agonia deutsch v3 |
agonia.net | Richtlinien | Mission | Kontakt | Konto erstellen | ||||
Artikel Gemeinschaften Wettbewerb Essay Multimedia Persönlich Gedicht Presse Prosa _QUOTE Drehbuch Spezial | ||||||
|
||||||
agonia Empfohlene Texte
■ Gedanken am Abend
Romanian Spell-Checker Kontakt |
- - -
- - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - 2008-11-11 | [Text in der Originalsprache: romana] | Veröffentlicht von Lory Cristea
Deșertul pentru totdeauna
Octavian Paler Nu È™tiu pentru cine scriu, dar È™tiu de ce scriu. Scriu ca să mă justific. ÃŽn ochii cui? Am spus-o deja, dar înfrunt ridicolul de a mai spune-o o dată: în ochii copilului care am fost. Bernanos Câteva lămuriri Infarctul mi-a lămurit, cel puÈ›in, două lucruri. Pe de o parte, am înÈ›eles că sunt împrejurări în care egoismul e firesc. De patru luni, mă gândesc doar la speranÈ›a că voi depăși cu bine această vară. Pe de altă parte, e prima oară, cred, că-mi înÈ›eleg eÈ™ecurile. Până acum, n-am avut niciodată tăria de a recunoaÈ™te că destinul meu a fost decis de defectele mele. ÃŽnaintea recapitulărilor la care m-am văzut obligat, strângeam note pentru un roman. Mă ispitea o replică a trândavului Sybaris din legendă; un Asybaris aproape "metafizic", cu praf adus de vânt dintr-un deÈ™ert misterios, È™i visând o mare unde ar fi fost aruncată ― se zice ― cenuÈ™a zeilor morÈ›i. Nu bănuiam, pe atunci, că, într-o zi, voi transforma această ficÈ›iune într-o realitate paralelă. Am renunÈ›at la roman. Aveam, acum, alte griji. Dar, la un moment dat, m-am pomenit amestecând praful din Asybaris în problemele mele. Poate, fiindcă, uneori, oboseam să zic, continuu, "eu"? E posibilă È™i altă explicaÈ›ie. Sunt aproape convins acum că omul are, de fapt, trei vieÈ›i relativ distincte. Una, publică. Alta, particulară. Și alta pe care ― în lipsa unei formule mai bune ― aÈ™ numi-o "secretă". Prin "viață secretă" înÈ›elegând nu ceea ce ascundem de ceilalÈ›i, din pudoare sau din interes, ci acea parte din noi asupra căreia nu avem nici un control ― cum ar fi obsesiile, fantasmele, visele, subconÈ™tientul ― È™i unde nu ne putem minÈ›i. ÃŽn viaÈ›a publică È™i în viaÈ›a particulară, am găsit o soluÈ›ie defensivă, fie È™i rea. Dar, dacă împotriva pericolelor din afară te poÈ›i apăra lipindu-te cu spatele de un zid, cum s-o faci împotriva primejdiilor dinlăuntru? Aici, n-am găsit nici un răspuns. Tot ce pot să spun despre această "viață de dincolo de oglindă" e că reprezintă imaginea mea cea mai fidelă, azi. 24 august 2000 Octavian Paler mai 1. Ore în È™ir, nimeni nu trece prin această curte, izolată de stradă. Nici nu se aude vreun zgomot. Pe dalele de ciment È™i pe straturile de flori stăruie o liniÈ™te uÈ™or ireală. Cu un mic efort, mă pot închipui într-o mănăstire abandonată, cu chiliile goale, sau într-o bibliotecă părăsită, unde doar eu mai pri¬vesc peticul de cer care-mi aminteÈ™te frunzele albicioase ale măslinilor bătrâni din Grecia È™i zidul din faÈ›a ferestrelor. Un zid de cărămidă veche, roasă de intemperii, care închide curtea, spre miazăzi. Când nu plouă, vin să picotească pe el, ameÈ›ite de soare, câteva ciori. Dincolo, se văd crengile unor oÈ›etari al căror verde viguros contrastează cu galbenul veÈ™ted al zidului. Am aproape È™aptezeci È™i patru de ani, vârstă la care nu pot pretinde că soarta n-a fost in-dulgentă cu mine. Mi-a acordat suficient timp pentru a da existenÈ›ei mele un înÈ›eles. Dacă n-am reuÈ™it, e numai vina mea. Dar sunt oare ceea ce am crezut că sunt? Mă gândesc din nou la diferenÈ›a dintre "o biografie" È™i "un destin", fără să pot ajunge la o idee clară. Ce am în urma mea? G biografie? Sau un destin? ÃŽntr-un vis ciudat, sfârÈ™it cu o ploaie aproape roÈ™ie, mă aflam la Lisa. Vroiam să intru în curte È™i nu puteam fiindcă portiÈ›a. era încuiată. Aveam vârsta mea de-acum, dar casa era tot cea veche, în care mă născusem, iar asta mă făcea să cred că părinÈ›ii mei trăiau, se găseau înlăuntru È™i nu mă auzeau, trebuia să bat mai tare. După o aÈ™teptare, apăsător de lungă, a ieÈ™it în pridvor sora mea. Era mai bătrână decât atunci când a murit, ceea ce îi dădea un aer străin. Fără să coboare scările, a întrebat supărată: "Cine-i acolo?" i-am spus. "Nu te cunosc", a zis ea, rece, tăios. Apoi, a intrat în casă, lăsându-mă în uliță, buimăcit. Am vrut să strig: "Sunt eu!", dar n-am reuÈ™it să articulez nici un sunet. Poate, simt mai mult decât înÈ›eleg. Asta ar lămuri multe. Căci reprezint categoria cea mai expusă È™i mai stupidă: omul cu sentimente. Mă domină ceea ce simt, nu ceea ce gândesc. N-am avut parte de un spirit practic È™i uneori mă port, pur È™i simplu, ridicol. ÃŽn clipa aceasta, cerul primăvăratic, afectuos, mă deprimă cu frumu¬seÈ›ea lui, în loc să mă bucure. Dar, oare, lucrul de care ne temem cel mai tare trebuie să se întâmple întotdeauna? 2. AÈ™ezat pe un scaun, lângă patul pe care stam întins, profesorul, un om blajin, subtil specialist, se pare, È™i cu o moderaÈ›ie de modă veche, se uita pe ecranul ecografului. Și vedeam, pe figura lui, că nu era mulÈ›umit. ÃŽn cele din urmă, s-a întors spre mine, forțându-se să nu se dea de gol. ― Va fi necesară o coronarografie. Abia atunci ne vom da seama care e situaÈ›ia È™i vom putea lua o hotărâre. Tonul lui alb nu mă putea înÈ™ela. Era prima oară că vorbea mai puÈ›in optimist. Dar a evitat să-mi dea amănunte. Socotind, probabil, că È™i aÈ™a eram prea crispat, a preferat să reia convorbirea întreruptă de ecografie. ― Chiar nu mai credeÈ›i în nimic? O cameră de spital nu e locul cel mai potrivit pentru confesiuni. Și nici eu nu eram într-o stare potrivită unei discuÈ›ii despre certitudini. Fixam tavanul văruit proaspăt, gândindu-mă la ce putea să urmeze. Un nou infarct? O operaÈ›ie pe inimă? într-un târziu, i-am răspuns, străduindu-mă să mă comport firesc. ― Am crezut că sensul vieÈ›ii este chiar viaÈ›a. Acum nu mai sunt sigur. ― Asta nu se poate, a zis, imediat, profe¬sorul, cu o energie neaÈ™teptată, care arăta că nu era vorba de o părere convenÈ›ională. M-a mirat tonul lui foarte decis. ― De ce să nu se poată? ― Pentru că nu putem trăi în conflict cu noi înÈ™ine, a venit răspunsul, pe cât de surprinzător, pe atât de categoric. O clipă, am uitat de ce mă găseam acolo. Mi-a venit să râd È™i să-i spun că eu sunt de mai multă vreme în conflict cu mine. Poate, chiar ireconciliabil. Dar ceea ce ar fi trebuit să explic, după aceea, se cuvenea comunicat unui preot sau, cel mult, unui psihiatru. Ar fi sunat straniu să-i mărturisesc unui doctor pe care-l văzusem numai îmbrăcat în halat alb ce probleme îmi pun azi. ― V-aÈ™ contrazice, a fost tot ce am reuÈ™it să îngaim, dându-mi seama, o dată mai mult, că nu-mi e deloc simplu să-mi admit slăbiciunile; È™i cu atât mai puÈ›in, să discut despre ele. M-am întors acasă pe jos. Era soare, dar în loc ca asta să-mi facă plăcere, căutam locurile cu umbră. Altădată, apropierea verii constituia în sine o promisiune. Era perioada mea preferată. Acum, strada însorită mă obosea, îmi accentua sentimentul confuz de om terminat. 3. Când eram tânăr, începusem o "istorie a sinu¬ciderilor" pe care am abandonat-o. Mi-ar plăcea s-o pot relua acum. AÈ™ putea vorbi despre una din cele mai delicate probleme (singura cu adevărat importantă, zicea Camus, dar cred că exagera), fără să fie necesar să dezvălui (ar fi de prost-gust) mizeriile din subconÈ™tientul meu. M-ar uÈ™ura, probabil, asta. Ar constitui un fel de exorcism. Cu atât mai important cu cât nu mai sunt în situaÈ›ia, fericită, de a-mi crea singur punctele de sprijin, când am nevoie. Printre "darurile" pe care mi le-a adus bătrâneÈ›ea se numără È™i acesta; iar, acum, mă simt ca o epavă aruncată la mal. Dacă aÈ™ avea mai multă energie, aÈ™ fi, poate, disperat. Dar nu ajung până acolo. Disperarea e o stare vitală, or eu sunt doar obosit, deprimat È™i, pe deasupra, tulbure. ÃŽn fond, de ce mă întorc mereu la teama că sunt aproape de capătul drumului? N-am niciodată încredere în motivele care mi se par evidente. Motivul evident acum ar fi infarctul. Eram convins că o boală gravă te ajută să vezi esenÈ›ialul È™i fiindcă nu pot spune în această clipă ce anume e esenÈ›ial pentru mine mă simt derutat. Se pare că iubim, de fapt, ceea ce ne lipseÈ™te. Din păcate, nu semăn deloc la caracter cu tatăl meu. Vitalitatea, care m-a ajutat totdeauna să fac față melancoliei È™i pesimismului, dă, se pare, semne de "insuficiență", iar natura mea impulsivă reacÈ›ionează, ca de obicei, pe dos, prin dorinÈ›i nega¬tive. Aseară, am adormit în fotoliu, uitându-mă la televizor. Când m-am trezit, după miezul nopÈ›ii, rula un film cu un bărbat care suferise un accident ce-i paralizase tot corpul de la umeri în jos. ÃŽÈ™i pleda dreptul de a dispune de viaÈ›a sa în acele condiÈ›ii. Am stins televizorul, dar n-am reuÈ™it să readorm, cu toate că luasem un somnifer. Mi-am amintit cum a înghiÈ›it Pavese un pumn de somnifere, într-o cameră de hotel, după ce È™i-a scos pantofii, ca să nu murdărească din greÈ™eală cearceaful. Pe urmă, mi-am zis, ruÈ™inat, că am obsesii morbide. Adevărul e că nu găsesc în mine nici nepăsarea, nici puterea de a privi moartea ca pe un sfârÈ™it firesc. Și, probabil, tocmai pasiunea cu care am iubit viaÈ›a m-a adus în situaÈ›ia asta. Nu sunt în stare să concep fatalitatea fără nici o crăpătură, pe unde vine un licăr de speranță. Mai târziu, m-a copleÈ™it o senzaÈ›ie stranie de irealitate. Mă afundam, parcă, într-un fel de timp gol, ruinat, pustiu, auzind ca prin vis vântul care izbea afară, de zid, crengile oÈ›etarilor. Prin în¬tuneric, ghiceam dunga cenuÈ™ie care e sabia tatei din tabloul de pe perete, dar memoria mea de¬venise ceÈ›oasă, nesigură, încărcată de resturi ale unor întâmplări greu de fixat într-o vreme precisă. La un moment dat, mi s-a părut că plouă È™i că ploaia făcea să sune prelung tabla de pe acoperiÈ™. Probabil, aÈ›ipisem deoarece, când m-am sculat È™i am aprins lumina, nu se mai auzeau decât rafalele vântului. 4. Nimeni, probabil, nu mă cunoaÈ™te aÈ™a cum sunt, de fapt. Par sau, oricum, am părut un ardelean sobru, cu picioarele bine înfipte în pământ, serios È™i ursuz. Din toate aceste trăsături, e adevărată numai ultima. Sunt posac, morocănos, am moÈ™tenit-o pe mama. ÃŽn rest, n-am nimic din calitățile unui ardelean. Ardelenii sunt, în genere, buni gospodari, realiÈ™ti, pragmatici. Eu sunt tot ce poate fi mai străin acestor însuÈ™iri. Gospodar nul, romantic vulnerabil, introvertit înclinat să-È™i viseze viaÈ›a, în loc s-o trăiască, sentimental cu o sensibilitate bolnăvicioasă, care ajunge uÈ™or jucăria susceptibilităților sale, cam aÈ™a arată ce e sub mască. Dar nu sunt sigur nici că mă cunosc, măcar eu, îndeajuns. De ce mă obsedează oare deÈ™erturile? Doar fiindcă singurătatea a făcut parte mereu din destinul meu? Nu cred că explicaÈ›ia e pe de-a întregul valabilă, de vreme ce ― m-am convins de asta de nenumărate ori ― nu-mi sunt suficient mie însumi. Fac parte din specia lupilor-singuratici care nu pot trăi liniÈ™tiÈ›i departe de haită. ÃŽn realitate, am fost o singură dată în marginea unui deÈ™ert, în Egipt, È™i n-am îndrăznit să mă aventurez printre dunele, cenuÈ™ii-gălbui, de nisip pe care nu creÈ™teau decât tufe rare de alfa. Amurgurile vin repede în deÈ™ert È™i m-am temut să nu mă prindă noaptea înainte de a mă întoarce. M-am oprit È™i m-am uitat, îndelung, într-o stare nelămurită, în care se amestecau fascinaÈ›ia È™i panica, închipuindu-mi cămile cu poveri în spate È™i beduini cu faÈ›a acoperită sub lumina care, seara, devine violetă. Cu toate acestea, cred că nimic nu m-a fascinat mai mult ca soarele toxic din deÈ™ert, creator de iluzii la tot pasul. Un deÈ™ert nu-mi sugerează moartea, ci puterea iluziilor de a rezista îndeosebi în condiÈ›ii vitrege. ÃŽnclin spre convingerea că, departe de a fi funerar, extermi¬nator, deÈ™ertul e vital È™i chiar senzual. ÃŽÈ›i dă, pe lângă o senzaÈ›ie de sete È™i de pericol, un fior de viață de dincolo de viață, pe care n-o poÈ›i încerca nicăieri altundeva. ÃŽn deÈ™ert, filosofia valorează mai puÈ›in decât un burduf de apă, dar cu atât mai preÈ›ios e ceea ce nu poate fi anulat. Probabil, în legătură cu asta aÈ™ avea multe de spus. E posibil să mă fi născut cu o asemenea predispoziÈ›ie, cum te naÈ™ti cu o celulă defectă care, mai târziu, dezvoltă o tumoră. 5. Când a murit bunicul dinspre mamă, aveam trei ani È™i patru luni, după calculele pe care le fac acum. Ducându-se la înmormântare, părinÈ›ii mă luaseră cu ei. AjunÈ™i la casa bunicului, în capătul din jos al satului, îmi dăduseră voie, probabil, să mă duc în grădină, ca să nu-i încurc sau, poate, eu mă strecurasem pe poarta È™urii, spre vale, nepri¬cepând de ce se agita lumea din curte, ocupată, cum era obiceiul, cu tot felul de pregătiri înainte de plecarea la cimitir. Curios e că n-am reÈ›inut nici un detaliu din ceremonialul înmormântării. Cu totul altceva m-a impresionat. Era o zi de toamnă târzie, cu soare blând, una din ultimele zile frumoase de toamnă, probabil. Lumina curgea ca un ulei galben pe coaja merilor rămaÈ™i fără frunze È™i înroÈ™iÈ›i de primele vânturi reci. Cum nu-mi dădeam seama că în acea împrejurare se cuvenea să fiu trist, mergeam prin iarba plină de frunze uscate, aproape fericit. Presupun că, încă de atunci, mă dovedeam sensibil la excitaÈ›iile luminii. Oricum, n-am uitat starea care m-a cuprins, în egală măsură limpede È™i misterioasă. Eram, ca sub o vrajă, uimit de ceea ce mi se în¬tâmpla, dar È™i intimidat de aerul luminos care mă făcea să aflu că existam. Deodată, vraja s-a rupt. Am descoperit golul din jurul meu, am constatat că eram singur, că nu mai auzeam nici un zgomot din curte, È™i m-am speriat. Am impresia că atunci am tras prima spaimă din pricina singurătății. Ambiguitatea acestei prime amintiri nu e, probabil, întâmplătoare ― dimpotrivă, mi se pare semnificativă pentru firea mea ― căci, ironie sau nu, fascinaÈ›ia vieÈ›ii mi s-a dezvăluit într-un ci¬mitir. ÃŽmi plăcea, vara, să mă strecor, printr-o spărtură a gardului, în "Progade", cum i se zicea cimitirului din capătul uliÈ›ei noastre. Acela a fost primul meu domeniu iniÈ›iatic, de care n-am vorbit nimănui. Hoinăream ceasuri în È™ir printre crucile de ciment, de piatră sau de lemn, unele surpate, copleÈ™ite de bălării È™i pe jumătate putrezite. Nu mă gândeam la morÈ›i. Le bolboroseam numele È™i le priveam îndelung fotografiile de porÈ›elan, în¬castrate în cruci, de parcă făceau parte dintr-o poveste. Iarba înaltă, dintre morminte, plină de flori sălbatice care atrăgeau albinele È™i viespile, răspândea un miros greu, pătrunzător, care acÈ›iona asupra simÈ›urilor mele ca un narcotic, de vreme ce îmi dădea o stare specială, de irealitate. Din când în când, câte o pasăre despica aerul, ca o săgeată neagră. Brazii, plantaÈ›i cu mulÈ›i ani în urmă de-a lungul gardului, semănau cu niÈ™te străjeri întu¬necaÈ›i care separau uliÈ›a de cimitir. ÃŽncât aveam impresia că mă găseam într-o altă lume. ÃŽn afară de micile sunete scoase de insectele ce foiau prin iarbă nu se auzea nici un zgomot... 