Era ziua de nastere a Infantei. Implinea doisprezece ani si soarele stralucea puternic luminand gradinile palatului.
Macar ca era Printesa adevarata si Infanta de Spania, nu avea decat o zi de sarbatoare pe an, la fel cu odraslele sarmanilor, asa ca in mod firesc tara intreaga tinea mult ca aceasta zi sa fie sarbatorita cu tot fastul cuvenit. Si chiar s-a intamplat sa fie o zi splendida. Lalele inalte cu corola dungata se ridicau drepte ca lumanarile pe tulpinele lor, ca sirurile unei armate viteze si privind sfidator la trandafirii din partea cealalta a gradinii spuneau:
- Suntem la fel de superbe ca si voi.
Fluturii stacojii si vinetii falfaiau pretutindeni, dand din aripile lor suflate cu praf de aur si faceau cate o vizita fiecarei flori; micutele soparle ieseau din crapaturile peretilor si veneau sa se intinda elegant spre a se bucura din plin de lumina alba a soarelui. Iar rodiile crapau si se desfaceau de caldura, aratandu-si inimile rosii, sangerande. Pana si lamaile galbene si palide care atarnau din belsug pe palierele putrezite de ploi si de-a lungul arcadelor intunecate, parca prinsesera si ele putina culoare de la razele minunate ale soarelui; iar magnoliile isi deschisesera florile mari cat niste manusi de ivoriu si imbalsamau aerul cu mireasma lor dulce si grea.
Cat despre micuta Printesa, ea se plimba pe terasele palatului impreuna cu insotitoarele ei se juca de-a v-ati ascunselea printre vasele mari de piatra si statuile vechi napadite de muschi. In zilele obisnuite n-avea voie sa se joace decat cu copiii de rangul ei, asa ca mai totdeauna ramanea singura; dar ziua ei de nastere era o exceptie si Regele, Maiestatea Sa Regele, daduse porunci inalte ca-si poate invita orice prieteni cu care avea chef sa se joace si sa se distreze. Aveau o gratie maiestuoasa acesti copilasi spanioli- trupuri subtirele care se invarteau dupa ce intrasera in palat, baieti cu pene mari la palarie si pelerine scurte falfaitoare, iar fetele ridicandu-si cu gesturi delicate trena rochiilor lungi de brocart si aparandu-si de soare ochii cu evantaie imense, negre cu argintiu.
Dar din toate, cea mai gratioasa era Infanta, imbracata cu cel mai mult gust, dupa moda oarecum incarcata a acelor vremuri. Rochia lunga era din satin gri, poalele si manecile bufante brodate bogat cu argint , iar corsajul rigid batut in siraguri de perle fine. Cand pasea pe sub volanul rochiei ieseau condurii micuti cu rozete mari trandafirii. Trandafiriu si argintiu ca margaritarele era si evantaiul ei mare de voal, iar in parul coafat ca un nimb auriu-argintiu inconjurandu-i fetisoara palida, purta un trandafir alb, cel mai mare dintre toti.
De la o fereastra a palatului ii privea trist si melancolic Regele. Indaratul sau statea fratele sau, Don Pedro de Aragon, pe care nu putea sa-l sufere, iar Marele Inchizitor al Granadei, confesorul sau, sedea alaturi pe un scaun. Mai trist ca oricand era Regele, caci urmarind-o pe Infanta cum se inclina cu gravitate copilareasca la salutul curtenilor adunati acolo, ori razand la adapostul evantaiului de sinistra Ducesa de Albuquerque, nelipsita de langa ea, Maiestatea Sa isi amintea de tanara Regina, mama printesei, care doar cu putina vreme inainte - sau cel putin asa i se parea lui - venise din vesela tara a Frantei si se ofilise in splendoarea sumbra a curtii spaniole; murise la numai sase luni dupa nasterea fetitei , inainte de a fi apucat sa vada a doua oara migdalii inflorind in livada, inainte de a fi putut culege si in al doilea an fructele smochinului batran si noduros aflat in mijlocul curtii napadita acum de iarba. Asa de mare fusese dragostea lui pentru Regina incat nu putuse indura nici macar gandul ca mormantul s-o ascunda vederii lui. Pusese sa fie imbalsamata de un vraci maur care, in schimbul acestui serviciu fusese iertat de osanda la moarte rostita impotriva lui de Inchizitie, pentru erezie si banuiala ca a practicat magia. Trupul reginei zacea si acum pe catafalcul incarcat in falduri de cafea in mijlocul capelei de marmura neagra a palatului, neschimbata din ziua cand calugarii o purtasera intr-acolo pe umerii lor in ziua aceea vantoasa de martie, cu doisprezece ani in urma. O data pe luna, Regele, infasurat cu o pelerina neagra si cu un felinar umbrit in mana, intra in capela, ingenunchea la picioarele catafalcului, strigand: "Regina mea, regina mea." Uneori incalca si protocolul strict care in Spania indruma sau impiedica orice actiune si orice gest, ingradind pana si durerea unui rege: se agata de mainile palide impodobite cu giuvaieuri in accese de deznadejde chinuitoare si incerca sa trezeasca la viata prin sarutarile lui nebune chipul acela rece si incarcat cu mult mestesug de vopsele.
Si iata, astazi i se parea ca o revede, asa cum daduse prima data cu ochii de ea la castelul din Fontainebleau, cand era un flacaiandru de cinsprezece ani, iar ea o fetiscana inca si mai tanara. Atunci il logodise Nuntiul Papal in prezenta Regelui Frantei si a intregii sale curti, iar el se intorsese la Escorial purtand intr-un medalion o bucla din parul ei auriu si amintirea buzelor ei de copil aplecandu-se sa-i sarute mana cand se urca in caleasca la despartire. Urmase mai tarziu si casatoria lor, celebrata in mare graba la Burgos, un orasel de la granita celor doua tari, intrarea in Madrid cu obisnuita ceremonie religioasa la catedrala La Atocha, precum si un Auto-da-fe mai solemn ca de obicei, in cadrul caruia aproape trei sute de eretici, printre care si multi englezi, fusesera dati de biserica pe mana autoritatilor civile pentru a fi arsi de vii.
