezite, aduseră din pădure vreascuri. Chiar în scurta perioadă de ger, în sat muri o femeie bătrână și nu fu cu putință să fie îngropată numaidecât; leșul înghețat zăcu lângă ușa colibei zile în șir, până când pământul se mai muie puțini.
Abia primăvara confirmă în parte relele presimțiri ale aducătorului de ploaie. Fu o primăvară cât se poate de urâtă, trădată de lună, lipsită de bucurii și de farmec, luna se arătă mereu în întârziere, niciodată semnele de care era nevoie ca să se hotărască ziua pentru semănături nu se potriviră unele cu altele, florile sălbatice înfloriră sărăcăcios, mugurii rămaseră nedesfăcuți, atârnând pe ramuri. Knecht se simți foarte îngrijorat, fără să lase să se bage de seamă, numai Ada și, mai ales, Turu vedeau cum îl rod gândurile. Puse la cale nu numai invocațiile obișnuite, ci aduse și unele sacrificii particulare, personale, fierse pentru demoni terciuri și zemuri cu miros plăcut, ațâțătoare, își scurtă barba și arse perii într-o noapte cu lună nouă, amestecându-i cu rășină și coajă de copac umedă, ca să scoată mult fum. Cât îi stătu în putere, evită ceremoniile publice, sacrificiile aduse de obște, procesiunile, corurile de tobe, mai mult ca niciodată vremea afurisită din această primăvară haină rămase grija lui personală. Totuși, când termenul obișnuit al semănăturilor fusese cu mult depășit, se văzu nevoit s-o încunoștințeze pe străbună; și iată, și aici îi fu dat să se izbească de nenoroc și necaz. Bătrâna, care-i arăta prietenie și o bunăvoință aproape maternă, nu-l primi, se simțea rău, zăcea în așternut, trecuse toate îndatoririle și grijile în seama surorii ei, iar această soră nutrea față de aducătorul de ploaie o anume ostilitate, nu avea caracterul serios, drept al celei mai bătrâne, era oarecum înclinată spre distracții și petreceri, iar pornirea aceasta i-l adusese în preajmă pe toboșarul și șarlatanul Maro, care se pricepea să-i pregătească ore plăcute și s-o lingușească, iar Maro era dușmanul lui Knecht. încă de la întâia convorbire, Knecht simți răceală și aversiune, deși nu fusese contrazis nici cu o iotă. Lămuririle și propunerile lui, anume să se mai aștepte cu semănăturile, cu eventualele sacrificii și procesiuni fură aprobate și acceptate, dar bătrâna îl primise și-l tratase totuși rece și ca pe un subaltern, iar dorința lui de a o putea vedea pe străbuna bolnavă sau măcar de a-i pregăti leacuri fu respinsă. Se întoarse de la această convorbire tulburat și ca sărăcit, cu un gust rău în cerul gurii, și timp de o jumătate de lună se strădui în felul său să schimbe starea vermii, ca să se poată face semănăturile. Dar vremea, adesea atât de armonios acordată cu tainicii curenți din ființa lui, se menținu cu obstinație batjocoritoare și dușmănoasă, nici vrăjile, nici jertfele nu duseră la nici un rezultat. Aducătorul de ploaie nu avu încotro, trebui să meargă din nou la sora străbunei, de astă dată ca pentru a implora îndurare, păsuire; își dădu seama numaidecât că bătrâna stătuse probabil de vorbă cu Maro, măscăriciul, despre el și despre treburile lui, deoarece, discutând despre necesitatea de a se hotărî ziua semănăturilor sau de a se organiza ceremoniile publice de invocare, bătrâna juca prea vădit rolul atotștiutoarei și folosi unele expresii pe care nu le putea ști decât de la Maro, ucenicul de odinioară în meșteșugul aducerii ploii.
Knecht ceru încă trei zile, apoi refăcu zodiacul în întregime și mai favorabil și stabili semănăturile pentru întâia zi a celui de-al treilea pătrar al lunii. Bătrâna căzu de acord și rosti formula rituală; hotărârea fu vestită satului, cu toții se pregătiră pentru sărbătoarea semănăturilor. Și iată, acum când pentru o vreme totul părea din nou pus în rânduială, demonii își arătară iarăși reaua-voință. Chiar cu o zi înainte de mult așteptata și pregătita serbare a semănăturilor bătrâna străbună muri, serbarea trebui să fie amânată, pentru ca în locul ei să fie înștiințată și pregătită înhumarea. Fu o solemnitate de primul rang; în spatele noii mame a satului, a surorilor și a fiicelor ei își avu locul aducătorul de ploaie, în odăjdiile marilor procesiuni, cu o căciulă înaltă și ascuțită din blană de vulpe, asistat de fiul său Turu, care bătea toaca din lemn tare cu două tonuri. Atât moartei, cât și surorii ei, acum cea mai bătrâna, li se arătă multă cinstire. Maro, cu toboșarii conduși de el, se vârî mereu în față și se bucură de atenție și succes. Satul plânse și petrecu, se des fătă luând parte la bocete și la serbare și fa sacrificiu, ascultă bătaia tobelor, fu o zi frumoasă pentru toți, dar semănăturile fuseseră din nou amânate. Knecht stătu demn și concentrat, însă cuprins de o adâncă îngrijorare; avu impresia că, o dată cu străbună, înmormânta și toate zilele bune ale vieții lui.
Curând după aceea semănăturile avură loc cu aceeași măreție deosebită, din dorința noii străbune. Procesiunea ocoli solemn câmpiile, bătrâna azvârli solemn primii pumni de semințe pe ogorul obștesc, alături de ea pășeau surorile ei, purtând fiecare o desagă cu grăunțe, din care lua cea mai bătrâna. Knecht răsuflă oarecum ușurat, când această ceremonie se termină în sfârșit.
Dar boabele semănate atât de sărbătorește nu aveau să aducă nici o bucurie și nici o recoltă, anul se arătă fără milă. începu cu o revenire a iernii și a înghețului, vremea din această primăvară și vară făcu uz de toate vicleșugurile și vrăjmășiile imaginabile, iar în decursul verii, când în sfârșit plantele rare, crescute numai pe jumătate, slăbănoage acopereau câmpiile, se abătu răul cel din urmă și cel mai mare, o secetă cu totul nemaiauzită, așa cum nu mai fusese de când își aduceau aminte oamenii.
Săptămâni în șir, soarele fierse într-un abur albicios de arșiță, pâraiele mai mici secară, din iazul satului nu mai rămase decât o mlaștină murdară, rai al libelulelor și al unei prăsile uriașe de țânțari, în pământul uscat se despicară crăpături adâncă, se putea vedea cu ochii cum recolta se îmbolnăvește și se veștejește. Când și când se îngrămădeau nori, însă furtuna rămânea aridă, iar dacă se întâmpla să cadă vreodată o ploaie rece, zile întregi îi urma un vânt uscat dinspre răsărit, adesea trăsnetul lovea copacii înalți, ale căror vârfuri pe jumătate veștejite ardeau cu vâlvătăi.
― Turu, îi spuse într-o zi Knecht fiului său, treaba asta n-o să se sfârșească bine, toți demonii sunt porniți împotriva noastră. A început cu stelele căzătoare. Mă gândesc că o să mă coste viața. Þine minte: când va trebui să fiu jertfit, atunci tu să-mi iei în aceeași clipă slujba, iar cel dintâi lucru pe care ai să-l ceri o să fie ca trupul meu să fie ars și cenușa împrăștiată peste câmpii. O să aveți o iarnă cu foamete mare. Dar atunci nenorocirea va fi înfrântă. Trebuie să porți de grijă ca nimeni să nu se atingă de rezerva de semințe a obștii, să se statornicească pentru asta pedeapsa cu moartea. Anul ce vine va fi mai bun, și se va spune: bine că-l avem pe aducătorul ăsta de ploaie nou, tânăr.
În sat stăpânea deznădejdea, Maro ațâța lumea, nu rareori aducătorului de ploaie i se strigau amenințări și afurisenii. Ada căzu bolnavă și zăcea zguduită de vărsături și febră. Procesiunile, sacrificiile, bătăile îndelungate de tobă, care mișcau inimile, nu mai puteau să îndrepte nimic. Cel ce le conducea era Knecht, asta era slujba lui, dar când lumea se împrăștia, el rămânea singur, un bărbat ocolit de toți. Știa ce era acum de trebuință și mai știa că Maro îi și ceruse mamei satului jertfirea lui. Spre cinstea sa și de dragul fiului său, făcu cel din urmă pas: îl îmbrăcă pe Turu cu odăjdiile solemne, îl duse cu el la străbună, i-l înfățișă ca pe urmașul său Și se retrase din funcție, arătându-se gata pentru sacrificiu. Bătrâna îl privi o clipă, cercetându-l curioasă, apoi se înclină Și zise da.
Sacrificiul fu adus la îndeplinire chiar în aceeași zi. Ar fi luat parte tot satul, dar mulți zăceau bolnavi de pântecăraie. Ada era și ea grav bolnavă. Turu, în odăjdiile sale, cu căciula înaltă și ascuțită din blană de vulpe, abia scăpă de un atac de insolație. Se înșiruiră în alai toți oamenii de vază și toți demnitarii, câți nu erau bolnavi, străbuna și cele două surori ale ei, cei mâi bătrâni din sat, șeful toboșarilor, Maro. în spatele lor pășea în neorânduială mulțimea norodului. Nimeni nu-i adresă vreo batjocură fostului aducător de ploaie, totul se desfășură destul de liniștit și cu destulă strângere de inimă. Alaiul pătrunse în pădure, îndreptându-se către un mare luminiș rotund, pe care Knecht însuși îl hotărâse ca loc al ceremoniei. Cei mai mulți bărbați își luaseră topoarele de piatră ca să pregătească stiva de lemne pentru rug. Ajunși în luminiș, îl lăsară pe aducătorul de ploaie la mijloc, în picioare, se formă în jurul lui un mic cerc, dincolo de care, într-un alt cerc, îndepărtat și mai mare, se îngrămădi mulțimea. Fiindcă păstrau cu toții o tăcere șovăitoare și stingherită, aducătorul de ploaie luă el însuși cuvântul.
― Am fost aducătorul vostru de ploaie, zise el, mulți ani în șir mi-am făcut datoria cât am putut mai bine. Acum, demonii sunt împotriva mea, nu-mi mai reușește nimic. De aceea m-am oferit ca jertfă. Asta o să-i împace pe demoni. Fiul meu Turu va fi nou vostru aducător de ploaie. Acuma, ucideți-mă, iar când voi fi mort, urmați întocmai cele ce vi le va porunci fiul meu. Rămâneți cu bine! Și cine mă va ucide? Eu zic că toboșarul Maro, el va fi omul potrivit.
Tăcu și nimeni nu făcu nici o mișcare, Turu, roșu-vânăt sub căciula lui grea de blană, își roti privirile chinuite de jur-împrejurul cercului, gura tatălui său se strâmbă a batjocură. In cele din urmă, străbuna izbi mânioasă cu piciorul în pământ, îl chemă printr-un semn pe Maro și-i strigă:
― Hai, înainte! la-ți toporul și fă-o!
Maro, cu toporul în mână, păși în fața meșterului său de odinioară, îl ura mai mult ca niciodată, trăsătura de batjocură care strâmbă gură tăcută și bătrână îl îndurera cumplit. Ridică toporul, îl avântă peste umăr, îl opri, ochind, suspendat în „aer, privi țintă victima în față și o așteptă să închidă ochii, însă Knecht n-o făcu, rămase neclintit cu ochii deschiși, uitându-se la omul cu toporul, aproape fără nici o expresie, dar ceea ce totuși exprima era ceva ce oscila între compătimire și batjocură.
Turbat de furie, Maro azvârli toporul.
― N-o fac, mormăi el, își deschise drum prin cercul demnitarilor și se pierdu în mulțime.
Câțiva râseră încet. Străbuna pălise de mânie, atât împotriva lașului Maro, care se arăta a n un om de nimic, și nu mai puțin împotriva acestui înfumurat aducător de ploaie. Făcu semn unuia dintre cei mai vârstnici, un bărbat demn, tăcut, care ședea sprijinit în coada toporului și părea rușinat de toată această scenă neplăcută. Bătrânul ieși în față, se înclină scurt și prietenește înaintea victimei, se cunoșteau de pe când erau băiețași, iar acum Knecht închise de bunăvoie ochii, îi închise strâns și își plecă puțin capul. Bătrânul îl izbi cu toporul, el se prăbuși la pământ. Niru, noul aducător de ploaie, nu reuși să îngaime nici un cuvânt, porunci numai cu gesturi ceea ce era de făcut, și îndată se alcătui o stivă de lemne, iar mortul fu așezat deasupra. Ritualul solemn al zgândăririi focului cu ce le două lemne sfințite fu cea dintâi acțiune prin care Turu își începu îndeplinirea slujbei.



Duhovnicul

Era cam pe vremea când sfântul Hilarion se afla încă în viață, chiar dacă foarte înaintat în vârstă; pe atunci trăia în orașul Gaza unul pe nume Josefus Famulus care dusese până la treizeci de ani sau mai mult o viață lumească și studiase cărțile păgâne, iar apoi cunoscuse învățătura dumnezeiască și dulceața virtuților creștinești, prin femeia lui, a cărui pildă urmă, se supusese sfântului botez, se pocăise de păcate și stătuse vreme de mai mulți ani la picioarele prezbiterilor orașului, îndeosebi ca să asculte cu o curiozitate arzătoare mult îndrăgitele istorisiri despre viața cuvioșilor sihastri din pustie, până când într-o zi, în vârstă cam de treizeci și șapte de ani, porni și el pe drumul urmat mai înainte de sfinții Paulus și Antonius și de atunci încoace de alți cuvioși. își încredința resturile averii în mâinile bătrânilor, ca să le împartă celor săraci, își luă rămas bun în fața porții de la prieteni și plecă din oraș în desert, ca să treacă din lumea cea ticăloasă în viața sărmană a penitenților.
Ani mulți l-a doborât și l-a uscat soarele, și-a ros genunchii pe stâncă și pe nisip rugându-se, a așteptat ajunând apusul soarelui, pentru ca abia după aceea să-și mestece cele câteva curmale; l-au chinuit diavolii, turnându-i în suflet neliniști, batjocuri și ispite, i-a doborât prin rugăciune, pocăință și jertfire de sine, precum găsim toate acestea descrise în viețile preafericiților părinți.
Multe nopți a mai privit el spre stelele din înalt fără să lipească geană de geană, iar stelele i-au adus și ele ispite și zăpăceala minții, citea în constelații, în care se deprinsese cândva să descifreze povesti despre idoli și simboluri ale naturii omenești, o știință anatemizată cu strășnicie de către prezbiteri, care l-a urmărit încă multă vreme insuflându-i închipuiri și gânduri din vremea când era încă păgân.
Pretutindeni, unde sălbăticia goală și stearpă a acestui ținut era întreruptă de un izvor, de un mănunchi de iarbă, de o oază mare sau mică, trăiau pe atunci ermiți, unii singuri de tot, alții în frății restrânse, așa cum sunt înfățișați într-un tablou din Camposanto de la Pisa, practicând sărăcia și dragostea față de aproapele, fiind adepți ai unui fel de nostalgică ars moriendi, o artă a morții, a despărțirii prin moarte de lumea aceasta și de propriul eu și a trecerii dincolo, la el, Mântuitorul, în lumină și veșnicie. Erau cercetați de îngeri și de diavoli, compuneau imnuri, alungau demonii din posedați, lecuiau și binecuvântau și păreau a fi luat asupra lor povara plății, printr-un puternic val de entuziasm și dăruire, printr-un plus extatic de renunțare la lume, pentru toate plăcerile lumești, grosolănia și poftele trupești ale multor epoci viitoare. Unii dintre ei stăpâneau vechi practici păgâne de purificare, metode și exerciții provenind din sisteme de spiritualizare foarte cultivate de secole în Asia, dar despre asta nu se vorbea, și aceste metode și exerciții Yoga nu mai erau propriu-zis predate altora, ci se aflau sub interdicția cu care creștinismul combătea din ce în ce mai energic toate cele păgânești.
La unii dintre penitenți, ardoarea acestei vieți dezvolta daruri deosebite, darul rugăciunii, al lecuirii prin punere de mână, al profeției, al izgonirii diavolului, darul de a judeca și a pedepsi, de a mângâia și a binecuvânta. Și în Iosefus zăcea un asemenea dar și cu trecerea anilor, când părul începu să-i încărunțească, darul acesta dădu în floare. Era darul ascultării. Când un frate din una dintre așezări sau un om din lume îndemnat de conștiința neliniștită veneau la Iosef și-i istoriseau faptele, suferințele, ispite le și păcatele lor, îi povesteau viața lor, lupta lor pentru biruința binelui și înfrângerea lor, ori îi vorbeau despre o pierdere, o durere, o jale, Iosef se pricepea să-i asculte, să le deschidă și să le dăruiască urechea și inima, să le primească și să le adăpostească în ființa lui suferința și grija, ca să-i lase apoi să plece despovărați și liniștiți.
Pe încetul, de-a lungul multor ani, această slujbă a lui puse stăpânire pe dânsul și și-l făcu o unealtă, o ureche căruia i se acorda încredere. Virtuțile sale erau o anumită răbdare, o anumită pasivitate absorbitoare și o mare discreție. Veneau la el mereu mai mulți oameni, ca să i se spovedească, să-și lepede povara unor supărări de nesuportat, iar unii dintre ei, deși trebuiseră să bată drum lung până la coliba lui de trestie, se simțeau, după ce sosiseră și-l salutaseră, stingheriți și nu mai aveau curajul să se spovedească, ci se împotriveau și se rușinau, își tăinuiau păcatele, oftau și tăceau îndelung, ore întregi, iar el își ținea firea în fața oricăruia la fel, fie că acela vorbea de bunăvoie sau în sil ă, fie că se mărturisea glăsuind curgător sau poticnindu-se, fie că-și dădea în vileag tainele cu mânie sau se fudulea cu ele. Toți erau pentru dânsul aidoma, fie că îl învinovățeau pe Dumnezeu sau se învinovățeau pe ei înșiși, că își măreau sau își micșorau păcatele și suferințele, că mărturiseau o crimă sau numai o imoralitate, că se plângeau de o iubită necredincioasă sau de pierderea mântuirii sufletului. Nu-l înspăimânta dacă vreunul dintre ei povestea despre relații intime cu demonii și părea a fi prieten apropiat cu diavolul, nu se supăra nici dacă cineva istorisea îndelung multe și de toate, ascunzând vădit esențialul, nu-și pierdea răbdarea nici dacă vreunul se învinovățea de păcate imaginare și născocite. Tot ceea ce auzea ― tânguiri, confesiuni, învinuiri, mustrări de conștiință ― părea că piere în auzul lui ca apa în nisipul desertului, s-ar fi zis că nu are nici o părere despre toate astea, că nu simte pentru mărturisitori nici compasiune, nici dispreț și totuși, ori tocmai de aceea părea că mărturisirile nu fuseseră rostite în gol, ci preschimbate în spuse și auzite, aducând ușurare și izbăvire. Rareori pronunța admonestare sau un avertisment, mai rar încă dădea un sfat sau o poruncă; asta părea a nu fi misiunea lui, iar cei ce se adresau simțeau parcă și ei că asta nu intra în atribuțiile sale.
Misiunea lui era să trezească și să i se arate încredere, să asculte cu răbdare și bunăvoință, să ajute în felul acesta ca o spovedanie încă insuficient pregătită să capete în cele din urmă chip, să ridice zăgazul ca preaplinul sau zgura sufletelor să devină șuvoi și torent, să preia totul și să-l învăluie în tăcere.
Misiunea lui era ca la sfârșitul spovedaniilor, al celor înspăimântătoare și al celor nevinovate, al celor pline de căință și al celor vanitoase, să-l pună pe mărturisitor să îngenuncheze lângă el, să spună un Tatăl nostru și, mai înainte de a-l lăsa să plece, să-l sărute pe frunte. A porunci penitențe și canoane nu era misiunea lui, nu se simțea împuternicit să rostească absoluțiuni propriu-zise ca un preot, nici judecarea, nici iertarea păcatelor nu erau treaba lui. în timp ce asculta și înțelegea, părea că ia asupră-și complicitatea la vină, părea că îl ajută pe vinovat să-și poarte păcatul, în timp ce tăcea, părea adâncit în cele auzite și reîntors în trecut, în timp ce se ruga, împreună cu mărturisitorul, după spovadă, părea că-și asumă și-și mărturisește aceleași păcate, ca un frate al aceluia și ca un ins asemenea lui. în timp ce-l săruta, părea că îl binecuvântează într-un fel mai mult frățesc decât preoțesc, mai mult tandru decât solemn.
Faima lui se răspândi în tot ținutul din jurul Gâzei, era cunoscut până departe și asemuit uneori chiar cu marele duhovnic și ermit aflat la mare cinste, Dion Pugil, al cărui renume era oricum cu zece ani mai vechi și se bizuia pe cu totul alte aptitudini, căci părintele Dion era vestit prin aceea că se pricepea să citească mai adânc și mai repede în sufletele ce i se încredințau decât în cuvintele rostite, astfel încât un mărturisitor șovăielnic constata nu rareori cu surprindere că îl învinovățea de păcate pe care încă nu le mărturisise. Acest cunoscător al sufletelor, despre care Iosef auzise istorisindu-se sute de povestiri uimitoare și cu care el însuși n-ar fi cutezat niciodată să se compare, era și un înzestrat sfetnic al sufletelor rătăcite, un mare judecător, împărțitor de pedepse și porunci: dicta penitențe, mortificări și pelerinaje, întemeia căsnicii, silea îndușmăniții să se împace, iar autoritatea lui era similară aceleia a unu i episcop. Trăia în apropiere de Ascalon, dar veneau la el solicitanți până și din Ierusalim și chiar din locuri încă mai îndepărtate.
Asemeni celor mai mulți dintre ermiți și penitenți, Iosefus Famulus dusese timp de ani îndelungați o luptă pătimașă și extenuantă. Părăsise, ce-i drept, viața lumească, se lepădase de avere și de casă și plecase din orașul cu atâtea ademeniri spre plăceri lumești și trupești, dar pe el însuși trebuise să se ia cu sine, iar în el dăinuiau toate pornirile trupului și ale sufletului, care îl pot duce pe om în impas și în ispită. Mai întâi se luptase împotriva trupului, fusese nemilos și aspru cu el, îl deprinsese cu arșița și frigul, cu foamea și setea, cu rănile și bătăturile, până când îl veștejise și-l uscase, dar chiar și în învelișul slăbănog de ascet vechiul Adam tot îl mai putea surprinde și necăji rușinos cu cele mai f smintite dorințe și pofte, visuri și năluciri; noi știm doar că diavolul poartă o grijă cu totul deosebită sihastrilor și penitenților.