6. Ce vreau? Să-mi povestesc viaÈ›a? Nu. Ca¬tegoric, nu. Pentru a te dedica amintirilor, îți tre¬buie mai mult decât o vârstă înaintată, care să te îndemne la bilanÈ›uri. ÃŽÈ›i trebuie, îndeosebi, încre¬derea că ai reuÈ™it să ajungi la unele concluzii care ar merita să fie împărtășite. Or, o poveste ca a mea ar putea fi interesantă, cel mult, ca ilustrare a ideii că destinul este propriul nostru caracter. ÃŽn rest, nu mă tentează câtuÈ™i de puÈ›in să spun, ca alÈ›ii, "viaÈ›a mea, ce roman!" Și, de altfel, nu sunt deloc sigur că o amintire e, neapărat, mai intimă decât o obsesie. ÃŽntr-una din seri, dând din întâmplare peste o descriere mai veche a luminii gălbui, ciudate, din Asybaris, m-am gândit că, dacă m-aÈ™ putea concentra, ar fi o soluÈ›ie, probabil, să încerc să duc la bun sfârÈ™it proiectul, abandonat, de ro¬man. Mi-ar prinde bine, presupun, să fug de teme¬rile legate de boală într-o lume unde istoria e complet anulată È™i nu sunt necesare explicaÈ›ii din moment ce nimic nu e explicabil. Ce ar putea fi mai potrivit pentru nevoia mea de a ieÈ™i, cumva, din realitate decât războiul, încăpățânat È™i zadar¬nic, luat de la capăt în fiecare dimineață de Mon¬seniorul, împotriva a cincizeci de pendule pe care ar vrea să le oblige să bată în aceeaÈ™i fracÈ›iune de secundă? Uneori, când mă trezesc noaptea È™i tre¬buie să aleg între uitatul pe pereÈ›i È™i un al doilea somnifer, mi se întâmplă, chiar, să mă surprind că încep să fac diverse supoziÈ›ii în privinÈ›a motivelor care-l împing pe doctorul Luca să-È™i caute, în Julius, un confident, după ce cutreieră tavernele, sau în privinÈ›a originii prafului adus de "vântul din sud". Din nenorocire, nu am destulă energie ca să pot întreprinde ceva pe termen lung. Dar să revin la ce vreau. Să-mi pun ordine în amintiri? Poate că o s-o fac într-o zi, dacă mă voi bucura de răgazul necesar È™i voi avea liniÈ™tea care-mi lipseÈ™te acum. Deocamdată, m-ar interesa altceva. AÈ™ putea consimÈ›i că m-am iubit pe mine mai mult decât am iubit adevărul È™i că, de aceea, sunt în măsură să confirm că regretele sunt uneori o formă, indirectă, de vanitate. De la contradicÈ›ia că regretele îți permit să te crezi mai bun decât eÈ™ti până la convingerea că toate nereuÈ™itele se explică prin faptul că nu È›i-ai utilizat cum se cuvine calitățile nu e decât un pas mic. Pe care eu I-am făcut. Probabil, inclusiv de ideea ratării s-ar cuveni să ne apropiem cu prudență. La urma urmei, lumea e plină de rataÈ›i. Câți ar putea spune că È™i-au văzut împlinite toate aÈ™teptările? Poate, e chiar o lipsă de modestie să declari: sunt un ratat! Ca să devii "ratat", trebuie să fi avut niÈ™te visuri înalte, niÈ™te ambiÈ›ii mari. Le-am avut? N-aÈ™ putea să jur. ÃŽn schimb, acum, mi-ar fi mai uÈ™or, cred, să vorbesc despre eÈ™ecuri pe care altă dată le-am ocolit sau le-am judecat superficial. Chiar dacă nu mi-am dat viaÈ›a la câini, mă tem că am avut o idee greÈ™ită despre mine. Prea romantică È™i, mai ales, îmbâcsită de prejudecăți. ÃŽntrebarea e dacă pot conta pe sinceritatea de care am nevoie. Cum zice doctorul Luca, nu e deloc simplu să-È›i descarci sufletul cum ai răstur¬na un sac. E de ajuns să-mi imaginez subconÈ™tien¬tul meu ca o grotă întunecoasă prin ungherele căreia își È›es pânza păianjenii, că încep să mă codesc. Ce spun? Cât spun? Sunt îndoieli de care mă jenez È™i neputinÈ›e pe care aÈ™ prefera să nu le È™tiu. O pudoare egoistă, mai puternică decât do¬rinÈ›a mea de a fi sincer, mă blochează, deÈ™i senti¬mentul pe care-l încerc, de la o vreme, că am supravieÈ›uit propriei mele morÈ›i È™i că lumea reală nu mai are nevoie de mine ar trebui să mă eli¬bereze de orice reÈ›inere. Nu întâmplător, de când am venit de la spital, m-am gândit deseori că am trăit cu piciorul pe frână (ce păcat că n-am derapat!), prea defensiv, prea precaut È™i că, din această cauză, am în urma mea o existență cu prea multe febre false. Toată viaÈ›a m-am apărat, m-am ferit, am pus între mine È™i ceilalÈ›i o barieră, am stat la pândă. Nu m-am dăruit în întregime, mi-am păstrat căi de retragere, mi-am protejat singurătatea, am fost "rac" È™i chiar mai rău decât atât, încarcerat în mine însumi, încât am preferat de multe ori să-mi drămuiesc pasiunile decât să nu le pot controla. Mi-a plăcut să mă cred un "animal afectiv" È™i, chiar, am fost, dar am pus lângă "animalul afectiv", ca gardian, un "animal raÈ›ional". Probabil, aici s-a aflat sursa eÈ™ecurilor mele. N-am putut fi un cerebral pur, nici nu mi-am lăsat sensibilitatea neîngrădită. 7. ÃŽmi amintesc o scenă care e aproape em¬blematică. Se întâmpla în septembrie 1937, în curtea unui internat de pe strada Schitu Măgu¬reanu din BucureÈ™ti; internatul "Casei corpului didactic" unde fusesem încartiruiÈ›i cei cinci bursieri de la liceul "Spiru Haret". Nu trecuseră mai mult de două săptămâni de când venisem din Lisa. ÃŽn noaptea precedentă, mă visasem pe Calea Secii, cu vacile. Mali, mai vicleană, se strecurase printr-o spărtură a gardului în livezi È™i, târându-È™i clopotul prin iarbă, ca să-mi înÈ™ele vigilenÈ›a, coborâse într-o văioagă. Strigasem din adâncul plămânilor, să mă audă Mali, iar răcnetul meu fioros reuÈ™ise să sperie întreg internatul. Dimi¬neaÈ›a, la micul dejun, eram arătat cu degetul È™i am auzit multe comentarii răutăcioase pe seama "sălbăticiei" mele. Nu-mi plăcea deloc că deve¬nisem "vedetă", dar ce puteam face? Am înghiÈ›it cu noduri ceaiul È™i felia de pâine cu magiun, strângându-mă în carapacea mea, după care am pornit spre liceu. Nu cunoÈ™team oraÈ™ul È™i cred că barbarii, la Roma, au fost mai degajaÈ›i decât mine. Mă spe¬riam de câte ori trebuia să trec strada È™i auzeam frânele vreunei maÈ™ini scrâșnind. Nu apucasem să-mi formez reflexe citadine, aÈ™a că alternam curiozitatea cu teama. La prânz, am făcut drumul invers. Am căscat gura în faÈ›a vitrinelor de pe Bulevardul Elisabeta, uimit mai mult de mane¬chine decât de hainele expuse, m-am oprit să mă uit la pozele de la cinematografe, iar în dreptul Intrării Zalomit m-am abătut prin CiÈ™migiu, unde am admirat din nou iarba fragedă, grasă, cu gândul la Mali È™i Cioanta. Am reuÈ™it să pierd, astfel, masa de prânz. Când am ajuns la internat, servitoarele tocmai strângeau resturile de pe mese. Am luat dintr-un coÈ™uleÈ› trei felii de pâine cu care mi-am potolit foamea, apoi m-am dus în curtea din spatele clădirii, o curte spaÈ›ioasă, asfaltată È™i împrejmuită de un zid înalt, de unde se auzea gălăgie. BăieÈ›ii jucau "lapte-gros". Cum nu primisem, încă, uniforma pe care urma s-o capăt în cadrul bursei, purtam hainele de-acasă. O pălărie rotundă È™i neagră, cu bor mic, specifică portului din satele făgărășene, pantaloni albi, strâmÈ›i, de bumbac, cămaÈ™a, tot de bumbac È™i fără guler, lăsată peste pantaloni È™i încinsă cu o curea lată, plus o vestă de postav vânăt. Doar bocancii mei erau "citadini". Nu vroiam să intru în vorbă cu nimeni, deoarece remarcasem că accentul meu tărăgănat, cu inflexiuni curioase pentru urechea unui bucureÈ™tean, È™i cuvintele "exotice" pe care le foloseam stârneau zâmbete amuzate. Probabil, le păream noilor mei colegi din cale-afară de pitoresc cu aerul meu de mică sălbăticiune dezorientată, coborâtă din munÈ›ii FăgăraÈ™i È™i azvârlită, ca într-o grădină zoologică, într-un internat bucureÈ™tean unde trebuia să fie "educată" È™i "civilizată". Amestecul de orgoliu È™i timiditate care era, încă de atunci, baza carac¬terului meu, nu mă împingea nici el să mă arăt mai prietenos. Am mormăit un "nu" arțăgos, agresiv, când un băiat m-a chemat să intru È™i eu în joc, È™i m-am dus în fundul curÈ›ii, lipindu-mă cu spatele de zid. De-acolo puteam să urmăresc ce se întâmpla, fără să mă amestec cu ceilalÈ›i È™i fără să las pe nimeni să se apropie; dar È™i satisfăcându-mi curiozitatea. Zidul îmi dădea o anumită siguranță în lumea aceea necunoscută, plină de surprize, care diferea atât de mult de cea cu care fusesem deprins. Cu vreo lună înainte, tata mă trimisese să dorm noaptea într-o mică livadă "de pe Seaca", unde plantase meri. Porcii mistreÈ›i aveau obiceiul să coboare din pădure, prin august, È™i să râme în căutarea unor rădăcini dulci. Misiunea mea era să-i alung, dacă veneau. Aprinsesem un foc È™i, culcat în iarbă, stătusem la pândă, copleÈ™it de mirosurile nocturne ale pădurii, fără să închid ochii. Nu avusesem curajul să-l contrazic pe tata, refuzând o treabă care nu reprezenta nimic neobiÈ™nuit în Lisa, dar cred că eram speriat. De aceea, alimentam continuu focul. Când am auzit grohăituri, am luat-o la fugă. Pe urmă, m-am întors, am început să È›ip È™i să arunc cu crengi aprinse, fără sa văd, ce-i drept, nici un mistreÈ›. Acum, însă, gălăgia veselă din curtea internatului făcea parte dintr-o altă realitate, total nouă pentru mine. Gata să-mi scot ghearele la primul semn de primejdie, stăteam cu spatele sprijinit de zid, ca într-o tranÈ™ee, încordat, atent la orice miÈ™care din preajma mea, hotărât să nu îngădui nimănui să se apropie. Zidul acela a fost primul de care m-am sprijinit. ÃŽn Lisa nu avusesem nevoie să mă apăr. Și cred că lângă acel zid m-am lămurit ce este un "străin": cineva în care nu poÈ›i avea încredere decât după ce te convingi că nu-È›i vrea răul. IeÈ™isem de sub scutul părintesc, acum puteam conta doar pe mine. ÃŽnduioșătoare È™i cam caraghioasă, dacă e văzută cu ochii de azi, întâmplarea are o semni¬ficaÈ›ie aparte în "mitologia" mea personală. Am avut nevoie, mereu, de un "zid" de care să mă sprijin. Când el mi-a lipsit, am intrat în panică. Asta a făcut din mine un animal bănuitor, înclinat să fie tot timpul în gardă. Practic, de la unsprezece ani, viaÈ›a mea a fost o lungă apărare agresivă, o pândă, care a accentuat dramatic cusurul meu de ins nesociabil È™i dificultatea de a-mi găsi prieteni. 8. Străbăteam o toamnă cu amurguri pre¬vestitoare de catastrofe prin lumina lor stranie. Mă uitam la apa unui râu. Părea liniÈ™tită. Numai în adânc se formau vârtejuri viclene. AÈ™a e È™i viaÈ›a, mă gândeam. Te lasă să crezi că totul e normal È™i, pe neaÈ™teptate, îți pune gheara în gât. Apoi am visat o mare plină de delfini roÈ™ii. Se jucau în apă. Deodată, am observat că lăsau urme de sânge pe care valurile le combinau, făcând să apară pe suprafaÈ›a mării un text din care nu înÈ›elegeam nimic deoarece era într-o limbă necunoscută. Când spuma a È™ters totul, ca un burete alb, m-a acoperit un val puternic. Am simÈ›it că devin uÈ™or, că plutesc, că mă afund, că nu mai eram deloc speriat. Pe la patru noaptea, m-am trezit. SimÈ›eam înÈ›epături în inimă. N-am mai putut readormi. Mi-am amintit de două "amănunte" cărora nu le-am dat importanță niciodată. Bunicul meu dinspre mamă a murit în urma unui stop cardiac. Avea È™aizeci È™i doi de ani. Era toamnă, prin noiembrie, desfăcea È™tiuleÈ›i de porumb. La un moment dat, a plecat capul într-o parte È™i s-a prăbuÈ™it. Bunicul dinspre tată a murit în somn. Venise, într-o seară, de la cârciumă, pus pe harță. Tatăl meu È™i mama, proaspăt căsătoriÈ›i, s-au dus să doarmă în È™ură, pe fân, lăsându-l pe bătrân singur, pentru a nu-l supăra. DimineaÈ›a I-au găsit mort, tot datorită unui stop cardiac, probabil. "Singurul zeu pe care-l cunoaÈ™tem", cum numea cineva ereditatea, ne poate dezvălui, uneori, o față deloc romantică. 9. Propriu-zis, nu mă doare nimic. Angoasele, când mă bântuie, vin din faptul că respir mai greu, gâfâi la orice efort, obosesc repede È™i, uneori, simt o apăsare în zona inimii. Atunci, am impresia că duc dinamită în buzunare È™i că trebuie să fiu atent să nu sar în aer. Sunt singur cu "monÈ™trii" mei È™i încerc să-i domesticesc cum pot, cu slabe rezultate de cele mai multe ori, deÈ™i, iniÈ›ial, nu mi-a fost frică. Am stat acasă douăzeci È™i patru de ore după infarct, agitându-mă È™i traversând o noapte albă. E adevărat că bănuiam altceva: o criză de colon sau de bilă. Nu primisem nici un avertisment de la inimă. Electrocardiogramele de rutină arătau perfect. Când m-am hotărât să mă duc la spital (era Duminica Floriilor), n-am luat cu mine nici pijama, nici schimburi. Eram sigur că, peste un ceas, două, mă voi întoarce acasă. Nici auzind că făcusem infarct, n-am fost impresionat. Prima mea reacÈ›ie a fost de o stupiditate enormă: "Nu voi petrece PaÈ™tele într-o cameră de spital". Abia ulterior am consimÈ›it că nu mai sunt deloc "o stâncă". Iar acum mi se pare aproape ridicol că odinioară i-am studiat pe stoici cu pretenÈ›ia de a învăța ceva de la ei. N-am învățat nimic! Stoicul își domină temerile. Și, în cele din urmă, se înalță deasupra lor. Nu mai e unealta lor oarbă, chiar dacă nu le înlătură. Pe când eu n-aÈ™ mai putea zice decât cu o neîncredere jenată: tot ce se întâmplă se întâmplă fiindcă aÈ™a trebuia să se întâmple. Ceea ce ar trebui să mă îngrijoreze, poate, mai mult nu este, totuÈ™i, lipsa de bravură, ci altceva. Fiindcă n-am putut să mă gândesc cât mai puÈ›in la boală, am dorit să mă gândesc cât mai puÈ›in, în general. Medicii mi-au atras atenÈ›ia că moralul ridicat e cel mai bun medicament È™i că, deci, o oarecare detaÈ™are s-ar impune. Din sfatul lor, m-am ales, însă, cu nostalgia de a mă comporta ca o larvă. Pentru prima oară am renunÈ›at complet la viaÈ›a socială. Nu mai doresc să ies pe stradă, să văd lume, mă complac în sihăstria de aici, încep să am calități de pustnic. Observ că suprim în mine, pe zi ce trece, orice curiozitate față de evenimente, orice interes care m-ar deranja. Nici măcar să citesc nu mai sunt în stare. Dacă iau o carte, o pun deoparte după câteva pagini. Când primesc, rar, câte un telefon, am dificultăți să întreÈ›in conversaÈ›ia mai mult timp. Fac tot ce pot s-o scurtez. Efortul de a rămâne politicos mă oboseÈ™te. ÃŽn schimb, îmi pierd ore întregi privind niÈ™te oÈ›etari banali sau zidul cu ciori. M-am sălbăticit, nu mă mai pot baza, se pare, pe nevoia de alÈ›ii, care nu m-a părăsit niciodată până acum È™i mă surprind având impulsuri mizantropice. Adevă¬ratul creÈ™tin e pesimist, s-ar zice, de vreme ce marea lui speranță e viaÈ›a de apoi. Dar poate fi asta o justificare? Și, pe urmă, mă pot eu lăuda că sunt un creÈ™tin veritabil? într-o noapte, m-am visat discutând cu... doctorul Luca. Spunea că lumea se împarte în bolnavi declaraÈ›i È™i bolnavi nedeclaraÈ›i. "Lasă asta ― i-am zis ―, vrei să te sinucizi?" S-a încruntat È™i m-a măsurat din cap până la picioare. Ce-mi păsa mie? Apoi, a izbucnit într-un râs răutăcios. "Ce È™tii despre deÈ™erturi?" m-a apos¬trofat, rânjind. Nu-mi mai aduc aminte ce i-am răspuns, dar, probabil, m-am lăudat, căci s-a aplecat spre mine È™i mi-a È™optit: "Bravo, e o specialitate folositoare". 10. De fapt, doctorul Luca e de părere că sinu¬ciderea reprezintă o soluÈ›ie doar în tinereÈ›e, când poÈ›i lăsa în urmă un cadavru frumos. După ce ai îmbătrânit, nu-È›i rămâne decât să cutreieri, ca el, tavernele, tăvălindu-te în noroi, ca să poÈ›i să-È›i dispreÈ›uieÈ™ti trupul. ÃŽn consecință, nu se sinchi¬seÈ™te de ce cleveteÈ™te lumea, în Asybaris, pe seama lui. "N-au decât să-È™i bată gura cât vor, i-a zis lui Julius, È™tergându-È™i cu o mare batistă cadrilată faÈ›a roÈ™ie, de rac fiert È™i pe urmă răcit. Ba chiar îi înÈ›eleg. Se plictisesc, probabil, ascul¬tând continuu vântul care aduce, vara, nori de praf sau emițând ipoteze despre deÈ™ertul pe care expediÈ›iile nu reuÈ™esc să-l descopere. ÃŽn Asybaris, băiete, bârfa constituie un medicament". Uneori, când nu se controlează de ajuns, iese la iveală o tristeÈ›e bine ascunsă, dar doctorul Luca se grăbeÈ™te totdeauna să-È™i reia aerul său obiÈ™nuit, de clovn bătrân căruia îi place să spună lucruri ciudate. ÃŽntr-o zi, i-a explicat tânărului custode că Dumnezeu e ce rămâne când tot ce ne e permis să vedem ne pare absurd, după care, cu ochii la pendula cu ramă de sidef din perete, a adăugat, între două accese de tuse: "Ceea ce am căutat eu, băiete, nu se află pe lumea aceasta. Sau nu se mai află". Julius îl ascultă fără să-l întrerupă. Foarte rar îi pune întrebări È™i o face cu grija de a se arăta politicos, deoarece nu vrea să-l supere pe bătrân. Cum n-a găsit în biblioteca Monseniorului nici o carte care să-l lămurească de cine È™i când a fost întemeiat Asybarisul, doc¬torul Luca, o adevărată enciclopedie ambulantă, e un interlocutor extrem de preÈ›ios. ÃŽn plus, e singurul străin care are acces la "palat", cum i se spune pretenÈ›ios clădirii cumpărate de Monsenior de la un negustor de parfumuri, cu mulÈ›i ani în urmă; în fapt, o casă greoaie, dărăpănată, care ar semăna cu un cufăr vechi, mâncat de carii, dacă zidurile cenuÈ™ii, pe alocuri putrezite, n-ar fi acoperite de glicină. Vine în fiecare marÈ›i È™i în fiecare vineri, în jurul orei cinci după-amiază, se abate prin pavilionul bibliotecii ca să stea de vorbă cu tânărul custode, apoi suie scara de lemn stacojiu spre încăperile unde s-a izolat prietenul său din tinereÈ›e È™i, probabil, singurul său pacient. Căci, după unii, Monseniorul n-ar mai fi întreg la minte. Când Julius a încercat să afle ce temei au gurile rele să lanseze asemenea vorbe, doctorul Luca s-a mulÈ›umit să-i explice că unul dintre marii regi ai Spaniei, anume Carol Quintul, s-a retras la bătrâneÈ›e într-o parte rezervată a castelului unde doar câțiva servitori aveau voie să pătrundă, pentru a se război cu treizeci de pendule; armată pe care n-a izbutit s-o învingă. După aceea a schimbat vorba È™i s-a întors la răutățile debitate pe seama sa: "Nelly È™i prie¬tenele ei își închipuie că mă mână viciul prin taverne. Dar ce să le spun? Cel mult, că nimic nu e ruÈ™inos dacă te ajută să trăieÈ™ti. Se pare că e ceva real, băiete, în ideea că nu e nebun cel care È™i-a pierdut raÈ›iunea, ci acela care È™i-a pierdut tot în afară de raÈ›iune. E o suferință să te găseÈ™ti într-o asemenea situaÈ›ie, crede-mă. Uneori, dacă aÈ™ putea să-mi amputez o parte a memoriei, cum îți amputezi un deget cangrenat, aÈ™ face-o". 