Fara doar si poate o iubise nebuneste si, dupa cum credea multa lume, spre ruina tarii lui atunci in razboi cu Anglia pentru stapanirea Lumii Noi. N-o pierduse niciodata din ochi; de dragul ei uitase - sau cel putin paruse ca uita - toate treburile grave ale statului; si cu acea orbire cumplita pe care o aduce dragostea slujitorilor ei, nu fusese in stare sa bage de seama ca ceremoniile complicate menite sa-i aduca incantare nu faceau altceva decat sa inrautateasca boala ciudata de care suferea regina. Cand a murit, o vreme parca-si pierduse mintile. Intr-adevar, nu incape indoiala ca ar fi abdicat oficial si s-ar fi retras la marea manastire din Granada a calugarilor trapisti, care-l si alesera staret onorific - dac nu i-ar fi fost teama s-o lase pe micuta Infanta in ghearele fratelui lui, vestit chiar si in Spania pentru cruzimea sa si banuit de atatia si atatia oameni ca ar fi pricinuit moartea reginei cu niste manusi otravite pe care i le daruise cu prilejul vizitei ei de la castelul lui din Aragon. Chiar si la capatul celor trei ani de doliu national pe care-l poruncise pe tot cuprinsul pamanturilor stapanite de el, printr-un edict regal, tot nu-si lasa ministrii sa-i mai pomeneasca de vreo noua insotire; si cand insusi Imparatul i-a trimis soli si i-a oferit mana frumoasei Arhiducese de Boemia, nepoata lui, i-a rugat pe ambasadorii acestuia sa-l instiinteze pe stapanul lor ca Regele Spaniei e deja insurat cu Mahnirea si ca desi e o mireasa stearpa, o iubeste mai mult decat ar putea iubi Frumusetea; raspunsul acesta la costat coroana provinciilor bogate ale Tarilor de Jos, care foarte curand dupa aceea, la instigatia Imparatului, s-au rasculat impotriva lui sub conducerea unor fanatici ai Bisericii Reformate.
Astazi, in timp ce o urmarea din ochi pe Infanta care se juca pe terasa, parca-i venea in minte intreaga istorie a casniciei lui, cu bucuriile ei intense si stralucitor colorate, dar si cu chinul cumplit al sfarsitului ei brusc. Infanta avea toata dragalasenia zglobie si nabadaioasa a reginei, aceeasi miscare naravasa din cap, aceeasi gura mandra si frumos arcuita, acelasi zambet minunat - pe care numai pe bune dreptate "vrai sourire de France" - cand ridica uneori ochii spre fereastra sau isi intindea manuta ca sa i-o sarute chipesii nobili spanioli. In schimb, ii zgaria urechile rasul strident al copiilor, soare nemilos de stralucitor parca-si batea joc de durerea lui si un miros stins de mirodenii ciudate, ca cele folosite pentru imbalsamare, strica - sau poate i se parea doar lui? - aerul limpede al diminetii. Isi ingropa fata in maini si cand Infanta ridica din nou ochii intr-acolo, vazu perdelele trase, caci Regele se retrasese.
Dezamagita, fetita facu botisor si dadu din umeri. De ziua ei s-ar fi cuvenit sa stea cu ea. Ce contau tampitele alea de treburi ale statului? Sau poate se dusese in capela aceea intunecoasa, unde ardeau vesnic lumanari si unde nu i se dadea niciodata voie sa intre? Ce prosie din partea lui, cand soarele stralucea atat de frumos si toata lumea era atat de fericita! Mai mult decat atat, avea sa piarda si simulacrul de lupta cu taurii pe care o anuntau deja trambitele, ca sa nu mai vorbim de spectacolul cu marionete si celelalte minunatii. Unchiul ei si cu Marele Inchizitor erau mult mai intelepti. Iesisera pe terasa si-i faceau complimente placute. Drept care ea isi scutura capsorul dragalas si, prinzandu-l de mana pe Don Pedro, cobora incetisor treptele catre pavilion - un cort lung de matase purpurie care fusese inaltat la capatul gradinii; ceilalti copii o urmau strict in ordinea cuvenita dupa rangul lor: cei cu numele mai lungi veneau primii.

Un alai de baieti de rang inalt, imbracati in costume elegante de toreadori, ii iesira in intampinare. Un flacau mai mult decat chipes, de vreo paisprezece ani, descoperindu-se cu toata gratia unui hidalgo innascut si grande de Spania, o conduse cu un aer solemn inauntru, pana la micul jilt aurit si incrustat cu ivoriu, inaltat pe o estrada ce domina arena. Copii se grupara de jur imprejurul ei, agitandu-si evantaiele uriase si schimband intre ei soapte. Don Pedro si cu Marele Inchizitor ramasera razand la intrare. Pana si Ducesa, Intitulata Camerera-Mayor, adica Marea Doamna se Onoare - o slabanoaga uscata si osoasa cu fata teapana iesindu-i dintr-un guler inalt incretit - arata mai putin tafnoasa ca de obicei si parca din cand in cand un zambet rece dadea sa-i infloreasca pe fata zbarcita si sa-i deschida buzele subtiri si livide.