Când, mai târziu, îl vizitaseră întâmplător oameni dornici să afle mângâiere și să se spovedească, Iosef descoperi cu recunoștință în aceasta o chemare a harului și, totodată, găsi o ușurare a vieții lui de penitent: ființa lui căpătase un sens și un conținut mai presus de el însuși, i se încredințase o misiune, putea sluji altora sau putea sluji ca unealtă a lui Dumnezeu, pentru a atrage sufletele la sine. Fusese un simțământ minunat și cu adevărat înălțător. Cu timpul însă ieși la iveală că până și bunurile sufletului aparțin celor pământești și pot duce la ispite și capcane. Anume , adesea, când un asemenea călător venea pe jos sau călare și se oprea în fața peșterii lui din stâncă, rugându-l să-i dea o înghițitură de apă și, după aceea, să-i îngăduie să se spovedească, lui Iosef al nostru îi dădeau târcoale un sentiment de mulțumire și de satisfacție, de auto-satisfacție, o vanitate și o dragoste de sine, de care, îndată ce-și dădea seama, se îngrozea foarte tare. Nu rareori îl ruga în genunchi pe Dumnezeu să-l ierte și-l mai ruga să nu mai vină la el, nevrednicul, nici un mărturisitor, nici din colibele fraților penitenți din apropiere, nici din satele și orașele lumii. Cu toate acestea, chiar când într-adevăr nimeni nu-i mai călca pragul o vreme, el nu se simțea cu mult mai bine, iar când după aceea veneau iară în număr mare se surprindea păcătuind din nou: i se întâmpla acum ca, ascultând cutare sau cutare mărturisire, să simtă porniri de răceală și nepăsare, ba chiar de dispreț față de cei ce se spovedeau. Oftând, lua asupră-și și aceste lupte, și erau perioade când, după ascultarea fiecărei spovedanii, se supunea în singurătate unor exerciții de umilință și penitență, în afară de asta, își poruncea nu numai să-i trateze pe toți mărturisitorii ca pe niște frați, ci și să le arate o venerație deosebită, iar aceasta cu atât mai mult, cu cât persoana respectivă avea să-i placă mai puțin: îi primea ca pe niște soli ai lui Dumnezeu, trimiși ca să-l pună la încercare, în felul acesta, o dată cu trecerea anilor, destul de târziu, când ajunsese un bărbat în pragul bătrâneții, viața lui obținu un anumit echilibru, iar cei ce locuiau în vecinătate îl socoteau un om fără cusur, care-și găsise pacea întru Domnul.
Totuși, chiar și pacea e ceva viu, și ea, ca tot ceea ce viețuiește, trebuie să crească și să scadă, să se potrivească împrejurărilor, să facă față unor încercări și să sufere modificări; așa stăteau lucrurile și cu pacea lui Iosefus Famulus; era labilă, uneori căpăta chip vădit, alteori nu, uneori era apropiată ca o luminare ținută în mână, alteori îndepărtată ca o stea de pe cerul iernii. Cu vremea, un fel deosebit și nou de păcat și ispită începu din ce în ce mai des să-i facă viața grea. Nu era o mișcare violentă, pătimașă, o răzvrătire sau o intensificare a instinctelor, mai curând părea a fi contrariul, în primele stadii a fost o senzație foarte ușor de suportat, aproape nesesizabilă, o stare ce nu-i provoca propriu-zis suferințe și nu-i cerea privațiuni, o stare sufletească lâncedă, căldicică, plictisitoare, care nu putea fi definită decât negativ, ca o îndepărtare, scădere și, în cele din urmă, absență a bucuriei. Treptat zilele vieții lui Iosefus, aflat în pragul bătrâneții, ajunseră asemenea acelor zile când nici soarele nu strălucește, nici ploaia nu cade, iar cerul se scufundă și se ferecă în el însuși, cenușiu, totuși nu negru, apăsător, totuși nu până la tensiunea vestitoare" de furtună; diminețile s e deosebeau din ce în ce mai puțin de seri, sărbătorile de zilele obișnuite, orele avântate de cele tânjitoare, totul se târa trândav sub semnul oboselii oloage și al dezgustului. Va fi fiind bătrânețea, se gândi el cu întristare. Era trist, fiindcă se așteptase ca îmbătrânirea și stingerea treptată a instinctelor și a patimilor să însemneze o înseninare și o ușurare a vieții, un pas înainte spre râvnita armonie și liniște sufletească matură, iar acum bătrânețea părea că-l dezamăgește și-l înșeală, căci nu-i aducea decât acest pustiu istovit, cenușiu, lipsit de bucurii, această senzație de sațietate fără leac. Se simțea sătul de toate: de singurătate, de faptul că respira, de somnul din timpul nopții, de viața dusă in grota lui de la marginea micii oaze, de amurguri și dimineți, de perindarea călătorilor și a pelerinilor, a celor călare pe cămile și pe asini, era sătul mai ales de oamenii care veneau să- l viziteze, oameni nătângi, înspăimântați și în același timp încrezători ca niște copii, împinși de nevoia de a-i povesti viața, păcatele și spaimele, zbuciumurile și remușcările. Câteodată avea impresia aceasta: așa cum micul izvor din oază își aduna apa în bazinul de piatră, curgea prin iarbă formând un pârâiaș, iar mai apoi răzbătea în pustiul nisipos și acolo seca și pierea după o scurtă cale, tot astfel veneau aceste spovedanii, aceste registre de păcate, aceste biografii, aceste mustrări de conștiință, mari și mici, serioase și înfumurate, tot astfel veneau ele, curgând în urechea lui, duzini, sute, mereu altele noi.
Dar urechea lui nu era moartă ca nisipul deșertului, urechea lui era vie și nu putea să bea, să înghită și să sugă veșnic, se simțea istovită, violentată, arhiplină, dorea intens ca șuvoiul și plescăitul vorbelor, mărturisirilor, grijilor, plângerilor, auto-învinuirilor să înceteze odată, ca în locul acestui șuvoi nesfârșit să se instaureze odată odihna, moartea și tăcerea. Da, dorea sfârșitul, era obosit, îi era destul și prea destul, viața lui devenise searbădă și de nimic, uneori ajungea atât de departe, încât se simțea ispitit să-și pună capăt zilelor, să se pedepsească și să se stingă, așa cum a făcut-o Iuda trădătorul, când s-a spânzurat. Precum în stadiile mai vechi ale vieții lui de pocăință diavolul îi strecurase în suflet dorințe, închipuiri și năluciri ale simțurilor și ale plăcerilor lumești, tot astfel îl bântuia acum cu închipuiri ale sinuciderii, încât se pomenea cercetând fiecare creangă de copac, dacă e potrivită să se spânzure de ea, fiecare stâncă abruptă din împrejurimi, dacă e destul de abruptă și de înaltă, ca să se omoare, azvârlindu-se de pe ea. Rezista ispitei, se lupta, nu se lăsa înfrânt, dar trăia zi și noapte în focul urii față de sine însuși și al setei de moarte, viața îi devenise insuportabilă și odioasă.
Aici ajunseseră așadar lucrurile cu Iosef. Într-o zi, stând din nou pe culmea unei stânci, văzu că apar în depărtare, între cer și pământ, două siluete minuscule, poate niște călători, poate niște pelerini, poate niște oameni care voiau să-l viziteze, cu gândul să i se spovedească ― și deodată îl apucă o dorință irezistibilă de a pleca îndată și cât mai repede din acest loc, departe de această viață. Dorința îl asalta instinctiv și cu atâta putere, încât îi dădu peste cap toate gândurile, obiecțiile și scrupulele, căci firește nu ducea lipsă de așa ceva; cum ar fi putut un cucernic penitent să dea urmare unui instinct, fără tresăriri de conștiință? O luă îndată la fugă, ajunse numaidecât în peștera lui, lăcaș al atâtor ani de lupte grele, recipient al atâtor înălțări și căderi. Cu grabă și fără a mai sta pe gânduri luă câteva mâi ni de curmale și o tigvă cu apă, le vârî în vechea lui desagă de călătorie, și-o atârnă pe umăr, apucă toiagul și-și părăsi pacea verde amicii lui patrii, ca un fugar și un pribeag, fugind de Dumnezeu și de oameni, fugind mai ales de ceea ce socotise cândva a fi isprava lui cea mai de preț, slujba și misiunea lui. Mai întâi merse ca fugărit, de parcă figurile acelea ce se iviseră din depărtare și pe care le zărise de pe stâncă ar fi fost cu adevărat niște urmăritori și niște dușmani.
Dar după o oră de drum graba plină de spaimă îl părăsi, mișcarea îi pricinui o oboseală binefăcătoare, iar la primul popas, în timpul căruia nu-și îngădui nici o îmbucătură ― ajunsese pentru el o obișnuință sfântă să nu mănânce nimic înainte de apusul soarelui ― rațiunea lui, exersată în reflecții singuratice, și începu să se trezească, încercând cu sfială să -i judece comportarea instinctivă. Iar rațiunea nu-i condamnă această comportare, oricât ar fi fost ea de fără minte, ci o privi mai curând cu bunăvoință, căci pentru întâia oară de multă vreme îi găsea fapta ca fiind nevătămătoare și nevinovată. Ceea ce săvârșise era o fugă, o fugă bruscă și negândită, e adevărat, însă nu una rușinoasă. Părăsise un post, de care nu mai era apt, fugind își recunoscuse față de el însuși și față de cineva ce l-ar fi putut vedea refuzul de a mai rămâne acolo, renunțase la o luptă reluată zilnic și fără folos și se dăduse bătut și învins. Fapta aceasta, aprecia rațiunea lui, era lipsită de măreție, de eroism și sfințenie, dar era cinstită și părea să fi fost inevitabilă; Iosef se mira acum că fugise atât de târziu, că putuse rezista atât de mult, atât de foarte mult. Lupta și încăpățânarea cu care se menținuse atâta vreme pe o poziție pierdută i se păreau acum o greșeală, mai mult chiar o luptă și o convulsie a egoismului, a vechiului Adam din el, era de părere că acum înțelege de ce încăpățânarea aceasta îi făcuse atâta rău, de ce avusese consecințe drăcești, de ce îi pricinuise asemenea sfâșieri interioare și-i adormise sufletul, inspirându-i, ca unui posedat de diavol, dorința de a muri și de a se autonimici. Firește, Christ nu putea fi un vrăjmaș al morții, firește, un penitent și un sfânt trebuia să-și considere viața numai ca pe o jertfă; dar gândul sinuciderii rămânea ceva pur drăcesc și nu putea să apară decât într-un suflet ai cărui stăpâni și paznici nu mai erau îngerii Domnului, ci demonii cei răi. Un răstimp, el stătu pierdut cu totul și zăpăcit, în cele din urmă plin de căință și cutremurat, în vreme ce de la distanța celor câtorva mile parcurse viața pe care abia o încheiase căpăta contururi și îi pătrundea în conștiință, viața deznădăjduită și hăituită a unui bărbat îmbătrânit ce-și greșise ținta și fusese necontenit torturat de ispita îngrozitoare de a se spânzura de creanga unui copac, întocmai ca trădătorul Mântuitorului. în timp ce gândul morții voite îl îngrozea astfel, în groaza aceasta se ițea firește și un rest din cele ce știa despre practica străveche, precreștină, păgână a sacrificiului uman, căruia îi erau destinați regele, sfântul, omul ales al gintei și pe care aceștia erau ținuți nu rareori să-l îndeplinească cu propria lor mână. îl îngrozea nu numai faptul că această practică interzisă își avea originea în preistoria păgână, ci încă mai mult gândul că, în fond, moartea prin care Mântuitorul sfârșise pe cruce nu fusese altceva decât tot un sacrificiu uman consimțit, într-adevăr: acum, când se gândea bine, își dădea seama că presimțirea acestei înțelegeri existase și în pornirile și dorințele lui de a se sinucide, un impuls sălbatic, încăpățânat, malign de a se jertfi pe sine însuși, pentru ca în felul acesta să-l imite în chip neîngăduit pe Mântuitorul ― sau să dovedească într-un chip neângăduit că opera de mântuire nu-i reușise Aceluia pe deplin.
Gândurile acestea îl înspăimântară profund, dar totodată el simți și că scăpase de pericol.
Fugarul îl cerceta îndelung pe acest penitent Iosef, care fusese el însuși și care acum, în loc de a-l urma pe Iuda sau pe cel crucificat, își luase tălpășița și se dăduse astfel din nou în mâinile Domnului. Pe măsură ce-și realiza mai bine iadul din care scăpase, în sufletul său sporiră rușinea și mâhnirea, iar în cele din urmă jalea îl sufocă întocmai ca o îmbucătură rămasă în gât, deveni o apăsare insuportabilă, pentru ca deodată să-și afle capătul și izbăvirea într-un potop de lacrimi, care îi făcu uimitor de bine. O, de câtă vreme nu mai putuse să plângă! Lacrimile îi curgeau, nu mai vedea nimic înaintea ochilor, dar apăsarea ce-l sufocase de moarte pierise, iar când își veni în fire și simți gustul sărat și-și dădu seama că plânge, o clipă avu din nou impresia că redevenise copil și nu mai știa nimic despre cele rele. Zâmbi, îi fu oleacă rușine că plânsese, în cele din urmă se ridică și porni din nou la drum. Se simțea șovăielnic, nu știa încotro îl va duce fuga aceasta și ce avea să se întâmple cu el, i se părea că e un copil, dar în sufletul lui nu mai exista nici luptă, nici voință, se simțea mai ușor și parcă îndrumat de cineva, chemat și ademenit de o voce îndepărtată și binevoitoare, ca și când călătoria lui n-ar fi fost o fugă, ci b întoarcere acasă. Era trudit, rațiunea îi obosi și ea, tăcu sau se dedă odihnei, ori îi apăru de prisos.
La adăpătoare, unde Iosef își petrecu noaptea, făceau popas câteva cămile; fiindcă mărunta caravană număra și două femei, se mulțumi să facă un gest de salut și evită să intre în vorbă. Totuși după ce, la lăsarea întunericului, ronțăise câteva curmale. se rugase și se întinsese să doarmă, nu putu să nu asculte convorbirea cu voce joasă dintre doi bărbați, unul bătrân și altul mai tânăr, fiindcă aceștia se culcaseră foarte aproape de el.
Nu auzi decât o mică parte din dialogul lor, restul fu rostit doar în șoaptă. Dar și această frântură îi atrase atenția și-l făcu să tragă cu urechea, dându-i de gândit pentru o jumătate din noapte.
― E bine, îl auzi el glăsuind pe bătrân, e bine că vrei să te duci la un bărbat cucernic și să te spovedești. Oamenii ăștia se pricep la toate alea, ți-o spun eu, știu mâi mult decât să mănânce pâine, iar câte unul dintre ei e meșter și în farmece. Dacă vreunul dintre ăștia strigă doar un cuvințel unui leu ce se azvârle asupra lui, fiara se tupilează la pământ, își lasă coada în jos și o șterge frumușel. Pot îmblânzi până și leii, ți-o spun eu; unuia dintre ei, un om nemaipomenit de sfânt, când a murit, leii lui domesticiți i-au săpat groapa, au îngrămădit apoi cum se cuvine pământul peste el, și doi dintre ei i-au păzit multă vreme mormântul, ziua și noaptea. Știu să domesticească nu numai leii, oamenii ăștia. Odată unul l-a muștruluit pe un centurion roman, o bestie îngrozitoare de soldat și ăl mai mare curvar din tot Ascalonul, până când i-a muiat mima păcătosului, așa că ticălosul s-a făcut mititel și a plecat ca un șoarece, să caute o gaură unde să se ascundă. După aia, flăcăul ăsta ajunsese aproape de nerecunoscut, așa se făcuse de liniștit și de umil. Oricum, și asta dă de gândit, omul a murit nu după multă vreme.
― Omul cel sfânt?
― O, nu, centurionul, îl chema Varro. De când îl săpunise sihastrul și-i trezise conștiința, s-a prăbușit destul de repede, l-au lovit de două ori frigurile și după un sfert de an era un om mort. Ei, nu-i nici o paguba. Numai că m-am tot gândit adesea: sihastrul nu numai că a alungat diavolul din el, a mai rostit asupra lui și un descântecel care l-a băgat în pământ.
― Un om atât de cucernic? Nu-mi vine să cred.
― N-ai decât să crezi sau nu, dragul meu. Dar din ziua aia omul a fost parcă altul, ca să nu zic legat printr-o vrajă, iar după un sfert de an...
Urmă un scurt răstimp de liniște, apoi tânărul începu din nou:
― E pe-aici un penitent, trebuie să-și ducă traiul undeva prin apropiere, își are sălașul singur de tot, în preajma unui mic izvor, pe drumul spre Gaza, îl cheamă Iosefus, Iosefus Famulus. Despre ăsta am auzit multe.
― Așa, și anume ce?
― Pare să fie grozav de evlavios și mai cu seamă n-a văzut niciodată o femeie. Dacă trec pe lângă sălașul lui singuratic niscai cămile, iar pe una stă ghemuită vreo femeie, poate să fie ea înfășurată în văluri cât de dese, el își întoarce spatele și piere numaidecât în văgăuna lui. Au fost să se spovedească la el mulți, foarte mulți.
― N-o fi el chiar atât de al naibii, altminteri aș fi auzit și eu despre dânsul. Și ce putere are ăsta, acest Famulus al tău?
― O, lumea se duce la dânsul numai ca să se spovedească, și dacă n-ar fi bun și nu s-ar pricepe, atunci oamenii n-ar alerga la el. Afară de asta se mai vorbește că aproape nu rostește un cuvânt, la el nu se află dojana și răsteală, pedeapsă sau altele asemenea, trebuie să fie un bărbat blând și chiar sfios.
― Bine, și ce face ăsta, dacă nu dojenește, nu dă canoane și nu-și deschide botul?
― Se zice că doar ascultă și oftează într-un chip ciudat și-și tot face cruce.
― Ia te uită, frumos sfâtuleț mai aveți voi pe-aici! Doar n-ăi fi atât de smintit ca să te duci la un mutulică așa ca ăsta.
― Ba da, mă duc. De găsit, îl găsesc eu, prea departe nu poate să fie de-aici. Aseară, un frate sărman dădea târcoale pe-aicișa, pe la adăpătoare, am să-l întreb mâine dimineață pe el, și ăsta arăta tot a pustnic.
Bătrânul se aprinse.
― Lasă-l pe sihastrul ăsta al tău să stea ghem în peștera lui de lângă izvor! Un om care numai ascultă și oftează și se sperie de muieri și nu știe nimic și nu se pricepe la nimic! Nu, am să-ți spui eu la cine trebuie să te duci. Ce-i drept, e mai departe de-aici, dincolo de Ascalon, dar n-are a face, e ăl mai bun sihastru și duhovnic care se află. II cheamă Dion, și i se spune Dion Pugil, adică luptătorul cu pumnii, fiindcă se încaieră cu toți diavolii, iar când un om îi mărturisește faptele rușinoase, atunci, dragul meu, Pugil nu oftează și nu-și ține gura, ci-i dă drumul și-i freacă omului ridichea "de ți-e mai mare dragul. Pe unii trebuie că i-a ciomăgit, pe unul l-a pus să stea o noapte întreagă cu genunchii goi pe pietre, și după aia abia că i-a mai cerut să dea patruzeci de gologani la săraci. Ãsta bărbat, frățioare, ai să vezi și ai să te minunezi; când se uită o dată bine la tine, ți se bâțâie mădularele, vede prin tine ca prin apă. La el nu merge cu oftaturi, ăsta-i bărbat o dată, iar dacă nu mai poți dormi bine sau ai vise ori vedenii urâte și altele de-astea, Pugil te pune iar pe picioare, ascultă-mă pe mine.
Þi-o spun, nu pentru că aș fi auzit muierile pălăvrăgind despre el. Þi-o spun, fiindcă a m fost eu însumi la dânsul. Da, da, eu însumi, oricât aș fi eu ăla, un nimic, am fost la pustnicul Dion, luptătorul cu pumnii, omul lui Dumnezeu. M-am dus la el cu inima plină de jale, cu mare rușine și scârnă în suflet, iar după aia am plecat de-acolo limpezit și curat ca luceafărul, lucru tot atât de adevărat pe cât e de adevărat că mă cheamă David. Bagă la cap: numele lui e Dion, iar porecla Pugil. Pe el să-l cauți, îndată ce-ai să poți, și-ai să vezi minunea. Prefecți, demnitari și episcopi s-au dus la el, să-i ceară sfatul.
― Da, fu celălalt de părere, când m-oi duce prin ținutul ăla, am să mă mai gândesc. Dar azi e azi, și aici e a ici, iar fiindcă azi sunt aici și trebuie să mă aflu aproape de acel losefus, despre care am auzit atâtea lucruri bune...
― Ai auzit lucruri bune! Ce nebunie te-o fi apucat după Famulus ăsta?
― Mi-a plăcut că nu ocărăște și nu te zăpăcește de cap. îmi place asta, trebuie s-o spun. Eu nu sunt nici centurion, nici episcop; sunt un om simplu și mai curând sfios, n-as putea suporta să mă muștruluiască prea rău; n-am nimic împotrivă, Dumnezeu știe de ce, dacă cineva se poartă cu mine blând, așa-s eu.
― Așa le place unora. Să se poarte cu ei blând! După ce te-ai spovedit și te-ai pocăit și ți-ai luat pedeapsa și ți-ai curățat sufletul, după aia, treacă de la mine, o fi potrivit să se poarte cu tine și cu blândețe, dar nu atunci când ești murdar și puți ca un șacal în fața duhovnicului și judecătorului tău!
― Ei, bine, bine. Să nu facem atâta gălăgie, oamenii vor să doarmă.
Deodată tânărul chicoti înveselit.
― Afară de asta, mi s-a povestit și ceva hazliu despre el.
― Despre cine?
― Despre el, despre sihastrul Iosefus. Așa, se zice că, după ce omul i-a povestit necazul și s-a spovedit, ăsta are obiceiul să-l salute și să-l binecuvânteze la plecare și să-l mai și sărute pe obraz sa u pe frunte.
― Așa face? Caraghios obicei mai are.
