Om! Cearcăn lăuntric lumii.
Și eu să știu toate astea.
Se sfârșește o zi, una din multe? Ah, încă o zi!
Mai afundă ca lumina în care mă țin,
mai încăpătoare deja ca prăpastia
din țipătu-mi solitar?
Am și eu dreptate. Îmi sărut grabnic
mâinile. Speranța moțăie pe unde-s lucruri ușoare,
nimeni n-aunge atât de departe încât
să râdă fără a cere ceva în schimb?
Taci, Demonus, Icariotule! uitând
că doar apa-i găteala vâslelor...
Eu cu cine vorbesc?
Un mort se târăște din roua cărnii
să-nchidă pleoapele mortului. Ies aburi fumurii
dintr-un cal. Stau și privesc aburii cum ies dintr-un cal
Am ajuns chiar pe câmp - vântul schimbă
corturile pustii în ghiocuri. Ce-am ajuns!
Vai! lampa mea între lămpile lor,
trei degete - o jumătate de pumn.
Aș vrea să mă rog. Poate că am dreptate.
Există-n iluzie mai mult loc decât în singurătate.
Visul, amăgirea, mai puternice-s decât viața.
Se adună săgeți. Duhnește cădelnița tuturor ușilor
și hohotoul huiduie. Ața limbii s-a rupt.
Cât geamul bisericii suie colbul
și râd călăreții luându-le prinșilor dreapta,
râd pedestrașii deschizându-i răpusului pleoapele.
Eu știu ce înseamnă asta.
Aș vrea să mă rog. Toți sorii mistuiți laolaltă
n-ar putea descreți glasul meu, târșâitul
munților către Delphi! Aș vrea să dorm.

Și finics de-ai fi, te-ai trage deoparte-n cenușă.

Aș vrea să dorm. Aș vrea să mă rog.