11. La mine, memoria se comportă ca o prosti¬tuată. Mi-a oferit, de fiecare dată, ce-am dorit să găsesc în ea. Sau, cel puÈ›in, aÈ™a s-a întâmplat până acum. Mă revăd într-o odaie mică, sărăcăcioasă, cu lut pe jos, fără sobă, cu o lampă de gaz pe o măsuță rotundă. Afară, noaptea căzută peste periferiile cartierului Ferentari. Din când în când, loveam cu o lingură de lemn în pălăria metalică a unui ceas deÈ™teptător, pentru a-mi birui somnul, neavând un reÈ™ou la care să-mi fac o cafea. AÈ™a mi-am pregătit examenele, patru ani, la Litere, la Drept È™i la Filosofie. ÃŽn timpul anului, cu excepÈ›ia după-amiezelor în care îmi permiteam luxul de a merge la un film, pe bulevard, colindam bi¬bliotecile, citind tot ce găseam despre Evul Mediu. Scriam o "Reabilitare a Evului Mediu", pe care o visam operă capitală, dar al cărei manuscris l-am pierdut, din păcate, în toamna anului 1948. Lăsam pregătirea examenelor pentru sesiuni. Contam pe memoria mea, capabilă, potrivit calculelor verificate în practică, să reÈ›ină, aproape fidel, orice text, parcurs cu o viteză de douăzeci È™i È™ase de pagini pe oră. Toate examenele din studenÈ›ie au fost pentru mine o simplă problemă de timp. Aveam nevoie, la fiecare examen, de numărul de ore care, înmulÈ›it cu douăzeci È™i È™ase, să-mi permită să parcurg cursul până la capăt, însemnând pe margine, după o metodă proprie, cu diverse culori, pasajele mai importante. O săp¬tămână, două, mai târziu, însă, textul memorizat astfel începea să pălească, până ce, în locul lui, rămânea o mare pată albă, cu detalii care rezistau, semănând cu hieroglifele de pe o coloană egip¬teană măcinată de nisip. AÈ™a îmi explic că, pe lângă întâmplări dis¬parate, îmi amintesc, mai ales, stări, senzaÈ›ii. Cred că aÈ™ putea să înÈ™ir câteva mii de mirosuri ale ierbii, în funcÈ›ie de ceasurile zilei, de ploaie, de soare, de anotimp, de pământ, de umbră, de vecinătatea unui râu, de înălÈ›ime, de gradul de umezeală ori de uscăciune. Verile È™i toamnele petrecute pe Calea Secii m-au făcut expert în studiul luminii È™i al norilor aducători de furtună sau de grindină. AÈ™ putea deosebi È™i acum, bănuiesc, cu ochii închiÈ™i murele oloage de murele crescute în tufe, foÈ™netul unui fag de foÈ™netul unui brad. ÃŽn schimb, multe din cele trăite s-au estompat, lăsând în urmă goluri, ca într-o pădure arsă pe jumătate. Această descoperire mă obligă să admit că memoria mea seamănă acum cu o oglindă spartă, care-mi restituie numai frânturi de viață. 12. Vers al pieilor roÈ™ii: "Moartea mi-a tatuat inima". Dacă aÈ™ crede în zeii lor, i-aÈ™ ruga să mă ajute. Din păcate, nu prea mai am nici un punct de sprijin ferm. Poate, în amintiri. Și nici acolo. Pe peretele dinspre bucătărie, am atârnat un tablou pictat de un amator, care reproduce casa din Lisa. Nu e cea în care m-am născut È™i pe care am visat-o într-una din nopÈ›i. E o clădire nouă, ridicată în 1954, în anul morÈ›ii tatei. De aceea nu mă leagă prea multe de ea. Gândurile mele alunecă spre o casă modestă, construită din bârne, care nu mai există. Ultima fotografie a tatei mi-l arată lângă ea. E cu căciula pe cap, dar fără suman. Va fi fost prin aprilie? Tata È›ine un ciocan în mâna dreaptă È™i e neras. Probabil, repara ceva când l-am între¬rupt È™i l-am fotografiat. Acea casă am fost pe punctul s-o incendiez, într-un elan demiurgic, când aveam trei sau aproape patru ani, ceea ce m-a costat o fobie (ignifobie) de care sufăr È™i azi. Trebuind să spele niÈ™te rufe în curte, mama a comis greÈ™eala de a mă lăsa singur, nesupravegheat, în casă. Și am profitat de ocazie pentru a pune în aplicare un proiect care mă muncea, probabil, de mult timp. Cu ajutorul unui lemn, luat din grămada de lemne de fag depozitată între picioarele sobei noastre de tuci, am lovit cu putere jarul, hotărât să sting focul, ca să-l reaprind cu mâinile mele. Probabil, asta se întâmpla într-un sfârÈ™it de iarnă sau la începutul primăverii. N-am reuÈ™it decât să fac să sară câțiva tăciuni pe niÈ™te obiecte inflamabile aflate pe laviÈ›a din faÈ›a sobei. Flăcările au ajuns repede la grinzi È™i, în clipa aceea, m-am speriat. Mi-am părăsit experienÈ›a È™i m-am strecurat în curte, fugind de la locul faptei. Abia după ce m-am văzut la adăpost, dincolo de poarta È™urii, am strigat, anunțând-o pe mama că ardeau niÈ™te haine ale surorii mele. Ar fi ars, probabil, È™i casa dacă nu săreau vecinii, cu găleÈ›i cu apă. Nu mai È›in minte ce am făcut în timp ce nenorocirea era, încă, pe cale să se producă. Probabil, am stat în grădină, îngrozit. Nu mai È›in minte nici prin ce mijloace m-a determinat mama să revin în curte, când urmările isprăvii mele au fost înăbuÈ™ite. Probabil, mi-a făgăduit că mă va ierta. Dar, după ce m-a prins, a vrut să-mi administreze o lecÈ›ie, înainte de a mă ierta, ca să mă lecuiască de porniri asemănătoare în viitor. Pentru a da acelei lecÈ›ii o formă cât mai convingătoare, s-a dus în È™ură, a luat funia cu care se lega, vara, fânul în car, a făcut un zbilÈ› È™i m-a anunÈ›at că mă va spânzura. Locul execuÈ›iei era părul din faÈ›a grajdului, al cărui trunchi se despica în două la înălÈ›imea unui om. Mama mi-a pus zbilÈ›ul în jurul gâtului, apoi a trecut funia prin despicătura părului È™i a tras uÈ™or, cu grijă, chestionându-mă: "Mai faci?" AÈ™tepta de la mine un "nu", slab È™i convenÈ›ional, ca să aibă un motiv să mă ierte. Dar încăpățânarea mea era mai mare decât spaima. ÃŽn consecință, am refuzat cu cerbicie să promit că voi pune capăt carierei mele de incendiator, ceea ce a silit-o pe mama să simuleze mai departe hotărârea de a mă spânzura, pentru a mă determina să regret. LecÈ›ia de pedagogie a fost, însă, întreruptă de apariÈ›ia tatei care n-a apreciat-o. ÃŽn loc să mă ia de guler È™i să-mi tragă bătaia cuvenită, i-a dat mamei o palmă. Asta m-a È™ocat È™i mai rău decât dacă m-ar fi bătut. Cred că a fost singura dată când l-am înfruntat. Am È›ipat la el: "De ce dai în mama?" Eram atât de furios încât tata a izbucnit în râs, după care conflictul s-a aplanat. DeÈ™i în Lisa sentimentele nu erau importante, tata îmi ierta aproape orice. AÈ™a se face că în viaÈ›a mea "particulară" preistorică au existat È™i alte experienÈ›e rămase nepedepsite. Pe la vreo patru ani, lăsat singur acasă, m-am trezit cuprins de fri¬guri artistice care nu suportau amânare. Drept care am luat o "cuÈ›itoaie", o lamă de cuÈ›it cu mânere laterale la ambele capete, È™i am răzuit de scoarță toÈ›i pomii fructiferi din grădină, pe care tata, pasionat pomicultor, abia îi altoise. Doream să-i fac albi, "mai frumoÈ™i". Am lucrat cu spor, până seara, încredinÈ›at că voi fi lăudat pentru strădania mea, È™i am fost sincer mirat când l-am văzut pe tata negru de supărare. Am făcut, aÈ™ zice azi, ceea ce a făcut Malraux când a declanÈ™at operaÈ›iunea înălbirii clădirilor din Paris, numai că pomii "înălbiÈ›i" de mine n-au rezistat. S-au uscat toÈ›i. Am digerat foarte greu învățătura acelei isprăvi chiar È™i după ce am priceput ce grozăvie săvârÈ™isem. Dar ce È™tiu azi mai bine decât atunci când credeam, învârtind limbile ceasului deÈ™tep¬tător, că timpul poate fi dat înapoi? Poate, doar că mecanismul iluziilor se strică È™i el, ca orice mecanism. 13. Aceste întâmplări ― È™i altele ― care-mi stârnesc un surâs melancolic pot da o impresie greÈ™ită despre legătura mea sentimentală cu Lisa. Nu cred că mă înÈ™el dacă afirm că ele par să semene cu o realitate comună intelectualilor ro¬mâni plecaÈ›i din sate, înainte de al doilea război mondial. Or, spre deosebire de alÈ›ii, eu nu mai sunt sigur că viaÈ›a mea interioară are un "centru" căruia i-am rămas fidel. BineînÈ›eles, nu mă pot gândi la Lisa ca la o localitate, ci ca la temelia fiinÈ›ei mele. Și mi-ar fi imposibil să vorbesc despre copilăria mea altfel decât ca despre partea mea de paradis. Trebuie să recunosc, însă, că acest paradis mirosea nu numai a frunză de nuc È™i a fan încins, ci È™i a rachiu prost. Și că am trăit, cumva, schizofrenic, pe două planuri, încă de atunci, deoarece am copilărit într-o lume pe care grijile È™i existenÈ›a dură o obligau să dispreÈ›uiască slăbiciunile, să fie chiar brutală când interesul mate¬rial era în pericol. BărbaÈ›ii pe care îi admiram, cărora doream să le semăn, mânuiau mai bine toporul decât vorbele despre sentimente, iar asta mă complexa. De altminteri, când m-am lămurit în privinÈ›a naturii mele romantice, am înÈ›eles mai bine aceste complexe. Căsătoriile, în Lisa, aveau la baza lor un târg, în care dragostea juca un rol minor sau, în orice caz, secundar. PărinÈ›ii fetei È™i părinÈ›ii bă¬iatului se întâlneau È™i negociau "afacerea"; ce livezi, de unde se asigura fânul pentru vite, È™i ce fâșii de pământ arabil primea fiecare dintre virtualii soÈ›i, ca să poată întemeia o gospodărie. Dacă părinÈ›ii cădeau de acord, se bătea palma È™i se organiza nunta. Dacă nu, dragostea trebuia să sucombe. Femeile se urâțeau repede, renunțând la cochetăriile din tinereÈ›e, È™i ajungeau să pară trecute înainte de a fi bătrâne, iar bărbaÈ›ii se împărÈ›eau, la sfârÈ™itul fiecărei săptămâni de muncă, între două biserici È™i patru cârciumi. Plecarea mea din Lisa a fost, poate, o È™ansă. Dar, probabil, fără a pierde nu învățăm să preÈ›uim. Câți copii au dispus, ca mine, de posibilitatea de a învăța, înaintea buchiilor, limbajul pietrelor, al arborilor È™i al norilor? Sufletul meu e plin È™i azi de aromele copilăriei, chiar dacă ea n-a fost idilică. Mi-am creat o Arcadie proprie, după o reÈ›etă binecunoscută. Copilăria = vârsta de aur. Tot ce urmează e decădere. Exil. Nostalgie a neÈ™tiinÈ›ei pierdute. Convins ― È™i cum aÈ™ fi putut să nu fiu? ― că reprezint È™i eu categoria intelectualilor care duc cu ei lumina unui sat, am renunÈ›at să-mi dau o explicaÈ›ie, alta decât trecerea timpului, pentru ceea ce am simÈ›it de câte ori m-am dus, după moartea părinÈ›ilor, în Lisa; că acolo sunt mai străin decât în BucureÈ™ti. A trebuit să îmbătrânesc pentru a mă întreba ce sunt eu, de fapt. Un "dezrădăcinat" autentic? Nu cred; n-aÈ™ mai putea suporta de bunăvoie pacea unui sat. Un "adaptat" la oraÈ™? Nu cred nici asta; un simplu cântat de cocoÈ™ ruinează toată experienÈ›a mea de intelectual. Și cum se face că, născut într-o lume extrem de practică, am ajuns să trăiesc aproape somnambulic? E adevărat, nu-mi pot închipui un Dumnezeu burghez sau un Dumnezeu intelectual. ÃŽn schimb, un Dumnezeu țăran îmi pare foarte posibil. Dar aceasta o voi lămuri, poate, altădată. 14. ÃŽn multe nopÈ›i, nu visez nimic. Sau, poate, uit ce-am visat. Sunt, dimineaÈ›a, ca o plajă pustie pe care au spălat-o valurile. Când visez, însă, visez, de la o vreme, încăperi ale căror uÈ™i sunt încuiate. Și interesant e că scenariul se repetă. ÃŽntr-o primă fază, trec prin spaima că sunt prizonier. Mă învârt prin încăpere, încercând să-mi stăpânesc panica. Dacă nu reuÈ™esc, mă trezesc buimăcit de emoÈ›ie, speriat, gata să strig. Dacă reuÈ™esc, invariabil, se petrece acelaÈ™i lucru. La un moment dat, uÈ™a pe care m-am străduit în zadar s-o forÈ›ez se clatină din balamale, ca bătută de vânt, sau încetează să mai opună rezistență. Nu trebuie decât s-o împing uÈ™or. Atunci, mă năpădeÈ™te, brusc, altă panică. Oare ce mă va aÈ™tepta dincolo de ușă? După ce, înainte, nu-mi dorisem decât să scap din acea încăpere, acum mă tem s-o părăsesc. Mă încearcă un ciudat regret că mă voi despărÈ›i de ea. Mă uit cu tandreÈ›e înapoi, îndelung, înainte de a-mi lua inima în dinÈ›i să împing uÈ™a. Azi-noapte, mă găseam într-o casă cu mobile grele, uzate È™i prăfuite, unde aÈ™teptam pe cineva. Auzeam foarte clar zgomot de valuri È™i am presupus că mă aflam undeva pe malul unei mări. Sentimentul de panică, de neliniÈ™te tulbure, care mă stăpânea, fiindcă nu È™tiam nici pe cine aÈ™teptam, nici când va veni, s-a mai atenuat după ce am zărit pe o etajeră cu cărÈ›i un Cupidon de porÈ›elan, destul de hilar, care trona peste "Scrisorile provinciale" ale lui Pascal. Deodată, ridicând privirea am constatat că vedeam cerul, deoarece acoperiÈ™ul casei se surpase. Asta mi-a dat o speranță nebunească. La nevoie, puteam fugi pe-acolo, dacă nu se întâmpla nimic. M-am urcat pe o masă de stejar, masivă, cu picioare în formă de labe de leu, pentru a încerca să văd dacă ajungeam cu mâinile până la spărtura din acoperiÈ™, È™i am fost în pericol să cad deoarece îmi sprijinisem piciorul pe un maldăr de chei ruginite. Prima cheie pe care am vârât-o, nerăbdător, în broască s-a învârtit cu uÈ™urință. Am ezitat, ca de obicei, să împing uÈ™a, dar o pală de vânt a trântit-o de perete È™i m-am pomenit în faÈ›a unui câmp acoperit de zăpadă, proaspăt căzută. Nici vorbă de mare, însă, È™i nu se mai auzea nici zgomotul valurilor. ÃŽn schimb, în zăpadă se vedeau, clar, urme recente de paÈ™i. De fapt, două rânduri de urme, aproape suprapuse. Unele care se apropiau de casă, altele care se îndepărtau. Acel cineva pe care-l aÈ™teptasem nu putuse, probabil, să deschidă uÈ™a È™i plecase, fără ca eu să-l aud. Am mers până ce zăpada s-a transformat, brusc, în noroi. Acolo, mi-am dat seama că nu eram singur. Mergeam în spatele cuiva. Un bărbat, cu siguranță. Nu-i vedeam decât picioarele, deoarece era mult mai înalt decât mine. Era o zi urâtă, umedă, cu cer mucegăit, din care se scutura o ploaie măruntă, rară, neputincioasă. Bărbatul din faÈ›a mea pășea cu grijă, căutând locurile unde era mai puÈ›in noroi, evitând băltoacele, È™i, în timp ce-l urmam, am priceput, uimit, că era tatăl meu. Aveam È™apte ani, era prima zi de È™coală. Mergeam cu ochii în pământ, preocupat, intuind vag că se schimba ceva în viaÈ›a mea. Când am ajuns la poarta È™colii, m-am împiedicat. M-am ridicat repede, dar tata dispăruse. ÃŽn faÈ›a mea era acum "unchiul George", rezemat de un gard. Mă privea ironic, fără să spună nimic. Când a deschis gura, m-a întrebat ceva care m-a zăpăcit. De ce nu-l iubisem? Nu È™tiam că-mi fusese unchi? ÃŽÈ™i bate joc de mine, mi-am zis. Cum să nu È™tiu că era fratele mamei? Am È™tiut chiar foarte de timpuriu că era, cum zicea mama cu respect, "primul domn din neamul nostru". ÃŽÈ™i lăsase capul pe spate, în stilul lui provocator, teatral, È™i aÈ™tepta. Undeva, în depărtare se zăreau turlele celor două biserici din Lisa. Una alb-argintie, mai înaltă, cealaltă, ca de aramă coclită, mai scundă. Jenat, încurcat, căutam o explicaÈ›ie care să nu-l rănească, să nu scurme prin leziuni vechi, când m-am trezit. Am aprins lumina È™i, ameÈ›it de somn, m-am uitat la ceas. Era abia trei. Cu ajutorul unui somnifer, am readormit È™i, de data aceasta, am visat ceva foarte încâlcit. Locuiam, încă, pe Bulevardul Eroilor È™i mă dusesem să beau un ceai la barul din staÈ›ia de metrou. Când a venit ospătarul să ia comanda, s-a revărsat de pe scară un furnicar de călători, gălăgios È™i, oarecum, agresiv, care nu se mai sfârÈ™ea. M-a cuprins o spaimă teribilă. Ceea ce vedeam prin geamul barului mi se părea monstruos. Am luat-o la fugă. M-am pomenit într-o încăpere goală, văruită de curând, unde nu exista decât un televizor aprins. Pe fereastră, vedeam maÈ™ini È™i autobuze care transportau statui decapitate. ÃŽn camera alăturată, cineva a trântit nervos telefonul. Am auzit, apoi, o colindă, cântată într-o limbă necunoscută, întreruptă de împuș¬cături. Un domn distins conferenÈ›ia acum la televizor, tradus în mai multe limbi. La sfârÈ™itul conferinÈ›ei, s-au transmis ultimele È™tiri. O sectă, cu mulÈ›i prozeliÈ›i, decapitase toate statuile din oraÈ™. Dar poliÈ›ia era pe urmele răufăcătorilor. Cetățenii au fost rugaÈ›i stăruitor să stea liniÈ™tiÈ›i È™i să aibă încredere în poliÈ›ie. Cei care au batjocorit statuile vor fi prinÈ™i. Și nu va exista nici o îndurare pentru ei. S-au auzit urale, după aceea un marÈ™. Pe ultimele sunete ale marÈ™ului, televizorul s-a stins. ÃŽn cameră s-a lăsat o tăcere apăsătoare È™i eram sigur că, dacă m-aÈ™ fi dus la ușă, aÈ™ fi constatat că era încuiată. 