― Și pe urmă e nemaipomenit de sfios față de femei, știi tu. Cică o târfă din împrejurimi s-a dus o dată la el îmbrăcată în haine bărbătești, iar el nu bagă nimic de seamă și stă și ascultă scornelile ei, iar când ea termină cu spoveditul, el se pleacă în fața ei și o sărută cu evlavie.
Bătrânul izbucni într-un hohot puternic de râs, celălalt făcu numaidecât „pst, pst!", iar pe urmă Iosef nu mai putu să audă o vreme altceva decât râsul acesta pe jumătate înăbușit.
Privi spre cer, secera lunii stătea ascuțită și subțire dincolo de coroanele palmierilor, răcoarea nopții îi dădu un fior. într-un chip straniu și ca într-o oglindă spartă, totuși edificator, convorbirea dintre cei doi conducători de cămile îi adusese în fața ochilor propria lui persoană și rolul, pe care și-l trădase. Așadar și o târfă își bătuse joc de el. Ei, ăsta nu era lucrul cel mai rău, chiar dacă destul de rău. A trebuit să reflecteze mult asupra discuției celor doi bărbați străini. Când în sfârșit, târziu de tot, reuși să adoarmă, izbuti s-o facă numai pentru că nu cugetase în zadar. Ajunsese la un rezultat, la o hotărâre, și cu această hotărâre nouă în inimă dormi adânc și netulburat până în zori.
Decizia lui sta tocmai în ceea ce tânărul conducător de cămile nu putuse să înțeleagă. Ea era să urmeze sfatul celui mai bătrân și să-l caute pe Dion, poreclit Pugil, despre care auzise de multă vreme și care fusese ridicat astăzi în slăvi, cu atâta stăruință. Acest duhovnic, judecător de suflete și sfătuitor vestit, va găsi și pentru el un sfat, o sentință, o pedeapsă, o cale; se va înfățișa în fața lui ca înaintea unui locțiitor al lui Dumnezeu și va primi cu dragă inimă tot ce-i va porunci.
De dimineață părăsi locul de popas, pe când cei doi bărbați încă dormeau, iar în aceeași zi, după un drum obositor, ajunse într-un loc unde știa că își au lăcașul niște cuvioși frați, de la care nădăjduia să afle calea obișnuită spre Ascalon.
Când sosi acolo către seară, îl întâmpină prietenește o mică oază verde, văzu înălțându-se niște copaci și auzi behăind o capră; i se păru că zărește în umbra verde contururile unor acoperișuri de colibe și că adulmecă vecinătatea unor oameni, iar când se mai apropie șovăind, avu impresia că simte o privire îndreptată asupra lui. Rămase locului și iscodi de jur împrejur, și iată că sub cel dintâi dintre copaci văzu pe cineva stând, rezemat de un trunchi, ținându-se drept, era un bărbat bătrân, cu barba căruntă, cu fața demnă, dar severă și încremenită, care se uita la el și care probabil că-l văzuse încă mai de mult. Privirea bătrânului era fermă și Pătrunzătoare, dar fără nici o expresie, ca uitătura unui bărbat obișnuit numai să observe, nu însă și curios sau interesat, care-i lăsa pe oameni să se apropie și căuta să-i cântărească, dar nu ii atrăgea și nu-i poftea spre el.
― Lăudat fie Isus Christos, zise Iosef. Moșneagul îi răspunse cu un mormăit.
― Îmi dați voie, vorbi Iosef, sunteți și dumneavoastră un străin ca mine sau sunteți un locuitor al acestei frumoase așezări?
― Un străin, răspunse bărbatul cu barba albă.
― Venerabile, ați fi oare în măsură să-mi spuneți, dacă se poate, cum să ajung de aici pe drumul spre Ascalon?
― Se poate, zise bătrânul.
Se ridică încet, cu picioarele cam țepene, era un uriaș uscat iască. Rămase așa, cu privirile îndreptate departe spre întinderile pustii. Iosef simți că acest moșneag uriaș are puțin chef de vorbă, dar o întrebare voia totuși să mai cuteze a-i pune.
― Mai îngăduiți-mi încă o singură întrebare, venerabile, zise el cu politețe, și văzu ochii bărbatului reîntorcându-se din depărtare. Acești ochi îl priveau cu răceală și atenție. Cunoașteți poate locul unde e de găsit părintele Dion, numit Dion Pugil?
Străinul își încruntă puțin sprâncenele, iar privirea lui deveni și mai rece.
― Îl cunosc, zise scurt.
― Îl cunoașteți? strigă Iosef. Oh, atunci spuneți-mi, fiindcă într-acolo, spre părintele Dion, duce calea mea.
Bătrânul cel înalt privi cercetător în jos, spre el. îl lăsă să aștepte îndelung răspunsul. Apoi se întoarse spre copacul lui, se lăsă din nou, încetișor, pe pământ și se sprijini de trunchi, întocmai cum stătuse mai înainte. Cu o mică mișcare a mâinii, îi ceru lui Iosef să se așeze și el. Supus, ace sta dădu urmare gestului, așezându-se, simți o clipă în mădulare marea lui oboseală, o uită însă numaidecât, ca să-și îndrepte toată atenția spre moșneag. Acesta părea adâncit în gânduri, o trăsătură de asprime distantă apăru pe fața lui plină de demnitate, peste care părea că se așterne o altă expresie, de-a dreptul alt chip, ca o mască străvezie, o expresie de suferință veche și însingurată, care nu îngăduia mândriei să iasă la iveală.
A durat mult, până când privirea venerabilului s-a întors iară spre el. Privirea aceasta l-a cercetat din nou cu mare ascuțime, și deodată bătrânul puse pe un ton poruncitor întrebarea:
― Dar cine ești dumneata, omule?
― Sunt un penitent, zise Iosef, am dus vreme de mulți ani viața sihastrilor.
― Asta se vede. Te întreb cine ești.
― Mă numesc Iosef, cu porecla de Famulus.
Când Iosef își rosti numele, bătrânul, rămânând altminteri nemișcat, încruntă atât de tare din sprâncene, încât pentru un răstimp ochii lui aproape că nu se mai văzură, părea impresionat, înspăimântat sau dezamăgit de cele ce-i spusese Iosef; sau poate era doar o oboseală a ochilor, o micșorare a atenției, ori vreun ușor acces de slăbiciune, cum le vine uneori oamenilor bătrâni. Oricum, străinul rămase într-o totală nemișcare, își ținu o vreme ochii strânși, iar când îi deschise din nou, privirea lui păru schimbată, părea că devenise, dacă era cu putință, încă mai bătrânească, mai însingurată, mai împietrită, ma i plină de așteptare. Deschise buzele încetișor, ca să întrebe:
― Am auzit de dumneata. Ești cel la care se duc oamenii să se spovedească?
Iosef confirmă nestingherit, faptul de a fi recunoscut îl necăjea ca o demascare nedorită, iar această a doua întâlnire cu faima lui îl umplea de rușine.
Bătrânul întrebă din nou, în felul său lapidar:
― Si-acum dorești așadar să te duci la Dion Pugil? Ce vrei de fa el?
― Aș vrea să mă spovedesc.
― Ce nădejde îți legi de asta?
― Nu știu. Am încredere în el, ba chiar simt că parcă o voce de sus m-ar îndruma și m-ar trimite spre dânsul.
― Și după ce te vei fi spovedit în fața lui, ce-ai să faci?
― Am să fac ce-mi va porunci.
― Și dacă te sfătuiește sau îți poruncește ceva greșit?
― N-am să cântăresc dacă e greșit sau nu, ci am să dau ascultare.
Moșneagul nu mai rosti nici o vorbă. Soarele se lăsase jos de tot, o pasăre strigă în frunzișul copacului. Fiindcă bătrânul rămase tăcut, Iosef se ridica. Reveni sfios încă o dată la rugămintea lui.
― Ați spus că știți locul unde poate fi găsit părintele Dion. îmi e îngăduit să vă rog să-mi spuneți cum se numește locul și să-mi descrieți drumul într-acolo?
Bătrânul își strânse buzele într-un fel de zâmbet reținut.
― Crezi, întrebă el cu blândețe, că ai să fii binevenit la el?
Înspăimântat într-un chip straniu de întrebare, Iosef nu răspunse.
Rămase încurcat. Apoi spuse:
― Aș putea nădăjdui cel puțin să vă revăd? Bătrânul făcu un gest de salut și răspunse:
― Am să dorm aici și am să rămân până cu puțin după răsăritul soarelui. Acum du-te, ești trudit și flămând.
Salutându-l respectuos, Iosef plecă mai departe și, la lăsarea amurgului, ajunse într-o mică așezare. Aici locuiau, ca într-o mânăstire, așa-numiții retrași din lume, creștini din diferite orașe și comune, care-și făcuseră, în izolare, un adăpost, ca să se dedice netulburați unei vieți simple, curate, de liniște și contemplare. I se oferiră apă, hrană și un culcuș pentru noapte, fu cruțat de întrebări și conversații, fiindcă se vedea cât e de istovit. Unul rosti rugăciunea de noapte, la care ceilalți luară parte îngenunchind, la sfârșit spuseră „amin" cu toții. Popasul în comunitatea acestor cuvioși ar fi fost în alte vremuri pentru el un eveniment și o bucurie, dar acum nu avea în minte decât un singur lucru, iar cum se crăpă de ziuă porni înapoi spre locul unde îl lăsase în ajun pe bătrân. îl găsi culcat pe pământ și dormind, înfășurat într-o rogojină subțire, și se așeză deoparte sub copaci, ca să-l aștepte să se trezească, Curând, cel adormit începu să se agite, se trezi, dădu în lături rogojina, se ridică anevoie și-și întinse membrele amorțite, apoi îngenunche pe pământ și-și făcu rugăciunea. După ce se ridică iar, Iosef se apropie și se înclină fără o vorbă.
― Ai mâncat? întrebă străinul.
― Nu. M-am deprins să mănânc numai o dată pe zi, și abia după apusul soarelui. Vă e foame, venerabile?
― Ne aflăm în călătorie, spuse acela, și nu mai suntem, nici unul, nici celălalt, oameni tineri. E mâi bine ca înainte de plecare să luăm o îmbucătură.
Iosef își deschise desaga și-i oferi din curmalele lui, mai căpătase de la oamenii prietenoși, la care înnoptase, și o pâine de mei, pe care o împărți cu bătrânul.
― Acum putem pleca, spuse moșneagul, după ce mâncară.
― Oh, mergem împreună? strigă Iosef cu bucurie.
― Firește. M-ai rugat doar să te conduc la Dion. Haide.
Mirat și fericit, Iosef se uită la dânsul.
― Ce bun sunteți, strigă el și voi să se pornească pe mulțumiri.
Dar, cu o mișcare repezită din mână, străinul îl făcu să tacă.
― Bun e numai Dumnezeu, zise el. Acum, să mergem. Și spune-mi tu, precum îți spun și eu ție. Ce rost au formele și politețurile între doi bătrâni penitenți?
Bărbatul ce înalt porni la drum, Iosef i se alătură, se făcuse ziuă. Călăuza părea să cunoască bine direcția și calea, către prânz urmau să ajungă la un loc cu umbră, unde puteau face un popas în orele cu arșiță prea mare. Altele nu mai fură rostite pe drum.
Abia când, după ceasuri fierbinți, ajunseră la locul de popas și se așezară să se odihnească la umbra unor stânci crăpate, Iosef adresă din nou cuvântul călăuzei sale. îl întrebă de câte zile de mers aveau nevoie, ca să ajungă la Dion Pugil.
― Asta depinde numai de tine, zise bătrânul.
― De mine? strigă Iosef. Dacă ar fi după mine, atunci as fi chiar astăzi în fața lui.
Bătrânul părea că nici acum nu are chef de vorbă.
― O să vedem noi, spuse el scurt, se lăsă pe-o coastă și închise ochii.
Iosef se simțea stingherit să stea să se uite la el cum adoarme, se trase încet puțin mai la o parte, se întinse și adormi fără veste, căci noaptea rămăsese multă vreme treaz. Călăuza îl trezi când părea că sosise vremea de plecare.
Către seară ajunseră la un loc de odihnă, cu apă, copaci și iarbă, aici băură, se spălară, iar bătrânul hotărî să facă masul în acest loc. Iosef nu fu de aceeași părere și se opuse cu sfială.
― Spuneai astăzi, zise el, că numai de mine depinde dacă vom ajunge mai devreme sau mai târziu la părintele Dion. Sunt gata să mai merg încă multe ceasuri, dacă într-a-devăr pot sosi la el astăzi sau mâine.
― Ah, nu, zise celălalt, pentru azi am ajuns destul de departe.
― Iartă-mă, vorbi Iosef, dar nu-mi poți înțelege nerăbdarea?
― O înțeleg. Dar nu ți-e de nici un folos.
― Atunci de ce-ai spus că depinde de mine?
― E întocmai precum ți-am spus. îndată ce-ai să fii sigur că vrei să te spovedești și ai să te simți gata și copt să-ți faci spovedania, ai să poți să ți-o faci.
― Chiar și astăzi?
― Chiar și astăzi.
Uluit, Iosef privi fața bătrână, calmă.
― E cu putință? strigă el copleșit. Tu însuți ești părintele Dion?
Bătrânul confirmă cu o mișcare din cap.
― Odihnește-te aici sub copaci, zise el prietenos, însă nu adormi, ci reculege-te, și eu vreau să mă odihnesc și să mă reculeg. Apoi poți să-mi spui ceea ce dorești să-mi spui.
Și așa, Iosef se pomeni ajuns deodată la țintă, iar acum aproape că nu înțelegea cum de nu-l recunoscuse mai devreme pe venerabilul bărbat și nu înțelesese lângă cine bătuse drumul o zi întreagă. Se retrase deoparte, îngenunche și se rugă și-și îndreptă apoi toate gândurile spre ceea ce avea să-i spună duhovnicului. După o oră se întoarse și-l întrebă pe Dion dacă e gata.
Iar acum putu să se spovedească. Tot ceea ce trăise de ani și ani și ceea ce i se păruse că de multă vreme și-a pierdut prețul și sensul începu să-i curgă acum de pe buze, sub forma unor povestiri, tânguiri, întrebări, auto-învinuiri, toată istoria vieții lui de creștin și penitent, pe care o alesese cu gândul limpezirii și al sfințeniei și care la sfârșit ajunsese derută, întunecare și deznădejde. Nu tăinui nici ceea ce trăise acum în urmă, fuga și simțământul de eliberare și nădejdea pe care i le adusese această fugă, chipul cum ajunsese la hotărârea de a se duce la Dion, întâlnirea cu el și cum simțise numaidecât pentru dânsul, pentru bătrân, încredere și dragoste, dar și cum îl judecase de mai multe ori în cursul acestei zile ca rece și bizar, ba și plin de toane.
Soarele coborâse mult spre asfințit, când termină ceea ce avea de spus. Bătrânul Dion ascultase cu o atenție neobosită și se abținuse de la orice întrerupere și întrebare. Și chiar și acum, când spovedania se sfârșise, de pe buzele lui nu se auzi nici un cuvânt. Se ridică trudnic, îl privi pe Iosef cu mare prietenie, se aplecă spre el, îl sărută pe frunte și făcu asupra lui semnul crucii. Abia mai târziu îi trecu prin minte lui Iosef că acesta era același gest mut, frățesc și liber de orice gând de a rosti o sentință, cu care el însuși se despărțise de atâția mărturisitori.
Îndată după aceea mâncară, rostiră rugăciunea de noapte și se întinseră în iarbă. Iosef mai reflectă o vreme și-și rumegă gândurile, se așteptase de fapt la o osândă și la q predică plină de ocări, și cu toate acestea nu era dezamăgit sau neliniștit, privirea și sărutul de frate al lui Dion îl mulțumiseră, în sufletul lui se lăsase pacea și în scurtă vreme se scufundă într-un somn binefăcător.
Fără risipă de vorbe, bătrânul îl luă de dimineață cu el, făcură o lungă zi de călătorie, apoi încă patru sau cinci, după care ajunseră la sihăstria lui Dion. De aici înainte locuiră acolo, Iosef îl ajută pe Dion la micile munci cotidiene, îi cunoscu viața de fiecare zi și fu părtaș la ea, nu era prea deosebită de aceea pe care o dusese el însuși mulți ani. Numai că acum nu mai era singur, trăia în umbra și sub protecția altuia, iar ca atare, era totuși o viață cu totul diferită. Din așezările înconjurătoare, din Ascalon și de mai departe continuau să vină mereu oameni dornici de sfat și de spovedanie. La început, ori de câte ori soseau asemenea vizitatori, Iosef se retrăgea în grabă și nu se arăta decât atunci când oamenii plecau. Din ce în ce mai des însă Dion îl chema înapoi, așa cum chemi o slugă, îi cerea să aducă apă sau să dea o mână de ajutor la cine știe ce, iar după ce o ținu astfel câtăva vreme, Iosef se obișnui să asiste când și când, ca ascultător, la câte o spovadă, dacă mărturisitorul nu avea nimic împotrivă. Mulți însă, chiar cei mai mulți se sfiau să rămână sau să șadă sau să îngenuncheze singuri înaintea temutului Pugil, ci voiau să fie de față și acest ajutător cu privire prietenoasă și zelos, în felul acesta, Iosef ajunse treptat să cunoască felul în care Dion asculta spovedaniile, felul cum adresa cuvinte de îmbărbătare și mângâiere, felul cum intervenea și îndruma, în sfârșit, felul pedepselor și al sfaturilor sale! Rareori își îngăduia câte o întrebare, ca de pildă atunci când se prezentă un învățat sau un om luminat, aflat în trecere.
Acesta, cum reieși din istorisirile lui, avea prieteni printre magicieni și cititorii în stele; făcând popas, stătu un ceas sau două la cei doi penitenți bătrâni, era un oaspete politicos și impunător, vorbi îndelung, cu pricepere și frumos despre aștri și despre drumul pe care trebuie să-l parcurgă omul, împreună cu toți idolii săi, de la începutul până la sfârșitul unei perioade cosmice, prin toate căsuțele zodiacului. Vorbi despre Adam, întâiul om, zicând că acesta e unul și același cu Isus, crucificatul, spuse că mântuirea adusă de dânsul e o călătorie a lui Adam de la pomul cunoașterii până la pomul vieții, pe șarpele din rai îl numi păzitorul sfântului izvor de obârșie din adâncimea întunecoasă, din ale cărui ape nocturne își trag originea toate cele în ființă, toți oamenii și zeii. Dion îl ascultă cu atenție pe acest bărbat, a cărui vorbire siriană era mult împănată cu spuse grecești, iar Iosef se miră de asta, ba chiar se și supără că moșneagul nu-l repede cu înflăcărare și mânie pe acest eretic păgân, că nu-l combate și nu-l alungă ci că pare a urmări cu interes și curiozitate monologul isteț al mult-știutorului pelerin, fiindcă nu numai că asculta cu atenție, ci și zâmbea și dădea adesea din cap la câte un cuvânt al vorbitorului, de parcă ar fi fost pe placul lui.
După ce plecă omul acesta, Iosef întrebă pe un ton aprins și aproape cu reproș:
― Cum se face că ai ascultat cu atâta răbdare ereziile acestui păgân necredincios? Ba chiar, așa mi s-a părut mie, ai ascultat nu numai cu răbdare, ci de-a dreptul cu interes și cu o anumită plăcere. De ce nu i te-ai împotrivit? De ce nu ai încercat să-l combați pe acest om, să-l pedepsești și să-l convertești la credința în Dumnezeul nostru?
Dion își legănă capul pe gâtu-i subțire cu pielea încrețită și răspunse:
― Nu l-am combătut, fiindcă n-ar fi fost de nici un folos, mai mult chiar, fiindcă n-as fi fost deloc în stare s-o fac. în știința vorbirii și a combinărilor, ca și în cunoașterea mitologiei și a stelelor, bărbatul acesta îmi e fără îndoială mult superior, n-aș fi izbutit nimic în fața lui. Iar mai departe, fiule, nu e nici treaba mea, nici a ta să ne împotrivim credinței unui om sub cuvânt că în ceea ce crede el e o minciună și o erezie. Mărturisesc că l-am ascultat pe bărbatul acesta învățat cu o anumită plăcere, ceea ce ție nu ți-a scăpat. Mi-a făcut plăcere, fiindcă vorbea foarte b ine și știa multe, dar mai ales fiindcă mi-a adus aminte de vremea tinereții mele, căci în tinerețe m-am ocupat și eu mult cu astfel de studii și științe. Lucrurile din mitologie, despre care a pălăvrăgit atât de frumos străinul, nu sunt nicidecum erezii. Sunt imagini și simboluri ale unei credințe, de care nu mai avem nevoie, deoarece noi am câștigat credința în Isus, singurul Mântuitor. însă pentru cei ce încă n-au găsit credința noastră și poate că nu sunt în stare s-o găsească, aceasta e credința lor, izvorâtă din vechea înțelepciune a străbunilor și pe bună dreptate venerată. Firește, dragul meu, credința noastră e alta, cu totul alta. Dar fiindcă această credință a noastră nu are nevoie de învățătura despre aștri și despre eoni , despre apele originare și despre mumele lumii și toate aceste simboluri, asta nu însemnează nicidecum că acele învățături sunt în sine erezie, minciună și înșelăciune.
― Dar credința noastră, strigă Iosef, e totuși mai bună, iar Isus a murit pentru toți oamenii; ca atare cei ce-o cunosc trebuie să combată învățăturile învechite și să pună în locul lor pe cele noi și drepte.
― Asta ani făcut-o vreme îndelungată, tu și eu și mulți alții, zise Dion liniștit. Noi suntem credincioși, fiindcă am fost cuceriți de credință, anume de puterea Mântuitorului și a morții lui mântuitoare. Ceilalți însă, mitologii și teologii zodiacului și ai altor învățături, n-au fost cuceriți de această putere, încă n-au fost, și nu ne e dat nouă să-i silim să se lase cuceriți. N-ai băgat de seamă, losef, cât de frumos și foarte iscusit știa să vorbească acest mitolog și se pricepea să-și alcătuiască jocul de imagini, și cât de bine se simțea, cu câtă pace și armonie trăia el în a sa înțelepciune bizuită pe simboluri? Ei bine, ăsta e un semn că pe omul acesta nu-l apasă nici o suferință grea, că este mulțumit, că îi merge bine. Oamenilor, cărora le merge bine, noi nu avem însă a le spune nimic. Pentru ca un om să aibă nevoie de mântuire și de o credință mântuitoare, pentru ca să-și piardă bucuria dată de înțelepciunea și de armonia gândurilor sale și să ia asupra lui marea cutezanță de a crede în minunea mântuirii, trebuie mai întâi să-i meargă rău, foarte rău, trebuie să trăiască mai întâi suferințe și dezamăgiri, amărăciuni și deznădejdi, trebuie ca apa să-i ajungă până la gât. Nu, Iosef, să-l lăsăm pe acest învățat păgân în starea lui prosperă, să-l lăsăm în fericirea înțelepciunii sale, a gândirii și a artei lui de vorbitor! Poate că mâine, poate că într-un an în zece ani va cunoaște suferința ce-i va nimici arta și înțelepciunea, poate că femeia pe care o iubește sau unicul său fiu îi vor da o lovitură de moarte, poate că îl vor doborî boala ori sărăcia; dacă îl vom întâlni atunci din nou, îl vom lua pe seama noastră și-i vom povesti în ce chip am încercat noi să ne învingem durerea. Iar dacă ne va întreba atunci: „De ce nu mi-ați spus-o ieri, acum zece ani?" atunci îi vom răspunde: „Pe vremea aceea nu-ți mergea destul de rău."
