ÃŽn fiecare zi ne batem joc
De păsări, de iubire și de mare
Și nu băgăm de seamă că în loc
Rămâne un deșert de disperare.

Ne invadează lenea unui vis
Pe care îl anulăm cu o șovăire
Ne reculegem într-un cerc închis
Ce nu permite ochilor să admire.

Ne răsucim pe un așternut posac
Însingurați în doi, din lașitate
Mințindu-ne cu guri care prefac
În zgură sărutările uzate.

Ne pomenim prea goi într-un târziu
Pe o nepermis de joasă treaptă tristă
Prea sceptici și prea singuri, prea în pustiu
Ca să mai știm că dragostea există.

ÃŽn fiecare zi ne batem joc
De păsări, de iubire și de mare
Și nu băgăm de seamă că în loc
Rămâne un deșert de disperare.