Fara doar si poate a fost o corida minunata, mult mai draguta, socoti Infanta, decat adevaratele lupte cu tauri la acre fusese dusa la sevilla, cu prilejul vizitei facute tatalui ei de catre Ducele de Parma. Unii dintre baieti calatoreau mandri pe ponei invesmantati bogat, manuind cu eleganta lanci lungi de care atarnau panglici in culori vesele si stralucitoare; altii erau pe jos si-si falfaiau mantiile stacojii in fata taurului, sarind apoi usurel peste bariera cand acesta se pregatea sa-i ia in coarne; taurul insusi parca ar fi fost unul adevarat, desi era de fapt o impletitura de rachita acoperita cu o piele intinsa. Uneori nu se lasa pana ce nu facea inconjurul arenei mergand numai pe picioarele de dindarat, ceea nici nu i-ar trece macar prin minte unui taur viu. Lupta in sine era o frumusete, si copii fura atat de incantati incat se ridicara in picioare pe banci, isi fluturara batistutele de dantela si strigara "Bravo, toro!Strasnic taur!", ca si ar fi fost oameni in toata firea. In cele din urma, dupa o lupta prelungita, in cursul careia fura raniti mai multi dintre caluti si calaretii lor rasturnati din sa, tanarul Conte de Terra Nova il ingenunche pe taur si capatand de la Infanta ingaduinta de a-i da lovitura de gratie, isi infipse sabia din lemn in gatul animalului cu atata violenta incat capul acestuia se desprinse, lasand sa se vada fata zambitoare a tanarului Monsieur de Lorraine, fiul ambasadorului Frantei la Madrid.
Apoi in toiul aplauzelor arena fu curatata si calutii morti fura tarati afara cu gesturi solemne de doi paji mauri in livrele galbene cu negru, iar dupa un scurt interludiu in cursul caruia un maestru francez facu exchibitii pe funie, cateva marionete italienesti aparura in tragedia semiclasica "Sophonisba", pe scena unui mic teatru cladit anume in acest scop. Jucara atat de bine, cu gesturi atat de firesti de-a dreptul desavarsite incat in finalul piesei Infanta avea ochii incetosati de lacrimi. Cativa dintre copii chiar plansera, trebuind sa fie consolati cu bomboane, si insusi Marele Inchizitor se dovedi atat de afectat incat nu putu sa-i spuna lui Don Pedro ca i se pare de neingaduit ca niste lucrusoare alcatuite din lemn si ceara colorata si manuite cu ajutorul unor sarme, sa fie facute sa sufere, sa treaca prin atatea nenorociri si sa aiba parte numai de necazuri.
Urma un scamator african, care veni cu un cos mare cu fundul plat, acoperit cu o panza rosie, il aseza in centrul arenei, scoase din turban un fluier ciudat si incepu sa cante la el. Peste cateva clipe, panza rosie se agita si pe masura ce fluierul scotea sunete tot mai inalte, doi serpi verzi cu dungi aurii isi scoasera capetele ascutite si se ridicara incetisor, leganandu-se in ritmul muzicii asa cum unduieste o planta in apa. Dar copii se cam speriasera de glugile patate ale serpilor si de limbile lor care tot tasneau fulgerator afara, fiind mult mai incantati cand imblanzitorul facu sa rasara din nisip un mic portocal, sa dea floricele albe, apoi ciorchine de fructe adevarate; iar cand lua evantaiul micutei fiice a Marchizului de Las-Torres si il prefacu intr-o pasare albastra care dadu roata cortului, inaltandu-si trilurile in vazduh, incantarea si uimirea lor nu mai cunoscura margini. Incantator se dovedi si menuetul dansat cu multa solemnitate de novicii de la biserica Nuestra Senora Del Pilar. Infanta nu mai vazuse niciodata aceasta ceremonie minunata care are loc in luna mai a fiecarui an in fata Marelui altar al Sfintei Fecioare, si inchinat acesteia; de fapt nici un membru al familiei regale a Spaniei nu mai intrase in marea catedrala de la Saragossa de cand un preot nebun - presupus de multi oameni a fi fost in solda Reginei Elisabeta I a Angliei - incercase sa-l otraveasca pe printul regiunii Asturia cu anafora. Drept care Infanta auzise de le altii de "Dansul Sfintei Fecioare", intr-adevar o frumusete. Baietii purtau costume de curte demodate, din catifea alba, iar ciudatele lor tricornuti aveau bornurile impodobite cu fir de argint, iar in varf lis se leganau uriase pene de strut; albeata orbitoare a costumelor lor, in timp ce umblau prin soare, era scoasa si mai tare in evidenta de fetele lor oachese si de pletele lor negre. Toata lumea era fascinata de aerul demn si grav cu care executau figurile complicate ale dansului si gratia rafinata a gesturilor lor lente, de reverentele meiestuoase pe care le faceau; cand isi terminara spectacolul si-si scoasera imensele palarii cu pene de strut in fata Infantei, aceasta le raspunse printr-un semn de curtoazie si facu legamant sa trimita o lumanare cat mai inalta pentru altarul Sfintei Fecioare in semn de multumire pentru bucuria pe care i-o oferise.
O trupa intreaga de chipesi egipteni - asa li se spunea pe atunci tiganilor - inaintara in arena si asezandu-se turceste, in cerc, incepura sa cante usurel la titerele lor, leganandu-si trupurile in ritmul muzicii si fredonand abia auzita o arie visatoare. Cand dadura cu ochii de Don Pedro se incruntara la el si cativa parura chiar inspaimantati, caci cu numai cateva saptamani in urma el spanzurase in piata din Sevilla doi barbati din tribul lor, sub invinuirea de vrajitorie. In schimb, ii fermeca draguta Infanta care se lasase pe spateaza jiltului si iscodea pe deasupra evantaiului cu ochii ei mari albastri. Erau siguri ca o fiinta atat de frumoasa n-ar fi putut sa dea nicaodata dovada de cruzime fata de cineva. Asadar, cantau mai departe incetisor, abia atingand corzile titerelor cu unghiile lor lungi si ascutite, in timp ce lasau mereu capetele in jos de parca ar fi fost gata sa atipeasca. Deodata, cu un tipat atat de strident incat toti copii tresarira de spaima, iar mana lui Don Pedro apuga manerul de agat al pumnalului, sarira in aer si incepura sa se invarta nebuneste in jurul arenei, batand din tambuline si haulind un cantec salbatic de dragoste in limba lor guturala atat de neobisnuita. Apoi, la un nou semn se trantira iarasi la pamant si zacura nemiscati, zdranganitul dulce al titerelor fiind singurul sunet care intrerupea tacerea. Dupa ce repetara de mai multe ori ritualul, se facura nevazuti o clipa si se intoarsera tragand de lant un urs mare si latos si purtand pe umar niste maimutoi din Berberia. Ursul statu in cap cu aerul cel grav cu putinta, iar maimutotii zbarciti facura tot gelul de giumbuslucuri amuzante cu doi tiganusi care pareau sa le fie stapani, se duelara cu niste sabiute, trasera cu puscoaiele si executara adevarate exercitii militare, de parca ar fi fost corpul de garda la palatului regal. Cu una, cu alta, tiganii avura cel mai mare succes.