Moșneagul luă o înfățișare serioasă și rămase câtva timp tăcut. Apoi, ca revenind d intr-un vis al amintirilor, adăugă:
― M-am jucat și m-am desfătat și eu odinioară mult cu înțelepciunea străbunilor, și chiar când mă aflam pe drumul crucii, preocupările teologice mi-au produs adesea bucurie și, firește, și necazuri, în gândurile mele stăruiam îndeosebi asupra creației lumii și asupra faptului că la sfârșitul genezei toate ar fi trebuit să fie bune, căci se spune: „Domnul privi tot ceea ce făptuise, și iată, toate erau bune.”
În realitate însă, nu au fost bune și desăvârșite decât o clipă, clipa paradisului, și chiar în clipa următoare vina și blestemul își făcură loc în cele desăvârșite, căci Adam mâncase din pomul din care fusese oprit să mănânce. Erau învățători care spuneau: Dumnezeu, care a făptuit creația și, o dată cu ea, pe Adam și pomul cunoașterii, nu este Dumnezeul unic și preaînalt, ci numai o parte din el sau un sub-Dumnezeu, demiurgul, iar creațiunea nu e desăvârșită, nu i-a reușit, și ca atare lumea creată a fost blestemată pentru o perioadă cosmică și dată în seama răului, până când El însuși, Duhul sfânt unic, Dumnezeu, a hotărât să pună capăt prin Fiul său epocii aflate sub afurisenie, începând de atunci, propovăduiau ei, și așa credeam și eu, a început pieirea prin moarte a demiurgului și a creațiunii sale, iar lumea moare treptat și se vestejește, până când în altă perioadă cosmică nu vor mai fi nici creațiune, nici lume, nici carne, nici pofte și nici păcate, nici trupuri de carne fecundă, nici naștere și moarte, ci va apărea o lume desăvârșită, spirituală și mântuită, eliberată de blestemul lui Adam, eliberată de blestemul și imboldul poftelor, al rodirii, al nașterii, al morții. Puneam nefericirea de astăzi a lumii mai mult pe seama demiurgului decât pe seama primului om, eram de părere că demiurgului, dacă era cu adevărat însuși Dumnezeu, i-ar fi fost foarte ușor să-l creeze pe Adam altfel sau să-l scutească de ispită. S»i așa, la sfârșitul deducțiilor noastre ne-am pomenit cu doi Dumnezei, Dumnezeu-creatorul și Dumnezeu-tatăl, și nu ne-am sfiit să-l judecăm și să-l condamnăm pe cel dintâi. Ba chiar au existat unii care au făcut încă un pas mai departe și au afirmat că toată creațiunea nu a fost deloc opera lui Dumnezeu, ci a diavolului. Credeam că prin istețimile noastre venim în sprijinul Mântuitorului și al viitoarei ere a spiritului, și așa am scornit noi niște dumnezei și universuri și planuri pentru viitorul acestora, și ne-am dondănit și am făcut teologie, până ce într-o zi m-au doborât frigurile și m-am îmbolnăvit de moarte, iar în visurile fierbinți am avut mereu a face cu demiurgul, a trebuit să mă războiesc și să sângerez, iar nălucirile și spaimele au devenit mereu mai înspăimântătoare, până când într-o noapte de febră foarte ridicată am crezut că trebuie să-mi ucid mama, ca să fac să piară nașterea mea prin carne, în noaptea aceea, diavolul m-a ațâțat cu toate vicleșugurile lui. Dar m-am însănătoșit și, spre dezamăgirea prietenilor de mai înainte, m-am întors la viață ca un om nătâng, tăcut și sărac cu duhul, care, e adevărat, și-a recăpătat curând puterile trupești, nu însă și plăcerea de a face filozofie.
Căci în zilele și nopțile convalescenței mele, când visurile îngrozitoare pe care mi le pricinuiseră febra se domoliseră și dormeam aproape tot timpul, îl simțeam în fiece clipă de trezie pe Mântuitorul lângă mine și simțeam cum iradiază din el și pătrunde în mine putere, iar când m-am însănătoșit, m-a cuprins tristețea, fiindcă nu mai puteam să simt această apropiere a lui. în locul ei însă, m-a cuprins un dor mare s-o caut: îndată ce am asistat din nou la dispute, am simțit că acest dor ― era pe atunci bunul meu cel mai de preț ― s e află în pericol, gata să piară în gânduri și în vorbe, precum apa se pierde în nisip. Gata, dragul meu, se sfârșise cu istețimea și teologia mea. De-atunci mă număr printre cei inocenți. Dar cine știe să facă filozofie și mitologie, cine se pricepe la acele jocuri în care m-am încercat și eu odată, pe acela nu-l pot împiedica s-o facă și nu pot să-i ascult cu mai puțină considerație. Dacă a trebuit să admit atunci că demiurgul și Dumnezeu-duhul, creațiunea și mântuirea, în neînțeleasa lor întrepătrundere și identitate, rămân pentru mine o enigmă nedezlegată, atunci trebuie să admit și că filozofia nu poate face credincioși. Nu e misiunea ei.
Odată, după ce spovedise un ucigaș și un adulter, Dion îi spuse ajutorului său:
― O crimă și un adulter, asta sună zguduitor și ca o mare nelegiuire, și chiar și este ceva destul de rău, da. Dar îți spun ție, Iosef, în realitate oamenii aceștia din lumea laică nu sunt niște păcătoși adevărați. Ori de câte ori încerc să mă imaginez in pielea unuia dintre ei, îmi apar doar ca niște copii. Desigur, nu sunt cuminți, nu sunt buni, nu sunt nobili, sunt egoiști, mânați de pofte, vanitoși, gata să se mânieze, dar propriu-zis și în fond sunt nevinovați, nevinovați chiar în felul în care sunt nevinovați copiii.
― Și totuși, spuse Iosef, îi iei atât de des la trei păzește și le zugrăvești în fața ochilor iadul.
― Tocmai de aceea. Sunt niște copii, iar când au mustrări de cuget și vin să se spovedească, vor să fie luați în serios și sa fie muștruluiți serios. Cel puțin, asta e părerea mea. Tu ai procedat altfel, la vremea ta, tu n-ai mustrat și n-ai pedepsit Și n-ai dat canoane, ci te-ai arătat prietenos și i-ai lăsat pe oameni să plece doar cu un sărut de frate. Nu vreau să te Dojenesc, dar eu n-aș putea s-o fac.
― De ce, întrebă Iosef șovăind, de ce atunci când m-am spovedit eu, n-ai procedat la fel ca față de ceilalți mărturisitori, ci m-ai sărutat în tăcere și n-ai spus un cuvânt despre pedeapsă?
Dion Pugil îndreptă spre el privirea-i pătrunzătoare.
― N-a fost drept cum am făcut-o? întrebă dânsul.
― Nu spun că n-ar fi fost drept. Cu siguranță că a fost drept, altminteri spovada aceea nu mi-ar fi făcut atât de bine.
― Ei, atunci s-o lăsăm. De altfel, ți-am și dat atunci o aspră și lungă penitentă, chiar dacă fără s-o rostesc în cuvinte. Te-am luat cu mine și te-am tratat ca pe sluga mea și te-am constrâns să revii la misiunea de la care încercaseși să te sustragi.
Se întoarse să plece, era un vrăjmaș al discuțiilor lungi. Dar Iosef se arătă de astă dată îndărătnic.
― Tu știai atunci dinainte că îți voi arăta ascultare, ți-o făgăduisem încă înainte de spovedanie și încă înainte de a ști cine ești. Ei bine, spune-mi: numai din pricina asta te- ai purtat cu mine așa?
Celălalt făcu câțiva pași încolo și încoace, se opri în fața lui, îi puse mâna pe umăr ș i îi spuse:
― Oamenii din lumea largă sunt copii, fiul meu. Iar sfinții, vezi bine, ei nu vin la noi să se spovedească. Noi însă, tu și eu și alții de-o seamă, noi, penitenții și căutătorii și cei fugiți de iunie, noi nu suntem copii și nu suntem nevinovați și nu putem fi puși în bună rânduiala prin predici și pedepse. Noi, noi suntem adevărații păcătoși, noi cei care știm și gândim, care am mâncat din pomul cunoașterii, așa că nu trebuie să ne purtați unii cu alții ca niște copii, care sunt atinși cu nuiaua și lăsați să alerge iarăși la ale lor. După spovedanie și căință, noi nu ne mai refugiem în lumea copiilor, unde se țin sărbători și se fac afaceri și câteodată și omoruri, noi nu trăim păcatul ca un scurt vis urât, de care te poți lepăda prin spovada și jertfă: noi stăruim în păcat, noi nu suntem niciodată nevinovați, noi suntem întotdeauna păcătoși, rămânem în păcat și în focul ce ne arde conștiința și știm că nu ne vom putea răscumpăra niciodată marea vină, decât numai dacă Dumnezeu ne privește cu bunăvoință după ce murim și ne primește în harul său. Acesta a fost, Iosef, motivul pentru care nu pot să țin predici și să dictez canoane pentru mine și pentru tine. N-oi nu mai avem a face cu cutare sau cutare abatere ori faptă rea, ci de-a pururi cu păcatul originar însuși; de aceea, unul dintre noi poate dărui celuilalt doar cunoașterea alor sale și dragostea de frate, dar să-l mântuie printr-o pedeapsă nu poate. Tu n-ai știut asta?
Cu voce joasă, Iosef dădu răspunsul:
― Așa este. Am știut-o.
― Așadar, haide să nu mai spunem vorbe de prisos, încheie scurt bătrânul și se îndreptă spre bolovanul din fața colibei lui pe care obișnuia să se roage.
Trecură câțiva ani, și părintele Dion începu să fie încercat când și când de slăbiciune, astfel că Iosef trebuia acum să-l ajute dimineața, fiindcă singur nu mai putea să se scoale din așternut. Apoi moșneagul se ducea să se roage, și nici după rugăciune nu putea să se mai ridice singur. Trebuia să-l ajute Iosef, după care ședea ziua întreagă și privea în depărtări. Asta se întâmpla numai în unele zile , în altele bătrânul se scula singur în culcuș. Nici spovedanii nu putea să asculte în fiecare zi, iar după ce câte unul se spovedea la Iosef, Dion îl chema la dânsul și-i spunea:
― Mi se apropie sfârșitul, copilul meu, mi se apropie sfârșitul. Spune oamenilor: acest Iosef e urmașul meu.
Iar când Iosef voia să-l contrazică și să adauge câte un cuvânt, moșneagul îi arunca o privire ce-i da fiori, străbătându-l ca o rază de gheață.
Într-o zi, când se sculase fără ajutor și părea mai în puteri, îl strigă pe losef la el și-l duse într-un loc de la marginea micii lor grădini.
― Aici, spuse el, este locul în care ai să mă îngropi. Groapa o vom săpa amândoi, mai avem încă ceva timp. Adu-mi hârlețul.
De atunci înainte săpară câte o bucățică în fiecare zi, în zori. Dacă Dion era în putere, scotea el însuși câteva lopeți de pământ, cu mare greutate, însă cu o anume voioșie, ca și când munca i-ar fi făcut plăcere. Nici în timpul zilei această voioșie nu-l mai părăsea; de când începuseră săparea gropii era mereu în toane bune.
― Pe mormântul meu vei sădi un palmier, zise el într-o zi, în timp ce săpau. Poate că ai să ajungi să mai mănânci din fructele lui. Dacă nu, are s-o facă altul. Eu am sădit când și când câte un pom, dar prea puțini, mult prea puțini. Unii spun că un bărbat nu trebuie să moară mai înainte de a fi sădit un pom și de a fi lăsat în urmă un fiu. Ei bine, eu las în urma mea un pom și te las pe tine, tu ești fiul meu.
Era liniștit și mai voios decât îl știuse vreodată Iosef și deveni tot mai liniștit și mai senin, într-o seară, se lăsase întunericul, iar ei doi mâncaseră și se rugaseră, îl chemă pe Iosef lângă culcușul lui și îl rugă să mai rămână puțin cu el.
― Vreau să-ți povestesc ceva, spuse el prietenos, nu părea nici obosit, nici somnoros, îți mai amintești, Iosef, ce timpuri grele ai trăit cândva, acolo, la Gaza, și cum erai sătul de viața ta? Și cum apoi ai fugit și te-ai hotărât să-l cauți pe bătrânul Dion și să-i istorisești povestea ta? Și cum pe urmă l-ai găsit în acea așezare a unor frați pe bătrânul pe care l-ai întrebat unde locuiește Dion Pugil? Ei, da. și n-a fost o minune că bătrânul acela era Dion însuși? Acum vreau să-ți povestesc cum s-a întâmplat; și pentru mine a fost tot un lucru ciudat și un fel de minune.
Știi cum e când un penitent și un duhovnic îmbătrânește, după ce a ascultat multe spovedanii ale păcătoșilor care-l cred un om fără de păcat și un sfânt și nu știu că el este un păcătos și mai mare decât ei. Atunci tot ceea ce a făptuit i se arată fără folos și zadarnic, iar ceea ce i se păruse mai înainte sfânt și de seamă, anume că Dumnezeu l-a pus în locul său și l-a învrednicit să asculte și să ușureze sufletele oamenilor, curățindu-le de murdărie și de scârnă, îi apare acum ca o mare, ca o prea mare povară, ba chiar ca un blestem, iar până la sfârșit îl cuprinde groaza în fața oricărui sărman care vine la el cu păcatele lui copilărești, dorește să-l alunge și să se alunge și pe el însuși, fie și vârându-și gâtul într-un ștreang agățat de craca unui copac. Așa s-a întâmplat cu tine. Iar acum a venit pentru mine ceasul spovedaniei, și mă spovedesc: și cu mine s-a întâmplat la fel, și eu am crezut că nu aduc nici un folos și că mi s-a stins făclia duhului și că nu mai pot suporta ca oamenii să vină mereu plini de încredere și să-mi aducă toată scârnă și duhoarea vieții omenești, cu care nu mai puteam termina și căreia nici eu nu mai puteam să-i dau de capăt.
Ei, auzisem adesea vorbindu-se de un penitent pe nume Iosef Famulus. Și la el, am aflat, oamenii veneau cu plăcere să se spovedească, iar mulți se duceau la dânsul cu mai mult drag decât la mine, fiindcă era un om blând și prietenos, și se spunea că nu cerea nimic de la mărturisitori și nu-i mustra, ci se purta cu ei frățește, îi asculta și se despărțea de ei cu un sărut. Eu nu făceam așa, o știi, iar când mi s-a povestit întâia oară despre acest Iosef, felul lui de a se purta mi s-a părut mai curând nerod și prea copilăros; când însă am ajuns să mă îndoiesc atât de mult dacă felul meu de a spovedi va fi fiind bun la ceva, am avut toate temeiurile să renunț la a mai judeca purtarea acestui Iosef și a mă socoti pe mine ca mai priceput.
Ce puteri va fi având acest bărbat? Știam că e mai tânăr decât mine, și totuși în pragul bătrâneții, ceea ce m-a bucurat, unuia tânăr nu i-as fi acordat atât de ușor încredere. Către acesta însă mă simțeam atras. Și așa m-am hotărât să plec în pelerinaj la Iosef Famulus, să -i mărturisesc impasul în care mă aflam și să-i cer sfatul, iar dacă nu avea să-mi dea nici un sfat, să capăt poate de la el mângâiere și puteri noi. însăși hotărârea aceasta mi-a făcut bine și mi-a adus ușurare.
Am pornit la drum în pelerinaj, către locul unde se spunea că își are sihăstria, în vremea aceasta, fratele Iosef trăise același zbucium și făcuse același lucru ca și mine, amândoi fugisem ca să cerem sfatul celuilalt. Când i-am văzut fața, încă mai înainte de a-i fi găsit coliba, l-am recunoscut de la întâile vorbe, arăta întocmai cum mă așteptasem. Dar fugise, îi mersese rău, tot atât de rău ca și mie sau încă mai rău, și nu avea nici de gând să asculte spovedanii, ci era mânat de dorința să se spovedească el însuși și să-și lepede impasul în mâinile altuia, în ceasul acela asta a fost pentru mine o ciudată dezamăgire, m-a copleșit tristețea. Căci dacă și acest Iosef, care nu mă cunoștea, era istovit de slujba lui și, copleșit de deznădejde, găsea că viața lui nu are nici un sens ― nu însemna oare asta că amândoi trăisem fără folos și eșuasem?
Îți povestesc lucruri știute, lasă-mă s-o scurtez. Am rămas în noaptea aceea singur în așezarea unde m-ai aflat; în timp ce tu ți-ai găsit adăpost la frați, m-am adâncit în i gânduri, mă puneam în locul tău și-mi spuneam: ce va face el când va afla mâine că a fugit în zadar și că în zadar și-a pus nădejdile plin de încredere în Pugil, când va afla că și Pugil e un fugar și un învins? Cu cât mai mult mă închipuiam în locul lui, cu atât Iosef mă îndurera mai tare și cu atât mai vârtos voiam să cred că Dumnezeu mi l-a trimis pentru a-l recunoaște și a-l tămădui, iar prin el, și pe mine însumi. Cu aceste gânduri, am putut adormi, o jumătate din noapte și trecuse. A doua zi ai pornit în pelerinaj cu mine și ai devenit fiul meu.
Această povestire am vrut să ți-o spun. Aud că plângi. Plângi, îți face bine. Iar pentru că am ajuns atât de necuviincios de vorbăreț, fă-mi hatârul și mai ascultă și cuvintele astea și primește-le în inima ta: omul e o ființă ciudată, puțină încredere poți avea în el, așa că nu este cu neputință ca într-o vreme suferințele și zbuciumul să se năpustească din nou asupra ta și să încerce să te biruie.
Fie ca Domnul să-ți trimită atunci un fiu și un pupil tot atât de prietenos, de răbdător și de mângâietor așa cum mi-a dat mie în persoana ta! Cât privește creanga de copac, la care ispititorul te-a făcut să visezi atunci, și moartea bietului Iuda Iscariotul, pot să-ți spun un singur lucru: e numai un păcat și o nebunie să-ți dai o asemenea moarte, deși pentru Mântuitorul nostru e o nimica toată să ierte și acest păcat. Dar dincolo de asta e mare păcat ca un om să moară cu deznădejdea în suflet. Dumnezeu ne trimite deznădejdea, nu ca să ne omorâm, ne-o trimite ca să trezească în noi o viață nouă. Când însă ne trimite moartea, Iosef, când ne desprinde de pământ și de trup și ne cheamă dincolo, atunci e o mare bucurie. Să poți dormi, când ești trudit, să poți lepăda o povară, pe care ai purtat-o prea mult, ăsta e un lucru încântător și minunat. De când am început să săpăm groapa ― să nu uiți de palmierul pe care trebuie să-l sădești acolo ―, de când am început să săpăm groapa, am fost mâi voios și mai mulțumit decât n-am mai fost de mulți ani.
Am pălăvrăgit mult, fiule, probabil că ești obosit. Du-te la culcare, du-te în coliba ta. Domnul cu tine!
A doua zi, Dion nu se arătă la rugăciunea de dimineață și nici nu-l chemă pe Iosef. Când acesta fu cuprins de teamă și intră în vârful picioarelor în coliba lui Dion și se apropie de patul lui, îl găsi pe bătrân adormit, cu fața iluminată de un zâmbet copilăros, de o palidă strălucire.
Îl înmormântă, sădi pomul pe groapă și mai ajunse să trăiască până în anul în care pomul dădu primele roade.




Biografie indiană

Unul dintre principii demonilor pe care Vișnu, mai curând acea parte a lui Vișnu devenită om sub întruchiparea lui Rama, l-a ucis cu săgeata cornului de lună în timpul uneia din cumplitele lui bătălii cu demonii, luase trup omenesc reintrând în circuitul plăsmuirilor, se numea Ravana și trăia sub chipul unui principe războinic pe malul marelui Ganga . Acesta a fost tatăl lui Dasa. Mama lui Dasa a murit de timpuriu, și îndată ce urmașa ei, o femeie frumoasă și mândră, i-a născut principelui un fiu, micul Dasa a și început să-i stea mașterei în cale; în locul acestuia, primul născut, ea se gândea să-l vadă cândva uns ca domnitor pe fiul ei Nala, și așa începu să-l înstrăineze pe Dasa de tatăl său cu gândul ca, îndată ce se va ivi un prilej nimerit, să-l îndepărteze din drum.
Unuia dintre brahmanii de la curtea lui Ravana, Vasudeva, cel priceput în jertfă, intențiile ei nu-i rămaseră totuși tăinuite, iar înțeleptul se pricepu să i le zădărnicească, îl durea inima de băiat, i se părea că micul prinț moștenise de la mama lui o înclinație spre pioșenie și simțul dreptății, își ținea ochii ațintiți asupra lui Dasa, ca să nu i se întâmple nimic și aștepta numai un prilej, ca să-l scoată din preajma mamei vitrege.
