AMINTIRI (POLITICE) DIN COPILÃRIE


CELE MAI VECHI
1945, 1948

Zicea tata că ziceau șmecherii din jurul lui, subalterni sau amici, să zic, ce mai, să strig: “Trăiască Iuliu Maniu!” Și eu strigam și nu înțelegeam de ce ei râdeau, numai tata râdea mai mânzește, pe sub mustața lui încă neagră. Știa el ce știa: Regele încă nu fusese alungat din țară, dar comuniștii erau la putere. Și tata era la putere. Ca fiu de moșier machedon, ciocoi, ce mai, era de stânga și se înscrisese imediat după război în P.C.R., dar, tot ca machedon rău de gură ce se afla, deja începuse să cârtească la adresa activiștilor, dar mai ales la adresa rușilor care ocupaseră țara, iar activiștii se puseseră în slujba lor cu trup și suflet, dar mai ales cu minciuni și amenințări. Tata simpatizase demult cu ei, ca vajnic cheferist ce se afla. Mereu pomenea de unu’ Bîgu și de unu’ Cristea, și zicea că ei fuseseră adevărați comuniști și nu cei care se înfipseseră în față sub apărarea armelor sovieticilor. Chiar dacă nu era cu Iuliu Maniu, nu râdea prea tare, căci vorbele mele copilărești erau deja o primejdie, cozile de topor începuseră deja să-i noteze pe “dușmanii poporului”. Poate că chiar unii dintre cei ce-mi ziceau să strig erau dintre aceia, care abia așteptau să le vină apa la moară și să mă, să ne toarne. Eram deja, amândoi, niște “dușmani ai poporului”, oricum tata era și pe lista neagră a burghezo-moșierimii. Deci m-am născut “dușman” și așa am rămas până în ziua de azi, după cum se va vedea.

Tata avea un frate, și el “dușman”, dar el mai ceva ca tata, era aviator și regalist. Þin minte că el mi-a adus prima ciocolată adevărată, după ce făcuse o cursă la Londra. Era ceva foarte rar imediat după război, iar ciocolata americană sau engleză era și ea “dușmană”. Dar mie mi-a plăcut grozav ciocolata aceea modelată, n-o uit cât trăiesc, în pătrățele cafenii și cu o dulceață ce nu mai cunoscusem.
Într-o zi, venind de la școală o găsesc pe tânăra mea mamă, abia de avea 23 de ani neimpliniți, cu ochii în lacrimi, ce mai, plângea în hohote de fapt. Apare și tata, fiert și el. Ce s-antâmplat? – n-am îndrăznit să-ntreb eu. “A murit unchiu’ Valică!” bâigui mama, parcă pentru a se descărca de durere. Fusese un bărbat foarte frumos, falnic, mai păstrez o poză de-a lui în uniformă de aviator, de comandor, cu chipiu și cu pieptul plin de decorații. Un machedon sadea, cu priviri ascuțite pe sub sprâncenele negre stufoase. Încă nu făcuse cincizeci de ani. Am început să plâng și eu, mai mult de mila mamei, dar și realizînd că nimeni nu-mi va mai aduce ciocolată din aceea, atât de bună.
Am aflat mai tărziu ce se petrecuse. Valică era un aviator de faimă, fusese șeful de escadrilă al celebrului Agarici, cel care “pleca la vânătoare de bolșevici”, ba, chiar, de câteva ori l-a dus cu avionul pe mareșalul Antonescu pe frontul de Est, în Crimeea, pe sub tirul artileriei sovietice. Era, repet, regalist, în vreme ce repet, tata era comunist, simpatizant de zece ani de zile. Pe tema asta cei doi frați s-au certat și n-au mai vorbit tot atâta vreme. Abia se împăcaseră, atunci când, la început de an 1948, parcă exact pe 28 februarie (exact peste 25 de ani, tot într-un 28 februarie intram și eu în P.C.R., dar cu chiu și vai, după ce am fost “analizat” un an de zile), tata a fost dat afară din partidul comunist, din motivele de mai sus: se săturaseră tovarășii de cârtelile lui. Tot cam pe-atunci unchiul Valică a fost dat afară din aviație, ca regalist înfocat, rămas așa, deși Regele Mihai tocmai fusese alungat, iar mai toți camarazii i-au întors spatele, așa cum alții întorseseră armele contra nemților în august ’44. Unchiul a rămas însă pe pozițe, ba, mai mult, a făcut și o poznă de pomină. Încă nu fusese dat afară, dar i se pregătea lăsarea la vatră. Era tot comandant, când la unitatea de elită pe care o conducea au apărut doi tovarâși: unul cu șapcă muncitorească trasă furios pe sprâncene, puțea de departe a comunist inventat din lumpenproletariat, și altul, ceva mai puțin trufaș, dar pe care se citea, tocmai datorită unei blânde modestii afișate, că era ceva mare mahăr. Când a deschis gura să le grăiască (găvărească) ofițerilor, s-a observat că vorbea stricat românește, cu accent de stepă și Ural. Și ce zicea, spre uluirea ofițerilor, mai toți foști sau încă în taină regaliști? Cum că Basarabia n-a fost niciodată românească și nici nu va fi vreodată, că a fost furată de imperialiști Uniunii Sovietice și tovarășului Stalin de către forțele imperialiste și burghezo-moșierești (iar!) din România, condusă de unul care a supt sângele poporului, adică fostul Rege Mihai, care, culmea, fusese un “prietin” al lui Stalin, decorat de acesta cu o mare decorație de război (desigur, pentru că a întors… la 23 august). Auzind enormitățile, unchiul Valeriu n-a avut altceva de-a face, decât să-și intre în atribuțiile de comandant și să ordone ferm, tocmai când ruznacul era mai ambalat în demonstrațiile lui: “Unitate, drepți! Stânga-n preeeejur, sunteți liberi!” L-a lăsat pe stalinist cu ochii în ploaie. Privirile mânioase ce i le-au aruncat cei doi, dar încă oarecum neputincioși, nu prevesteau nimic bun. Într-adevăr, curând de tot a fost dat afară din aviație. Atunci s-a împăcat cu cel ce fusese exclus din partid, adică tata. Dosarul meu era deja încărcat bine, deși nu-l puteam duce în spate la cei abia patru anișori ai mei. Unchiul a fost pus sub urmărire și urma să fie arestat, iar urmările erau de la sine înțelese. Atunci unchiu’ a făcut o poveste ceva cam ca-n Dostoievski: a tras un chef monstru cu foștii camarazi și a ieșit dezbrăcat până la brâu în zăpada înghețată a unui februarie ostil,geros din cale-afară. Evident, a obținut o superbă dublă pneumonie, care la vremea aceea era fără leac. Comuniștii însă s-au dovedit dintr-odată grijulii, nu doreau să judece un cadavru. Și atunci au adus cu avionul de la Londra, de acolo de unde unchiul îmi adusese ciocolata, medicamente scumpe, cred că ceva antibiotice de curând inventate, pe care i le-au administrat cu de-a sila, vezi, Doamne, cum să împuște ei un… mort. Dar unchiu’ a vorbit în taină cu nevasta lui, cu care se avea rău de tot și a convins-o să-i aducă un litru de țuică tare. Bucuroasă, nevasta a reușit să-i strecoare sticla, pe care bolnavul a băut-o fără să răsufle peste faimoasele medicamente. Evident, s-a curățat. De-aia plângea mama și înjura de mama focului tata. Uite-așa eu am rămas fără sursa de ciocolată, dar, în schimb, mi-am întărit considerabil viitorul de “dușman al poporului”.


VALENTIN TAȘCU