O, streșini cu-aripi negre pe discul alb al lumii,
Care-și aduc aminte, așa bătrâne sunt,
De Don Quihote-n lupta cu morile de vânt
Zărite pe-nnoptate pe drumul Pampelunii!
Sub sită învechită își întocmesc lăstunii
În primăvară cuiburi de paie și pământ,
Și fiecare toamnă vă sapă un mormânt
În stâncă, pe țărână, sau prin nisipul dunii.
Deși vă paște moartea cumplită an de an,
Tot mai păstrați trufie de nobil castilian;
Subțire, brațul vostru înalță parcă-o spadă



Și cum stați nemișcate — pricep: pândiți grămadă
Să vie-n licărire de zale ce răsun’
Hidalgo de la Mancha și visul lui nebun.