Acum, rajahul Ravana avea o cireada de vaci consacrate lui Brahma, care erau socotite sfinte și din laptele și untul cărora se aduceau dese jertfe zeului. Pentru ele se păstrau cele mai bune pășuni din țară. într-o zi sosi unul dintre păstorii acestei cirezi de vaci consacrate lui Brahma, ca să aducă un transport de unt și să dea de veste că în ținutul în care cireada păscuse până atunci se arată semnele unei secete apropiate, așa că ei, păstorii, s-au unit în părerea să o mâne mai departe spre munte, unde chiar și pe vremea cea mai uscată nu va duce lipsă de izvoare și de hrană proaspătă. Acestui păstor, pe care-l cunoaște a de mult, îi încredința brahmanul taina, era un om prietenos și devotat, iar când a doua zi micul Dasa, fiul lui Ravana, dispăruse și nu mai putu fi găsit, Vasudeva și păstorul erau singurii care cunoșteau taina dispariției lui." Ci băiatul Dasa fusese luat de păstor și dus spre ținutul colinelor, iar când ajunseră acolo, găsiră cireada care înainta încet, iar Dasa se alătură prietenos și cu plăcere păstorilor și crescu printre ei ca un băiat de păstor; el dădea o mână de ajutor la paza și mânatul vacilor, învăța să mulgă, se hârjonea cu vițeii și dormea sub copaci, bea lapte dulce și avea picioarele goale mânjite de bălegar. Toate astea îi erau pe plac, ajunse să-i cunoască pe păstori, vacile și viața lor, să cunoască pădurea și pomii și fructele ei, a îndrăgit arborele de mangoa, smochinul de pădure și arborele voringa, pescuia rădăcini dulci de lotus în lacurile verzi din pădure, purta în zilele de sărbătoare o cunună din flori roșii de flăcăruia pădurii, se deprinse să se păzească de fiarele sălbatice, să ocolească tigrul, să lege prietenie cu mangusta cea isteață și cu ariciul cel vioi, să reziste perioadelor ploioase, adăpostindu-se în colibele întunecate; atunci, băieții se jucau jocuri copilărești, cântau stihuri sau împleteau coșuri și rogojini din papură. Dasa nu și-a uitat cu totul căminul și viața de mai înainte, dar acestea deveniră curând pentru el un fel de vis.
Iar într-o zi când cireada fusese mânată în alt ținut, Dasa se duse în pădure, cu gândul să caute miere. Pădurea, de când o cunoscuse, îi era nespus de dragă, iar pe deasupra aceasta de aici i se părea a fi una deosebit de frumoasă; prin frunziș și printre ramuri lumina zilei se strecura ca niște șerpi de aur, și, la fel cum strigătele păsărilor, șoaptele vârfurilor de copaci, vocile maimuțelor, toate compunând un cântec de lăută, se împleteau și se încrucișau într-o plasă cu blândă strălucire, asemenea luminii printre copaci, tot așa se adunau, se uneau și se despărțeau mirosurile de flori, de esențe de lemn, de frunze, ape, mușchi, animale, fructe, pământ și putregai, aspre și dulci, sălbatice și intime, înviorătoare și adormitoare, vesele și neliniștitoare. Când și când, într-o râpă împădurită vâjâia nevăzut un pârâu, când și când deasupra unei plante umbelifere dănțuia un fluture verde cu pete negre și galbene, când și când îri umbra albastră a desișului trosnea o ramură și greu se lăsa frunzișul peste frunziș, în întunecime boncăluia vreo sălbăticiune sau o maimuță femelă gâlcevitoare se ocăra cu ai săi. Dasa uită că plecase să caute miere și, în timp ce pândea niște pestrițe păsăruici pitice, cu zbor fulgerător, zări pierzându-se printre ferigile înalte, care formau o mică pădure deasă în pădurea cea mare, o urmă, ceva ca un drum, o potecă îngustă, strâmtă de tot, pe care pătrunse și înainta precaut și fără zgomot, până când descoperi sub un copac cu multe trunchiuri o colibă mică, un fel de cort țuguiat, construită și împletită din ferigi, iar lângă colibă zări stând pe pământ, într-o poziție dreaptă, un bărbat nemișcat, care-și ținea mâinile între picioarele încrucișate și de sub al cărui păr alb și frunte lată priveau, fără să vadă, niște ochi calmi, îndreptați spre pământ, deschiși, dar cu privirea întoarsă spre interior. Dasa își dădu seama că acesta trebuie să fie un bărbat sfânt și un yoghin, nu era cel dintâi pe care-l vedea, erau bărbați venerabili și iubiți de zei, era bine să le faci daruri și să le arăți respect. Dar acesta de aici, care ședea în fața frumoasei sale colibe din ferigi atât de bine ascunsă, într-o ținută dreaptă, cu brațele tihnit atârnate și era adâncit în meditație, îi plăcu băiatului mai mult și i se păru mai ciudat și mai venerabil decât toți cei pe care îi văzuse altă dată. II înconjurau pe bărbatul acesta, care ședea ca într-o plutire și cu ochii pierduți, părând totuși că vede și că știe totul, un fel de aură de sfințenie, o aureolă de demnitate, un val și o flacără de ardoare concentrată și de forță yoghină, pe care băiatul n-ar fi cutezat s-o încalce sau s-o întrerupă cu un salut sau cu o chemare.
Demnitatea și măreția figurii lui, lumina izvorâtă din interior, în care îi strălucea chipul, concentrarea și calmul de neclintit al trăsăturilor sale emiteau valuri și raze, în mijlocul cărora el trona ca o lună, iar forța spirituală, voința liniștită și concentrată a înfățișării sale trăgeau în jurul lui un cerc de vrajă care te făcea să simți clar: acest bărbat ar fi putut, doar prin simpla-i voință și gândire, chiar fără a ridica măcar privirea, să ucidă pe cineva și apoi să-i redea viața.
Încremenit ca un copac, care totuși se mișcă respirând cu frunzișul și cu ramurile, nemișcat ca statuia de piatră a unui idol, yoghinul stătea pe locul său, și tot așa, din clipa în care-l văzuse, băiatul rămase încremenit, fascinat, cu tălpile parcă lipite de pământ, parcă legat în lanțuri și atras de priveliște ca de o vrajă. Stătea și se uita țintă la maestru, îi vedea pata de soare de pe umăr, b pată de soare oprită pe mâinile-i ce se odihneau, văzu petele de soare îndepărtându-se încet și altele noi apărând și, cum ședea așa uimit, începu să înțeleagă că petele de lumină solară nu au nimic a face cu acest bărbat, cum nu au a face nici cântecele de păsări și glasurile de maimuță din pădurea înconjurătoare, nici albina cafenie de pădure, care se așeză pe fața celui adâncit în meditație, îi mirosi pielea, merse o bucățică pe obrazul lui, apoi se ridică din nou de pe el și-și luă zborul, nici toată viața multiplă a pădurii. Toate acestea, simți Dasa, tot ceea ce văd cu ochii, ceea ce aud urechile, ceea ce e frumos sau urât, ceea ce e plăcut sau înspăimântător, toate acestea nu se află în nici un fel de raporturi cu bărbatul cel sfânt, ploaia nu i-ar da senzația de răceală și nu l-ar necăji, focul n-ar putea să-l ardă, lumea toată din jurul lui devenise pentru el ceva superficial și fără însemnătate. De aici i se născu bănuiala că, poate, întreaga lume va fi fiind în fapt doar un joc și ceva de suprafață, doar o adiere de vânt și o încrețitură de val deasupra unor adâncimi necunoscute, dar bănuiala aceasta nu se concretiza pentru prințul-păstor care privea, sub forma unor gânduri, ci ca un fior fizic și ca o ușoară amețeală, ca o senzație de groază și primejdie, iar în același timp ca o atracție |i ca un dor plin de râvnă. Căci, așa simțea el, yoghinul co-borâse prin crusta superficială a lumii în adâncimile firii, în taina tuturor lucrurilor, spărsese și se smulsese din plasa de vrajă a simțurilor, din jocul luminii, al zgomotului, al culorilor, al senzațiilor și poposea solid înrădăcinat în esență și în imuabil.
Deși educat cândva de brahmani și înzestrat de ei cu câteva raze de lumină spirituală, băiatul nu înțelegea acestea cu rațiunea și nu s-ar fi priceput să spună nimic despre ele în cuvinte, dar le simțea, așa cum e simțită în ceasuri bine-cuvântate apropierea celor dumnezeiești, le simțea ca pe un fior de venerație și de admirație față de acest bărbat, le simțea ca pe o dragoste față de el și ca un dor după o altă viață, ca aceea pe care părea s-o trăiască cel ce ședea adâncit în meditație. Și așa stătea Dasa, amintindu-și într-un chip ciudat, datorită bătrânului, de originea lui, de calitatea lui de prinț și rege și, cu inima mișcată, la marginea păduricii de ferigi, lăsa păsările să zboare, copacii să-și poarte convorbirile blând foșnitoare, lăsa pădurea să fie pădure și cireada îndepărtată, cireada, se dăruia vrajei și privea spre sihastrul în extaz, captivat de liniștea și de imobilitatea de neînțeles a făpturii acestuia, de calmul luminos al chipului său, de forța și concentrarea atitudinii lui, de desăvârșita dăruire față de misiunea sa.
Mai târziu n-ar fi putut spune dacă a stat în fața acelei colibe două sau trei ore, sau zile. Când vraja îl părăsi, când se strecură înapoi, fără zgomot, pe poteca dintre ferigi, căută drumul spre marginea pădurii și ajunse în sfârșit din nou la pădurea deschisă și la cireada, făcu toate acestea fără să știe ce face, căci inima îi era încă vrăjită, și se trezi abia când îl strigă unul dintre păstori. Acesta îl întâmpină cu vorbe de dojana, fiindcă lipsise atât de mult, dar când Dasa îl privi cu ochi mari și uimiți, ca și când n-ar fi înțeles cuvintele, păstorul tăcu îndată, mirat de privirea atât de neobișnuită, de străină a băiatului și de atitudinea lui solemnă. După un răstimp însă, îl întrebă:
― Unde ai fost, dragul meu? Ai văzut un zeu sau te-ai întâlnit cu vreun demon?
― Am fost în pădure, spuse Dasa, m-am simțit atras într-acolo, voiam să caut miere. Pe urmă însă, am uitat, fiindcă am văzut acolo un bărbat, un sihastru, care stătea și era cufundat în gânduri sau în rugăciune, iar când m-am uitat la el și am văzut cum îi strălucea chipul, a trebuit să rămân încremenit pe loc mult timp și să-l privesc. M-aș întoarce diseară acolo, să-i duc daruri, e un bărbat sfânt.
― Fă-o, zise păstorul, du-i lapte și unt dulce; trebuie să le arătăm cinstire și să le facem daruri sfinților.
― Dar cum să -i vorbesc?
― Nu trebuie să-i vorbești, Dasa, încovoaie-te doar și așează darurile jos, în fața lui, de mai mult nu e nevoie.
Așa și făcu. îi trebui un răstimp, până să regăsească locul. Terenul din fața colibei era gol, iar să intre chiar în colibă nu cuteză, așa că puse darurile în fața intrării, jos pe pământ, și se îndepărtă.
Câtă vreme păstorii au rămas cu vacile în apropierea locului, Dasa duse în fiecare seară oboluri, și chiar și ziua se ducea câteodată într-acolo, îl găsea pe venerabilul bărbat adâncit în meditație și nu rezista nici atunci să primească în ființa lui, ca un spectator fericit, o rază din puterea și fericirea desăvârșită a sfântului. Chiar după ce părăsiră ținutul, iar Dasa dădu o mână de ajutor la minarea cirezii spre pășuni noi, el nu putu totuși să uite multă vreme cele văzute în pădure și, după cum fac băieții, se legăna în visul de a deveni și el sihastru și maestru în yoga. Totuși, cu timpul, amintirea și visul păliră , cu atât mai mult, cu cât Dasa crescu și ajunse repede un flăcău viguros și se dărui cu o bucuroasă sârguință jocurilor și luptelor cu cei de-o seamă, în inima lui rămaseră cu toate acestea o scânteie și o ușoară intuiție că va putea înlocui cândva pierduta lui demnitate de prinț și domnitor prin demnitatea și puterea de yoghin.
Într-o zi, pe când se găseau în preajma orașului, un păstor aduse vestea că se pregătește o mare sărbătoare: bătrânul prinț Ravana, părăsit de puteri și șubrezit, a fixat o zi în care fiul său Nala să-i devină urmaș și să fie proclamat domnitor. Dasa dori să asiste și el la serbare, să vadă o dată orașul, despre care în sufletul său dăinuia doar o slabă urmă de amintire, din copilărie, să audă muzica, să privească alaiul și întrecerile în luptă ale celor nobili, să vadă și el acea lume necunoscută a orășenilor și a oamenilor mari , care îi fusese descrisă de atâtea ori în legende și povești și despre care știa că fusese cândva, tare demult, și propria lui lume, dacă nu era cumva și aceasta doar o legendă sau o poveste. Păstorii primiseră poruncă să ducă la curte o cantitate de unt, pentru jertfa din ziua festivității, iar Dasa, spre bucuria lui, făcea parte dintre cei trei pe care starostele lor îi hotărâse pentru această treabă.
Ca să predea untul, se prezentară la curte în seara din ajun, iar cel care-i primi fu Vasudeva, căci el conducea solemnitatea jertfelor, dar pe tânăr nu-l recunoscu. După aceea, cei trei păstori luară parte cu mare nesaț la serbare, văzură cum sunt începute în zori jertfele, sub conducerea brahmanului, și cum grămada de unt cu străluciri de aur e cuprinsă de flăcări și se transformă în flăcări înălțate spre cer, cum vâlvătăile și fumul gras se ridică spre infinit, plăcute celor de trei ori zece zei.
Văzură în alai elefanții cu baldachine aurite deasupra platformelor pe care ședeau călăreții, văzură trăsura regală împodobită cu flori și pe tânărul rajah Nala și auziră foarte răsunătoarea muzică de tâmpine. Totul era magnific și strălucitor și puțin comic pe deasupra, cel puțin așa i se păru tânărului Dasa; era orbit și fermecat, ba chiar amețit de larmă, de trăsuri și cai împodobiți, de toată această pompă și risipă făloasă, era foarte încântat de dansatoarele care precedau trăsura prințului, fete cu membre subțiri, vârtoase ca tulpina de lotus, era uimit de mărimea și frumusețea orașului și totuși, în ciuda tuturor, cuprins de amețeală și bucurie, contempla toate acestea puțintel cu simțirea naivă a unui păstor, care, în fond, îi disprețuiește pe orășeni. Nu se gândea nicidecum că el însuși era primul născut, că aici, în fața ochilor săi, era mir uit, sfințit și sărbătorit fratele său vitreg Nala, despre care nu păstra propriu-zis nici o amintire, că, de fapt, el însuși, Dasa, ar fi trebuit să se afle, în locul acestuia, în trăsura împodobită cu flori. Dimpotrivă, acest tânăr Nala îi displăcu cu adevărat foarte mult, i se părea prost și rău în răsfățul său și nesuferit de fudul în adorația de sine, cu plăcere i-ar fi făcut o festă și i-ar fi dat o lecție acestui tânăr ce se juca de-a domnitorul, dar nu era un prilej potrivit pentru așa ceva, astfel că îl uită repede din nou, de dragul celor ce erau de văzut, de auzit, de râs, de savurat. Orăsencele erau drăguțe și aveau priviri, mișcări și un fel de a vorbi îndrăznețe, ațâțătoare, cei trei păstori auziră câteva cuvinte, care le răsunară multă vreme în urechi. E adevărat, cuvintele fuseseră strigate pe un ton de batjocură, căci cu orășeanul se întâmplă la fel ca și cu păstorul: unul îl disprețuiește pe celălalt; cu toate acestea, femeilor de la oraș le plăcură mult flăcăii frumoși, viguroși, hrăniți cu lapte și brânză, care trăiau mai tot timpul anului sub cerul liber.
Când se întoarse de la această serbare, Dasa devenise un bărbat, începu să se țină pe urmele fetelor și fu nevoit să dea câteva bătălii grele, luptându-se cu pumnii și luându-se la trântă cu alți flăcăi. Apoi ajunseră din nou într-un alt ținut, un ținut cu pășuni line și câteva ape stătătoare, înconjurate de pipirig și bambuși. Aici, Dasa văzu o fată, o chema Pravati, și fu cuprins de o dragoste nebună față de această frumoasă copilă.
Era fiica unui fermier, iar dragostea lui Dasa fu atât de mare, încât el uită și se lepădă de toate, pentru a o dobândi. Când, după câtăva vreme, păstorii părăsiră din nou ținutul, flăcăul nu ținu seamă nici de avertismentele, nici de sfaturile lor, ci-și luă rămas bun de la ei și de la viața de păstor, care-i fusese atât de dragă, rămase pe loc și reuși s-o capete de nevastă pe Pravati. De aci înainte cultivă ogoarele de mei și de ovăz ale socrului, dădu o mână de ajutor la moară și la pădure, îi construi femeii lui o colibă de bambus și lut și o ținu închisă acolo. Trebuie să fi fost o putere mare aceea care -l făcuse pe un bărbat tânăr să renunțe la bucuriile și tovarășii și deprinderile de până atunci, să-și schimbe viața și să ia printre străini rolul de neinvidiat al unui ginere. Atât de mare era frumusețea lui Pravati, atât de mare și de ademenitoare era făgăduința desfătărilor de iubire ce radia de pe chipul și din făptura ei, încât Dasa deveni orb pentru toate celelalte și se dărui pe deplin acestei femei, în brațele căreia își găsi de altfel o mare fericire, în legendele despre unii zei și sfinți se povestește că, fermecați de o femeie încântătoare, au ținut-o îmbrățișați zile, luni și arii întregi, topindu-se laolaltă cu ea, scufundați cu totul în desfătare, uitând de orice alte treburi. Tot astfel ar fi dorit și Dasa să-i fie soarta și iubirea. Dar îi era scris altceva, iar fericirea lui nu dăinui mult. A durat cam un an, și nici acest răstimp n-a fost plin doar de fericire, a mai rămas loc și pentru altele, pentru unele pretenții împovărătoare ale socrului, pentru zeflemeli din partea cumnaților, pentru toane ale tinerei femei, îndată insă ce se vâra in pat alături de dânsa, toate acestea erau uitate și nu mai însemnau nimic, atât de fermecător îl atrăgea zâmbetul ei, atât de drag îi era să-i mângâie picioarele zvelte, atât de împodobită cu mii de flori, miresme și umbre înflorea grădina voluptății lângă trupul ei.
Fericirea nu împlinise un an întreg, când într-o zi împrejurimile fură tulburate de forfotă și larmă. Se arătară olăcari călare și vestiră sosirea tânărului rajah, apăru și rajahul însuși, Nala, cu oameni, cai și calabalâc, ca să vâneze prin ținut, fură ridicate ici și colo corturi, se auzeau bidivii sforăind și goarne sunând. Da sa nu luă în seamă toate acestea, muncea la câmp, avea grijă de moară și se ferea din calea vânători-lor și a curtenilor. Dar, când se întoarse într-una din zile acasă în coliba lui și nu-și găsi femeia, căreia îi interzisese cu toată strășnicia să mai iasă în vremea aceasta din casă, el simți o înțepătură în inimă și presimți că nenorocirea se abătuse asupra capului său.
Alergă de grabă la socru-său, Pravati nu era nici acolo, și toți pretindeau că nu o văzuseră. Apăsarea de spaimă din inima lui spori. Cercetă câmpul de varză, lanurile, colindă o zi, două zile locurile dintre coliba lui și cea a socrului său, iscodi ogorul, coborî în fântâni, se rugă, o strigă pe nume, o ademeni cu vorbe dulci, blestemă, căută urme de pași. Cel mai tânăr dintre cumnați, un băiat încă, îi destăinui în cele din urmă că Pravati e la rajah, locuiește în cortul acestuia, a fost văzută călărind pe calul lui. Dasa pândi în jurul taberei de corturi a lui Nala, nevăzut, avea la el praștia, pe care o folosise cândva ca păstor, îndată ce cortul princiar părea nepăzit o clipă, ziua sau noaptea, se furișa apropiindu-se de el, dar de fiecare dată apăreau numaidecât străjile și trebuia să fugă. Dintr-un arbore, între ramurile căruia se ascunsese și de unde privea tabăra, îl zări pe rajah, al cărui chip îi era cunoscut și odios de când fusese la festivitate la oraș, îl văzu încălecând pe cal și plecând, iar când se întoarse după câteva ore, coborî de pe cal și dădu deoparte pânza cortului, Dasa zări mișcându-se în umbra cortului o tânără femeie care-l salută pe cel întors, și n-a lipsit mult să cadă din copac, când recunoscu în această tânără femeie pe Pravati, nevasta lui. Acuma era sigur, iar apăsarea din inimă îi deveni și mai puternică. Dacă fericirea dragostei cu Pravati fusese mare, nu mai mică, ba chiar mai mare încă îi erau acum suferința, furia, simțământul că era păgubit și jignit. Așa se întâmplă când un om și-a concentrat întreaga capacitate de a iubi asupra unui singur obiect; o dată cu pierderea acestuia, totul se prăbușește și el rămâne sărac printre ruine. O zi și o noapte rătăci Dasa prin pădurea din împrejurimi, jalea inimii îl mâna mai departe din scurtele popasuri de odihnă, trebuia să alerge și să se miște, simțea că trebuie să fugă și să pribegească până la capătul lumii și până la capătul vieții lui, care-și pierduse orice preț și strălucire. Totuși nu fugi mai departe spre locuri necunoscute, ci se ținu mereu în apropierea nenorocirii lui, se învârti în jurul colibei sale, a morii, a ogoarelor, a cortului princiar de vânătoare. în cele din urmă se ascunse din nou în copacii din preajma cortului, stătu ghemuit în ascunzișul de frunze și pândi crunt și aprig ca o fiară flămândă, până ce sosi clipa pentru care își ținea încordate ultimele puteri, când rajahul apăru în fața cortului. Atunci își dădu drumul, alunecând fără zgomot de pe creangă, își luă avânt, repezi praștia și îl nimeri pe cel pe care-l ura cu piatra în frunte, încât acesta se prăbuși și rămase nemișcat, întins pe spate.
Nu se arătă nimeni; în furtuna de desfătare și pofta de răzbunare, care vâjâia prin simțurile lui Dasa, interveni o clipă de liniște adâncă, înspăimântătoare și stranie. Și mai înainte ca în jurul celui doborât să se facă zgomot și să înceapă a forfoti slujitorii, el ajunse în pădure și pieri în stufărișul sălbatic de bambus, cu care codrul se prelungea către vale.