10. "Vântul din sud" nu e un vânt oarecare, e o taină, la fel de importantă, probabil, ca marea pe care cei din Asybaris n-au văzut-o niciodată. Numai că în timp ce marea, ce s-ar găsi undeva la miazănoapte, e o simplă probabilitate, "vântul din sud" taie în două jumătăți, aproape precise, anul. Și, cu siguranță, tot el ― în măsura în care se poate conta È™i aici pe ideea că orice are o cauză È™i un efect ― se află la originea faptului că toate casele din Asybaris au ferestre doar în pereÈ›ii dinspre miazăzi, de parcă oraÈ™ul ar fi vrut să arate că numai într-acolo priveÈ™te, restul fiind reverie sau somn. ÃŽn aprilie, când "vântul din sud" se dezlănÈ›uie, făcând cocoÈ™ii de tablă de pe acoperiÈ™uri să scoată sunete subÈ›iri È™i bolnave, începe sezonul secetos. Un sezon cu praf mult, galben-roÈ™cat, care a creat multe nedumeriri, deoarece în împrejurimi nu există un pământ asemănător; un anotimp cu călduri atroce, istovitoare, È™i cu cerul permanent acoperit de pâclă. Vântul suflă până în octombrie, cu rare È™i scurte întreruperi. E mereu fierbinte ca o flacără, uscând tot ce întâlneÈ™te în cale, mai puÈ›in frunziÈ™ul rododendronilor care, dimpotrivă, se umplu de flori roÈ™ietice, cărnoase, ce reuÈ™esc să parfumeze È™i praful. ÃŽn acest timp, cu cer galben, nu cade nici o picătură de ploaie, iar locuitorii Asybarisului È›in, continuu, ferestrele închise È™i obloanele coborâte. Altminteri, praful s-ar strecura până È™i în visele lor. După o vreme, în pământ apar crăpături mari, ca niÈ™te È™erpi morÈ›i. Atunci străzile rămân pustii, mai ales în ceasurile amiezii când aerul capătă un miros greu, de stârv descompus de căldură. Și întrucât nu uită că bătrânul custode, al cărui ajutor era, a murit în urma unei crize de astm, Julius È›ine o găleată cu apă în bibliotecă, pentru a se spăla pe mâini după ce pune în ordine cărÈ›ile îmbâcsite de praf. Pentru dezlegarea misterului acestui praf ciudat, care dă aproape tuturor lucrurilor o pa¬loare bolnăvicioasă, s-au format nenumărate expediÈ›ii. Cei mai buni specialiÈ™ti în mineralogie, în meteorologie, în È™tiinÈ›a solurilor, s-au dus, va¬ră de vară, cât au putut de departe, spre miazăzi, în speranÈ›a că vor găsi deÈ™ertul de unde se presupune că ar proveni praful. De fiecare dată, plecarea expediÈ›iei e un eveniment. Se strânge multă lume în partea de miazăzi a Asybarisului pentru a-i saluta pe curajoÈ™ii care vor căuta, o dată în plus, să vadă cât de extinsă e izolarea lor de lume, mergând cât mai departe spre sud, cu grija de a se întoarce înainte de sezonul ploilor. Dar bravii temerari s-au ales de fiecare dată cu un insucces. Au întâlnit pământuri întinse, pe care creÈ™te o iarbă săracă, aproape stârpită de soare, întrerupte, când È™i când, de bălÈ›i cu apă mâloasă ori de mici păduri, compuse din arbuÈ™ti, adăpos¬tind izvoare inutile, dar n-au găsit nici urmă de deÈ™ert sau vreun semn că o ființă omenească ar fi trecut, înaintea lor, pe-acolo. ÃŽntr-o noapte, pe la începutul lui octombrie, "vântul din sud" devine, brusc, È™ovăielnic, abia târându-se printre platanii de pe strada Cămă¬tarilor, după care se opreÈ™te. Se aÈ™terne o liniÈ™te nefirească, atmosfera se limpezeÈ™te È™i, curând, apar pe cer stelele, curate, strălucitoare, ca desenate cu mâna. De peste tot se aud, atunci, pocnete de obloane ridicate. AsybariÈ›ii deschid larg ferestrele, ca să intre în case aer proaspăt. Acea minunată pace, când nici o adiere nu mai miÈ™că frunzele rododendronilor, majestuoÈ™i, mari cât eucalipÈ›ii (în Asybaris, nimeni nu È™tie că rododendronul e, de fapt, un arbust), durează vreo săptămână. Apoi, vremea se tulbură din nou. ÃŽncepe să sufle "vântul din nord", aducător de ploi. Ploi lungi, plicticoase, care răcoresc pă-mântul chinuit de secetă, dar care sfârÈ™esc prin a aÈ™eza peste Asybaris un cer putred. ― CunoÈ™ti parabola cu cămila È™i urechile acului? l-a întrebat doctorul Luca pe tânărul custode, după ce a aflat de la grădinar că par¬ticipanÈ›ii la ultima expediÈ›ie se întorceau fără a fi descoperit nimic. Mai degrabă va trece cămila prin urechile acului decât vor găsi ei deÈ™ertul. Julius e hotărât să nu accepte acest pesi¬mism, chiar dacă-l înÈ›elege. E încă tânăr, plin de speranță, convins că trebuie încercat imposibilul. ― Se vor duce mai departe. ― Mai departe? s-a strâmbat doctorul Luca. Mai departe spre ce? Băiete, È™i eu am crezut odată că omul își dă măsura numai forțând imposibilul. Acum, însă, nu mi-a mai rămas decât să mă îmbăt ca un porc, fără să-mi mai pese ce zic imbecilii È™i înÈ›elepÈ›ii... Doctorul Luca se opri, câteva clipe, pentru a-È™i È™terge de transpiraÈ›ie faÈ›a conges-tionată... Aici toÈ›i se socotesc filosofi. Ce e cu praful? De unde vine? Asta se întreabă mereu. Stau cu obloanele trase, jumătate din an, pe urmă, în cealaltă jumătate, ascultă cum sună ploaia pe acoperiÈ™urile de tablă, È™i vor să-È™i umple singurătatea cu un deÈ™ert. Nu e caraghios? Pentru mine, nu există decât două soluÈ›ii, băiete. Să nu mai È™tii ce vrei ori să nu te mai intereseze nimic. Se auzeau acum bătăile cavernoase ale pendulei cu ramă de sidef, din perete. Julius se foi, o vreme, stânjenit. Ar fi vrut să spună că orice È™ansă dispare abia după ce te dai bătut. Până atunci, poÈ›i să mai speri. Nu găsea, însă, vorbele cele mai potrivite. De aceea îi fu recunoscător bătrânului "stâlp al tavernelor" din Asybaris, când acesta își luă de pe masă uriaÈ™a pălărie de pai È™i plecă, zicându-i, grăbit, din ușă: "Cred că mă aÈ™teaptă Monseniorul". 16. S-a accentuat starea proastă, dar despre ce altceva ar merita să vorbesc, în primul rând? Sistemul meu de apărare se dovedeÈ™te defect. Probabil, mă tem întâia oară, cu adevărat, de moarte È™i mă văd silit să constat cât de puÈ›in valorez. ÃŽncerc să mă împotrivesc, să nu las răul din mine să avanseze, numai că între "a vrea" È™i "a putea" e, acum, o prăpastie. Tot ce izbutesc e să consimt că n-are rost să mă lamentez. ViaÈ›a îmi prezintă nota de plată. Și trebuie s-o achit fără să crâcnesc. Ziua se întunecă încet. Ciorile au dispărut. Până anul acesta, n-am avut decât dispreÈ› pentru oÈ›etari, arbust cu o vitalitate agresivă, care-l ajută să crească oriunde. OÈ›etarii sunt varianta botanică a câinilor vagabonzi din BucureÈ™ti. Cred că e imposibil să fie stârpiÈ›i. Acum, însă, puterea lor de a măcina È™i piatra cu rădăcinile îmi impune respect. Lumina amurgului îi face mai puÈ›in sticloÈ™i, le dă ceva feciorelnic. Și, ascunÈ™i pe jumătate de un zid vechi, capătă un mister care îndeamnă subconÈ™tientul meu să se legene pe ramurile lor ca într-un balansoar. E un ceas care-È›i cere să iei viaÈ›a aÈ™a cum e, cu recunoÈ™tință. Un tunet sfâșie liniÈ™tea, cum ai sfâșia o draperie. E primul tunet pe care-l aud în acest an. 17. Două zile, am fost din nou la spital. Trebuia să mă supun unei scintigrafii, "pentru evaluarea gradului de afectare a vaselor coronariene", mi-a explicat doctorul. De data aceasta, am încercat să mă obiÈ™nuiesc cu condiÈ›ia de pacient pe baza unei strategii simple. Te uiÈ›i fix, insistent, la pereÈ›ii albi ai camerei de spital până ce È›i se È™terge totul din minte în afară de motivul pentru care te afli acolo. Te goleÈ™ti de tine însuÈ›i. Noaptea, văzând că nu reuÈ™esc să aÈ›ipesc, am aprins lumina. Luasem cu mine cărÈ›ulia cu sfaturi pe care È™i le da Marc Aureliu. Becul chior, vederea slăbită È™i confuzia simÈ›urilor provocată de nesomn, făceau lectura un chin, de aceea am renunÈ›at È™i am ascultat concertele haitelor de câini din curtea spitalului. ÃŽn paralel, îmi reproÈ™am că am ajuns un fel de marionetă a angoaselor mele, că sunt obosit sufleteÈ™te peste măsură, că nu mai văd nici un capăt. Spre di¬mineață, mi-am revenit. Am găsit chiar puterea de a mă bărbieri, pentru a-mi ridica moralul. Nu sunt, încă, în stare să judec senin "evenimentul" (infarctul nu e o boală, ci un accident), dar, cu răbdare, voi deveni, poate, un pacient model care socoteÈ™te perfect normal "servilismul față de trup", dispreÈ›uit de Marc Aureliu. 10. Tânărul custode a încercat să-l tragă de limbă pe doctorul Luca. A avut vreo legătură stăpânul său cu lumea principilor sau a prelaÈ›ilor, de i s-a zis "Monseniorul"? Și cum a ajuns acest om învățat ― de la fostul custode, Julius aflase că Monseniorul ar cunoaÈ™te vreo nouă limbi, între care greaca veche È™i latina ― să-È™i petreacă dimineÈ›ile luptându-se cu cincizeci de pendule, înghesuite, una lângă alta, în "salonul pendu¬lelor"? Trudă care nici nu dă roade. Căci mereu se găseÈ™te câte o pendulă care o ia puÈ›in înainte sau rămâne în urmă. E adevărat, cumva, ce zice Marta, menajera, că Monseniorul a trecut printr-un spital de boli nervoase? Dar pe cât de limbut e doctorul Luca, atunci când e vorba de "filosofii" din Asybaris, pe atât de reÈ›inut e în privinÈ›a prietenului său. ― Marta? Marta, băiete, e o femeie rea È™i clevetitoare, enervată că trebuie să È™teargă de praf măcar la două zile, atâtea pendule È™i să È›ină ordine într-o "casă de nebuni", cum bodogăne ea. M-am săturat s-o aud. Și făcu un gest plictisit, dispreÈ›uitor, care arăta cât preÈ› punea pe asemenea bârfe. Apoi, mormăi ceva ambiguu: ― Melancolia nu cruță pe nimeni, să È™tii. Și, la urma urmei, între liniÈ™tea sfinÈ›ilor È™i furia ne¬bunilor nu e decât o diferență de diagnostic. Poate, nu întâmplător la intrarea coridorului prost luminat de la etaj, unde se află "salonul pendulelor", a fost pusă o statuie de bronz, reprezentând muza tăcerii. ÃŽnfățiÈ™ează o femeie înfășurată într-un văl lung, cu un deget pe buze care sugerează o interdicÈ›ie: "Profanii, înapoi!" De aici È™i impresia că pe ziduri e depusă, ca praful, o tăcere grea. Marta e singura care pătrunde în acest coridor, È™i asta numai după ce Monseniorul s-a retras să-È™i facă siesta, pentru a coborî mai târziu să-È™i asigure provizia nocturnă de lectură. Interesant e È™i faptul că, din toată biblioteca, imensă, împărÈ›ită în patruzeci È™i patru de dula¬puri pântecoase, din lemn de mahon, cu încuietori scumpe, de argint, Monseniorul citeÈ™te numai cărÈ›i în care e vorba despre oracole È™i mări. Seara, la È™apte fix, intră pe ușă È™i, de fiecare dată, Julius îl asemuie cu un strigoi. ÃŽn lumina lămpilor, care îl supără vizibil, Monseniorul pare mai scund È™i are o față de om bolnav, suferind, arătând, din pricina ridurilor, ca o stofă mo¬totolită. E adus din spate, vorbeÈ™te fără să deschidă gura prea mult, È™i, dacă altădată va fi fost grijuliu cu È›inuta sa, acum nu-i mai pasă, probabil, cum arată. Umblă cu aceeaÈ™i bluză roÈ™cată, croită din piele de capră, È™i cu pantaloni de catifea neagră. De sub tichia pe care o poartă tot timpul ies È™uviÈ›e de păr lung È™i neîngrijit, de un alb murdar, È™i nimic din înfățiÈ™area sa ori din felul È™ovăitor în care se apropie de obiecte, de parcă nu mai e sigur de miÈ™cările lui, nu È›ine de realitatea obiÈ™nuită. Pune pe masă, fără să zică nimic, cele două cărÈ›i luate în ajun È™i aÈ™teaptă ca Julius să-i dea altele. Tot două È™i, bineînÈ›eles, tot despre mări È™i oracole. Fără să se uite, măcar, la ele, murmură un "mulÈ›umesc" slab È™i se prelinge pe ușă. 19. "CărÈ›ile despre oracole" mi-au adus aminte de Fontenelle È™i de sarcasmul subÈ›ire cu care își bătea joc de preoÈ›ii lui Apolo. Pe unde voi fi pus, oare, cartea? Presupun că se află undeva în bibliotecă, dar n-am răbdare s-o caut. M-a entuziasmat, iniÈ›ial, ironia cu care Fontenelle îi socoteÈ™te pe preoÈ›ii lui Apolo nu doar niÈ™te escroci, care au organizat la Delfi cea mai mare È™i cea mai rentabilă escrocherie a antichității, ci È™i niÈ™te diletanÈ›i. Hexametrii în care ei tălmăceau bolboroselile Pythiei îl puneau pe zeul poeziei în situaÈ›ia penibilă de a se dovedi un poet minor, un fel de versificator de duzină, un veleitar. Apolo, ca poet, nu era bun decât să-i ducă bagajele lui Homer. ÃŽn schimb, ideea preoÈ›ilor săi de a stabili că Pythia trebuia să fie, obligatoriu, analfabetă a fost genială. Căci ignoranÈ›a ei o apropia de rolul de interpretă a zeilor. Ulterior, în felul meu sinuos, am ajuns să mă interesez de oracole fără asemenea ironii, iar azi, dacă aÈ™ urca povârniÈ™ul de la Delfi, aÈ™ avea de pus pietrelor o unică întrebare de răspunsul căreia, totuÈ™i, m-aÈ™ teme. Cum va arăta, oare, acest an pentru mine? 20. După un anumit număr de pahare de rachiu băute, când se dezlegau limbile la cârciumă, tata obiÈ™nuia să se laude că băiatul lui va fi, cândva, "subsecretar de stat" È™i că va locui "într-un bloc, la etaj". Curios e că nu se avânta niciodată să zică "ministru". Invariabil, se oprea la o treaptă in¬ferioară. Probabil, nu cuteza să treacă de o anumită limită, nici măcar sub influenÈ›a rachiului. Cei cărora le destăinuia acea aspiraÈ›ie nu È™tiau, cu siguranță, cu ce se îndeletniceÈ™te un "subsecretar de stat". Dar din faptul că "subsecretarul" era "de stat", înÈ›elegeau că era vorba de o funcÈ›ie impor¬tantă. De aceea clătinau din cap, sceptici. Nu vedeau cum putea cineva din Lisa să ajungă la o treaptă atât de înaltă. Și, ca să nu-È™i arate îndoiala, goleau paharele, trântindu-le apoi pe tabla de zinc a tejghelei: "Mai dă-ne un rând". DeÈ™i eram la curent cu acel ideal al tatei (fiindcă, de câte ori mă duceam, trimis de mama, să-l chem acasă, È›inea să-l comunice din nou celorlalÈ›i), eu, cu atât mai puÈ›in, È™tiam cam ce treburi învârte un "subsecretar de stat". Nu mergeam încă la È™coală. Aveam, deja, "lecturi", întrucât tata mă învățase să-mi mâz¬gălesc numele È™i să casc ochii prin cărÈ›i pe la cinci ani, dar ziare nu ajungeau în Lisa. Singurele tipărituri, cu poze È™i cu referinÈ›e mai mult bisericeÈ™ti, erau calendarele venite de la Mitro¬polia din Sibiu. De unde să fi aflat ce era "statul"? Auzisem, poate, că la BucureÈ™ti erau "domni importanÈ›i", dar pentru mine autoritatea o reprezentau notarul È™i jandarmii din Lisa. Iar legile erau fixate de părinÈ›i. Laudele tatei, totuÈ™i, mă deranjau. Căci, de câte ori le auzeam, aÈ™teptam să râdă cineva de ele. ÃŽn afară de acest amănunt, nu cred că e ceva demn de reÈ›inut din "viaÈ›a mea publică" de care merită să-mi amintesc. ÃŽn "viaÈ›a particulară", lucrurile sunt mai puÈ›in simple. Eram prin clasa a II-a sau a III-a de liceu, cred. Sau, poate, chiar a I-a? ÃŽn sfârÈ™it, n-are prea mare importanță. Un proaspăt absolvent a tipărit o plachetă de versuri. Avea părul negru, lins, favoriÈ›i, purta o haină de piele È™i nu arăta deloc ca un romantic, visător È™i uÈ™or bolnav, cum mi se pă¬rea, în acea vreme, că trebuie să fie poeÈ›ii. Foarte sigur de sine, cu un ghiul de aur pe deget, arăta, mai degrabă, ca un comisar de poliÈ›ie. M-am uitat, totuÈ™i, cu interes È™i cu o uÈ™oară invidie la el când a venit la liceu să ne citească din placheta sa. Era primul poet viu pe care îl vedeam, nu conta că gloria lui nu trecuse de gardul liceului. Din ceea ce am auzit, mai È›in minte doar două versuri, care mi se par acum cam rizibile, aproape stupide, dar care, atunci, m-au emoÈ›ionat, poate, de vreme ce le-am reÈ›inut: "Râd, râd / când inima-mi plânge". ÃŽntâmplarea are pentru mine un tâlc anume. ViaÈ›a nu e o operă de artă. E, mai degrabă, un bazar în care găseÈ™ti de toate, inclusiv nimicuri. De altfel, nu È™tiu cum ar arăta o viață care ar vrea să fie o operă de artă. ÃŽn acest bazar care leagă o naÈ™tere de o moarte È™i în care unii au mai mult noroc, alÈ›ii mai puÈ›in, eu am fost ceea ce se chea¬mă un visător. M-aÈ™ putea compara, eventual, cu o mică uzină de visuri. Numai că visurile mele n-au avut ambiÈ›ii practice. Și au fost, cele mai multe, ori prea cuminÈ›i, ori prea naive. Am visat lucruri imposibile, dar nu măreÈ›e: să ajung la Polul Nord, să aflu "secretul secretelor" dintr-o carte a regelui Solomon, pe care n-a văzut-o nimeni, sau să devin "om de lume". Mai ales "om de lume" mi-am dorit, cu stăru¬ință, să devin, deÈ™i n-am avut harul necesar pentru asta. Sau, poate, tocmai de aceea. Cei care posedă harul farmecului în societate nu È™tiu cât de peni¬bile sunt eforturile de a-l suplini. Eu am reuÈ™it să fac din ele chiar o dramă. Mi-am zis mereu că explicaÈ›ia neputinÈ›ei de a deveni "om de lume" se află în faptul că nu m-am cizelat la timp, nu mi-am dat osteneala să-mi însuÈ™esc unele deprinderi care È›in de civilizaÈ›ie, deci se pot învăța. ÃŽn realitate, cauza e mai adâncă, probabil. Nu e suficient să cunoÈ™ti ce vin se potriveÈ™te la o anumită mâncare sau ce flori se cade să dăruieÈ™ti în funcÈ›ie de situaÈ›ie. Există în mine ceva needucabil, cred. Un amestec de tristeÈ›e, lipsă de umor, stângăcie È™i rigiditate m-a condamnat să văd în "mondenități" un chin, o corvoadă, o suferință, deÈ™i, în singurătate, am tânjit mereu după ele. Ar fi trebuit să-mi dau seama din capul locului, poate, că mă străduiam în zadar. La pe¬trecerile pe care n-am avut inteligenÈ›a sau pre¬vederea să le ocolesc, mă miÈ™cam ca un elefant printre porÈ›elanuri, cum m-am ironizat eu însumi. Vorbeam fie prea tare, ca orice timid care È›ine să demonstreze că nu e timid, fie prea serios, iar asta mă făcea È™i mai neîndemânatec, È™i mai greoi. Nestăpânind arta È™uetelor, îmi era groază că plic¬tisesc, că stric cheful celorlalÈ›i. Și reuÈ™eam să mă inhib atât de bine încât nu mai găseam tonul nimerit, firesc, în discuÈ›ii. Probabil, am avut o impresie mult prea bună despre resursele mele, dacă am insistat. Sau, poate, a fost mai puternică nevoia, dureroasă, de a mă opune singurătății ce-mi era destinată. Nu mi-a fost de ajuns să fiu un contemplativ, să iubesc pietrele înnegrite de lumină È™i cerurile decolorate de căldură. Am vrut mai mult. Din pricina asta m-am aflat mereu în conflict cu caracterul meu È™i mi-am detestat stângăciile (între altele, n-am È™tiut niciodată ce să fac cu mâinile în public). Nu-mi place s-o recunosc, dar au existat momente în care aÈ™ fi dat orice pentru a fi mai dezinvolt, mai relaxat, în lume. Și mi-a fost foarte greu să mă resemnez cu regrete. Regrete care, vorba lui Nietzsche, seamănă unor câini care mănâncă piatră (ah, ce extraordinară comparaÈ›ie!). Nu È™tiu decât de la alÈ›ii ce este solidaritatea unui grup, nu m-am priceput să-mi fac prieteni (excepÈ›iile nu sunt meritul meu) È™i m-aÈ™ găsi în mare dificultate dacă aÈ™ avea nevoie în miez de noapte să apelez la cineva. 