Si totusi partea cea mai amuzanta a intregii distractii din dimineata aceea se dovedi, fara doar si poate, a fi dansul micutului Pitic. Cand intra impleticindu-se in arena, balambanindu-se ca un ratoi pe picioarele strambe si clatinandu-si ba intr-o parte ba in alta capul cat o banita si aproape neomenesc, copii scoasera un puternic sunet de incantare; insasi Infanta rase atat de mult incat Camereta se vazu silita sa-i traga atentia ca desi existau numeroase precedente in Spania ale vreunei fiice de rege care planse de fata cu egalii sai, nu exista nic un exemplu al unei Printese de neam regesc care sa se veseleasca atat dezgomotos de fata cu cei inferiori ei prin nastere. Insa Piticul era de-a dreptul irezistibil si chiar si la Curtea Spaniei, vestita dintotdeauna pentru cultivarea pasiunii pentru orori, nu se mai vazuse nicicand un mic monstru atat de fantastic. Dealtfel, atunci isi facea pentru prima data aparitia in public. Fusese descoperit doar cu o zi inainte, fugind bezmetic prin padure, de catre doi dintre nobilii ce luau parte la o vanatoare pe meleaguri indepartate ale padurii de arbori de pluta ce inconjura orasul. Il adusera la palat ca sa-i faca o surpriza Infantei; tatal copilului, un biet padurar care facea mangal, se aratase mai mult decat incantat sa scape de un copil atat de urat si nefolositor. Poate ca lucrul cel mai amuzant la el il constituia tocmai faptul ca habar n-are de infatisarea lui grotesca. Ba chiar parea foarte fericit, de o veselie necurmata. Cand radeau copii radea si el la fel de slobod si bucuros ca oricare dintre ei; la sfarsitul fiecarui dans le facea cate o plecaciune ridicola, zambindu-le si salutandu-i din cap ca si cum ar fi fost unul de-al lor si nu o biata pocitanie pe care natura, intr-o clipa de capriciu o faurise drept obiect de batjocura pentru altii. Cat despre Infanta, il fascina pur si simplu. Nu-si mai putu lua ochii de la ea, parea ca danseaza numai si numai pentru ea, iar la sfarsitul numarului sau. amintindu-si ca le-a vazut pe marile doamne de la curte aruncandu-i buchete lui Caffareli, celebrul tenor italian cu voce de cap, pe care insusi Papa il trimisese de la capela lui la Madrid pentru a vindeca melancolia regelui prin dulceata glasului sau, Printesa isi scoase din par frumusetea aceea de trandafir alb si - mai in gluma, mai ca s-o necajeasca pe Camerera - il arunca in arena, insotindu-l cu zambetul ei cel mai dulce. Piticul lua gestul foarte in serios si apasand floarea pe buzele lui aspre, isi duse mana la inima, ingenunche dinaintea Infantei, zambind cu gura pana la urechi si cu ochisorii luminosi stralucindu-i de incantare.
Atitudinae lui o tulbura atat de tare pe Infanta incat ea nu mai izbuti sa-si pastreze seriozitatea si rase si rase mult dupa ce micutul Pitic parasi arena si-i impartasi unchiului ei dorinta ca dansul piticului sa se repete imediat. Dar Camerera, sub cuvant ca arde prea tare osarele, hotara ca Alteta Sa Infanta sa se intoarca fara intarziere in palat unde i se pregatise un minunat ospat, cuprinzand si un tort cu initialele ei scrise cu glazura colorata si avnd in mijloc un admirabil steag argintiu. Drept care Infanta se ridica foarte demna si dupa ce dadu ordine ca piticul sa-i danseze inca o data dupa ora de siesta, exprima multumiri calduroase tanarului Conte de Terra Nova pentru primirea incantatoarea, se intoarse in cameraei, urmata de copii tot in ordinea in care intrasera.


*


Acuma, cand piticul auzi catrebuie sa mai danseze o data in fata Infantei si anume la porunca ei, il cuprinse atata mandrie incat alerga in gradina, sarutand, nebun de incantare, trandafirul alb si facand cele mai neobisnuite si mai stangace gesturi de bucurie.
Florile se indignara de indrazneala lui de a le incalca salasul lor atat de frumos si cand il vazura danduse dumba pe alei si invartindu-si bratele pe deasupra capului intr-un chip atat de ridicol, nici nu mai putura sa-si tina in frau simtamintele
- E mult prea urat ca sa fie lasat sa se joace in aceelasi loc unde ne aflam si noi! strigara Lalelele.
- Ar trebui sa bea suc de mac si sa adoarma pe zece veacuri, zisera Crinii Rosii, imbujorandu-se de tot din pricina furiei.
- E ingrozitor! tipa Cactusul. Pai e asa de stramb si turtit si sucit si cu capul mult prea mare fata de piciorusele lui ca niste bete. Simt ca mi se zbarlesc toti spinii cand ma uit la el si dac i-o da cumva prin gand sa se apropie de mine osa-l intep.