În timp ce sărise din copac, în timp ce, în beția faptei, își rotise praștia și trimisese moartea, fusese ca și când își stinsese totodată și propria-i viață, ca și când l-ar fi părăsit ultimele puteri și s-ar fi azvârlit, zburând o dată cu piatra ucigătoare, m prăpastia nimicirii, împăcat cu gândul sfârșitului, acum când dușmanul urât cădea cu o clipă înaintea lui. Apoi însă, când faptei îi urmă acea neașteptată clipă de liniște, setea de viață, de care încă nu era conștient, îl trase din prăpastia ce se căscase, instinctul străvechi puse stăpânire pe simțurile și picioarele sale, îi ceru să caute pădurea și desișul de b ambus, ii porunci să fugă și să se facă nevăzut. Deveni conștient de ce se întâmpla cu el abia după ce ajunse la adăpost și scăpă de primul pericol, în timp ce se prăbușea istovit și-și trăgea răsuflarea, în timp ce își recăpăta puterile sugrumate de beția faptei și-și venea în fire, simți mai întâi o dezamăgire și un dezgust pricinuite de faptul că se vedea în viață și scăpat. Dar abia i se potolise respirația și-i pierise amețeala epuizării, că acest simțământ încet și silnic lăsă loc încăpățânării și dorinței de a trăi, iar în inima lui se întoarse încă o dată bucuria sălbatică pe care i-o pricinuia fapta săvârșită.
Curând simți prin apropiere mișcare, începuse căutarea și vânătoarea după ucigaș care dură toată ziua, iar el scăpă numai datorită faptului că rămase fără să facă zgomot în ascunzișul în care nimeni nu cuteza să pătrundă prea adânc de frica tigrilor. Dormi puțin, stătu iarăși la pândă, se târî mai departe, făcu din nou un popas, a treia zi după faptă se și găsea dincolo de lanțul de coline și fără să se oprească merse mai departe, spre munții cei înalți.
Viața de pribeag îl duse ici și colo, îl făcu mai tare și mai nepăsător, dar și mai înțelept și mai resemnat, totuși noaptea o visa mereu pe Pravati și fericirea lui de altădată, sau ceea ce numea el acum așa , visa de multe ori și despre urmărirea și fuga lui, vise înspăimântătoare ce-i umpleau inima de neliniște, ca de pildă acesta: se făcea că aleargă prin Păduri, auzind înapoia lui tobele și cornurile de vânătoare ale urmăritorilor, că trage după sine prin păduri și mlaștină, prin spinării și peste punțile putrede, gata să se prăbușească, ceva ca o povară, o legătură, ceva înfășurat, învelit, ceva necunoscut despre care nu știa decât că e ceva prețios și că nu îi e îngăduit să-i dea drumul din mâini pentru nimic în lume, ceva de mare valoare și aflat în primejdie, o comoară, ceva furat poate, înfășurat într-o pânză, o stofă colorată cu un desen rosu-cafeniu și albastru, ca acela de pe rochia de sărbătoare a lui Pravati ― că, așadar, fuge și se strecoară cu această boccea, încărcată cu un lucru furat sau cu o comoară, printre pericole și cazne, cocoșându-se pe sub crengi mult aplecate și pe sufe stânci ieșite in afară, pe lângă șerpi și pe podețe înguste, clătinătoare, peste râuri pline de crocodili, că, în sfârșit, rămâne locului, hăituit și stors de puteri, că pipăie stângaci nodurile cu care e legată bocceaua lui, că le deznoadă unul după altul și desface pânza și că bănuita comoară, pe care o scoate acum și o ține în mâinile ce-i tremură de groază, e propriul său cap.
Trăia ascuns și mereu pribeag, acum nu propriu-zis fugind de oameni, ci mai curând evitându-i. Iar într-o zi, pașii îl duseră printr-un ținut de coline cu iarbă bogată, care-l chema de departe frumos și voios, părând că-l salută, ca și când i-ar fi fost cunoscut: ici era o pășune, cu iarba înflorită ce se legăna domol, ici un pâlc de sălcii, pe care Ie recunoscu și care îi aduseră aminte de vremea senină și nevinovată când încă nu știa nimic despre dragoste și gelozie, despre ură și răzbunare. Era ținutul de pășuni, în care păzise odinioară cu tovarășii săi turma, fusese atunci cea mai senină perioadă a tinereții sale, care-l privea acum din adâncurile îndepărtate ale ireversibilității. O dulce tristețe din inima lui dădu răspuns vocilor ce-l salutau aici, vântului ce adia făcând să fluture ramurile sălciilor argintii, veselului și sprintenului cântec de pribegie al micilor pâraie, cântecului de păsări și bâzâitului profund al bondarilor de aur. Totul răsuna aici și împrăștia miresme ca într-un loc de refugiu și ca acasă; niciodată, obișnuit cum era cu viața hoinară de păstor, nu simțise că un ținut îi aparține astfel și că e pentru el ca o patrie.
Însoțit și condus de aceste voci care-i umpleau sufletul cu un sentiment asemănător celui încercat de un om care se întoarce în țara lui, colindă prietenoasa regiune, pentru întâia oară după cele câteva luni îngrozitoare nu ca un străin, ca un fugar și ca un osândit la moarte, ci cu inima largă, fără să se gândească la nimic, fără să dorească nimic, dăruindu-se pe de-a-ntregul prezentului și naturii înconjurătoare senine și liniștite, captând impresii, plin de gratitudine și nițel mirat de el însuși și de această stare sufletească nouă, neobișnuită, trăită cu încântare pentru întâia oară, de această receptivitate calmă, de această destindere voioasă, de această bucurie contemplativă, vie și recunoscătoare. Ca atras de o putere tainică, străbătu pășunile verzi, îndreptându-se către pădure, pătrunse sub copaci, în amurgul învrâstat cu mici petice de soare, iar aici sentimentul că s-a întors în patrie deveni și mai puternic și-l conduse pe drumul pe care picioarele păreau a-l găsi singure, până când, tăind un desiș de ferigi, o mică pădure deasă în mijlocul pădurii celei mari, ajunse la minuscula colibă și, iată, în fața colibei, pe pământ, ședea nemișcat yoghinul, pe care-l privise cândva cu atâta atenție și căruia îi adusese lapte.
Dasa încremeni pe loc, ca trezit din somn. Aici totul era întocmai cum fusese odinioară, aici timpul stătuse pe loc, nu fusese ucis nimeni și nimeni nu pătimise; se părea că aici timpul și viața sunt tari cum e cristalul, liniștite și eterne, îl privi îndelung pe bătrân, iar în inima lui se reîntoarseră admirația, dragostea și dorul resimțite atunci când dăduse pentru întâia oară de această priveliște. Cercetă cu privirea coliba și se gândi că ar avea nevoie de unele reparații, înainte de începerea viitoarei perioade ploioase. Apoi își luă inima în dinți și făcu prudent câțiva pași, intră în colibă și iscodi ce e în ea; nu erau multe, aproape că nu era nimic: un așternut din frunziș, o tigvă cu puțină apă și o traistă de rafie goală. Luă traista și porni cu ea, căută prin pădure de-ale gurii, adună fructe și măduvă dulce de copac, apoi se duse cu tigva și o umplu cu apă proaspătă. Ceea ce era de făcut aici făcuse. Atât de puțin îi trebuia unui om ca să trăiască. Dasa se ghemui pe pământ și se scufundă în visare. Era mulțumit de această odihnă și de aceste visuri liniștite în pădure, era mulțumit de el însuși, de vocea dinăuntrul ființei lui, care-l condusese încoace, spre locul acesta unde încă de pe când era copil presimțise ceva ce s-ar putea numi pace, fericire și cămin.
Și astfel, Dasa rămase la bătrânul cel tăcut, îi împrospăta așternutul de frunziș, căută hrană pentru amândoi, repară coliba cea veche și începu să construiască o a doua, pe care o înălță pentru el la o mică distanță. Bătrânul părea că-l tolerează, deși nu ți-ai fi putut da seama dacă a luat propriu-zis act de prezenta lui.
Când se trezea din extaz era numai ca să se ducă să se culce în colibă, să mănânce o îmbucătură sau să facă o scurtă plimbare prin pădure. Dasa trăia în preajma venerabilului, ca un slujitor în apropierea unui om de seamă sau mai curând cum trăiește pe lângă oameni un mic animal de casă, o pasăre domestică sau o mangustă, slujind și abia luat în seamă. Pentru că dusese multă vreme o viață de fugar, tăinuită, nesigură, cu conștiința împovărată și știindu-se în permanență urmărit, viața liniștită, munca ușoară și vecinătatea omului ce părea că nici nu-l vede i-au făcut pentru o vreme foarte bine, dormea fără coșmaruri și uita pentru o jumătate de zi ori pentru zile întregi ce se întâmplase. La viitor nu se gândea, iar dacă avea vreo nostalgie sau vreo dorință era aceea de a rămâne aici, de a fi acceptat și inițiat de yoghin în secretul traiului de sihastru, de a deveni el însuși un yoghin și de a fi părtaș al practicii yoga și al mândrei sale indiferențe! începu să imite adesea poziția venerabilului, să se așeze ca el cu picioarele încrucișate și, nemișcat, să contemple la fel ca dânsul un univers necunoscut și ireal, să devină insensibil la cele înconjurătoare. Făcând asta, de cele mai multe ori obosea destul de repede, îi amorțeau membrele și-l fulgerau dureri în spate, era necăjit de țânțari sau de senzații ciudate ce-i furnicau pielea, de mâncărimi și iritații, care-l obligau să se miște din nou, să se scarpine și în cele din urmă să se ridice. De câteva ori simțise însă și altceva, anume un fel de vacuum, de imponderabilitate și plutire, cam cum se întâmplă uneori în vise, când cel ce visează abia atinge când și când pământul și e respins blând de el, pentru ca să plutească din nou aidoma unei scame de nor. în clipele acestea, simțise cum ar trebui să te simți dacă ai zbura necontenit, dacă propriul tău trup și propriul tău suflet și-ar pierde greutatea și ar pluti împreună cu tine în răsuflarea unei vieți însorite mai vaste, mai pure, înălțat și sorbit de un univers transcendent, atemporal și imuabil. Dar toate acestea rămăseseră doar niște intuiții de câteva clipe. Când revenea dezamăgit din asemenea clipe în banalitatea de totdeauna, trebuia să admită că e necesar ca maestrul să-i devină profesor, să-l inițieze în exercițiile și artele sale secrete și să facă din el un yoghin. Dar cum avea să se întâmple asta? Nu părea că bătrânul va lua vreodată act cu ochii de prezența lui, că între ei doi s-ar putea schimba vreodată cuvinte. Bătrânul părea ca se află dincolo de zi și de oră, de pădure și de colibă, chiar și dincolo de cuvinte.
Și totuși într-o zi el rosti un cuvânt. Venise acum o vreme, în care Dasa visa din nou noapte de noapte, adesea amețitor de dulce, adesea amețitor de oribil, fie despre nevasta lui, Pravati, fie despre spaimele vieții de fugar. Ziua nu făcea nici un fel de progrese, nu-și putea prelungi mult exercițiile de imobilitate și de stăpânire de sine, se pomenea gândindu-se la femei și la dragoste, rătăcea îndelung prin pădure. Poate că era de vină starea vremii, erau zile sufocante cu rafale de vânt fierbinți. Veni din nou o astfel de zi, țânțarii zumzăiau, Dasa avusese iar în timpul nopții un vis urât ce-i lăsase în suflet spaimă și apăsare, dar al cărui conținut nu și-l mai amintea și care, după ce se trezise, îi apărea ca o jalnică și neîngăduită și foarte rușinoasă prăbușire în împrejurările și perioadele vieții sale de mai înainte. Toată ziua se furișă și se ciuci întunecat și neliniștit prin-prejurul colibei, își p ier du timpul făcând una sau alta, se așeză de mai multe ori ca să încerce un exercițiu de adâncire în extaz, dar de fiecare dată se simți asaltat numaidecât de o neliniște febrilă, membrele îi zvâcneau, prin picioare parcă îi mișunau furnici, ceafa îi ardea, nu putu rezista decât câteva clipe și-și întoarse privirile cu sfială și rușine spre bătrân, care ședea ghemuit într-o poziție desăvârșită și a cărui față, cu ochii întorși spre interior. plutea într-o calmă seninătate intangibilă, ca o corolă de floare.
Când, în această zi, yoghinul se ridică și se îndreptă spre coliba lui, Dasa, care pândea de mult clipa, îi ieși în drum și, cu îndrăzneala celui cuprins de panică, îi vorbi.
― Venerabile, spuse el, iartă-mă că am năvălit în tăcerea ta. Caut pace, caut liniște, as vrea să trăiesc ca tine și să devin asemeni ție. Iată, sunt încă tânăr, dar a trebuit să gust multă suferință în viață, soarta s-a jucat cu mine într-un chip îngrozitor. M -am născut principe, am fost alungat printre păstori, am ajuns păstor, am crescut voios și robust ca o vită tânără, și am avut inima nevinovată. Apoi ochii mi s-au deschis asupra femeilor, iar atunci când m-am aflat în fața celei mai frumoase, mi-am robit ei viața, aș fi murit, dacă n-ar fi ajuns a mea. Mi-am părăsit tovarășii, păstorii, am pețit-o pe Pravati, mi-au dat-o, am devenit ginere și am slugărit, a trebuit să trudesc din greu, dar Pravati era a mea și mă iubea, sau așa credeam eu că mă iubește, în fiecare seară mă întorceam în brațele ei, mă culcam lângă inima ei. Și iată, într-o zi, a venit în ținut rajahul, același din pricina căruia fusesem alungat pe când eram copil, a venit și mi-a răpit-o pe Pravati, a trebuit s-o văd în brațele lui.
A fost cea mai mare durere pe care am cunoscut-o, m -a schimbat pe mine și mi-a dat peste cap viața. L-am doborât pe rajah, l-am ucis, am dus viață de ucigaș hăituit, erau pe urmele mele, în nici o clipă nu puteam fi sigur de viața mea, până când am nimerit aici. Sunt un nerod, venerabile, sunt un ucigaș, poate că tot mă vor prinde și mă vor sfâșia în patru. Nu mai pot îndura această viață îngrozitoare, as vrea să-i pun capăt.
Yoghinul ascultase răbufnirea în liniște și cu ochii lăsați în jos. Acum îi deschise și-și îndreptă privirea spre fața lui Dasa, o privire senină, pătrunzătoare, aproape insuportabil de dură, de concentrată și luminoasă, iar în timp ce privea chipul lui Dasa și reflecta la pripita lui povestire, își strâmbă încet gura ca pentru un surâs și un râs, clătină din cap cu un râs mut și spuse râzând:
― Maya! Maya!
Dasa rămase foarte încurcat și rușinat, celălalt, înainte de a mânca, se plimbă puțin pe poteca îngustă dintre ferigi, pășind solemn și singur încolo și încoace, iar după câteva sute de pași se întoarse și intră în colibă, și fața lui era din nou ca întotdeauna, întoarsă spre altundeva decât spre lumea reală. Ce fel de surâs fusese totuși acesta, care îi răspunsese bietului Dasa de pe acest chip mereu la fel de imobil? Tânărul trebui să reflecteze mult la el. Fusese binevoitor sau batjocoritor acest râs teribil din clipa în care Dasa își rostise mărturisirea și rugămintea deznădăjduită, fusese o mângâiere sau o osândă, fusese divin sau demonic? Fusese behăitul cinic al unui moșneag, care nu mai putea lua nimic în serios, sau veselia unui înțelept pricinuită de nerozia altuia? Avusese înțelesul unei respingeri, al unui rămas bun, al unei izgoniri f Sau voise să fie un sfat, un îndemn adresat lui Dasa, ca să facă și el la fel și să râdă împreună? Nu reuși să dezlege șarada. Noaptea târziu continua să se gândească la acest râset, in care părea că se concentraseră pentru acest bătrân viața, fericirea și nefericirea lui, gândurile sale mestecară acest râset ca pe o rădăcină tare, care are totuși un anumit gust și miros. Și tot așa mestecă și reflectă și se trudi cu vorba pe care bătrânul o rostise atât de limpede, pe care o rostise râzând, voios și satisfăcut într-un mod de neînțeles: „Maya! Maya!" Dasa știa pe jumătate, pe jumătate bănuia cam ce însemna acest cuvânt, și chiar felul cum îl rostise râzând bătrânul părea că trădează un înțeles. Maya, cuvântul acesta, era viața lui Dasa, tinerețea lui Dasa, dulcea fericire și amara jale a lui Dasa.
Maya era frumoasa Pravati. Maya era dragostea și plăcerile ei, Maya era viața întreagă. Viața lui Dasa și viata tuturor oamenilor, totul era în ochii acestui bătrân yoghin aceeași Maya, era ceva ca o copilărie, un spectacol, un teatru, o închipuire, un nimic în înveliș pestriț, un balon de săpun, era ceva de care puteai să râzi cu o anumită încântare și, în același timp, ceva ce puteai disprețui, însă în nici un caz lua în serios.
Dacă pentru bătrânul yoghin viața lui Dasa fusese rezolvată și lichidată prin acel râset și prin cuvântul Maya, pentru Dasa însuși lucrurile nu stăteau așa și, oricât ar fi dorit să fie și el un yoghin râzător și să nu vadă în propria lui viață altceva decât Maya, totuși, începând cu aceste zile și nopți neliniștite, în el se trezi din nou tot ceea ce părea că uitase de-o vreme, aici, în refugiul său de după epuizanta perioadă de fugă. Extrem de mică îi apărea speranța de a învăța cândva cu adevărat arta yoga sau măcar de a-l putea imita pe bătrân. și atunci ― ce sens mai avea șederea lui în această pădure? Fusese un refugiu, își trăsese aici puțin sufletul și-și refăcuse puterile, își mai venise puțin în fire, era și asta ceva, era destul de mult. Poate că intre timp acolo, în țară, vânătoarea după ucigașul prințului încetase, așa că putea să plece din nou mai departe, fără mare pericol. Se hotărî s-o facă, a doua zi voia să pornească la drum, lumea era mare, nu mai putea rămâne în acest ascunziș. Hotărârea aceasta îl liniști oarecum.
Avusese de gând să se scoale devreme în zori, însă când se trezi după un somn lung, soarele se și afla pe cer, yoghinul își și începuse adâncirea în extaz, iar Dasa nu voia să plece fără a-și lua rămas bun, apoi mai avea și o rugăminte de făcut. El așteptă astfel oră după oră, până când bătrânul se ridică, își întinse membrele și începu să pășească încolo și încoace. Atunci i se așeză în cale, făcu câteva plecăciuni și nu se lăsă, până când maestrul în yoga nu-și îndreptă privirea întrebătoare spre el.
― Maestre, spuse el cu umilință, îmi văd de drum mai departe, n-am să-ți mai tulbur liniștea. Dar mai îngăduie-mi, preacinstite, o rugăminte. Când nu i-am istorisit viața, ai râs și ai strigat „Maya". Te implor, fă-mă să știu ceva mai multe despre Maya.
Yoghinul se îndreptă spre colibă, privirea lui îi porunci lui Dasa să-l urmeze. Bătrânul luă vasul cu apă, i-l dădu și îi ceru să-și spele mâinile. Dasa, ascultător, o făcu. Apoi maestrul turnă restul de apă din tigvă peste ferigi, îi întinse tânărului vasul gol și-i porunci să aducă apă proaspătă.
Dasa se supuse și porni în fugă, iar în timp ce parcurgea această potecă îngustă spre izvor, în timp ce întindea pentru ultima oară ușoara tigvă goală, cu marginile netede, uzate, spre mica oglindă de apă, în care se reflectau ferigile, coroanele boltite ale copacilor, albastrul dulce al cerului în puncte luminoase, risipite, în care, aplecându-se, se contura acum și propriul său chip, într-un crepuscul cafeniu, inima lui fu năpădită de simțămintele celui gata de plecare. Scufundă vasul în apă, gânditor și încet, se simți cuprins de nesiguranță și nu-și putea lămuri de ce-l tulbură o senzație ciudată, de ce, cât ă vreme era hotărât să plece, îl doare faptul că bătrânul nu l-a poftit să mai rămână, să rămână poate pentru totdeauna.
Se aplecă peste marginea izvorului, luă o înghițitură de apă, se ridică precaut cu tigva, ca să nu verse nici un strop și voi să pornească pe scurtul drum de întoarcere, când urechea lui prinse un sunet ce-l încântă și-l îngrozi, era sunetul unei voci pe care o auzise în unele dintre visurile sale și la care se gândise cu o nostalgie amară și în câteva ore de trezie. Răsuna dulce, îl ademenea dulce, copilăros și voluptuos prin amurgul pădurii, încât inima i se înfiora de spaimă și de plăcere. Era vocea lui Pravati, femeia lui.
― Dasa, îl ademeni ea.
Nu-i venea să creadă, privi în jurul său, cu tigva de apă încă în mână, și iată, între trunchiurile copacilor, apărea ea, zveltă și elastică, cu picioare lungi, Pravati, femeia cea dragă, neuitata, necredincioasa. Lăsă să-i cadă vasul și alergă în întâmpinarea ei. Surâzând și cam rușinoasă, ea sta în fața lui, privindu-l cu ochi mari de căprioară și abia acum, de aproape, Dasa băgă de seamă că poartă sandale de piele roșie și vesminte foarte frumoase și bogate, o brățară de aur la mână, pietre scumpe, scânteietoare, colorate în părul negru. Dasa se trase înapoi. Pravati mai era și acum tot târfa unui prinț? Oare nu-l doborâse el pe acei Nala? Se mai plimba ea purtând darurile lui? Cum putea Pravati, împodobită cu aceste brățări și nestemate, să apară în fața lui și să-l strige pe nume?
Dar Pravati era mai frumoasă ca niciodată și, mai înainte ca ea să poată începe a vorbi, Dasa se pomeni că o strânge în brațe, își lasă fruntea în părul ei, îi aplecă fața spre el și o sărută pe gură, iar în timp ce făcea toate astea, simțea că tot ceea ce fusese cândva al lui se reîntorcea la el și îi aparținea iară, fericirea, iubirea, voluptatea, dragostea de viață, pasiunea, în gândurile lui se și găsea departe de această pădure și de acest sihastru bătrân, pădurea, sihăstria, meditația și yoga pieriseră și fuseseră uitate; nu se mai gândea nici la vasul cu apă pe care trebuia să-l ducă bătrânului.
Tigva rămase căzută lângă izvor, în timp ce el grăbea cu Pravati spre marginea pădurii. Și, în toată graba, ea începu să-i povestească cum ajunsese aici și cum se întâmplaseră toate.
