Când aveam posibilitatea să-mi îndeplinesc visul, mi-am dat seama că și pasiunile îmbătrânesc.

Nu știu dacă pot pretinde că am știut ce vreau de la viață. Nu mi-ai lipsit țintele false și entuziasemele naive.

Niciodată n-ai avut suficientă imaginație pentru a-ți închpui lumea fără tine. Chiar dacă n-ai mers cu vanitatea până la paranoia de a crede că lumea se învârte în jurul tău, că e nerăbdătoare să audă ce spui, ți-a lipsit inteligența, sau puterea de a accepta că nu însemin mai mult decât fotografiile îngălbenite pe care cineva, după tine, le va arunca la gunoi.

Și nu jucăm doar pentru alții comedia de a vrea să părem mai buni decât în realitate. O jucăm și pentru noi.

Cam toate certitudinile mele, câte au fost, sunt acum ciuruite de îndoieli, ca niște haine roase de molii. Mi-ar fi greu să numesc una intactă.

Nu există fericire de care să-ți amintești fără tristețe.

Trecutul trăiește, e viu, ia parte la prezent, îl influențează și se schimbă în funcție de ceea ce ni se întâmplă.

"mai târziu" devenea "prea târziu"

Am început să-mi dau seama că, din actor pe scena vieții, deveneam un figurant.

Memoria își amintește chiar și de uitare.

Doar din amintiri mai pot crede că vara e anotimpul destinului meu.

Trebuie să ari cânde e timpul să ari, nu când ai chef.

Eu am reușit să am, azi, numai îndoieli și să nu mai ridic ochii spre cer decât ca să știu când trebuie să iau umbrela.

Cerul devenise pentru mine ceea ce este pentru orice bucureștean. Ceva lipsit de orice fior metafizic, un albasttru decolorat banal, murdărit de fumul fabricilor, de unde când se înnorează, cad ploile care umplu orașul de bălți.

Rămas singur, doream să fiu cu alții. Fiind cu alții și nereușind să mă integrez în atmosferă, preferam să rămân singur.

Tot ce pierdem, pierdem pentru totdeauna.

Ceea ce nu trăim la timp, nu mai trăim niciodată.

Calul troian era demult pe străzile Romei. Îl reprezentau viciile, corupția, despotismul sângeros, cinicii de tot felul și, nu în ultimul rând, resemnarea.

Probabil trebuie să pierzi ceva, ca să-i dai o alură sentimentală.

Orice "paradis" nu poate fi decât o mare simplitate.

Am avut nevoie mereu de un zid de care să mă sprijin. Când el mi-a lipsit, am intrat în panică.

O viață mediocră poate fi justificată. Mai ales într-o lume mediocră. Dar mediocritatea iluziilor nu are nici o scuză. Nimic nu ne oprește să visăm fără măsură.

Mă pot uita, oare, în oglinda spartă a memoriei mele fără teama că am ratat tocmai ceea ce n-aș fi vrut să ratez?

Am aflat că există o limbă pe care o vorbește un singur om. Dar cu cine discută?

Forma cea mai subtilă în care se poate înfățișa un mister este banalitatea.

Dumnezeu a creat lumea în așa fel încât să regretăm aproape totdeauna prea târziu.

A muri înseamnă a te muta într-o stea.

Dumnezeu a creat omul, însă l-a lăsat pe diavol să-l finiseze, iar diavolul n-are măsură.

Acesta pare a fi trecutul. Un limbaj.

Atent prea mult la amănunte, nu risc, oare, să scap esențialul?