21. Mi-am amintit de Petroniu care, înainte de a se sinucide, È™i-a chemat prietenii la un ospăț. E greu de imaginat un sfârÈ™it mai străin de logica mea. Trec peste faptul că eu n-aÈ™ avea pe cine să chem. Dar cum să transformi moartea în spectacol? 22. Doctorul Luca ascunde, probabil, ceva ― È™i-a zis Julius ― dar ce? ÃŽn după-amiaza în care a deschis prima oară uÈ™a bibliotecii, bătrânul i s-a părut uÈ™or caraghios, poate din pricina uriaÈ™ei pălării de pai pe care È™i-o înfundase pe cap, È™i surprinzător de spilcuit pentru un beÈ›iv. Julius tocmai se apucase să pună în ordine cărÈ›ile despre oracole È™i mări, dintr-un dulap anume destinat lor, È™i n-avea chef de taifas. Drept care l-a întrebat, nu prea politicos, cu ce putea să-i fie util. Dorea, eventual, o carte? "Nu", a zis doctorul, aÈ™ezându-se nepoftit pe un scaun È™i scoțându-È™i pălăria. Avea părul rărit È™i pieptănat cu grijă pentru a-i acoperi chelia, lavaliera milimetric aranjată, ceea ce îi dădea un aer de bătrânel cumsecade, cu totul nepotrivit cu ceea ce auzise Julius, că, după nopÈ›ile de chef umbla tras la față, nebărbierit, cu gulerul cămășii murdar. DiscuÈ›ia s-a încropit anevoie È™i pentru că doctorul are probleme cu auzul. Trebuie să aplece urechea dreaptă spre interlocutor când i se vorbeÈ™te prea încet. Din când în când, își È™tergea faÈ›a roÈ™ie cu enorma sa batistă cadrilată È™i se uita spre pendula din perete. Probabil, aÈ™tepta, plictisit, ora la care se putea urca în apar¬tamentul Monseniorului. A devenit, brusc, atent, zărind cicatricea de pe pieptul lui Julius, subÈ›iată acum de timp È™i de soare. S-a ridicat de pe scaun È™i a atins cicatricea cu degetul: "Ce ai acolo?" "Am suferit o operaÈ›ie pe inimă", i-a explicat, oarecum enervat, Julius, căci nu-i plăcea să i se vorbească despre asta, dar enervarea i-a trecut în clipa în care a observat că vederea acelei cica¬trici l-a înviorat pe doctor. ÃŽn ochii lui, tulburi È™i verzi, ca ai bălÈ›ilor stătute, s-a aprins o luminiță de interes. "Atunci, să vorbim despre bolile noastre", a exclamat doctorul. Era vădit încântat că găsise un subiect interesant pentru amândoi. Vreo jumătate de oră, apoi, È™i-au răcnit măr¬turisiri despre frică, despre speranță, despre durerea fizică. ÃŽn cele din urmă, doctorul a hotărât că marile boli sunt preferabile bolilor meschine. Numai boala adevărată te poate face să fii fericit când poÈ›i să spui "azi îmi e mai bine", a adăugat el, convins că Julius îl înÈ›elegea, de vreme ce îl asculta cu atenÈ›ie. După asta, s-au apropiat unul de altul. De câte ori îl vizitează pe Monsenior, doctorul Luca își face apariÈ›ia. Poartă mereu pantofi de lac, ireproÈ™abil lustruiÈ›i, pe care nu se zăreÈ™te nici un fir de praf, ceea ce într-un oraÈ™ ca Asybaris e aproape un miracol, È™i haine uÈ™or demodate, dar atent periate, fiindcă, după teoria doctorului, un bărbat în vârstă nu-È™i poate permite să umble cum se nimereÈ™te. Treptat, tânărul custode s-a dumirit că, dincolo de faptul că-È™i pierde nopÈ›ile cu persoane deocheate, doctorul Luca e un personaj ciudat, cu o erudiÈ›ie pestriță. De altfel, cum n-are pacienÈ›i (când are vreo suferință, soÈ›ia lui, Nelly, trebuie să apeleze la alt medic, "eu sunt psihiatru", îi aminteÈ™te, sec, doctorul Luca), își petrece după-amiezile, în afară de marÈ›i È™i vineri, prin anticariatele de pe strada Cămătarilor, interesându-se de limbile vorbite în Africa, de ritualurile budhiste sau de tainele chiromanÈ›iei. La ce-i serveau toate acestea? s-a mirat sincer Julius. Răspunsul l-a surprins: "Am mers prin viață ca pe o stradă plină de câini, fără să iau în mână nici o pietricică, să mă apăr. AÈ™a ceva se plăteÈ™te". Și, fiindcă Julius tăcea, doctorul a vrut să schimbe vorba. "ÃŽntr-o zi, vei afla È™i tu, băiete, că nu moartea e greu de înfruntat, ci viaÈ›a". 23. La nouăsprezece ani, am fost în stare să dorm pe ziare, în prag de iarnă, în Gara de Nord, fără să mă sinchisesc de riscuri. ReuÈ™isem la admitere la toate cele trei facultăți unde dădusem examen, dar, tot aÈ™teptând deschiderea cursurilor, nu m-am dus acasă. Apoi, am amânat, din motive de economie, mersul la Lisa pentru vacanÈ›a de Crăciun. Locuiam, provizoriu (c'est le provisoire qui dure), pe strada Tufelor, cum se numea atunci. Coana Veta, originară din Lisa, îmi oferise posibilitatea să fiu al treilea chiriaÈ™ în singura ei odaie. O cămăruță în care abia încăpeau două paturi. Ea È™i bătrânul MoÈ™uleÈ› dormeau în antreu. Generoasă, coana Veta îmi dădea È™i câte o cină. La un moment dat, mi s-a făcut, însă, ruÈ™ine È™i n-am găsit ceva mai bun de făcut decât să improvizez o poveste. Am zis că mă duc după alimente, la Lisa. De fapt, minÈ›eam. M-am dus doar în Gara de Nord. Atunci nu erau "aurolaci" acolo, am putut să par un călător cumsecade care a pierdut trenul sau a sosit din provincie È™i nu are bani de hotel. După trei zile (ziua umblam pe străzi, lihnit de foame, sau mai făceam pe hamalul), m-am întors pe strada Tufelor È™i i-am povestit coanei Veta că la Predeal a fost un viscol grozav, care a înzăpezit trenul, încât reuÈ™isem cu greu să vin înapoi. Eram foarte încântat că minciuna mă ajuta să aÈ™tept liniÈ™tit venirea Crăciunului. Pe vremea aceea, toată averea mea încăpea în cufărul de lemn cu care tata a trecut prin tranÈ™eele primului război mondial, mai întâi în armata lui Franz Josef, apoi în armata română. Un cufăr greu È™i când era gol. Puteam vârî în el puÈ›ine lucruri È™i îl duceam mai mult pe umăr din pricina mânerului de fier care îmi intra în carnea degetelor. ÃŽn schimb, mă învârteam numai printre certitudini, convins că absolutul se găsea la vârful degetului meu mic. Eram sigur că puteam rezolva orice cu uÈ™urinÈ›a cu care rezolvasem problema aducerii alimentelor de la Lisa. Dubiile le-am descoperit mai târziu. Și tot târziu am descoperit că adaptarea mea în BucureÈ™ti nu va fi niciodată completă. 24. Pot spune, fără să exagerez, cred, că m-am născut demodat. Prea sentimental pentru Lisa. Și prea conservator pentru BucureÈ™ti. Prea puÈ›in suplu, ca să mă pot adapta, È™i prea susceptibil, ca asta să nu mă coste. Mi-a rămas È™i azi ceva de țăran sub lustrul citadin È™i, probabil, în adâncul melancoliilor mele am păstrat aroma ploilor din Lisa, rămasă ca umezeala în copacii bătrâni crescuÈ›i în locuri ferite de soare. Cu toate acestea, de câte ori vreau să mă întorc la identitatea mea, mă încearcă sentimentul tulbure că nu sunt nicăieri întreg. Am copilărit între bărbaÈ›i care băteau cu pumnul în masă, la cârciumă, sau aruncau brazii în car, în pădure, cum ai arunca un vreasc, fără ca experienÈ›a aceasta să-mi fie de folos. M-a făcut doar să-mi dau seama că-mi lipseau calități importante pentru a fi un adevărat bărbat, potrivit normelor din Lisa, È™i să mă simt rău construit. Exista în mine o tristeÈ›e nelămurită pe care mă ruÈ™inam s-o dezvălui, iar când doream să mă joc cu alÈ›i copii exageram pentru a fi la înălÈ›ime. Ulterior, experienÈ›a de elev nimerit printre colegi ai căror părinÈ›i făceau parte din înalta societate m-a aruncat È™i mai adânc în viaÈ›a interioară. Am avut nevoie mereu de un "zid" în spate, să mă apăr, ceea ce a consolidat, din păcate, reflexul meu retractil, iar egoismul a făcut restul. Lacom de viață, nu m-am priceput să ofer. Am primit de la viață mai mult decât am dat. Și mi-a trebuit mult timp să accept că ne naÈ™tem predestinaÈ›i. E adevărat, nu în sensul sugerat de tragediile greceÈ™ti, unde omul e jucăria zeilor. Destinul, cred eu, ne e, în bună măsură, decis de firea cu care ne-a înzestrat ereditatea. ÃŽn cazul meu, destinul a uneltit È™i prin amănunte, care ar putea fi socotite "fleacuri"; întâmplări lipsite de orice însemnătate È™i de orice mister, fără aparentă legătură cu ce-am trăit. Dacă n-ar fi existat "unchiul George", n-aÈ™ fi nimerit la cel mai simandicos liceu din BucureÈ™ti... Dacă tatăl meu n-ar fi avut motive personale să dorească să "evadez" din Lisa... Sau dacă n-aÈ™ fi ezitat să sar un gard care a fost micul meu Rubicon... Și câte alte întâmplări, care puteau să nu se petreacă ori să se petreacă diferit, au contat decisiv în soarta mea! Cele mai multe au fost anodine, dovadă că destinul nu e, neapărat, ocult. Nu am nici un merit È™i nici o vină în privinÈ›a lor (unele s-au petrecut chiar înainte de a mă naÈ™te eu). Dar trebuie să recunosc că inclusiv defectele mele au jucat rol de ursitoare. NiÈ™te ursitoare ironice sau neglijente. De altminteri, presupun că unele date biografice, care mi s-au părut până azi esenÈ›iale ― cum e faptul că m-am născut într-un sat care trăia după datini sau reguli din secolul al XVII-lea È™i, într-o singură zi, în câteva ore, am fost "transplantat" în secolul al XX-lea, în BucureÈ™ti ― nu sunt "cauze", ci "fundal". Decisive au fost, pe lângă unele "detalii", defectele sau contradicÈ›iile caracterului meu. Ele au atârnat greu în balanță, transformând în fatalitate întâmplări ce puteau să rămână altminteri fără consecinÈ›e. 25. Ceva mi-a rămas, totuÈ™i, din lectura stoicilor. O anumită jenă. Până în acest an, nu vroiam să aud de bătrâneÈ›e. Puteam alerga după autobuz, dacă era cazul. Acum, încerc să accept că sfârÈ™itul poate dura câteva clipe. O înÈ›epătură fulgerătoare în piept, în dreptul inimii, cum am simÈ›it adineauri stând întins în pat, pe întuneric, È™i, dacă nitroglicerina nu-È™i face efectul, totul s-a terminat. Ce rost ar avea să mă mint? Sunt un mecanism È™ubrezit, uzat. ÃŽnÈ›elept ar fi să mă obiÈ™nuiesc cu acest gând, să am bagajele făcute È™i, dacă se poate, să rămân calm. Mai greu e să mă împac cu stările în care am impulsuri autodistructive. Nimic nu justifică aceste impulsuri în afară de laÈ™itate. Pe unii boala, suferinÈ›a i-au întărit. Eu de ce n-aÈ™ fi, măcar, rezonabil? Căci deprimările nu-mi fac decât rău. Tocmai de aceea nu mă mai interesează acum răul din lume, deÈ™i secolul care se va încheia la sfârÈ™itul acestui an a demonstrat mai mult decât oricare altul că Infernul nu e deloc o chestiune metafizică, aÈ™a cum susÈ›ine Biblia. AÈ™ dori să spun ceva despre răul din mine. ÃŽntrucât nici pentru golul din jur nu pot să dau vina pe ghinioane. El este opera mea. Din păcate, nimic în viață nu poate fi luat de la capăt. Sisif era, cu siguranță, tânăr, în vale, înainte de a sui coasta muntelui. O cioară moțăie, observ, pe crengile oÈ›e¬tarilor, departe de grupul de pe zid. S-a născut, poate, È™i ea în zodia Racului. Revăd turlele celor două biserici din Lisa, ridicate spre cer ca două braÈ›e scheletice. Curtea pustie pare ieÈ™ită din timp È™i am, azi, încă mai clară, senzaÈ›ia de viață în care nu mai sunt "actor", ci "spectator". Mai lipseÈ™te să aud "vântul din sud" făcând să scârțâie tabla de pe acoperiÈ™. 20. Ciudat e că nimeni, în Asybaris, nu se gân¬deÈ™te la cercetarea È›inuturilor dinspre miază¬noapte, unde s-ar găsi marea despre care unii spun că e de o limpezime ce-È›i taie respiraÈ›ia, dar în ultima noapte a anului se transformă în noroi. Valuri mari, murdare, s-ar izbi atunci de stâncile roÈ™ii de pe țărm. A doua zi, când apa e din nou limpede, pe toată marea plutesc peÈ™ti morÈ›i, cu burÈ›ile albe întoarse spre soare. AlÈ›ii sunt con¬vinÈ™i că în jurul mării se ridică, asemenea unor bastioane, pereÈ›ii unui munte de multe mii de metri înălÈ›ime È™i că, din această pricină, nici o vietate nu se poate apropia de ea. Marea e in¬terzisă până È™i păsărilor fiindcă în ea se aruncă, de milenii, cenuÈ™a zeilor morÈ›i. DiscuÈ›iile acestea se poartă pe un ton prudent, cu pauze lungi, încărcate de bănuieli nemărturisite, ce arată că asybariÈ›ii se tem, cum¬va, de taina acelei mări. Singurul care-È™i îngăduie să discute deschis e doctorul Luca. ― Vor să spună că acolo e un cimitir divin? ExplicaÈ›ia lui pentru lipsa de dorință a celor din Asybaris de a-È™i extinde curiozitatea È™i spre miazănoapte e mai simplă. ― Există lucruri pe care le poÈ›i avea doar dacă stai departe de ele. Făcând greÈ™eala să le cauÈ›i, le pierzi, i-a zis lui Julius È™i, pentru că tânărul custode nu părea convins, i-a reprodus o inscripÈ›ie pe care o observase pe un templu din Tibet: "Cine È™tie totul nu È™tie nimic. Cine nu È™tie nimic È™tie totul". Din nefericire, e greu să găseÈ™ti pe cineva în oraÈ™ul ăsta care să consimtă că viaÈ›a nu înseamnă atât ceea ce ni se întâmplă, cât ceea ce ne persecută, conchise doctorul Luca, rămas pe gânduri. 27. ÃŽn măsura în care copilăria e partea noastră de paradis, "Asybaris" e un nume posibil al reversului ei, al părÈ›ii noastre de infern. Acolo, toate destinele sunt terminate. Nu mai e nimic de sperat decât un deÈ™ert (fiindcă într-un deÈ™ert amăgirile n-au capăt) È™i o mare care păstrează amintirea zeilor dispăruÈ›i. Un "Asybaris" e ascuns, probabil, ca o fatalitate, ca o pedeapsă, în subconÈ™tientul tuturor celor care nu se mulÈ›umesc cu lumea obiÈ™nuită sau nu È™tiu să se bucure de ea, dar îl descoperim abia când nu mai e nimic de îndreptat. Probabil, de aceea cerul prăfos din Asybaris mi se pare mai real, uneori, decât ce-mi amintesc. Mi se potriveÈ™te mai bine azi, deÈ™i înÈ›eleg că există în mine È™i ceva arhaic, care n-a putut fi educat în ciuda dorinÈ›ei de a fi în pas cu alÈ›ii. 28. Din visul de azi-noapte nu mai È›in minte decât un vânt puternic care zgâlțâia niÈ™te chipa¬roÈ™i. "Arbori catolici", m-a lămurit cineva a cărui față n-o vedeam. iunie 1. Mi s-a telefonat de la spital. Vestea e proastă. Probabil, va fi necesară o operaÈ›ie la inimă. Deocamdată, trebuie să fac o coronaro¬grafie. După aceea se va lua hotărârea. Mă aÈ™teaptă o vară grea. Sper să nu mă fi înÈ™elat când am susÈ›inut că, în cazul meu, curajul, cât a fost, s-a născut totdeauna din frică. A existat o limită a fricii dincolo de care nu mi-a mai păsat. ― IntervenÈ›ia ― vom vedea de ce tip ― vă sfătuiesc s-o faceÈ›i în străinătate, a mai zis profesorul. Dar cu ce bani, dacă e scumpă? ÃŽntre timp, temperatura a devenit, ziua, caniculară. Cerul e gol, secetos. Albastrul lui arată È™ters, ca într-o frescă uzată de trecerea timpului. 