Uimitor era ceea ce povestea femeia, uimitor, fermecător și fabulos. Dasa pătrundea în noua lui viață ca într-un basm. Nu numai că Pravati era din nou a lui, nu numai că acel odios Nala murise, iar urmărirea ucigașului fusese oprită de mult, în afară de asta, Dasa, fiul de rege, devenit odinioară păstor, fusese proclamat în oraș drept moștenitorul și domnitorul legiuit, un păstor bătrân și un brahman vârstnic reamintiseră și împărtășiseră tuturor vestea aproape uitată a îndepărtării lui de la curte, iar același bărbat care fusese căutat o vreme pretutindeni ca ucigaș ai lui Nala, pentru a fi supus la chinuri și ucis, era căutat acum, cu mai mult zel încă, prin toată țara , ca să fie înscăunat rajah și să se reîntoarcă, primit sărbătorește, în oraș și în palatul tatălui său. Era ca un vis, iar ceea ce îi plăcu mai mult celui copleșit de surprindere era fericita coincidență că dintre toți trimișii care răscoleau împrejurimile, aceea care-l găsise și-l salutase mai întâi fusese tocmai Pravati. La marginea pădurii, Dasa găsi instalate corturi, mirosea a fum și a vânat pus în irigare. Pravati fu întâmpinată zgomotos de suita sa și, îndată ce îl înfățișă pe Dasa, soțul ei, începu o mare serbare. Se afla de față un bărbat, fost tovarăș al lui Dasa de pe când trăise printre păstori, el fusese acela care-o călăuzise pe Pravati cu alaiul încoace, spre unul dintre locurile pe unde își dusese viața. Bărbatul râse de mulțumire când îl recunoscu pe Dasa, alergă spre dânsul și tare l-a r fi bătut prietenește pe umăr sau l-ar fi strâns în brațe, dar acum fostul său tovarăș devenise rajah, așa că se opri din fugă ca paralizat, apoi păși mai departe încet și respectuos și-l salută cu o adâncă plecăciune. Dasa îl ridică, îl strânse în brațe, îi spuse tandru pe nume și-l întrebă cum poate să-l răsplătească. Păstorul îi răspunse că dorește un vițel, și îi fură trimiși trei, din cel mai bun soi de care avea rajahul. Noului princip e îi fură prezentați mereu alți oameni, slujbași, maeștri de vânătoare, brahmani de la curte, le primi omagiile, fu servit un prânz, răsună muzică de tobe, chitare și flaute, iar sărbătoarea asta și toată splendoarea i se părură lui Dasa un vis; nu putea să creadă cu adevărat în realitatea lor, reală deveni mai întâi pentru el numai Pravati, tânăra lui femeie, pe care o ținea în brațele sale.
Parcurgând distanțe scurte în timpul zilei, alaiul se apropie de oraș, înainte fuseseră trimiși curieri grabnici, să împrăștie fericita veste că tânărul rajah fusese găsit și se află pe drum, iar când orașul se arătă privirilor, străzile lui se umpluseră de răsunetul gongurilor și al tobelor, solemnul alai al brahmanilor înveșmântați în alb îi ieși în întâmpinare, în fruntea lui pășea urmașul acelui Vasudeva care, cu vreo douăzeci de ani înainte, îl trimisese pe Dasa la păstori și care răposase abia de curând. îl salutară cu toții, cântară imnuri și-l conduseră spre palat, în fața cărui aprinseseră câteva focuri mari pentru jertfe. Dasa fu purtat în casa lui, noi saluturi, omagii, binecuvântări și vorbe de bun venit îl întâmpinară și aci. Afară, orașul petrecu până noaptea târziu, bucurându-se.
Instruit în fiecare zi de doi brahmani, Dasa învăță în scurtă vreme tot ce părea indispensabil să știe, luă parte la jertfe, rosti sentințe și se exersa în meșteșugurile cavalerești și războinice. Branmanul Gopala îl iniție în ale politicii; îi povesti cum stau lucrurile în legătură cu el, cu dinastia și cu privilegiile acesteia, cu drepturile viitorilor săi fii și ce dușmani are. Printre aceștia din urmă se număra în primul rând mama lui Nala, aceea care-i răpise cândva drepturile prințului Dasa, care voise să-i ia viața și care trebuia acum să-l urască și ca ucigaș al fiului ei. Femeia fugise, se pusese sub protecția prințului vecin Govinda și trăia în palatul acestuia, iar acest Govinda și dinastia lui fuseseră dintotdeauna dușmani periculoși, se războiseră cu strămoșii lui Dasa și ridicau pretenții asupra anumitor părți ale teritoriului său. Dimpotrivă, vecinul de la miazăzi, prințul din Gaipali, fusese prieten cu tatăl lui Dasa și nu-l putuse suferi niciodată pe răposatul Nala; a-l vizita, î-i face daruri și a-l pofti la prima vânătoare pe acest vecin era o îndatorire de seamă.
Pravati se deprinse în chip desăvârșit cu noua ei situație de femeie nobilă, se pricepea să se înfățișeze ca o prințesă și arăta minunat în veșmintele ei frumoase și cu giuvaierurile ei, ca și când ar fi fost de origine tot atât de înaltă ca domnul și soțul său. Au trăit amândoi ani și ani de dragoste fierbinte, iar fericirea le dădea o anume splendoare și strălucire, ca acelora îndrăgiți de zei, astfel că poporul îi cinstea și-i iubea. Iar când, după ce așteptase multă vreme în zadar, Pravati îi dărui un băiat frumos, căruia îi dădu numele tatălui lui, Ravana, fericirea lui Dasa fu desăvârșită, și tot ceea ce avea, țară și putere, case și grajduri, lăptarii, vite și cai, căpătară în ochii săi o însemnătate și o importanță îndoită, în același timp o strălucire și o valoare sporită: toată această avere fusese frumoasă și îmbucurătoare, ca s-o înconjoare pe Pravati, s-o îmbrace, s-o împodobească și s-o omagieze, acum era cu mult mai frumoasă, mai îmbucurătoare și mai însemnată ca moștenire și fericire viitoare a fiului său, kavana.
Dacă plăcerea cea mai mare a lui Pravati sta în serbări, în cortegii, în îmbrăcăminte luxoasă și somptuoasă, în giuvaieruri și în mulțimea servitorilor, Dasa găsea cea mai mare bucurie în grădina sa, unde pusese să se sădească pomi și flori rare și scumpe, unde fuseseră deprinși să trăiască în libertate papagali și alte păsări multicolore, pe care își făcuse obiceiul să le hrănească și cu care stătea de vorbă în fiecare zi. în afară de asta îl atrăgea erudiția, ca un discipol plin de recunoștință al brahmanilor învăță multe versuri și zicale, arta de a citi și a scrie și ținea pe lângă el un scrib priceput în prepararea foii de palmier pentru scris, de sub ale cărui mâini delicate începu să ia ființă o mică bibliotecă. Aici, între cărți, într-o încăpere splendidă, cu pereții din lemn scump, împodobit în întregime cu sculpturi în parte aurite ce înfățișau viața zeilor, îi poftea uneori pe brahmani, pe cei mai îi ieși învățați și gânditori dintre preoți ca să discute despre lucrurile sacre, despre creația lumii și despre Maya marelui Vișnu, despre sfintele Vede, despre puterea jertfelor și despre puterea încă mai mare a penitenței, datorită căreia un om muritor putea să ajungă până acolo, încât zeii să tremure de frică înaintea lui. Aceia dintre brahmanii care vorbiseră, replicaseră și argumentaseră cel mai bine primeau daruri mărețe, câte unul ducea cu el, ca premiu pentru o dispută în care ieșise victorios, o vacă frumoasă, iar uneori priveliștea avea ceva comic și emoționant în același timp, când marii învățați, ce tocmai citaseră și interpretaseră zicerile Vedelor și se arătaseră cunoscători în toate ale cerurilor și ale mărilor lumii, plecau mândri și umflați în pene cu darurile lor de onoare sau, din cauza acestora, se luau invidioși la harță.
Aflându-se în mijlocul bogățiilor sale, al fericirii sale, al grădinii sale, al cărților sale, prințului Dasa i se părea uneori că tot ceea ce aparține vieții și existenței omenești este în genere ciudat și îndoielnic emoționant și comic în același timp, ca brahmanii cei vanitoși, luminos și în același timp întunecat, vrednic de a fi dorit și totodată disprețuit. Când își desfăta ochii, privind florile de lotus de pe fața lacurilor din grădină, strălucitorul joc de culori al penelor păunilor, fazanilor și păsărilor-rinocer, sculpturile aurite din palat, toate aceste lucruri puteau să-i apară uneori divine, ca străbătute de focul veșnic, iar alteori, ba chiar și în același timp, ireale, neverosimile, incerte, ca supuse caducității și pieirii, gata să se scufunde din nou în neființă, în haos. Așa cum el însuși, rajahul Dasa, fusese un prinț, devenise păstor, căzuse până ia treapta unui ucigaș și a unui pribeag în afara legii, pentru ca în cele din urmă să urce din nou pe culmea demnității princiare, fără să știe ce puteri îi îndrumă și-i hotărăsc soarta, fără să aibă habar ce-i poate aduce ziua de mâine și de poimâine, tot astfel în viață jocul Mayei include pretutindeni și în același timp înălțimile și josniciile, eternitatea și moartea, măreția și ridicolul. Chiar ea, cea iubită, chiar frumoasa Pravati îi apărea în unele clipe smulsă din aura de vrajă și vrednică de râs, prea multe inele purta pe brațe, prea multă îngâmfare și triumf îi străluceau în priviri, prea multă demnitate forțată se vedea în mersul ei.
Mai drag decât grădina și decât cărțile îi era Ravana, micuțul fiu, împlinirea dragostei și a vieții lui, ținta afecțiunii și a grijii sale, un copil gingaș, frumoși un adevărat prinț, cu ochi de căprioară ca ai mamei și înclinări spre gândire și visare ca ale tatălui. Uneori, când îl vedea pe micuț stând îndelung, în grădină, în fața unui pom ornamental, sau ghemuindu-se pe un covor, ca să se adâncească în contemplarea unei pietre, a unei jucării cioplite, a unei pene de pasăre, cu sprâncenele puțin ridicate și cu ochii țintă, ca îndreptați spre altundeva, atunci i se părea că fiul acesta îi semăna lui foarte. Atât de mult îl iubea, de asta își dădu seama Dasa într-un rând, când fu nevoit să-l părăsească întâia oară pentru un timp nedeterminat.
Anume, într-o zi se înfățișă un olăcar venit în grabă din ținutul unde țara lui avea hotar cu țara lui Govinda, vecinul, și aduse vestea că oamenii lui Govinda năvăliseră acolo, răpiseră vite, luaseră și oameni în robie și îi trecuseră cu ei dincolo. Fără întârziere, Dasa se pregătise, îi luase cu sine pe comandantul gărzii personale, câteva duzini de cai și oameni și se avântase în urmărirea jefuitorilor; atunci, în clipa dinaintea plecării, luându-și micul fiu în brațe și sărutându-l, dragostea îi izbucnise în inimă ca vâlvătaia unei dureri de foc. Durerea aceasta de foc, a cărei intensitatea îl surprinsese și-l zguduise ca un avertisment venit din necunoscut, deveni în cursul lungului lui drum parcurs călare o înțelegere, o revelație.
Anume, în timp ce gonea călare, își puse întrebarea de ce se află el pe cal și de ce gonește atât de necruțător și de grabnic prin țară; ce putere e în definitiv aceea care-l silește la o asemenea faptă și trudă. Tot gândindu-se, își dădu seama că în fundul inimii lui nu-i păsa și nu-l durea dacă undeva la hotare i se răpeau vite și oameni, că jaful și jignirea drepturilor sale de suveran n-ar fi fost îndestulătoare ca să-i aprindă mânia și să-l împingă la acțiune și că mai chibzuit ar fi fost să întâmpine vestea răpirii vitelor cu un zâmbet de compătimire. Procedând astfel, o știa, i-ar fi făcut o cumplită nedreptate trimisului, care gonise până la epuizare, ca să aducă vestea, și nu mai puțin oamenilor jefuiți și celor care fuseseră prinși, smulși din patrie și din viața lor pașnică și târâți în țară străină și în sclavie. Da, renunțând la răzbunarea războinică, ar fi comis o nedreptate față de toți ceilalți supuși ai săi, cărora acum nu li se clinitise nici un fir de păr din cap, cu toții ar fi suportat greu și n-ar fi putut înțelege purtarea domnitorului lor care nu-și apăra mai bine țara, iar fiecare dintre ei s-ar fi gândit că, dacă ar fi fost și el victima unui act de violență, nu putea să se aștepte la răzbunare și ajutor, în felul acesta, Dasa ajunse la încheierea că era datoria lui să întreprindă această acțiune de răzbunare. Dar ce însemnează datorie? Câte datorii nu sunt, pe care le uităm adesea și fără nici o tresărire a inimii! Din ce pricină, această îndatorire vindicativă nu era dintre cele indiferente, de ce n-o putea face uitată, de ce n-o îndeplinea cu nepăsare și cu inima îndoită, ci atât de zelos și cu atâta patimă? Abia se ivise în minte întrebarea, că inima lui și dădu răspunsul, tresărind încă o dată, străpunsă de durerea resimțită și la despărțirea de Ravana, prințul. Dacă domnitorul, înțelese el acum, ar îngădui să i se răpească vite și oameni, fără a opune rezistență, atunci jarul și violența s-ar apropia dinspre hotarele țării din ce în ce mai spre interior, iar în cele din urmă dușmanul ar ajunge în imediata lui apropiere și l-ar lovi acolo unde durerea i-ar fi cea mai mare și mai cumplită: în fiul său. Vrăjmașii i-ar răpi fiul, urmașul, i l-ar răpi și l-ar ucide, poate în chinuri, iar asta ar fi durerea cea mai teribilă pe care ar putea-o cunoaște, mai grozavă, mult mai grozavă decât însăși moartea lui Pravati. De aceea gonea călare cu atâta zel spre hotare și se arăta a fi un domnitor atât de grijuliu fată de datoria lui. N-o făcea determinat de gândul de a nu-și pierde vitele și țara, n-o făcea din mândria de a nu vedea pătat numele de principe al tatălui său, o făcea împins de dragostea puternică, dureroasă, nebună față de copil, împins de teama cumplită, nebună pe care i-o inspira durerea ce i-ar pricinui-o pierderea acestui copil.
Expediția călare avu ca rezultat doar această înțelegere a lucrurilor, încolo, el nu reuși să-i ajungă din urmă și să-i pedepsească pe oamenii lui Govinda, aceștia scăpaseră cu pradă cu tot, iar ca să-și vădească voința puternică și să-și arate curajul, trebui acum ca el însuși să năvălească peste hotare și să pustiască un sat al vecinului, să răpească vreo câteva vite și câțiva sclavi. Rămăsese departe de ai săi câteva zile, dar pe drumul întoarcerii victorioase se scufundă din nou în gânduri profunde și ajunse acasă foarte tăcut și parcă întristat, căci în reflecțiile sale trebuise să admită cât de solid și cât de loial lipsit de speranța unei salvări era prins și legat într-o plasă vicleană, cu toată ființa și faptele sale. în vreme ce, pe de o parte, înclinarea lui spre meditație, nevoia de contemplare calmă și dorul după o viață inactivă și nevinovată creșteau și creșteau necontenit, pe de alta, din dragoste față de Ravana, din teamă și grijă pentru el, pentru viața și viitorul lui, creștea tot așa impulsul spre acțiune și complicații, din tandrețe creștea gâlceava, din dragoste, războiul; iată, deși numai cu gândul de a fi drept și de a îndeplini o răzbunare, târâse cu forța oameni sărmani, nevinovați, jefuise o cireada, vârâse un sat în groaza morții, iar din asta aveau să crească desigur iar o nouă răzbunare și o nouă violență, și așa mai departe, până când toată viața lui și toată țara nu vor mai fi altceva decât război, violență și zăngănit de arme. Acest gând sau această viziune îl făcuseră atât de tăcut și-i dăduseră expresia de tristețe la întoarcerea acasă.
Și, într-adevăr, vecinul dușmănos nu-i dădu pace. El își repetă invaziile și jafurile. Dasa fu nevoit să pornească la luptă pentru a-l pedepsi și a se apăra, iar când dușmanul se retrăgea din fața lui, trebuia să îngăduie ca soldații și vânătorii lui să pricinuiască noi pagube vecinului. Prin capitală erau văzuți mereu mai des călăreți și oameni înarmați, în unele sate de graniță stăteau acum în permanență soldați de strajă, consiliile și pregătirile de război umpleau zilele de neliniște, Dasa nu reușea să priceapă ce sens și ce folos puteau să aibă veșnicele hărțuieli războinice, suferea din pricina suferințelor celor loviți , din pricina morții celor căzuți, suferea din pricina grădinii, a cărților sale, pe care era obligat să le neglijeze din ce în ce mai mult, din pricina păcii pierdute a zilelor și a inimii sale.
Vorbea adesea despre toate acestea cu Gopala brahmanul, iar de câteva ori stătu de vorbă și cu soția lui, Pravati. Ar trebui, spunea el, ca unul dintre principii învecinați, un om aflat la mare cinste, să fie chemat ca arbitru și să facă pace, dinspre partea lui ar fi gata cu dragă inimă să contribuie la statornicirea păcii, făcând concesii și cedând câteva pășuni și sate. Fu dezamăgit și cam supărat când văzu că atât brahmanul, cât și Pravati nici nu voiau să audă de așa ceva.
Cu Pravati, divergența de opinii duse la un conflict violent, chiar la vrajbă. Dasa îi înfățișă motivele și gândurile lui și o conjură să-l înțeleagă, ea însă primi fiecare cuvânt ca și când ar fi fost îndreptat numai împotriva propriei sale persoane. Asta este și intenția vrăjmașului, îl lămuri ea cu un belșug de vorbe aprinse, tocmai să se folosească în avantajul său de firea blajină și de dragostea de pace a lui Dasa (ca să nu spună, de frica lui de război), îl va face să încheie o pace după alta și s-o plătească pe fiecare cu o mică cedare de pământ și populație, iar în cele din urmă nu va fi totuși deloc mulțumit, ci, îndată ce Dasa va fi destul de slăbit, va trece la un război pe față și-i va smulge ceea ce i-a mai rămas. Aici nu este vorba de turme și de sate, de avantaje și dezavantaje, ci de ansamblu, e vorba de rămânerea în ființă sau de pieire. Iar dacă Dasa nu știe ceea ce îi incumbă demnitatea lui, ce datorii are față de hui și femeia lui, atunci trebuie să-l învețe chiar ea. Ochii lui Pravati aruncau flăcări, vocea îi tremura, nu mai arătase de multă vreme atât de frumoasă și pătimașă, dar el nu simți altceva decât întristare.
Între timp încălcările de frontieră și nerespectarea păcii continuară, abia în perioada marilor ploi le puse deocamdată capăt. La curtea lui Dasa existau acum două partide. Unul, partidul păcii, era foarte mic, în afară de Dasa mai făceau parte din el numai câțiva dintre brahmanii mai bătrâni, bărbați învățați și cufundați în meditațiile lor. Partidul războinic însă, partidul lui Pravati și al lui Gopala, avea de partea lui majoritatea preoților și pe toți ofițerii. Se lucra sârguincios pentru înarmare și se știa că, dincolo, vecinul inamic face același lucru. Băiatul Ravana era instruit de șeful vânătorilor în trasul cu arcul, iar mama lui îl lua cu ea la toate defilările trupelor.
Uneori, Dasa își amintea de vremea petrecută cândva în pădure ca sărman fugar, de bătrânul cu păr alb, care trăia acolo în sihăstrie și meditație. Uneori își aducea aminte de dânsul și simțea nevoia să-l caute, să-l revadă și să-i audă sfatul.
Nu știa însă dacă bătrânul mai trăiește, dacă l-ar asculta și i-ar da un sfat, iar chiar dacă ar mai fi trăit într-adevăr și i-ar fi dat vreun sfat lucrurile și-ar fi urmat totuși calea mâi departe, nemaiputându-se schimba nimic. Meditația și înțelepciunea erau lucruri bune, nobile, dar se părea că ele înfloreau numai în izolare, la marginea vieții, iar faptele și suferințele celui ce înota în fluviul vieții și se lupta cu valurile sale nu aveau nimic a face cu înțelepciunea, îi erau date, erau soarta lui, trebuiau săvârșite și îndurate. Nici zeii nu trăiau în pace și înțelepciune veșnică, și ei cunoșteau primejdia și teama, lupta și bătălia sângeroasă, Dasa o știa din multe povestiri. Așadar se dădu bătut, nu se mai certă cu Pravati, ieși călare să-și treacă trupele în revistă, văzu războiul apropiindu-se, îl presimți în visele chinuitoare din timpul nopților, iar în vreme ce trupul îi slăbea și chipul îi devenea mâi întunecat, fericirea și bucuria de î trăi i se vestejiră și păliră, îi rămase numai dragostea pentru băiat, ea îi crescu b dată cu grija, crescu o dată cu înarmările și exercițiile militare, era floarea de un roșu aprins din grădina lui pustiită de uscăciune. Era uimit cât gol sufletesc și câtă lipsă de bucurie putea îndura un om, cât de mult se poate deprinde cu grija și dezgustul, se minuna și cât de aprinsă și de poruncitoare poate înflori o asemenea dragoste plină de spaimă și de griji într-o inimă aparent secătuită de pasiuni. Dacă viața lui era poate văduvită de sens, nu era totuși lipsită de un miez și de un centru, ea se rotea în jurul dragostei pentru fiul său. în ceea ce-l privea, se scula de dimineață din pat și-și petrecea ziua cu ocupații și activități trudnice, al căror țel era războiul și care toate îi erau neplăcute. Conducea sfaturile șefilor cu răbdare și se împotrivea hotărârilor majorității numai atât, cât să mai obțină cel puțin o oarecare amânare și să nu se arunce în mod total nechibzuit în aventură. Așa cum bucuria de a trăi, grădina, cărțile îi deveniseră treptat mai străine și mai necredincioase, sau el lor, tot astfel îi devenise străină și necredincioasă și aceea care fusese ani în șir fericirea și plăcerea vieții lui. înstrăinarea începuse din cauza politicii, iar atunci când Pravati îi ținuse acea cuvântare pătimașă, în care îi luase în râs teama de păcat și dragostea de pace, numindu-le aproape fățiș lașitate, când ii vorbise cu obraji îmbujorați, cu cuvinte aprinse, despre onoarea princiară, despre eroism și despre ocara suportată, el simțise și văzuse, consternat și cuprins brusc de o senzație de amețeală, cât de mult se îndepărtase soția lui de el sau el de dânsa.