- Si adevarul este ca mi-a luat una din cele mai frumoase flori, exclama Tufisul de Trandafiri. Azi dimineata i l-am dat chiar eu Infantei, drept dar de ziua ei, iar el a indraznit sa i-l fure. Si incepu sa racneasca: Hotul! Prindeti hotul! Horul
Pana si muscatele rosii, care nu prea aveau obiceiul sa-si dea aere si erau stiute si ele ca aveau multe rude sarace, strambau din nas, dezgustate la vederea lui, iar cand Violetele observara cu blandete ca desi nu incapea indoiala ca era ingrozitor de urat, totusi asta nu era vina lui, Muscatele raspunsera pe buna dreptate ca acesta era principalul lui defect si ca n-ai de ce sa admiri pe cineva pur si simplu pentru ca n-are leac. Ba chiar si unele dintre Violete fura de parere ca Piticutul e aproape mandru de uratenia lui si ca ar fi fost mult mai de bon ton sa-si ia o infatisare trista sau macar ganditoare, in loc sa topaie vesel de colo pana colo si sa adopte asemenea atitudini stupide, grotesti.
Cat despre batranul Cadran solar - un individ intru totul remarcabil, care ii spusese cat e ceasul chiar si unei personalitati ca Imparatul Carol Quintul - fu atat de inspaimantat de infatisarea Piticutului, incat era cat pe-aci sa uite sa marcheze doua minute bune cu degetul lui lung de umbra si nu putu sa nu-i spuna marelui Paun alb ca laptele, care-si facea baia de soare pe balustrada, ca toata lumea stie ca odraslele regilor sunt regi, iar copii carbunarilor raman carbunari si ca atare e absurd sa zici ca nu-i asa. Paunul se declara intru totul de acord cu ceasta afirmatie si de fapt si bolborosi "desigur, desigur" cu un glas atat de puternic si de aspru incat pestisorii de aur ce vietuiau in bazinul racoros al izvorului navalnic scoasera capetele din apa si-i intrebara pe Tritonii uriasi de piatra ce dumnezeu se intampla.
Dar nu stiu cum se facea ca Piticutul era totusi pe placul Pasarilor. Acestea il vazusera adeseori in codru, dantuind ca un spiridus in urma frunzelor invartejite sau ghemuit sus in scorbura vreunui stejar batran, impartind ghindele, alunele si nucile cu veveritele. Pasarilor nu li se parea deloc urat. Pai cum, dar chiar si Privighetoarea care canta nospatea in livezile de portocali atat de dulce incat pana si luna se apleca pentru a-i prinde trilurile, de fapt nu era deloc chipesa; si pe urma, Piticul fusese bun cu el si in cursul acelei ierni cumplit de aspre cand nu mai ramasese nici un fel de bobite prin copaci, iar pamantul era tare ca fierul si lupii inaintasera pana la portile orasului in cautarea hranei - el nu le uitase nicodata, si intotdeuna le daduse cateva firimituri din bucatica lui de paine neagra si impartise cu ele tot ce capata pentru gustarea de dimineata.
Asadar zburara de jur imprejurul lui, abia atingandu-i in treacat obrajii cu aripile tot ciripind intre ele, iar Piticul era atat de incantat incat nu putu sa nu le arate frumoasa roza alba si sa le spuna ca i-a dat-o insasi Infanta pentru ca-l iubea.
Pasarile nu intelesesera o iota din ce trancanea el, dar asta nu conta, caci isi lasasera capul intr-o parte, cu un aer intelept, ceea ce e la fel de bine ca si cum ai intelege un lucru, si oricum mult mai usor.
Si soparlele se dadura in vant dupa el si cand Pititcutul obosi de atata alergat si se tranti pe iarba sa se odihneasca, incepura ele sa se joace si sa se zbenguie pe trupul lui, incercand sa-l distreze dupa cum se pricepeau mai bine:
- Nu poate fi lumea la fel de frumoasa ca o soparla, strigau ele. Ar insemna sa ne asteptam la prea mult. Si cu toate ca pare absurd ceea ce spunem, de fapt nu e chiar atat de urat, bineinteles cu conditia sa inchizi ochii si sa nu te uiti la el.
Soparlele erau mari filozoafe din fire si adeseori stateau si cugetau ceasuri is ceasuri la rand, cand n-aveau nimic latceva de facut sau cand vremea era prea ploioasa ca sa mai poata ele iesi afara.
In schimb, Florile se suparara cumplit din pricina purtarii Soparlelor, precum si a Pasarilor:
- Asta arata pur si simplu ce efect vulgarizator are acest neincetat du-te-vino. Oamenii educati raman intotdeauna in aceelasi loc cu noi. Nimeni nu ne-a vazut vreodata topaind pe alei sau galopand nebuneste prin iarba in urmarirea libelulelor. Cand vrem sa schimbam aerul, trimitem dupa gradinar care ne duce in alt pat cu flori. Asta e o comportare demna, asa cum se cuvine. Dar pasarile si soparlele n-au simtul asta al linistii. De fapr, pasarile n-au nici macar o adresa permanenta. Sunt niste vagaboande, ca si tiganii. Si ar trebui tratate exect la fel.
Si-si ridicara nasucurile in aer, cu o infatisare mai mult decat semeata. Fura incantate cand, dupa o vreme, il zarise pe Piticut ridicandu-se anevoie din iarba si indreptandu-se spre terasa palatului.
- N-ar mai trebui lasat sa iasa din casa pana la sfarsitul vietii, spusera Florile si apoi incepura sa chicoteasca: Ia uitati-va ce cocosat e! Si ce picioruse strambe are!