2. Cotrobăind prin sertare, să-mi caut paÈ™aportul, am dat peste un document. E o reproducere după un pergament semnat la SebeÈ™, în octombrie 1664, de Anna Bornemisza, soÈ›ia Principelui Transil¬vaniei Apafi Michai I. Documentul confirmă, ca boieri, pe Dobrin Greavu, pe Stoica È™i fiul său Radu, precum È™i pe Bucur Paler din Lisa, cu condiÈ›ia ca ei să facă servicii militare ecvestre la castelul din FăgăraÈ™. InformaÈ›ia am întâlnit-o È™i în cartea lui Ioan Cavaler de PuÈ™cariu, "Date istorice despre familiile nobile române din Transilvania", apărută la Sibiu, în 1895. TotuÈ™i, nici o clipă nu mi-a trecut prin minte să-i dau vreo importanță. Când am primit "documentul", am zâmbit È™i l-am aruncat în fundul unui sertar. ÃŽnÈ›eleg de ce "un¬chiul George" È™i-a franÈ›uzit prenumele. Vroia să scuture de pe el praful din Lisa, să-l "înnobileze", întrucât "Gheorghe" îi suna, probabil, prea rural, dezavantajos pentru ambiÈ›iile sale de a se învârti în cercurile selecte ale societății. Pe mine, însă, nu m-au încercat niciodată asemenea ispite. Nu m-a emoÈ›ionat deloc faptul că un strămoÈ™ al meu folosea, lângă nume, epitetul nobiliar "de Lisa". De altfel, cam intuiesc ce valoare avea acea "boierie", de vreme ce, într-un alt document, din 1678, se spune că pe aÈ™a-numiÈ›ii "boieri liberi" principesa "i-a lăsat să-È™i zică boieri", dar, dacă nu-È™i plăteau dările, puteau fi bătuÈ›i cu vergile, ceea ce nu prea sugerează un statut boieresc. Ca elev la "Spiru Haret" am avut mulÈ›i colegi din protipendada BucureÈ™tiului. PuÈ›ini proveneau din clasa de mijloc. Și a trebuit să mă decid repede dacă mă ruÈ™inam de originea mea țărănească sau, dimpotrivă, mă mândream cu ea. Mai e nevoie oare să precizez că am ales ultima variantă? Asta m-a făcut imun la fumuri aristocratice. Dacă aÈ™ fi luat, însă, în serios ascendenÈ›a mea boierească, aÈ™ fi avut în bunicul meu dinspre mamă, Ion Matei Șerban, o confirmare. ÃŽl cunosc doar din fotografii, dar rar mi-a fost dat să văd pe cineva care să pară un aristocrat îmbrăcat țără¬neÈ™te, înalt, cum îl arata un tablou comandat de "unchiul George" la Cluj, unde bunicul se dusese să-È™i vadă fiul aflat la facultate, blond, cu o mustață stufoasă, îmbrăcat cu un cojocel înflorat peste cămaÈ™a de bumbac (era iarnă, probabil), cu cioareci È™i cizme, are o distincÈ›ie de boier în redingotă. ÃŽn copilăria mea, se vorbea despre el cu respect, ca despre un fost stâlp al satului, ce se bucurase de o mare autoritate. Mama îmi povestea că n-avea nevoie să ridice glasul ca să domine. Când intra în biserică ("biserica mică", greco-catolică), era suficient să tuÈ™ească uÈ™or, ca lumea să se dea la o parte, făcându-i loc să se ducă în strană. Ca orice bărbat din Lisa, va fi intrat È™i în cârciumi, dar nu mi-l pot imagina printre cheflii. Locul care i se potrivea cel mai bine era biserica. Dintr-o monografie a Lisei, am aflat că, în primă¬vara anului 1914, venise un ordin scris de la judeÈ› ca la grădiniÈ›a din Lisa să nu se mai vorbească româneÈ™te. Pentru a se da încă mai multă greutate dispoziÈ›iei, s-a cerut comitetului È™colar s-o avize¬ze. De frica represaliilor, membrii comitetului au semnat un proces verbal cu aviz favorabil. Doar două persoane au scris pe acea hârtie "nu" È™i au semnat. Preotul ortodox È™i bunicul meu. Celălalt bunic, dinspre tată, Ion Paler, "Nica Tonii", cum i se zicea în sat, era, se pare, hâtru È™i cârtitor, mare amator de rămășaguri finalizate la cârciumă, mai totdeauna în folosul său. Mi s-a vorbit de o împrejurare în care a pus rămășag că va ridica în aer roÈ›ile dinapoi ale unui car plin cu brazi È™i a reuÈ™it, aÈ™ezându-se în genunchi sub osia din spate. A avut patru fete, dintre care una, o frumuseÈ›e după spusele tatei, a murit de tubercu¬loză prin BucureÈ™ti, unde se angajase slujnică, È™i un băiat. Tatăl meu. Probabil, spre deosebire de celălalt bunic, nu prea punea preÈ› pe învățătură, de aceea nu l-a impresionat, se pare, faptul că băiatul său dădea semne ale unei înzestrări intelectuale neobiÈ™nuite. I-a îngăduit să se învârtă iarna în ju¬rul unui preot bătrân, care l-a învățat pe tata, înainte de È™coală, să scrie È™i să citească, împru¬mutându-i apoi cărÈ›i, dar, după ce treceau PaÈ™tile, îl trimitea cu vacile pe Calea Secii. N-avea decât să se intereseze, mai departe, de isprăvile lui Alexandru "Machedon" sau ale lui Por împărat, zgâindu-se prin cărÈ›ile împrumutate de la preot, dacă avea grijă să vină seara, acasă, cu vacile să¬tule. Când a sosit sorocul mersului la È™coală, n-a vrut să audă. "Vacile cine le păzeÈ™te? Fânul îmi trebuie pentru iarnă. Până nu cade zăpada, nu te las să-È›i pierzi timpul la È™coală. După aceea, poÈ›i să te duci, până la PaÈ™ti", i-a zis. ÃŽn zadar a încercat biata bunica, o femeie mărunÈ›ică È™i cuviincioasă, să-l înduplece. Bunicul nu era omul să se lase înduioÈ™at. "ÃŽl las la È™coală după ce cade zăpada până ce dă colÈ›ul ierbii. ÃŽi ajunge", a decis. Despre abecedar È™i tăbliÈ›a de ardezie avea o părere proastă, dacă trebuiau plătite. ÃŽn concepÈ›ia lui, È™coala trebuia să le dea copiilor tot ce le trebuia pentru învățătură, de vreme ce îi lua de la treburi. Nu È™i-a schimbat opiniile nici când tata i-a uimit pe învățători, în ciuda faptului că mergea, practic, la È™coală doar un trimestru, pe timpul iernii. ÃŽn acea vreme, È™coala din Lisa nu era o instituÈ›ie de stat. Autoritățile habsburgice nu se arătau preocupate de luminarea satelor româneÈ™ti. Se mulÈ›umeau să strângă dările È™i să trimită jandarmii pentru păstrarea ordinei. ÃŽn schimb, pe cheltuiala unui comitet de la Sibiu, al fostului Regiment grăniceresc român, se organizase o reÈ›ea de È™coli în satele de la poalele munÈ›ilor FăgăraÈ™i. Acest comitet, din care au făcut parte È™i figuri ilustre, cum ar fi Ion Codru-DrăguÈ™anu, era interesat să ajute la ridicarea unor intelectuali români, de aceea se interesa de elevii valoroÈ™i ce se remarcau la învățătură. * Când tata a absolvit clasa a II-a, comisia, care venise de la Sibiu să constate rezultatele È™colii din Lisa, l-a examinat È™i l-a trecut direct în clasa a V-a. AceeaÈ™i comisie, în anul următor, i-a dat absolvenÈ›a de È™apte clase È™i a promis că va suporta jumătate din cheltuielile necesare ca să poată urma liceul. Cealaltă jumă¬tate s-au legat s-o asigure învățătorii È™i cei doi preoÈ›i din sat, unul ortodox, altul greco-catolic. * Circulara cu nr. 685, din 18 august 1875, când diriginte în Lisa era Ion Pop Reteganul, È™i pe care am găsit-o citată în aceeaÈ™i monografie a Lisei, întocmită de "unchiul George", e mai mult decât grăitoare in privinÈ›a condiÈ›iilor în care funcÈ›ionau aceste È™coli: " Onoratei Eforii È™colare din Lisa. ÃŽnaltul minister de culte a dificultat în noul Abecedar de Petri următoarele trei pasaje: la pag. 44, numele de țări înÈ™irate sub punctul 1: la pagina 82, din punctul 3, alineatul al 2-lea: «Patria română cuprinde toate acele țări unde locuieÈ™te È™i trăieÈ™te naÈ›iunea română»; la pag. 84 în strofa 4 versul al treilea: «cum e România toată». Spre a corespunde înaltei ordinaÈ›iuni de o parte, iar de alta, pentru a nu cauza părinÈ›ilor spese cu procurarea altor abecedare, dispunem ca pasajele dificultate să se lipească solid cu hârtie celită sau să se È™teargă neligibil". Când, însă, delegaÈ›ia "sponsorilor", cum s-ar zice azi, s-a dus la bunicul meu să-i anunÈ›e marea veste, bunicul a ascultat, fără să se arate tulburat de norocul fiului său, după care a pus o întrebare care-i va fi năucit, probabil, pe generoÈ™ii patrioÈ›i ce-i intraseră în curte, fericiÈ›i că își făceau datoria: "Bine, bine, lui îi plătiÈ›i, dar mie cine îmi plăteÈ™te?" După care le-a explicat că avea patru fete de măritat, că trebuia să trudească din greu pentru a le asigura zestre È™i că nu se putea lipsi de ajutorul singurului său fecior, care urma să-l moș¬tenească. Urmarea a fost că, în loc să meargă la liceu, tata a ajuns slugă într-un sat vecin. Simbria pe care o primea era mai importantă pentru nevoi¬le bunicului meu decât istoria lui Alexandru "Machedon". 3. Când vine vorba de viaÈ›a pe care a dus-o înainte de Asybaris, doctorul Luca înÈ™iră tot felul de ciudățenii. ― Vin dintr-o lume care avea un singur cusur, băiete, i-a zis el lui Julius. Era prea bună pentru mine. Acolo domneau trei reguli: să È™tii să suferi, să È™tii să te abÈ›ii È™i să È™tii să mori. Or, eu nu eram în stare să îndeplinesc nici una din aceste cerinÈ›e. A declarat asta cu o bună dispoziÈ›ie suspectă, după care, fără să se lase rugat de tânărul custo¬de, a alunecat spre alte amintiri. ― Am fost călugăr într-o mănăstire domini¬cană, dezmoÈ™tenit de tatăl meu din pricină că părăsisem medicina, împotriva voinÈ›ei lui. Do¬ream să mă răzbun, însă am fugit de-acolo, chi¬nuit de visele erotice pe care le aveam noapte de noapte. Ca să-mi pierd urma, m-am îmbarcat pe un vapor care m-a lăsat în insula Rodos. Acolo am făcut negoÈ› cu antichități, trafic de droguri È™i, în cele din urmă, ca să scap de ochii poliÈ›iei, am trăit printre pescari, strângând date despre sirene. Dar nu m-am putut abÈ›ine când m-am îndrăgostit de nevasta unuia din pescari. A trebuit din nou să fug, altminteri muream înjunghiat. M-am întors la medicină È™i m-am angajat psihiatru într-un ospiciu aflat mereu în criză de doctori deoarece se găsea departe de orice localitate. Vorbea aproape amuzat, de parcă nu era el în cauză, iar faÈ›a roÈ™ie îi dădea ceva comic. ― Sincer să fiu, îmi e greu să vă imaginez în rasă de călugăr, a recunoscut Julius. ― Poate că nici nu eram demn de ea, a ad¬mis, după o clipă de ezitare, doctorul Luca... S-a oprit să-i ceară tânărului custode un pahar cu apă. După ce È™i-a astâmpărat setea, a continuat pe cu totul alt ton. ― Era o mânăstire veche, băiete, aÈ™ezată între o pădurice È™i un lac acoperit de mătasea broaÈ™tei. Când se scăldau călugării, le pluteau bărbile pe apa murdară ca niÈ™te nuferi putreziÈ›i. Spectacol care n-avea nimic evlavios în el, te asigur. Și, nu-È›i ascund că mă dusesem acolo fără să fiu atras până atunci de călugărie. O făcusem într-un acces de revoltă. Pentru că mama a fost o târfa, băiete. Când mi-am luat diploma de medic, am fugit, fericit, să i-o arăt È™i tatălui meu. El n-a găsit nimic mai bun de zis decât că, de vreme ce aveam o profesie, nu mai era obligat să-mi dea nici un ban. Câteva seri după aceea, am vrut să sărbătoresc evenimentul cu o prietenă care fusese iubita unui negustor trecut bine de a doua tine¬reÈ›e. Acesta a venit, atunci, beat mort, la masa noastră È™i m-a insultat. Mi-a zis "Fiu de cățea". Furios, l-am pocnit cu un scaun. Individul s-a pornit să vocifereze că sunt un bastard, că tatăl meu nu era, de fapt, tatăl meu È™i că mama făcuse din casa ei un bordel. Am vrut să mă reped la el, dar cineva m-a lovit din spate cu un obiect tare în cap È™i am leÈ™inat. M-am trezit la spital, unde am zăcut câteva săptămâni. După întâmplarea asta, nimic n-a mai fost ca înainte. Am rămas cu mari dureri de cap È™i o duceam din beÈ›ie în beÈ›ie, por¬nit împotriva întregii lumi È™i, mai ales, împotriva femeilor. Ziceam, mânios, că toate sunt curve È™i cred că ura aceea m-a dus la mănăstire, nu credinÈ›a... Te interesează ce-È›i spun? Dar n-a aÈ™teptat o încuviinÈ›are. ― M-aÈ™ fi resemnat, poate, cu hotărârea pe care o luasem, dacă n-ar fi existat acolo un fanatic veninos, o stârpitură, cu părul spălăcit È™i ochii apoÈ™i. Avea umărul stâng mai sus decât cel drept, din care pricină, când mergea, era aplecat într-o parte ca o balanță strâmbă. Mâinile îi tremurau, de aceea È™i le È›inea, de obicei, vârâte în buzunarele sutanei. Infirmitățile È™i boala, căci era È™i bolnav de plămâni, îl înrăiseră, în loc să-l smerească. La început, păruse prietenos, cu toate că urâțenia lăuntrică îi ieÈ™ea prin piele. ÃŽntr-o seară, însă, m-a auzit zicând, într-un moment de derută: "Doamne, dă-mi un semn È™i voi crede în Tine". M-a dojenit: "Dumnezeu n-are nevoie de credinÈ›a ta. Tu ai nevoie să crezi în El. ÃŽÈ›i închipui, cumva, că Dumnezeu depinde de tine? Dumnezeu nu există ca să-i ceri tu ceva. Abia dându-i, eÈ™ti vrednic de El. ÃŽnÈ›elegi?" Am plecat capul È™i n-am zis nimic. Mai târziu, relaÈ›iile dintre noi s-au înrăutățit. Căci aveam obiceiul să spun unele lucruri care sunau prea liber într-o mănăstire. Odată, le explicam unor călugări cum se deghizează diavolii în îngeri. Și mărturiseam că eu nu mi-l pot închipui pe Dumnezeu înconjurat de îngeri. Mi-l imaginez singur. Asta îl face mai uman. "Fratele Martin" m-a învinuit că sunt eretic. "De ce? Pentru că spun ce gândesc? ― l-am întrebat. Dacă te interesează, îți pot împărtăși È™i È›ie reÈ›eta după care poate fi găsit Dumnezeu". S-a holbat la mine. Devenise È›eapăn. Doar mâinile i se bălăbăneau pe lângă trup. A bâiguit, nehotărât: "Cum?" "Simplu. Simplu de tot, i-am zis. Declari sus È™i tare, ca mine acum, că n-ai nevoie de El. Că-È›i ajungi È›ie însuÈ›i. Și, în clipa aceea, îți dai seama că minÈ›i. Nu-È›i ajungi È›ie însuÈ›i. Nu-È›i ajunge toată lumea. Mai e nevoie de ceva dincolo de tot ce eÈ™ti È™i poÈ›i să fii. Ei bine, în acel moment l-ai găsit pe Dumnezeu. El e acel «ceva» care-È›i lipseÈ™te È™i care, în realitate, îți va lipsi mereu. Dumnezeu e o absență de care nu ne putem dispensa. Un gol pe care nu-l putem nici umple, nici ignora". Mă privea cu ură È™i, apărându-se cu mâinile ca de o vedenie, m-a trecut din rândul ereticilor printre atei. Ceea ce m-a îndârjit. I-am zis: "Un ateu îl contestă pe Dumnezeu È™i cu asta a terminat, caraghiosule (era prima oară că nu mă mai controlam), în timp ce eu susÈ›in că Dumnezeu trebuie să existe pentru a-l putea întreba: De ce, Doamne, ai lăsat atâta ticăloÈ™ie pe lume? De ce tocmai eu trebuia să mă lovesc de ea? Ca să-i fac aceste reproÈ™uri, trebuie să existe". Obrazul supt de tuberculoză s-a învineÈ›it È™i l-am simÈ›it pe "fra¬tele Martin", ca pe o reptilă, gata să mă atace: "Cum îți permiÈ›i «fiu de cățea»?" a reuÈ™it să bâlbâie È™i, înainte să pot reacÈ›iona, mi-a întors spatele. In noaptea aceea a lipit pe uÈ™a chiliei mele o hârtie pe care copiase un verset din "Cartea Regilor": "Această casă va fi ca un exemplu. Oricine va trece prin faÈ›a ei se va cutremura È™i va spune: De ce Domnul a făcut aceasta, acestui pământ È™i acestei case? Și tot ei vor răspunde: Pentru că l-au abandonat pe Domnul Dumnezeul lor È™i au urmat zei străini È™i s-au închinat lor; iată de ce Domnul a adus asupra lor toată această nenorocire". Văzând hârtia, după slujba de dimineață, l-am căutat pe "fratele Martin". Eram furios. Răbdarea mea ajunsese la capăt. Nu aveam intenÈ›ia să-l lovesc, dar mi-am pierdut cumpătul când mi-a zis din nou "fiu de cățea ". Atunci am văzut negru în faÈ›a ochilor. Am tăbărât cu pumnii pe el È™i l-am umplut de sânge. A doua zi, am fost alungat din mănăstire... ÃŽn final, doctorul Luca a recunoscut că nu s-a putut ataÈ™a de nici un loc... "Cu excepÈ›ia unuia", a adăugat el, enigmatic. ― De aceea am venit aici în Asybaris, de unde nu se mai poate pleca nicăieri. Aici sunt forÈ›at să fac ce n-am făcut niciodată, să rămân. 4. Mă gândesc la îndrăzneala panteismului de a-l socoti pe Dumnezeu interior creaÈ›iei sale. Ceea ce ar însemna că Dumnezeu "curge" o dată cu noi. SfârÈ™itul creaÈ›iei sale ar fi È™i sfârÈ™itul său. 5. Cineva care s-ar uita în sertarele mele cu medicamente n-ar avea, probabil, nici o ezitare să mă considere ipohondru. Și, poate, chiar sunt. BineînÈ›eles, am o provizie importantă de somnifere. Aproape nu mai pot adormi fără, iar după două, trei ore mă trezesc. Omul care doarme e un om diminuat, zicea Rivarol. Eu cred că lucrurile stau exact pe dos. ÃŽn somn, suntem mai adevăraÈ›i decât în stare de veghe. Și, oricum, diminuat sau nu, prefer să nu mă trezesc în mijlocul nopÈ›ii transpirat È™i cu pulsul mărit. 6. Se înnorează. Poate, va ploua. O cioară a zburat de pe zid È™i trece prin dreptul ferestrei. Gata, a dispărut. Bate È™i vântul. 7. Cum mă întorc spre tabloul unde tata e tânăr artilerist, îmi reînvie în minte, melancolică, admi¬raÈ›ia cu care-l priveam în copilărie. Era aÈ™ezat între ferestrele dinspre uliță, deasupra unei icoane. De câte ori mă uitam la el, eram convins că tatăl meu a fost un războinic viteaz, de temut. Calul său negru, ca pana corbului, zburând prin aer, într-un elan irezistibil, cum va fi făcut-o faimosul Ducipal al lui Alexandru Macedon, tunica viÈ™inie a călăreÈ›ului, fluturând în vânt, cascheta argintie È™i, mai ales, sabia ridicată, care-mi sugera că inamicul tremura ca varga, îmi umpleau sufletul de mândrie. Nimeni nu m-a lămurit că tabloul reprezenta un desen standard în care era lăsat un mic gol unde se lipea fotografia cu chipul celui care primea tabloul ca "suvenir" din armata imperială. Și e bine că s-a întâmplat aÈ™a. Am crescut cu această imagine eroică È™i n-am făcut nici o legătură între ea È™i ce mi-a povestit tata despre momentele dificile de pe front. Eram încredinÈ›at că bravul "kanonir Alecsandru Paleriu", cum își scrisese tata numele, cu cerneală neagră, lângă indicativul unității, pusese pe fugă mulÈ›i duÈ™mani prin asalturile sale impetuoase. ÃŽl priveam cum strângea cu mâna stângă dârlogii, cum își îndemna calul cu pintenii È™i parcă auzeam zgomot de trupe care se retrăgeau, intimidate de acei artileriÈ™ti cu pantaloni albaÈ™tri È™i cizme lucitoare, trimiÈ™i în luptă de bătrânul cu favoriÈ›i albi, din medalionul de deasupra, căruia tata îi zicea Franz Iozef. Habar n-aveam că totul se întâmplase într-o istorie diferită de cea în care ne găseam pe la 1930, când studiam eu tabloul, copleÈ™it de încântare, È™i că tata fusese târât cu forÈ›a în război, în armata unui imperiu care dispăruse. Important era ce simÈ›eam eu. ÃŽn genere, când se discută despre copilărie se vorbeÈ™te, aproape totdeauna, despre puritate. Eu n-am curajul să spun că am fost un copil pur. Am impresia că admiraÈ›ia pentru faptele importante de arme pe care fantezia mea le atribuia tânărului artilerist, omul pe care l-am iubit cel mai mult, a fost una dintre puÈ›inele convingeri senine, neclintite, din acea vreme. ÃŽn rest, defectele mi-au tulburat sufletul de timpuriu cu gânduri pe care nu îndrăzneam să le mărturisesc părinÈ›ilor mei. Mă feresc de aceea să vorbesc despre inocenÈ›a copi¬lăriei. Cred că n-am fost niciodată inocent. Dacă nu există decât paradise pierdute, al meu a fost unul cu mici probleme. 