În fața mea când luneci, o, scumpă lenevoasă,
În cântece de-arcușuri ce de tavan se frâng,
Plutind cu o mișcare domol armonioasă,
Plimbându-ți plictiseala din ochiul tău adânc ;

Când tot privesc, sub focul de gaz ce-i dă viață,
Și fruntea-ți pală, plină de-un vino-ncoa morbid,
Pe care facla serii aprinde-o dimineață,
Și ochii tăi ca ochii icoanei de pe zid,

Îmi spun : Cât de frumoasă ! Ce gingașă și dreaptă !
Cunună, amintirea îi stă, domnesc pridvor,
Și inima, pătată ca piersica prea coaptă,
I-așteaptă, ca și trupul, un încercat amor.

În toamnă, ești tu rodul desăvârșit de raze ?
Ești urna funerară cu plâns aromitor,
Parfumul ce ne fură spre depărtate oaze,
Mângâietoarea pernă sau coșul plin de flori ?

Știu gene încărcate de lacrimi suverane,
Ce nu ascund secrete și tăinuiri nu au ;
Sunt scrinuri fără pietre, pustii medalioane,
Mai goale-n adâncire ca voi, o Ceruri, stau !

Dar ca să-ncânți un suflet setos de înșelare,
I-ajungi tu, lui ce fuge de adevăr lumesc,
Prostia ta nu-mi pasă, nici greaua-ți nepăsare !
Salut, decor sau mască ! Iubirea ți-o slăvesc.