De-atunci, prăpastia dintre ei se adâncise și creștea mereu, fără ca vreunul dintre ei să întreprindă ceva pentru a pune capăt acestei situații. Mai mult chiar: numai Dasa ar fi fost în măsură să facă ceva, căci prăpastia era propriu-zis vizibilă numai pentru el, iar această prăpastie devenea în imaginația lui o genune a tuturor genunilor, un abis cosmic între bărbat și femeie, între da și nu, între suflet și trup. Când privea în urmă, avea impresia că vede foarte limpede: cum odinioară Pravati, frumoasa plină de farmec, îi câștigase dragostea și se jucase cu el, până când se despărțise de tovarășii și de prietenii săi, păstorii, și de viața lui de păstor, până atunci atât de senină, cum după aceea el a trăit slugărind printre străini, ca ginere într-o casă de oameni ne-prietenoși, care au profitat de dragostea lui pentru Pravati, ca să-l până să trudească pentru ei. Apoi apăruse Nala, și nefericirea lui începuse. Nala îi răpise soția, rajahul, cu podoabele lui bogate, cu veșmintele și corturile lui frumoase, cu caii și slujitorii săi, o sedusese pe femeia săracă, neobișnuită cu asemenea splendori, lucru care-l costase prea puțină osteneală. Dar ― ar fi putut-o ademeni el atât de repede și ușor, dacă ea ar fi fost în fundul sufletului ei credincioasă și cinstită? Ei da, rajahul o sedusese deci, sau mai curând b luase, și-i pricinuise cea mai cumplită suferință pe care-i fusese dat s-o îndure până atunci. El însă, Dasa, se răzbunase, îl doborâse pe jefuitorul fericirii lui, aceasta constituise o clipă de mare triumf. Totuși, când fapta abia fusese săvârșită, trebuise să fugă; trăise zile , săptămâni și luni prin desișuri și păpuriș, la voia întâmplării, bănuitor față de toți oamenii. Și ce făcuse Pravati în acest timp? Despre asta nu vorbiseră multe ei doi. în orice caz: nu fugise după el, îl căutase și-l găsise abia când el fusese proclamat prinț domnitor, datorită nașterii lui, iar ea avea nevoie e dânsul ca să se suie pe tron și să se instaleze în palat. Atunci Pravati apăruse, îl îndepărtase de pădure și din vecinătatea venerabilului sihastru, el, Dasa, fusese îmbrăcat în vesminte frumoase, încărcate cu podoabe, fusese făcut rajah, și totul nu fusese decât strălucire și fericire vană ― dar, în realitate, ce părăsise el atunci și ce primise în schimb? Primise splendoarea și îndatoririle unui prinț, îndatoriri ușoare la început, de atunci însă mereu mai grele și mai grele, o recâștigase pe frumoasa-i soție, dulcile ceasuri de iubire, apoi un fiu, dragostea pentru el și grija crescândă că viața și fericirea acestuia sunt primejduite, iar acum, iată, războiul bătea la ușă.
Acestea i le adusese atunci Pravati, când îl descoperise în pădure lângă izvor. Dar ce părăsise și ce dăduse el în schimb pentru toate acestea? Părăsise pacea pădurii, pacea unei singurătăți cucernice, părăsise vecinătatea și exemplul unui yoghin sfânt, părăsise speranța de a-i deveni discipol și urmaș, de a cunoaște profunda, strălucitoarea, netulburata liniște sufletească a înțeleptului, eliberarea de luptele și patimile vieții. Ispitit de frumusețea lui Pravati, robit de femeie și molipsit de vanitatea ei, părăsise singurul drum care duce la libertate și pace. Așa îi apărea astăzi istoria vieții lui, și în realitate ea se lăsa foarte lesne interpretată în felul acesta, era nevoie numai de câteva ștersături și omisiuni, ca să o poți vedea așa. Între altele, omisese împrejurarea că el nu devenise nicidecum învățăcelul sihastrului, ba chiar fusese pe cale să-l părăsească iar, din buna lui voie.
Cu totul altfel vedea aceste lucruri Pravati, deși ea își făcea mult mai puține asemenea gânduri decât soțul ei. La Nala nu se gândea deloc. Dimpotrivă, dacă memoria n-o înșela, ea singură fusese aceea care-i statornicise și-i adusese lui Dasa fericirea, îl făcuse din nou rajah, îi dăruise un fiu, îl copleșise cu dragoste și fericire, pentru ca în cele din urmă să-l găsească inferior măreției sale, nedemn de planurile ei mândre. Căci pentru ea era limpede că războiul ce bătea la ușă nu putea duce decât la nimicirea lui Govinda și la dublarea puterii și a posesiunii lor. în loc să se bucure de asta și să conlucreze cu tot zelul la pregătirea acțiunii, Dasa, cu o atitudine nevrednică de un principe domnitor, cum i se părea ei, se ridica împotriva războiului și a cuceririlor, fiind mai bucuros să îmbătrânească tândălind printre florile, pomii, papagalii și cărțile lui. Altfel de bărbat era Vișwamitra, comandantul suprem al cavaleriei, alături de dânsa, cel mai înflăcărat partizan și militant pentru războiul iminent. Orice comparație între cei doi nu putea să se încheie decât în favoarea ce lui din urmă.
Dasa vedea, desigur, cât de mult se împrietenise soția lui cu acest Vișwamitra, cât de mult îl admira și se lăsa admirată de el, de acest ofițer vesel și viteaz, poate cam superficial, poate nu prea deștept, dar gata să râdă din toată inima, cu dinții frumoși și puternici și cu o barbă îngrijită. Le privea prietenia cu amărăciune și totodată cu dispreț, cu o indiferență batjocoritoare, cu care se înșela pe el însuși. Nu-i spiona și nu dorea să știe dacă prietenia lor se menținea sau nu în limitele celor permise și ale bunei-cuviințe.
Privea dragostea lui Pravati pentru frumosul călăreț, gesturile prin care ea își arăta preferința pentru el, în defavoarea soțului mult prea puțin brav, cu aceeași resemnare aparent nepăsătoare, în sufletul lui însă amară, cu care se deprinsese să privească toate cele ce se întâmplau. îi era indiferent dacă ceea ce părea hotărâtă să înfăptuiască împotriva lui femeia era necredință și trădare sau numai o expresie a disprețului ei față de felul de a gândi al lui Dasa, înstrăinarea lui Pravati exista și progresa și creștea, creștea în fața lui ca și războiul și fatalitatea, nu exista nici un mijloc de împotrivire și nici o altă atitudine decât acceptarea, supunerea resemnată , aceasta era bărbăția și eroismul lui Dasa, nu pornirea agresivă a cuceritorului.
Admirația lui Pravati față de ofițerul de cavalerie sau a lui față de ea putea să se mențină sau nu în limitele bunei-cuviințe, în orice caz, asta o înțelegea el, Pravati era mai puțin vinovată decât el însuși. El, Dasa, fire reflexivă și ezitantă, înclina, e adevărat, foarte mult s-o facă pe ea vinovată de nimicirea fericirii lor sau, în orice caz, s-o considere și pe ea în mod egal responsabilă pentru faptul că el se pomenise vârât și prins în aceste mreje, în dragoste, orgoliu, acte de răzbunare și jaf, da, în gândurile lui, el își făcea răspunzătoare soția, iubirea și voluptatea, de tot ceea ce se întâmpla pe pământ, de întreg dansul, de întreaga hăituiala a pasiunilor și a dorințelor, a adulterului, a morții, a uciderii, a războiului. Dar totodată el știa foarte bine că Pravati nu e vinovată și nu e o cauză, ci e ea însăși o victimă, că ea nu și-a făurit nici frumusețea, nici iubirea de sine și nu poartă vreo răspundere pentru ele, că nu era decât un firișor de praf în razele soarelui, o undă în fluviu, știa că ar fi fost treaba lui, numai a lui, să se sustragă femeii și iubirii, setei de fericire și vanității și ori să fi rămas un păstor mulțumit printre păstori, ori să fi învins în sufletul lui cele neîndestulătoare, angajându-se pe calea tainică a practicilor yoga. El fusese cel ce pierduse prilejul, cel ce dăduse greș, nu era un om chemat să înfăptuiască lucruri mari sau nu se arătase devotat chemării sale, iar soția lui avea în fond dreptate să-l socotească un laș. Oricum, ea îi dăruise un fiu, acest băiat frumos, gingaș, pentru care se temea atâta și a cărui ființă mai dădea totuși vieții lui sens și valoare, care era pentru el o mare fericire, o fericire plină de suferință, de spaimă, totuși o fericire, o fericire. Această fericire o plătea acum cu durerea și amărăciunea ce-i întunecau inima, cu pregătirile pentru război și moarte, cu conștiința că merge în întâmpinarea unei fatalități.
Dincolo, în țâra lui, se afla rajahul Govinda, sfătuit și ațâțat de mama ucisului Nala, trădătorul de tristă amintire, mereu mai dese și mai neobrăzate deveneau incursiunile și provocările lui Govinda; numai o alianță cu puternicul rajah din Gaipali l-ar fi făcut pe Dasa suficient de tare, ca să obțină pacea și încheierea unor tratate de bună vecinătate. Dar rajahul acesta, deși bine intenționat față de Dasa, era înrudit cu Govinda și se eschivase în modul cel mai politicos de la toate încercările de a fi câștigat pentru o asemenea alianță. Nu exista nici o scăpare, nici o speranță în rațiune sau umanitate, fatalitatea se apropia și trebuia suportată. Acum, Dasa aproape că dorea el însuși războiul, descărcarea fulgerelor ce se adunaseră și o precipitare a evenimentelor, care oricum nu mai puteau fi prevenite, îl mai vizită încă o dată pe prințul din Gaipali, schimbă cu el amabilități fără nici un rezultat, propuse în consiliu moderație și răbdare, dar o făcu fără nici o nădejde; în rest, se înarma. Ciocnirea de opinii din consiliu se limita acum doar la aceea dacă trebuia ca la viitoarea invazie a inamicului să se răspundă cu intrarea trupelor în țara acestuia și cu războiul, sau să se aștepte atacul principal al inamicu-fui, pentru ca acela să rămână în fața poporului și a lumii întregi cel vinovat de încălcarea păcii.
Inamicul, fără să-i pese de asemenea probleme, puse capăt chibzuielilor, consiliilor și ezitării și, într-o zi, porni la atac. înscena o incursiune mai mare cu scop tâlhăresc, care-l momi pe Dasa și pe comandantul cavaleriei să alerge de îndată, cu cei ma i buni oameni ai lor, la graniță, iar în timp; ce ei se aflau pe drum, dușmanul se azvârli cu forțele lui principale asupra tării, asalta capitala lui Dasa, sparse porțile și asedie palatul. Când află și făcu numaidecât cale întoarsă , Dasa își știa soția și fiul închiși în palatul amenințat, știa că pe ulițe se dau lupte sângeroase, iar când se gândea ia ai săi și la pericolele ce-i amenințau, inima i se strângea străbătută de o durere îngrozitoare. Acum nu mai era un șef războinic fără voie și prudent, ardea de durere și furie, gonea într-o sălbatică iuțeală cu oamenii lui spre casă, găsi bătălia tălăzuind pe toate străzile, își tăie calea spre palat, înfruntă inamicul și se luptă ca un turbat, până când, o dată cu amurgul sângeroasei zile, se prăbuși epuizat și cu trupul brăzdat de răni.
Când își recapătă cunoștința, se văzu luat prizonier, bătălia fusese pierdută, orașul s i palatul se aflau în mâinile inamicilor.
Fu adus legat în fața lui Govinda, acesta îl salută batjocoritor și-l conduse într-o încăpere; era încăperea cu pereții sculptați și auriți, în care se găseau sulurile conținând scrieri. Aici, pe un covor, ședea, dreaptă și cu obrazul împietrit, soția lui, Pravati, cu străji înarmate în spatele ei, iar în poală avea băiatul; ca o floare retezată, trupușorul gingaș zăcea mort, cu fața cenușie, cu hainele îmbibate de sânge . Când bărbatul ei fu adus înăuntru, femeia nu-și întoarse ochii, nu-l privi, se uita încremenită, fără nici o expresie, la micuțul mort; lui Dasa îi apăru ciudat de schimbată, abia după un răstimp băgă de seamă că părul ei pe care până acum câteva zile îl știa încă negru de tot, strălucea încărunțit pe de-a-ntregul. Părea că sade așa de multă vreme, cu băiatul m poală, rigidă, cu fața ca o mască.
― Ravana! strigă Dasa, Ravana, copilul meu, floarea mea!
Se azvârli în genunchi, fața lui se lăsă pe capul mortului; ședea în genunchi ca un om ce se roagă, în fața femeii fără grai și a copilului, plângându-i pe amândoi, închinându-se în fața amândurora. In nări îi pătrundea mirosul de sânge și de moarte, amestecat cu mirosul uleiului de flori cu care era uns părul copilului. Cu o privire înghețată, Pravati se uita în jos la amândoi.
Cineva îl atinse pe umăr, era una din căpeteniile lui Govinda, care-i porunci să se ridice și îl scoase de acolo. Nu-i adresă nici un cuvânt lui Pravati, și nici ea lui.
Legat, fu suit într-o căruță și dus într-o închisoare din orașul lui Govinda, acolo lanțurile îi fură în parte dezlegate, un soldat aduse un ulcior de apă și-l puse pe lespezile de piatră, apoi îl lăsă singur, închizând și zăvorind ușa. O rană la umăr îl ardea ca focul. Pipăi după ulciorul cu apă și-și udă mâinile și fața. Ar fi putut să și bea, dar renunță: așa, gândi el, va muri mai repede. Cit de mult va mai dura până atunci, cât de mult! își dorea moartea, cum un gâtlej uscat dorește apa. Numai o dată cu moartea avea să ia sfârșit chinul din inima lui, numai atunci se va stinge în el imaginea mamei cu fiul lor mort în poală. Dar, în mijlocul tuturor chinurilor, osteneala și slăbiciunea se îndurară de el, se lăsă pe lespezi și ațipi.
Când își reveni din scurta lui ațipeală, voi să-și frece orbit ochii, dar nu putu; amândouă mâinile îi erau ocupate, ținea strâns ceva, iar când se trezi de-a binelea și deschise ochii, văzu că în jurul lui nu se aflau ziduri de închisoare, ci o lumină verde ce curgea limpede și intens peste frunze și mușchi, clipi îndelung, lumina îl izbi ca o lovitură surdă, dar violentă, un fior și o spaimă spasmodică îi trecură prin ceafă și spinare, clipi încă o dată, își strâmbă gura ca într-un scâncet și făcu ochii mari.
Era într-o pădure și ținea în amândouă mâinile o tigvă plină cu apă, la picioarele lui sclipea ca o oglindă cafenie și verde bazinul unui izvor, știa că dincolo de desișul de ferigi se afla coliba și-l aștepta yoghinul, care-l trimisese după apă, acela care râsese atât de ciudat și pe care-l rugase să-i spună câte ceva despre Maya. Nu pierduse nici vreo bătălie, nici vreun fiu, nu fusese nici prinț, nici tată; cu siguranță însă că yoghinul îi îndeplinise dorința și-l învățase ce este Maya: palatul și grădina, cărțile și păsările pe care le creștea, grijile de domnitor și iubirea de tată, războiul și gelozia, dragostea pentru Pravati și marea neîncredere în ea, toate acestea nu fuseseră nimic ― nu, nu nimic, fuseseră Maya! Dasa se sculă în picioare zguduit, pe obraji îi curgeau lacrimi, mâinile îi tremurau, clătinând tigva, pe care adineauri o umpluse pentru sihastru, apa dădu afară și îi udă picioarele. Avea senzația că i se tăiase unul dintre membre, că i se îndepărtase ceva din cap, în el se deschisese un gol, anii lungi pe care-i trăise, comorile pe care le păzise, bucuriile pe care le savurase, suferințele pe care le îndurase; spaima suferită, deznădejdea gustată până în apropierea morții, totul îi fusese luat deodată din nou, totul fusese stins și preschimbat în nimic ― și totuși, nu în nimic! Căci amintirea dăinuia, imaginile rămăseseră în el, încă o mai vedea stând pe Pravati, mare și încremenită, cu părul încărunțit brusc, în poala ei zăcea fiul său, ca și când ea însăși l-ar fi zdrobit, zăcea ca o pradă, iar picioarele micuțului atârnau veștede peste genunchii ei. O, cât de repede și de îngrozitor, cât de temeinic fusese învățat ce este Maya! Se perindaseră în el de toate, ani mulți, plini de evenimente se concentraseră în câteva clipe, tot ceea ce încă părea o realitate presantă fusese doar un vis, probabil că tot un vis fuseseră și toate cele ce se întâmplaseră mai înainte, poveștile despre fiul de prinț Dasa, despre viața lui de păstor, despre căsnicia lui și răzbunarea împotriva lui Nala, refugiul lui la sihastru; toate acestea erau numai niște imagini, așa cum le poți admira pe un perete sculptat de prin palate, pe care se văd flori și păsări, maimuțe și zei, între ramuri înfrunzite. Iar tot ceea ce trăia și avea sub ochi chiar acum, această trezire din somnul în care fusese principe domnitor, purtase războaie și fusese azvârlit în temniță, această ședere lângă izvor, această tigvă, din care tocmai vărsase puțină apă, toate gândurile ce-i treceau prin minte aici ― nu erau toate acestea, în fond, făurite din aceeași materie, nu erau ele tot doar un vis, o nălucire, tot Maya?
Și tot ce avea să mai trăiască în viitor, să vadă cu ochii și să pipăie cu mâinile, până Ia moarte ― aveau să fie oare din alt material, ceva de alt soi? întreaga perindare de imagini din viață, imagini frumoase și îngrozitoare, fermecătoare și pline de deznădejde, cu desfătări arzătoare și arzătoare suferințe, era un joc și aparență, spumă și vis, era Maya.
Dasa continua să stea pe loc, ca orbit și paralizat. Tigva i se clătină din nou în mâini și din ea se vărsă puțină apă, îi pleoscăi rece pe degetele picioarelor și se scurse pe pământ. Ce trebuia să facă? Să umple iar tigva , s-o ducă înapoi la yo-ghin, să se lase luat în râs de către acesta pentru tot ceea ce pătimise în vis? Nu era ceva atrăgător. Aplecă tigva, o goli și o aruncă în mușchi. Se așeză pe iarbă și începu să cugete serios. Era sătul și prea sătul de toate aceste visări, de acest păienjeniș diavolesc de întâmplări trăite, de bucurii și suferințe, care zdrobeau inima unui om și-i înghețau sângele, apoi deodată deveneau Maya și-l lăsau în urmă ca pe un nebun, era sătul de toate, nu mâi voia nici nevastă, nici copil, nici tron, nici victorii și răzbunare, nici fericire și nici deșteptăciune, nici putere și nici virtute. Nu dorea nimic altceva decât pace și un sfârșit, nu dorea decât să oprească această roată în veșnică învârtire, să stingă această nesfârșită perindare de imagini, voia să-și dea lui însuși liniște și să se stingă, așa cum o dorise cândva, când năvălise în ultima lui bătălie asupra inamicului, când lovise în juru-i și fusese lovit, când împărțise și primise răni, până când se prăbușise. Dar ce se întâmpla se pe urmă? Pe urmă fusese pauza unui leșin, sau o ațipeală, sau o moarte. Și îndată după aceea se trezise din nou, trebuise să lase iarăși să-i pătrundă în inimă efluviile de viață, iar în ochi fluviul înspăimântător, frumos și oribil de imagini, și așa mereu, la nesfârșit, fără putința unei evadări, până la viitorul leșin, până la viitoarea moarte. Acest leșin sau această moarte aveau să fie, probabil, o pauză, un mic, un foarte mic popas, doar cât să-și tragă răsuflarea, apoi totul avea să continue, iar el avea să fie din nou una din miile de figuri din dansul sălbatic, amețitor, deznădăjduit al vieții. Ah, nu existau nici o stingere, nici un sfârșit.
Neastâmpărul îl ridică din nou în picioare. Dacă în această horă blestemată nu există nici o odihnă, dacă nici măcar singura lui dorință vie nu putea fi împlinită, atunci putea tot atât de bine s ă-și umple tigva cu apă și s-o dea bătrânului, care-i poruncise să i-o aducă, deși propriu-zis nu-i poruncise nimic.
Era doar un serviciu ce-i fusese cerut, era o însărcinare, puteai să te supui și s-o îndeplinești, tot era mai bine decât să stai pe loc și să meditezi la metodele de sinucidere, a te supune și a sluji era, în definitiv, mult mai ușor și mai bine, mult mai nevinovat și mai priincios, asta o știa el, decât a domni și a avea răspunderi. Bine, Dasa, ia-ți tigva, umple-o frumușel cu apă și du-o stăpânului tău!
Când ajunse la colibă, maestrul îl întâmpină cu p privire ciudată, înțelegătoare, ușor interogativă, pe jumătate compătimitoare, pe jumătate înveselită, o privire cam ca aceea cu care un băiat mai mare se uită la unul mai mic, pe care-l vede întorcându-se dintr-o aventură istovitoare și cam umilitoare, dintr-o probă de curaj la care fusese supus. Acest prinț-păstor, acest sărman ins ce se refugiase la el, venea într- adevăr doar de la izvor, adusese apă și nu lipsise nici măcar un sfert de oră; cu toate acestea venea dintr-o temniță, pierduse o femeie, un fiu și un principat, încheiase o viață de om și aruncase o privire asupra roții învârtitoare. Probabil că acest bărbat tânăr se mai trezise o dată sau de câteva ori și mai înainte, și respirase o gură de realitate, altminteri n-ar fi venit încoace și n-ar fi stat atât de mult; acum însă părea că se trezise de-a binelea și că era copt să pășească
Se drumul cel lung. Va fi nevoie de câțiva ani, pentru a-l învăța bine pe acest tânăr fie și numai poziția și respirația, turnai cu această privire, care conținea o urmă de simpatie și o aluzie la noile relații statornicite între ei, relațiile dintre maestru și învățăcel ― numai cu această privire își ratifică yoghinul admiterea discipolului. Această privire alungă din capul învățăcelului gândurile de prisos și-l făcu gata pentru a învăța și a sluji. Mai multe nu sunt de povestit despre viața lui Dasa, restul s-a împlinit dincolo de imagini și de fapte ce s-ar putea istorisi. El n-a mai părăsit pădurea.
--------------------------






.  | Index








 
shim Eine virtuelle Heimstätte der Litaratur und Kunst shim
shim
poezii  Suche  Agonia.Net  

Bitte haben Sie Verständnis, dass Texte nur mit unserer Erlaubnis angezeigt werden können.
Copyright 1999-2003. agonia.net

E-mail | Vertraulichkeits- und Publikationspolitik

Top Site-uri Cultura - Join the Cultural Topsites!