Dar Piticutul habar n-avea de toate acestea. LUi ii placeau la nebunie pasarile si soparlele, iar pe de alta parte socotea ca florile sunt cele mai mari din intreaga lume - fireste, cu exceptia Infantei; dar aceasta-i daduse frumosul trandafir alb si-l iubea, si asta schimba radical lucrurile. Vai ce bine ar fi fost daca s-ar fi intors cu ea! Ea l-ar fi ridicat in mana dreapta si i-ar fi zambit, iar el nu s-ar mai fi indepartat nicicand de ea ci si-ar fi prefacut-o in tovaras de joaca si ar fi invatat-o fel de fel de trucuri si giumbuslucuri incantatoare. Caci desi nu mai intrase pana atunci intr-un palat, se pricepea la tot felul de minunatii. Stia sa faca niste colivii micute din trestie, in care sa cante greierii si cosasii - dupa cum stia stia si sa imbine tulpinele de bambus, alcatuind naiul atat de drag zeului Pan. Cunostea strigatele ori tipetele tuturor pasarilor si era in stare sa cheme graurii din varful copacilor sau batlanii din mlastina. Cunoastea numele tuturor animalelor si izbutea sa descopere iepurele dupa urmele delicate ale labutelor, precum si mistretul dupa frunzele calcate de el in picioare. Se pricepea la toate dansurile salbatice - cel nebunesc dantuit in vesminte rosii la venirea toamnei, cel usurel dansat in sandale albatre pe granele stranse de pe camp, dsnsul cu ghirlande de nea in cursul iernii, precum si dansul florilor cu care se strabateau primavara livezile. Stia unde-si fac cuibul porumbeii de padure si odata cand un vanator izbutise sa prinda in capcana amandoua pasarile in varsta, el personal le crescuse puii si le faurise o mica hulubarie in despicatura unui ulm. Erau foarte blanzi si prietenosi porumbeii acestia si in fiecare dimineata ii mancau din palma. Si lui ii placeau, la fel ca si iepurii care strabateau in fuga baraganul, si gaitele cu penele ca otelul si penele negre, si aricii care se pot strange devenind niste mingi cu tepi, precum si broastele testoase care se tarau incet de colo pana colo, clatinand din cap si ciupind in treacat cate o frunza tanara. Da, neaparat trebuie sa vina in padure Infanta si sa se joace cu el. Avea sa-i dea propriul lui patut si s-o vegheze de afara, din fata ferestrei, pana in zori, ca sa aiba grija sa n-o intepe cornutele salbatice, si nici sa nu se-apropie prea mult de coliba lupii hamesiti. Iar in zori avea sa-i bata in obloane si s-o trezeasca pentru a putea iesi sa dantuiasca impreuna toata ziulica. In padure nu te simti nicodata prea singur, nici nu te plictisesti. Uneori mai trecea pe acolo cate un Episcop calare pe un asin alb si citind dintr-o carte cu multe poze. Uneori mai treceau si vanatorii cu soimi, purtand fie sepcute de catifea verde raiata si vestele lor de piele de caprioara, purtand pe incheietura mainii soimii cu ciuf. Cand sosea vremea culesului viilor, veneau si argatii care calcau strugurii, cu mainile si picioarele vinete, impodobite cu iedera stralucitoare si purtand burdufuri din care picura vinul. Iar mangalagii se asezau noaptea in jurul cuptoarelor lor uriase, supraveghind coborarea inceata a butucilor uscati catre foc si prajind castane in cenusa. Si talharii ieseau de prin pesteri si se veseleau cu ei.
Odata vazuse si un alai frumos urcand drumul prafuit ce serpuia sore Toledo. In frunte mergeau calugarii cantand cu glas dulce si purtand steaguri viu colorate si cruci de aur, apoi, imbracati in armuri de argint, cu flinte si suliti, veneau ostenii, iar in mijlocul lor umblau trei barbati desculti, cu niste vesminte ciudate - galbene si pictate cu tot felul de figuri minunate - si purtand in maini lumanari aprinse. Fara doar si poate erau tot felul de lucruri de vazut in padure si daca Infanta ar fi obosit, el ii putea gasi oricand un pat moale de muschi sau o putea duce in brate, caci era destul de voinic, slava Domnului, desi stia bine ca nu e destul de inalt. Avea sa-i faca un colier din fructe rosii de mutatoare-imparateasa care avea sa arate la fel de frumos ca siragul de bobite albe pe care-l purta ea la rochie; si daca se plictisea de ele, n-avea decat sa le arunce, ca el avea sa-i gaseasca altele. Avea sa-i aduca niste cupe mici de la coada ghindelor si anemone purtand picaturi de roua pe petale si licurici marunti ca sa-i lumineze ca stelele parul auriu.
Dar unde era Infanta? Piticutul o intreba pe Roza Alba dar aceasta nu-i raspunse. Intreg palatul parea cufundat in somn si chiar si acolo unde nu se inchisesera obloanele, se trasesera perdele grele peste ferestre pentru a impiedica razele soarelui sa patrunda. Piticutul rataci de jur imprejur cautand un loc pe unde ar putea intra si pana la urma dadu cu ochii de o usita ramasa deschisa. Se strecura inauntru si se trezi intr-o sala splendida, mult mai frumoasa, i se paru lui, decat codrul, caci pretutindeni straluceau atatea si atatea lucruri de aur sau aurite, si pana si pardoseala era alcatuita din pietre mari colorate, imbinate intr-un fel de model geometric. Dar micuta Infanta nu se afla acolo, il priveau doar niste statui albe minunate, cu ochi seci si tristi si zambete ciudate pe buzele lor. Erau inaltate pe piedestaluri de jad.
La capatul salii acesteia atarna o perdea de catifea neagra cu broderii bogate, pudrata cu sori si stele, insemnele preferate ale regelui, si tocmai pe culoarea care-i placea lui cel mai mult. Nu cumva Infanta se ascundea indaratul lor? Oricum, putea sa incerce.
Asadar, se furisa tiptil pana acolo si trase perdeaua la o parte. Dar nu; de acolo se trecea intr-o alta incapere, parca si mai incantatoare decat cea pe care o parasise. Pe pereti atarnau tapiserii verzi cu o broderie infatisand o partida de vanatoare - opera unor artisti flamanzi care lucrasera peste sapte ani la ea. Fusese candva camera lui "Jean le Fou", cum fusese poreclit acel rege nebun dupa vanatoare, incat in delirul sau adeseori incercase sa incalece caii cabrati de pe panza si sa rastoarne la pamant cerbul asupra caruia se napusteau copoii. Sunand din corn de vanatoare, isi implanta pumnalul in palidul cerb lansat ca in zbor. Acum era folosita drept sala a sfatului si pe masa din mijloc - erau intinse mapele rosii ale marilor dregatori impodobite cu lalelele de aur ale Spaniei, precum si cu stema si emblema casei Habsburgilor.