8. RelaÈ›iile mele cu "unchiul George" au fost, din capul locului, proaste. Când l-am cunoscut mai bine eram, deja, măriÈ™or. Cred că aveam patru sau cinci ani. Auzisem, însă, des, vorbindu-se despre el în casă È™i totdeauna cu o anumită deferență, mai accentuată la mama, care îi zicea, ca toate surorile lui, "domnul", cu toate că era mai mare decât el cu doi ani. Numai că această deferență, în loc să-mi impună, m-a determinat să-l privesc aproape ca pe un străin, când ne făcea cinstea, vara, să treacă pe la noi. Răceala lui binevoitoare stârnea în mine reflexe retractile, cu atât mai mult cu cât o trata È™i pe mama la fel È™i nu eram în măsură să-i apreciez ascensiunea socială. Intelectualii se bucurau, în acea vreme, în Lisa, de o mare preÈ›uire, iar "unchiul George" reuÈ™ise o carieră care-l ridicase deasupra tuturor. ÃŽnvățase la Școala normală de la Blaj, "mica Romă", unde, ca greco-catolic (mama a devenit ortodoxă prin căsătorie), beneficiase, probabil, de unele scutiri de taxe, importante pentru starea materială a bunicului meu. ÃŽncepuse, apoi, studii teologice, tot pe bază de înlesniri financiare bănuiesc, pe care le-a părăsit, însă, neavând înclinaÈ›ii preoÈ›eÈ™ti. A preferat Filologia pentru care avea o vocaÈ›ie reală. A terminat "Literele" la Cluj, cu rezultate strălucite, obÈ›inând o "Magna cum laude" È™i onoarea de È™ef de promoÈ›ie pe È›ară care îi dădea dreptul la o bursă de specializare în străinătate. Dar când s-a prezentat, în BucureÈ™ti, să-È™i încaseze premiul, în lei-aur, s-a pomenit dat la o parte. Aranjamente bizantine de culise îi trecuseră bursa unui absolvent ieÈ™it pe locul al treilea. "Să te trimită Blajul în străinătate", i s-a spus "unchiului George", fără menajamente. "De aceea m-am bătut eu pentru România Mare?" a strigat el în cabinetul înaltului personaj de la minister, care-i comunicase refuzul; însă jocurile erau făcute. Ca să i se închidă gura, i s-a oferit postul de inspector È™colar; "inspector general pe È›ară", cum îi plăcea "unchiului George" să precizeze, de câte ori cineva abrevia calitatea pe care o deÈ›inuse în tinereÈ›e; È™i apăsa, semnificativ, pe cuvintele cheie, adică "general" È™i "pe È›ară", din care rezulta că nu fusese un inspector oarecare. Se "bătuse" pentru România Mare era cam pompos spus. O făcuse ca telefonist la cartierul general al Unirii unde, la douăzeci È™i trei de ani, se pusese în serviciul marilor figuri politice adunate la Alba Iulia. Era mândru că tot lui i se încredinÈ›ase misiunea de a scrie editorialul în ziarul apărut, de nu mă înÈ™el, chiar la 1 decembrie 1918. Cum se pricepea de minune să intre în graÈ›iile celor cu care venea în contact, a ajuns un soi de secretar particular al lui Maniu. Pe urmă, din motive pe care nu le cunosc, a părăsit politica, întorcându-se la ambiÈ›iile intelectuale. Dar n-a reuÈ™it să obÈ›ină banii necesari pentru a face studii de filologie comparată în Spania, Portugalia È™i Italia, cum își dorise cu pasiune. Bunicul l-a refu¬zat, explicându-i: "Ar trebui să vând boii din jug È™i nu pot. Cu ce să mai lucrez? Eu te-am ajutat cât m-au È›inut puterile. Mai mult de atât, n-am cum". După asta, "unchiul George" s-a consolat cu postul de "inspector general pe È›ară". S-a însurat, la Cluj, cu o fată căreia multă vreme i s-a zis în sat "unguroaica", apoi a început să se iscălească "George Șerban", în loc de "Gheorghe Șerban", pentru a-È™i lustrui puÈ›in provenienÈ›a, È™i È™i-a cumpărat un baston de abanos cu măciulie de argint pe care-l învârtea, seniorial, vara, când se plimba pe uliÈ›ele din Lisa. ÃŽn felul lui, "unchiul George" era un personaj-spectacol. ÃŽÈ™i purta soclul cu el pretutindeni È™i nu mai putea vorbi decât ca o statuie vie. ÃŽi plăcea enorm să se audă vorbind, să aibă auditoriu, să transforme orice discuÈ›ie în monolog È™i monologul în conferință. Când venea, vara, în Lisa, făcea, duminica, operă de iluminist. Le explica oamenilor, strânÈ™i în jurul lui, pe uliță, că pământul se învârte sau îi lămurea cum s-a născut poporul român. Avea o voce baritonală, bine timbrată, È™i un pronunÈ›at instinct pentru teatru. ÃŽÈ™i lăsa capul pe spate, iar bărbia voluntară, înfiptă în aer cu câțiva centimetri mai sus decât poziÈ›ia normală, È™i nasul acvilin dădeau chipului său, în acele momente, un plus de energie, de autoritate, care-l făceau dominator, chiar trufaÈ™. Nu admitea să fie contrazis, de aceea tata îl incomoda uneori. Se învățase să peroreze, È™i nu-i lipsea, pentru a fi un orator de mare clasă, decât căldura. Poza prea mult, nu se putea debarasa de obiÈ™nuinÈ›a de a se asculta doar pe sine. ÃŽn sat, lumea îi zicea "domnu' Șerban", "domnu' profesor" sau "domnu' din jos", deoa¬rece locuia în capătul din jos al satului. Surorile îl "domneau" È™i ele, iar "unchiul George" nu protesta. Presupun că-i făcea chiar plăcere, căci modestia n-a fost niciodată pe gustul său. Pe la începutul deceniului al treilea, avea patruzeci de ani. Nu mai era "inspector general pe È›ară", ajunsese subdirector la liceul "Spiru Haret" din BucureÈ™ti, unde era È™i profesor de română. Iscălea manualele de gramatică pe care le alcătuia cu un alt profesor, Avram Todor, dacă nu mă înÈ™el, cu numele modificat, George Șerban. Și își construise în Lisa o casă care nu semăna cu cele¬lalte case din sat. Era un fel de vilă, cu verandă, dormitor È™i sufragerie. Acolo își petrecea vacanÈ›ele, ca un boier retras la moÈ™ie. De la el a aflat tata că liceul "Spiru Haret", un liceu ultraselect în acei ani, preferat de o bună parte a protipendadei bucureÈ™tene, oferea copiilor cu părinÈ›i strâmtoraÈ›i material cinci burse ale comitetului È™colar. Burse foarte ispititoare, mai mari decât cele date de stat, căci includeau, pe lângă taxele È™colare È™i costul întreÈ›inerii în BucureÈ™ti, la internat sau la gazdă, uniforma, cărÈ›ile È™i trei călătorii, dus-întors, în vacanÈ›e, la Crăciun, la PaÈ™ti È™i vara. ÃŽn afară de casă, care rămânea încuiată trei sferturi din an, "unchiul George" mai avea în Lisa È™i ceva pământ arabil, plus o livadă cu meri tineri, în "Luncă". Pământurile trebuiau arate, semănate, grâul trebuia secerat, cartofii trebuiau prășiÈ›i, culeÈ™i, duÈ™i în pivniță, iarba trebuia cosită de două ori, o dată pentru fân, apoi, toamna, pentru otavă, fructele trebuiau adunate, transportate în pătul. Mai existau zaplazurile care putrezeau È™i trebuiau reparate, merii trebuiau spoiÈ›i, altoiÈ›i È™i trataÈ›i. Toate acestea, È™i altele, cereau zile serioase de lucru, iar "unchiul George" nu prea era dispus să plătească. Se va fi gândit, oare, că ducerea mea la liceul "Spiru Haret" îi permitea să-i ceară tatei, drept recunoÈ™tință, să-l scutească de angaralele legate de ce avea în Lisa? Nu-i exclus. Era, din punctul lui de vedere, o bună soluÈ›ie. Cine putea fi mai de încredere decât cumnatul său, care îi era È™i obligat pe deasupra? Mai încercase îmbinarea generozității È™i profitului cu un alt nepot, dar operaÈ›ia eÈ™uase din pricina nepotului care nu se omora după carte. Eu am apărut, cumva, la timp pentru a-i rezolva problemele gospodăreÈ™ti. Și mi-l închipui zicându-i tatei, când a aflat că vroia să mă trimită la "Radu Negru", în FăgăraÈ™: "Dar de ce să-l dai la liceu într-un oraÈ™ de provincie, cumnate?" I-a vorbit despre cele cinci burse filantropice ce se obÈ›ineau prin concurs, dar, cu mărinimie, îi va fi dat de înÈ›eles că nu era cazul să-È™i facă griji. Ca subdirector al liceului, avea, evident, posibilități să mă ajute, la nevoie, să-mi înving contracandidaÈ›ii. Tata se va fi grăbit, probabil, să-l liniÈ™tească, asigurându-l că la È™coala primară din Lisa eram un elev strălucit, la care "unchiul George" va fi strâmbat cu dispreÈ› din frumosul său nas acvilin: "Nu compara, cumnate, È™coala din Lisa cu cele din BucureÈ™ti". Ideea că puteam răzbi singur nu-i convenea. Aceasta ar fi diminuat meritul său È™i, proporÈ›ional, recunoÈ™tinÈ›a tatei. ÃŽntr-o duminică după-amiază, îmbrăcat cuviincios, cu cămașă de bumbac È™i cu obiele curate în opinci, m-am supus ― e adevărat, fără nici o plăcere ― voinÈ›ei tatei care m-a luat de mână, ducându-mă la "unchiul George" să mă exa¬mineze. Ne-a primit în verandă, aÈ™ezat într-un fotoliu de răchită. După ce mi-a verificat nivelul cunoÈ™tinÈ›elor, a părut mulÈ›umit, i-a spus tatei că eram inteligent, dar i-a atras atenÈ›ia că prea îmi vâram nasul în cărÈ›i nepotrivite pentru un "mucos" ca mine. "Cavalerii nopÈ›ii" îmi trebuiau mie? Sau "Aventurile lui Alexandru Macedon"? Tata a înghiÈ›it în sec. El adusese în casă romanul în fascicole "Cavalerii nopÈ›ii". Și tot el îmi deschisese apetitul pentru cuceririle lui Alexandru "Machedon". Socotind "prostii" lecturile cu care dorisem să-l impresionez, "unchiul George" mi-a poruncit: "Þine-te de ce înveÈ›i la È™coală". Am plecat capul ruÈ™inat, iar tata l-a asigurat că aÈ™a voi face. Căci, după ce a luat hotărârea să mă trimită în BucureÈ™ti, fără să se lase înduplecat de protestele È™i de plânsetele mamei, care nu vroia să-È™i trimită "prin străini" unicul băiat, È™i se interesase de condiÈ›iile în care se acorda bursa, tata devenise mai atent cu "unchiul George". Nu-l mai contrazicea decât dacă era puÈ›in cherchelit. Și nu se mai codea când cumnatul său îi cerea să-i cosească iarba din "Luncă" ori să-i culeagă cartofii din locul de pe Calea Sâmbetei. ÃŽÈ™i lăsa baltă treburile È™i se ducea să-l mulÈ›umească pe "unchiul George" care se arăta din ce în ce mai pretenÈ›ios, pe măsură ce eu mă apropiam de sfârÈ™itul celor patru clase primare. Eu, însă, nu aveam nici un interes să mă prefac. "Unchiul George" nu-mi era deloc simpatic. Prea se uita la mama de sus, ca un "domn important" la o țărancă, nu ca la o soră. SimÈ›eam că nu avea pentru mine nici o afecÈ›iune È™i mă fâstâceam în faÈ›a lui. Era un bărbat frumos, cu mare succes la femei, am aflat mai târziu, dar când nu È›inea să-È™i încânte interlocutorul se purta autoritar È™i aspru. Socotea, probabil, normal să mă intimideze È™i să-i răspund monosilabic la între¬bări. Și nu-È™i imagina, desigur, că farmecul lui de bun vorbitor nu mă impresiona. Mă uitam cum își lăsa capul pe spate, parcă pentru a arăta că nu vroia să fie întrerupt, dar, după ce îi ziceam, smerit, "sărut mâna", mă strângeam lângă tata. Când venea la noi, tata mă lua deoparte È™i-mi atrăgea atenÈ›ia să mă port frumos, să nu-l supăr pe "unchiul George". Dacă ne duceam noi la el, ne primea ca pe niÈ™te rude sărace. Nu ne invita niciodată să intrăm în sufragerie sau în dormitor, ca să nu-i murdărim covoarele. Ne accepta doar pe verandă sau la bucătărie. Poate È™i de aceea vizitele pe care i le făceam semănau a hatâr din partea lui, iar pentru mine reprezentau o corvoadă. AÈ™ fi preferat să alerg desculÈ› pe miriÈ™te decât să-mi zică tata "mergem la domnu' din jos". 9. E atât de pustie această curte, strivită de o lumină dură la amiază, încât din ce în ce mai des mă cred în afara timpului. Văd aceiaÈ™i oÈ›etari, cu frunzele întunecate de soare, ceea ce îi face misterioÈ™i. N-a plouat demult, iar oÈ›etarii se asociază bine cu seceta. ÃŽmi vin în minte tablourile lui Vermeer, în care e evident că pictorul nu suportă opacitatea zidurilor. De aceea deschide în ele ferestre sau, dacă nu, aÈ™ează pe pereÈ›i hărÈ›i care sunt tot un fel de ferestre. Eu am nevoie nu de "deschideri" (opacitatea chiar mă ajută), ci de somn. Vreau să pot dormi, chiar dacă subconÈ™tientul transportă È™i în somn starea mea confuză. ÃŽn puÈ›inele ore în care n-am stat cu ochii deschiÈ™i, m-am visat plimbându-mă printr-un cimitir. Era soare, cald. Copaci înverziÈ›i, multe flori. Pe fiecare monument funerar, în loc de nume, era o inscripÈ›ie. "Nimeni nu se poate ascunde de el însuÈ™i". Iar dedesubt, data morÈ›ii. Am tresărit văzând că toÈ›i muriseră la patruzeci È™i patru de ani, vârsta la care, conform unei ghicitoare, care a speriat-o pe mama, trebuia să mor È™i eu. De când n-am mai fost în Lisa? Uneori, am impresia că mi-am visat È™i copilăria. 10. ExperienÈ›a trăită de mine, până la un¬sprezece ani, a unei vieÈ›i în afara istoriei, este cu neputință azi, inclusiv pentru copiii de la È›ară. Istoria a dat buzna până È™i în mânăstiri, cu ajutorul telefonului, al ziarelor, al televizorului. Omul se naÈ™te, deja, prăbuÈ™it în istorie, pregătit să depindă de ea, nu mai trece, nici copil, printr-o perioadă preistorică. De cum deschide ochii, se familiari¬zează cu lumea. Chiar È™i miracolele s-au mutat din natură în tehnică, iar cerul e interesant doar pentru astronomi. Or, cu cele vreo trei sute cincizeci de case ale ei, Lisa era, prin deceniul al treilea din secolul XX, o aÈ™ezare aproape închisă, ca aÈ™ezările medievale. Unica ei deschidere reală era spre munte. Ce se petrecea în afară, în istorie, cu excepÈ›ia războaielor, nu conta, se întâmpla parcă pe o altă planetă. Cerul reprezenta o sursă de evenimente zilnice infinit mai importante, deoarece cartofii puteau putrezi în pământ din pricina ploilor, fânul nu se usca, dacă nu era soare, iar o grindină putea zdrobi lanurile de grâu È™i de secară din care oamenii își obÈ›ineau pâinea. Nici măcar satele din împrejurimi nu le-am cunoscut până la unsprezece ani. Le zăream doar, de la distanță, turlele bisericilor. Cum arăta un tren ― dacă auzisem de trenuri ― n-aveam cea mai vagă idee. ÃŽn schimb, îmi erau familiare stelele din osiile Carului Mare È™i Carului Mic. ÃŽnainte de a merge la È™coală, unde am primit întâiele noÈ›iuni de geografie, nu È™tiam decât că Lisa se găsea în România È™i că România avea capitala la BucureÈ™ti. Eram la curent ― aflasem de la tata ― cu faptul că "Domnul Ștefan" îi snopise în bătaie pe turci, dar mă îndoiesc că făceam diferenÈ›a cuvenită între Ștefan cel Mare È™i Gruia lui Novac. ÃŽn faÈ›a primăriei, exista un monument cu un vultur de ciment în vârf, cu aripile desfăcute, închinat bărbaÈ›ilor din Lisa căzuÈ›i în primul război mondial. Numele lor erau săpate cu litere aurite pe patru plăci de marmură. Acolo se È›inea, duminica, hora. Þipetele vesele ale clarinetului È™i bufniturile tobei, amestecate cu praful stârnit de cizmele flăcăilor È™i de sandalele fetelor, luau monumentului orice nimb de solemnitate. Nimeni nu se gândea la cei "căzuÈ›i". Noi, copiii, cu atât mai puÈ›in. Când ne săturam să căscăm gura la horă, ne aduceam È™i noi obolul la lipsa de respect față de istorie, hârjonindu-ne pe grilajul care era prea scund ca să poată apăra monumentul. 