Uneori uit să respir, trebuie doar să închid ochii și să-mi imaginez o lume fără tine.

Fără ca primul lucru pe care îl văd, atunci când mă trezesc, după o lungă

rătăcire, chipul tău adormit pe perna cu constelații, respirația ta sacadată

în părul meu încâlcit.

Oare aș mai ști să exist,

să mă deplasez dintr-un punct în altul pe hartă,

să mai zâmbesc la străini pe stradă, la supermarket,

să merg la serviciu și să folosesc persoana întâi atunci când descriu

planuri de viitor, ce am făcut în weekend.

Tot ce pare acum monoton e de fapt pură magie,

trebuie doar să mă îndepărtez puțin, să privesc viața asta minusculă, rozalie,

printr-o cască de astronaut.

Să mă detașez puțin, să mă închid într-o altă cameră,

măcar câteva ore, fără sa te văd, fără să te aud,

să fac un exercițiu de imaginație dureros de necesar.

Apoi să cobor de la etaj, să te văd

și să mă mir din nou

de cât de norocoasă sunt, de cum am nimerit

în realitatea asta, ce am făcut bun într-o altă viață să merit așa ceva,

trebuie să fi suferit mult,

trebuie să fi făcut sacrificii, să fi sângerat puțin,

altfel nu-mi explic deloc.