Piticutul se uita cu uimire de jur imprejur si aproape ca i se facu frica sa mai inainteze. Calaretii aceia ciudati si tacuti care galopau atat de iute dar fara nici un zgomot prin poenite si luminisuri, i se pareau aidoma acelor fantome ingrozitoare de care-i auzise vorbind pe mangalagii: vanatori de noapte, numiti Compachos, care daca intalneau in bezna un om, il transformau in caprior si-l fugareau. Amintindu-si insa de Infanta frumusica, prinse din nou inima. Vroia s-o gaseasca singura si sa-i spuna ca si el o iubeste. Poate se afla in incaperea urmatoare.
Alerga pe covoarele moi facute de mauri si deschise usa. Dar nu! Nici aici nu se afla printesa. Incaperea era absolut goala.
Era sala tronului, folosita pentru primirea ambasadorilor straini, cand regele comsimtea sa le acorde audienta personala, ceea ce nu prea se intamplase in ultima vreme; aceeasi incapere in care, cu multi ani inainte venisera niste trimisi din Anglia sa faca aranjamente pentru casatoria reginei lor, iar apoi unul dintre suveranii catolici ai Europei, cu fiul cel mare al imparatului. Draperiile erau din piele de Cordoba aurita si in mijlocul tavanului negru cu alb atarna un mare candelabru aurit, cu brate pentru trei sute de lumanari. Sub un baldachin imens de panza de aur, pe care erau brodati din margaritare leii si turnurile Castiliei, se afla tronul propriu-zis, acoperit de oa arcada bogata de catifea neagra batuta in lalele de argint si cu chenarul ordonat cu argint si perle. Pe cea de-a doua treapta a tronului era asezat scaunelul Infantei, cu tesatura de argint iar mai jos, dincolo de marginea baldachinului, se afle jiltul Nuntiului Papal, singurul care avea dreptul sa sada jos in prezenta regelui cu prilejul oricarei ceremonii publice; palaria de cardinal a acestuia, cu ciucurii stacojii impletiti, se afla pe un taburet vioriu asezat in fata. Pe perete, drept dinaintea tronului, se afla portretul in marime naturala a lui Carol Quintul in costum de vanatoare, cu un dulau urias langa el; un tablou infatisandu-l pe Filip al II-lea cum primeste omagiul Tarilor de Jos ocupa centrul celuilalt perete. Inspre perete se inalta un dulapior de abanos, incrustat cu ivoriu, pe care figuri din "Dansul Mortii" de Holbein fusesera gravate - chiar de vestitul maestru, cu mana lui, ziceau unii.
Dar Piticutului nu-i pasa catusi de putin de acest lux magnific. El unul nu si-ar fi dat roza alba nici pentru toate margaritarele baldachinului, dupa cum n-ar fi dat nici macar o petala a trandafirului pentru insusi tronul acela grandios. Nu vroia altceva decat s-o vada pe Infanta inainte de a cobori ea in pavilionul de petrecere si s-o roage sa vina cu el dupa ce-si termina numarul de dans. Aici, in Palat, aerul era inchis si apasator, dar in codru batea slobod vantul, iar lumina soarelui cu mainile ratacitoare de aur dadea la o parte frunzele tremuratoare. Erau si flori in padure, poate nu atat de splendide ca acele din gradina, dar oricum mai inmiresmate; la inceputul primaverii zambile care impodobeau prin culorile lor valcelele racoroase si movilele acoperite de iarba; brandusele galbene care se cuibareau in palcuri in jurul radacinilor noduroase ale stejarilor; rostopasca stralucitoare si soparlita albastra si stanjeneii vinetii si aurii. Mai erau si matisori gri pe ramurile de alun, iar degetaritele se aplecau sub greutatea florilor patate, degetele pe care se asezau nenumarate albine. Castanul avea turnulete si candelabre de stele albe, iar paducelul, luni palide de o rara frumusete. Da; daca o gasea, Infanta avea fara doar si poate sa vina cu el! Avea sa-l insoteasca in padurea frumoasa, iar el avea sa danseze toata ziulica spre incantarea ei. La acest gand un zambet ii lumina ochii. Trecu in camera urmatoare.
Aceasta era cea mai luminoasa si mai frumoasa din toate incaperile Palatului. Peretii erau acoperiti cu panza de damasc impodobita cu flori trandafirii de Lucca, impletite intr-un tipar cu pasarele si punctate ici-colo cu floricele argintii cum nu se poate mai delicate; mobila era de argint masiv, festonata cu ghirlande inflorite si cu amorasi leganandu-se prin vazduh; in fata acelor doua camine mari erau paravane uriase, brodate cu papagali si pauni, iar pardoseala, facuta din onix verde ca marea, parea ce se intinde pana departe de tot. Dar piticutul nu era singur. La capatul celalalt al incaperii vazu o silueta marunta care-l privea din umbra arcadei de la usa. Inima incepu sa-i tremure, de pe buze ii izbucni un strigat de bucurie si el iesi in lumina puternica a soarelui. Cand facu aceasta miscare, silueta se deplasa si ea, si o vazu limpede.
Auzi, cica Infanta! Era un monstru, monstru cel mai grotesc pe care-l zarise in viata lui. Nu era alcatuit ca ceilalti oameni, ci ghebos, cracanat, cu o capatana mare si balabanita, cu o coama de par negru. Piticutul se incrunta si vazu ca si monstru se incrunta. Rase, si monstru rase si el si-si puse mainile in solduri in aceeasi clipa cand facea el gestul. Il saluta in batjocura cu o plecaciune si celalalt ii raspunse printr-o reverenta pana la pamant. Se apropie de el si celalalat ii iese in intimpinare, copiindu-i fiecare pas si oprindu-se de cate ori se oprea si el. Povestea il amuza, asa ca striga de bucurie si alerga inainte, intinse mana si monstrul i-o atinsese pe a lui: era rece ca gheata. I se facu frica si-si misca mana intr-o parte, iar cea a monstrului o urma imediat. Incerca sa mearga mai departe, dandu-l la o parte, dar il opri ceva neted si tare. Acum fata monstrului era la mai putin de-o palma de a lui si parea ingrozita. Isi dadu la o parte parul care-i cadea pe ochi. Celalalt il imita. Il lovi, si el ii raspunse la fel la fiecare lovitura. I se facu sila de el, asa ca incepu sa se strambe la el. Se trase inapoi, si celalalt se retrase si el.
Ce-o mai fi si asta? Chibzui o clipa, iar apoi intoarse privirea spre restul incaperii. Era ciudat, dar totul parea sa fie dublu in acest perete invizibil de apa limpede. Da, se repeta aidoma fiecare tablou, fiecare canapea. Faunul adormit intins in nisa de langa arcada usii avea un frate geaman la fel de toropit de somn, iar Venera de argint care statea in soare isi deschidea bratele cate o alta zeita la fel de frumoasa ca si ea.
Sa fi fost Eco? Odata o strigase jos in vale si ea ii raspunse cuvant cu cuvant? Oare putea ingana ochiul asa cum iti ingana glasul? Putea oare sa faureasca o lume imitata tocmai dupa cea adevarata? Oare umbrele lucrurilor puteau avea culoare si viata si miscare? Oare asta sa fi fost...?
Tresari si scotandu-si din piept frumoasa roza alba, se intoarse si o saruta. Dar monstrul avea si el o roza, aidoma cu a lui, petala cu petala! Si el o saruta la fel si o strangea la piept cu niste gesturi oribile.
Cand ii licari in minte adevarul, scoase un strigat cumplit de deznadejde si cazu gemand la pamant. Asadar el era cel pocit si cocosat, ingrozitor de privit si grotesc! El insusi era monstrul, de el rasera de atatea ori copii, iar micuta printesa despre care crezuse ca-l iubeste - si ea nu facuse decat sa rada de uratenia sa, sa-si bata joc de mainile si de picioarele lui strambe. De ce nu-l lasase in padure unde nu exista oglinda care sa-i spuna cat de respingator era? De ce nu-l ucisese taica-su, in loc sa-l vanda, aducandu-i astfel rusinea? Lacrimile fierbinti i se scurgeau pe obraji. Smulse petala dupa petala din trandafirul alb din care nu mai ramasese nimic. Si monstrul labartat din fata lui facea la fel, imprastiind in aer petalele suave. Si monstrul se tara pe jos si ori de cate ori il privea, se uita la el, si acesta il privea cu fata incordata de durere. Se strecura mai departe ca sa nu-l mai vada si-si acoperi ochii cu mainile, tremurand. Ca o fiinta ranita se tara in patru labe pana intr-un ungher intunecos, unde zacu scancind.
Tocmai in clipa aceea intra in incapere tocmai Infanta cu insotitoarele ei, privi la Piticutul urat care zacea pe jos si batea in pardoseala cu pumnii inclestati, in chipul cel mai neasteptat si mai greu de inteles. Izbucnira cu toate intr-un hohot vesel, si ramasera in picioare de jur imprejurul lui ca sa-l priveasca.
_ Dansul lui era nostim, spuse Infanta, dar jocul lui actoricesc e si mai nostim. De fapt e aproape la fel de bun ca si al papusilor, desi, fireste, nu e la fel de natural
Si fluturandu-si evantaiul mare, aplauda.
Insa Piticutul nu mai ridica nicodata ochii, suspinele slabira tot mai mult, deodata scoase o horcaiala ciudata si se apuca de coasta. Apoi, cazu iar pe spate si ramase nemiscat.
- Foarte frumos numar! ii spuse Infanta, care adauga dupa o pauza: Dar acum va trebui sa dansezi pentru mine.
- Da, strigara toti copii. Trebuie sa te scoli si sa dansezi, caci esti la fel de destept ca si maimutele barberilor si mult mai vrednic de ras.
Dar Piticutul nu raspunse.
Iar Infanta batu din picior si-l striga pe unchiul sau care se plimba pe terasa cu Domnul Sambelan, citind o telegrama tocmai sosita din Mexic, unde se infiintase de curand o misiune a Inchizitiei.
- Piticutul meu dragut e posac si mofturos, striga ea. Trebuie sa-l treziti si sa-i spuneti sa danseze pentru mine.
Isi zambira intre ele si intrara gratios inauntru, urmate de Don Pedro, iar Don Pedro se apropie si-l pocni pe Piticut peste obraz cu manusa lui brodata.
- Trebuie sa dansezi, "petit monstre", ii zise el, trebuie sa dansezi. Infanta Indiilor si a Spaniei vrea sa fie distraTA.
Dar Piticutul nu se clinti.
- Trebuie sa trimitem dupa o sluga care sa-l bata cu biciul, zise plictisit Don Pedro si se intoarse pe terasa.
Dar Sambelanul avea un aer grav, ingenunche langa Pitic si ii puse mana pe inima. Dupa cateva clipe dadu din umeri, se scula si, cu o plecaciune adanca facuta Infantei ii spuse:
- Mi bella Princesa, Piticutul nostim al Altetei Voastre nu va mai dansa nicicand. Si ce pacat, caci e atat de urat incat i-ar fi smuls un zambet si Maiestatii Sale Regelui.
- Dar de ce n-o sa mai danseze? intreba razand Infanta.
- Pentru ca i s-a frant inima, raspunse Sambelanul.
Si Infanta se incrunta, si buzele ei delicate ca petalele de trandafir se rasucira cu dispret:
- Pe viitor sa aveti grija ca cei care vin sa se joace cu mine sa nu aiba inima, striga ea, si alerga topaind in gradina.