11. Evenimentele la care se raportau oamenii din Lisa erau puÈ›ine. Ziceau: "Asta se întâmpla înainte de război". Sau: "La câțiva ani după război... " Erau luate ca repere È™i evenimente locale ("Murise tata" ori "Băiatul cel mare încă nu se născuse"), dar cu istoria bărbaÈ›ii veneau în contact doar când erau luaÈ›i în război. Erau "rechiziÈ›ionaÈ›i" de la coasă, de la plug, de la tăiatul lemnelor în pădure, È™i trimiÈ™i "să facă" istorie, târându-se prin tranÈ™ee, după care cei ce scăpau se întorceau să-È™i depene amintirile până ce venea alt măcel. La douăzeci È™i doi de ani, tata se văzuse az¬vârlit în istorie, într-un regiment de români arde¬leni din armata lui Franz Josef. ÃŽn acea vreme, nu exista post telefonic în Lisa, iar veÈ™tile ajungeau în sat greu. ÃŽntors de la coasă, seara, auzise niÈ™te zvonuri, cum că ar fi început războiul. S-a hotărât să treacă în aceeaÈ™i noapte munÈ›ii, să se ducă la o rudă îndepărtată ce se mutase în BucureÈ™ti È™i să aÈ™tepte acolo desfășurarea evenimentelor, însă bunicul l-a descurajat: "Și dacă nu-i decât un zvon?" Din nenorocire, însă, nu era doar un zvon. A doua zi, au venit în Lisa furgoane de la FăgăraÈ™, căile de acces spre munte au fost barate, un plutonier mustăcios s-a aÈ™ezat pe scaunul primarului cu registrele în față È™i toÈ›i bărbaÈ›ii mobilizabili au fost obligaÈ›i să plece pe front. De prin Europa, pe unde a ajuns frontul, tata trimitea părinÈ›ilor È™i surorilor veÈ™ti optimiste, cum cerea cenzura militară. După ce s-au terminat cărÈ›ile poÈ™tale, a expediat scrisori mâzgălite pe scoarță de mesteacăn; în versuri, fetelor din sat, È™i în proză, părinÈ›ilor. Le aducea la cunoÈ™tință că era sănătos È™i că deviza companiei (probabil, vigilenÈ›a cenzurii militare slăbise în faÈ›a acelei corespon¬denÈ›e primitive) era "arma-i puÈ™ca, nădejdea-i fuga, scăparea-i Duhul Sfânt". ÃŽntr-o vreme, scrisorile au încetat. Au trecut mai multe luni fără nici un semn. Degeaba se duceau surorile tatei în fiecare seară la omul care împărÈ›ea poÈ™ta în sat. Acesta ridica din umeri: "N-am nimic. ÃŽmi pare rău". Bunica l-a jelit, convinsă că murise. Bunicul, mai puÈ›in sentimental, prefera să aÈ™tepte o înÈ™tiinÈ›are oficială. N-aveau de unde să È™tie că fiul lor dezertase, împreună cu alÈ›i soldaÈ›i români, după ce trupele lui Mackensen intraseră în BucureÈ™ti, È™i rătăcise prin munÈ›ii Buzăului, apoi ai Vrancei, până ce "dezertorii" au fost siguri că se găseau în dreptul liniilor armatei române, retrase din calea nemÈ›ilor. ÃŽnÈ›eleg acum că tata a nimerit în Regimentul 25, comandat de colonelul Crăiniceanu, căci mi-a povestit că a asistat la execuÈ›ie în Vinerea PaÈ™tilor din 1917. PuÈ›in a lipsit să fie ales să facă parte din plutonul de execuÈ›ie. * * ÃŽn ziua de 6 februarie 1917, colonelul Al. Sturdza, coman¬dantul Diviziei a 15-a, vine în sectorul Diviziei a 8-a, pe care o comandase înainte, însoÈ›it de aghiotantul său È™i de ordonanță. Spune că doreÈ™te să-È™i ia rămas bun de la foÈ™tii subalterni. Colonelul Al. Sturdza era fiul lui Dimitrie Sturdza, È™ef al Partidului Liberal È™i de mai multe ori prim-ministru al României, È™i ginerele fruntaÈ™ului conservator Petre Carp. ÃŽn sectorul Diviziei a 8-a, la poalele dealului VoloÈ™cani, Sturdza È™i aghiotantul său trec, peste linia tranÈ™eelor È™i a reÈ›elelor de sârmă ghimpată, la inamic. OrdonanÈ›a, un tânăr țăran român, refuză să-i urmeze. Colonelul Sturdza își împuÈ™că ordonanÈ›a. Două zile mai târziu, prin mai multe puncte ale frontului, ofiÈ›eri È™i soldaÈ›i români căzuÈ›i prizonieri la nemÈ›i au fost trimiÈ™i din liniile germane în tranÈ™eele armatei române, aducând cu ei o "Chemare" pe care colonelul Sturdza o adresa ostaÈ™ilor. El le spunea soldaÈ›ilor È™i ofiÈ›erilor români că intenÈ›iona să alcătuiască, în munÈ›ii Vrancei, o "oÈ™tire nouă" pentru "a reîntregi ce s-a stricat È™i a recuceri ce s-a pierdut", pretinzând că guvernul care declarase război Germaniei È›i Austro-Ungariei acÈ›ionase împotriva intereselor naÈ›ionale. La 10 februarie 1917, tot în sectorul Diviziei a 8-a, a fost prins locotenent-colonelul Crăiniceanu, comandantul Regimentului 25, pe când se întorcea din liniile germane, unde se întâlnise cu colonelul Al. Sturdza, de la care primise instrucÈ›iuni È™i manifeste. Colonelul Crăiniceanu a fost trimis în faÈ›a CurÈ›ii MarÈ›iale sub acuzaÈ›ia de trădare. Þinând seama de faptul că era fiul generalului Crăiniceanu, fost ministru de Război, È™i nepot de soră al gene¬ralului Prezan, comandantul Armatei a IV-a, magistraÈ›ii nu l-au condamnat la moarte, cum se pedepsea trădarea în timp de război, ci la muncă silnică pe viață. Generalul Prezan a casat, însă, sentinÈ›a È™i l-a trimis din nou în faÈ›a CurÈ›ii MarÈ›iale pe fiul surorii sale, iscălind, după aceea, el însuÈ™i sentinÈ›a de condamnare la moarte. Colonelul Crăiniceanu a fost împuÈ™cat de un pluton de soldaÈ›i din propriul său regiment, în Vinerea PaÈ™telui, în faÈ›a celor pe care îi comandase. La sfârÈ™itul războiului, când s-a întors în Lisa, nu l-a recunoscut mai nimeni. Avea aproape douăzeci È™i opt de ani. Trecuse printr-un tifos exantematic cumplit, își lăsase mustață, se maturizase sub gloanÈ›e È™i vorbea stins, abia auzit, deoarece coardele vocale îi fuseseră afectate în urma exploziei unui obuz care-l îngropase în pământ. Cu asta, contactele tatei cu istoria au încetat. Sau au devenit neinteresante. Căci, în Lisa, istoria nu cânta la fanfară, nu mărșăluia în cizme ori în bocanci. Umbla desculță È™i se mulÈ›umea cu o goarnă dogită. Primăria angajase un bărbat, uÈ™or handicapat, care n-avea un alt rost, trimițându-l, de câte ori era nevoie, să cutreiere satul cu goarna în mână È™i să anunÈ›e ce trebuia adus la cunoÈ™tinÈ›a tuturor. El È›inea loc de ziar, de aparat de radio, de Monitor oficial. Colinda, conÈ™tiincios, toate uli¬țele cu mersul lui stânjenit de un defect care-l făcea să È™chiopăteze È™i, la fiecare răspântie, se oprea, ducea goarna la gură, scoțând niÈ™te zbierete metalice, după care trăgea aer în piept, se proptea mai bine pe picioare È™i începea, plin de im¬portanță: "Oameni buni, se aduce la cunoÈ™tință că..." SlujbaÈ™ul primăriei mai È™i pocea numele prim-miniÈ™trilor demisionari sau înscăunaÈ›i, când anunÈ›a vreo schimbare de guvern, dar cui îi păsa de asta? Oamenii erau mulÈ›umiÈ›i că nu se anunÈ›au dări noi ori vreo primejdie de molimă. Politica nu intra în obsesiile lor. Satul avea alte probleme. Vestea că, din pricina ploilor, cartofii erau atacaÈ›i de viermi ori că se dădea voie, pentru un timp, să se aducă lemne din pădure, conta mai mult decât ce se petrecea la BucureÈ™ti. "Domnii cu treburile lor, noi cu ale noastre", se zicea în Lisa. Banii se câștigau greu. ÃŽn afară de câteva căruÈ›e cu cartofi pe care le ducea, toamna, la gară, tatăl meu nu prea avea ce vinde. Grâul abia ne ajungea pentru pâine. Porumbul, nici el nu ne prisosea. ÃŽnlocuirea unei vite de jug care se prăpădea reprezenta un motiv grav de îngrijorare È™i chiar de nesomn. Cam aÈ™a a arătat ceea ce s-a numit "sabotarea istoriei", "boicotarea istoriei". Mai important de¬cât orice scandal politic era să fie a doua zi soare, pentru a se usca fânul. Altminteri, se îngălbenea, iar vacile nu-l mai mâncau cu plăcere. Uneori, la alegeri, se stârnea, duminică după-amiază, o trâmbă de praf, care scotea lumea din curÈ›i, dornică să vadă maÈ™ina "candidatului". Câteva zeci de curioÈ™i se strângeau atunci la primărie, în vreme ce babele din vecini se mulÈ›umeau să se uite de la porÈ›i. După ce automobilul candidatului pleca, eve¬nimentul era comentat la cârciumă È™i, în aceeaÈ™i seara, era uitat. Norii de ploaie interesau mai mult decât norii care se adunau pe cerul Europei. "Omul cu goarna" era, mai degrabă, un spectacol, iar, pentru mine, întâmplările istorisite de tata din viaÈ›a lui de artilerist se amestecau cu poveÈ™tile despre Por împărat. 12. Lautreamont zice undeva: "Mi s-a spus că sunt fiul unui bărbat È™i al unei femei. Asta mă tul¬bură. Eu credeam că sunt mai mult". Pe mine mă bate gândul că sunt mai puÈ›in. 13. Mamei trebuia să-i smulgi vorbele cu cleș¬tele ca s-o scoÈ›i din lumea ei interioară. Dacă n-o sâcâiam cu întrebări, putea să tacă ore întregi, fără să ia parte la discuÈ›ii È™i, probabil, fără să le as¬culte. A trebuit să aflu de la alÈ›ii că, înainte de a se mărita, când Lisa era sat de graniță în imperiul habsburgic, trecuse munÈ›ii, fireÈ™te fără paÈ™aport, È™i mersese pe jos până în BucureÈ™ti, ca să se angaje¬ze în lunile de iarnă, la familia unui doctor, pentru a strânge ceva bani de zestre. Primăvara, se întor¬sese tot pe jos. Se dusese în Muscel, la NucÈ™oara, iar, de-acolo, ocolind pichetele de grăniceri, ur¬mase poteci tăinuite. De citit, a citit toată viaÈ›a numai două cărÈ›i, È™i pe acelea silabisindu-le. Biblia È™i un ceaslov de rugăciuni, cu foile îngălbenite È™i pătate de muÈ™te, care stătea, de obicei, pe pervazul ferestrei dinspre curte. Poate duritățile unei existenÈ›e care nu era deloc trandafirie decât pentru vilegiaturiÈ™tii încântaÈ›i să descopere un Ev Mediu prelungit nu foarte departe de È™oseaua naÈ›ională ce leagă Sibiul de BraÈ™ov, poate grijile o făcuseră să se închidă din ce în ce mai mult în sine. ÃŽmbătrânise repede, cum îmbătrâneau femeile din Lisa, supuse unor munci grele, alături de bărbaÈ›i. La naÈ™terea mea, avusese treizeci È™i trei de ani. N-am văzut-o niciodată veselă È™i n-am auzit-o niciodată cântând, deÈ™i tata, dacă era cu chef, o necăjea reproșându-i că nu mai cânta ca înainte de căsătoria lor. Imaginea care-mi stăruie în memorie e a unei fiinÈ›e de o ermetică obiÈ™nuință a discreÈ›iei, ce transforma orice suferință în taină. Când nu lucra, stătea cu o mână în poală È™i cu alta la bărbie, acoperindu-È™i, cumva, simbolic, gura pungită, fără să se plângă niciodată de ceva. Tot ce se întâmpla era, în logica ei, hotărât de Dumnezeu. Nu lipsea în nici o duminică de la biserică È™i respecta cu sfinÈ›enie toate rânduielile creÈ™tineÈ™ti, încât, probabil, găsea că nici revoltele, nici lamentaÈ›iile n-aveau rost. ÃŽnainte de a se culca, bătea în fiecare seară o sută de mătănii, iar dacă tata, care citea în pat, ridica ochelarii de pe nas, pe la a cincizecea mătanie, zicându-i ironic (deÈ™i era epitrop la biserica ortodoxă), "Lasă-l, tu, că s-o fi culcat È™i el", îl certa, speriată că o asemenea blasfemie putea atrage vreo nenorocire asupra casei noastre. După ce-È™i termina mătăniile, adormea mai împăcată, căci orice îndoială reprezenta pentru ea, probabil, un păcat. Iarna, își instala războiul de È›esut în casă È™i pregătea pânză de cânepă ori de bumbac, pentru nevoile noastre, feÈ›e de masă împodobite cu desene imaginate de ea, È™tergare înflorate sau covoare ce trebuiau duse, pe urmă, la piuă. ÃŽÈ™i È›inea mărunÈ›iÈ™ul pentru biserică, singurii ei bani, între "valurile" de pânză din laviÈ›a veche, aflată în tindă, È™i, mai târziu, la sfârÈ™itul vacanÈ›elor, o vedeam cum pândea să iasă tata, cu treburi, prin curte. Atunci, mă lua de mână, mă trăgea spre laviță È™i îmi punea repede în palmă mărunÈ›iÈ™ul economisit din ofrandele ce se cuveneau bisericii. Totul fără o vorbă. Avea grijă numai să nu afle tata care, la rândul lui, îmi dădea o sumă, aceea oficială. ÃŽn orice caz, Thomas d'Aquino se înÈ™ela zi¬când: "Mă tem de omul unei singure cărÈ›i". Mi-ar fi plăcut să moÈ™tenesc împăcarea cu sine de care a fost în stare mama. Din păcate, misterele eredității au vrut să iau de la ea doar firea de introvertit. 14. Probabil, multe din problemele mele actuale n-ar fi existat dacă eram, ca mama, un om re¬ligios. Pe ea, moartea n-a speriat-o niciodată. Era convinsă că, dincolo de moarte, curg apele limpezi ale Raiului, cu pietre strălucitoare în ele È™i cu ierburi parfumate de-a lungul malurilor, ca la noi pe Seaca. Pentru mine, moartea este doar hotarul unde încetează să mai existe "mâine". Numai până acolo poÈ›i să iubeÈ™ti, să visezi, să regreÈ›i. Brusc, tot ce n-ai făcut va rămâne pentru totdeauna nefăcut. ÃŽmi dau seama că a contempla continuu "nimicul" care va ridiculiza, necruțător, toate ambiÈ›iile È™i vanitățile nu e deloc o probă de inteligență. Ar însemna să prelungim în absurd gestul acelui papă care dădea foc, seara, unor câlÈ›i pentru a privi cum se duce viaÈ›a. Important e să nu iroseÈ™ti "posibilul" înainte ca misterul hidos al morÈ›ii să te înghită È™i pe tine. Ce rost are să-È›i aminteÈ™ti în faÈ›a unui cer senin ce spune Eclesiastul, că totul e deÈ™ertăciune? Dar trebuie să consimt că liniÈ™tea cu care vorbeÈ™te Marc Aureliu despre moarte mi se pare de neînÈ›eles. Aproape inumană. De altfel, stoicii mi-au stârnit, mai degrabă, nedumeriri. De ce să È›ii, oare, să dormi ca tânărul Marc Aureliu, plăpând È™i bolnăvicios, pe pământul gol? Pentru mine, asceza nu e o virtute. Dumnezeu ne-a lăsat darurile vieÈ›ii ca să ne bucurăm de ele, nu ca să le dispreÈ›uim. Asceza neagă viaÈ›a. Și poate nu greÈ™esc văzând în disperare È™i chiar în sinucidere, de fapt, dovezi de vitalitate. EÈ™ti disperat că pierzi ceva ce iubeÈ™ti sau nu mai suporÈ›i viaÈ›a deoarece nu vrei s-o accepÈ›i sub formă de terci insipid. O fi moartea muza filosofiei, dar "servilismul față de trup" nu-l pot socoti o ruÈ™ine. Am fost un hedonist, în felul meu. Orele în care mă trânteam pe nisipul fierbinte, la mare, ameÈ›it de o indolență luminoasă, cumva "păgână", căci avea la bază un soi de misticism senzual, mă făceau fericit. Lipsa de sociabilitate nu m-a împiedicat să iubesc viaÈ›a atât de mult încât nu-i pot înÈ›elege pe cei care zic că nu le pasă de moarte. La mama am respectat capacitatea de a nu se văicări ― pe care eu n-o am ― È™i credinÈ›a profundă că tot ce i se întâmpla intra în ordinea divină. Ce altceva reprezenta, oare, pentru greci convingerea că Nemesis È›inea, în univers, balanÈ›a dintre bine È™i rău? Dacă aÈ™ reuÈ™i È™i eu să cred, ca mama, că totul e decis de o forță care nu lasă nimic la întâmplare, mi-ar fi acum mult mai simplu. AÈ™a, sunt o jucărie a dificultăților mele interioare. Seara, mă culc, de obicei, cu idei negre. Când am norocul să dorm până ce o dungă cenuÈ™ie se vede la marginea perdelelor, semn că afară noaptea se subÈ›iază, mă scol, însă, cu gândul că viaÈ›a e singurul lucru cu adevărat important. Ceea ce nu mă scuteÈ™te să mă văd mai târziu aruncat din nou în impas. N-am cochetat nicio¬dată cu ateismul. Fără Dumnezeu, prea multe ar trebui puse în cauză. O lume profană mi se pare o lume profanată. Dar asta nu mă ajută prea mult. 15. "Te-ai gândit vreodată că la începutul oricărei religii se află o Carte?" întrebase doctorul Luca. Julius admise că nu. "Un custode trebuie să È™tie asta", hotărâse doctorul. A pomenit Biblia, Coranul, Talmudul È™i alte cărÈ›i sacre, dar tocmai când Julius credea că va pleca, întrucât își pusese pe cap pălăria uriașă de pai È™i se uitase la pendula de sidef, se aÈ™eză din nou pe scaun È™i îi vorbi despre "cărÈ›ile blestemate", numind niÈ™te titluri de care tânărul custode nu auzise măcar: Cartea lui Toth, StanÈ›ele de la Dzyan sau Excalibur; "cartea care te face nebun", adăugă după o pauză, cu aerul că-È™i amintise de o întâm¬plare îndepărtată. ÃŽi vorbi cu lux de amănunte, ca o autoritate în acest domeniu, despre regii-vrăjitori, cum au fost Henri al III-lea, care se retrăgea într-un donjon al castelului pentru operaÈ›iile necurate, È™i mama sa, Caterina de Medicis, precum È™i despre papii-vrăjitori. "Au existat È™i papi-vrăjitori?" s-a mirat Julius, neîncrezător. Doctorul Luca se înflăcărase È™i aproape urla de entuziasm. "Papa Leon, în secolul al V-lea, papa Honorius, în secolul al Vll-lea, papa Silvestru, în secolul al Xl-lea au avut o asemenea faimă. Sixt al V-lea a fost învinuit de spanioli că È™i-a vândut sufletul diavolului pentru a ajunge pontif. Oarecum surprins, Julius urmărea nu atât ce spunea doctorul, cât schimbarea care se produ¬sese în bătrânul "stâlp al tavernelor". Avea pungi mari sub ochi, ca de obicei. Băuse noaptea È™i, probabil, nu se odihnise suficient în cursul dimineÈ›ii. Dar ochii îi străluceau acum de pasiune. ÃŽÈ™i aÈ™eză pălăria pe masă È™i, luând în mână o carte, a È›inut să-i explice tânărului custode ce este stihomanÈ›ia: deschizi o carte, oricare, la întâmplare È™i afli ce urmează să È›i se întâmple, încercând să tălmăceÈ™ti primele cuvinte de pe pagină. "Existau discuÈ›ii aprinse È™i la mănăstire în ce priveÈ™te stihomanÈ›ia, l-a asigurat doctorul Luca pe tânărul custode care-l privea neîncrezător. Unii erau de părere că orice încercare de a forÈ›a vălul pe care Creatorul l-a pus între noi È™i ceea ce urmează să se întâmple e un păcat. Mai drastic, «fratele Martin» susÈ›inea că vanitatea de a vrea să È™tim mai mult decât ne e îngăduit să È™tim e o necuviință față de Creator, o ambiÈ›ie diavolească, È™i că nu trebuie ridicat vălul de pe ceea ce trebuie să rămână ascuns. Eu, dimpotrivă, susÈ›ineam că e firesc să vrem să vedem în viitor. Că omul a fost totdeauna dornic să afle ce-i rezervă soarta. AÈ™a se È™i explică existenÈ›a atâtor oracole È™i interesul de care s-au bucurat augurii de tot felul. E adevărat, își reluă doctorul Luca argu¬mentaÈ›ia, după o pauză, că teologii s-au văzut puÈ™i în mare încurcătură. Pe de o parte, în Biblie, profeÈ›ii au prezis viitorul spunând că el e deter¬minat dinainte de Dumnezeu. Pe de altă parte, tot potrivit Bibliei, omul e liber să aleagă între bine È™i rău. Impasul a fost rezolvat abia prin ideea că Dumnezeu È™tie dinainte ce va alege omul È™i că l-a determinat în cunoÈ™tință de cauză. Drept care Biserica s-a ferit să condamne oficial stiho¬manÈ›ia. ÃŽn multe biserici ea a fost practicată deschis, chiar de preoÈ›i È™i de persoane de rang înalt. Meroveu, primul rege franc, s-a închis trei zile È™i trei nopÈ›i în basilica Sfântul Martin din Tours pentru a se ruga pe mormântul sfântului È™i pentru a consulta Psalmii, Cartea Regilor È™i Evangheliile în zorii celei de a treia zi. Când a deschis Cartea Regilor, privirea i-a căzut pe cuvintele: Tradidit vos Dominus Deus noster in manibus inimicorum vestrorum. Și a ieÈ™it din biserică, plângând amar". "De unde È™tiÈ›i toate astea?" a întrebat Julius, în speranÈ›a că va reuÈ™i să-l provoace la o măr¬turisire care să-i dezvăluie ce ascunde doctorul Luca. Ștergându-È™i broboanele de transpiraÈ›ie, ce-i făceau faÈ›a aproape lucioasă, acesta îl privi încurcat. "Cum de unde? Magia È™i nebunii au fost pasiunea mea". 16. De bună seamă, cu modul meu defensiv de a trăi nu aveam cum să devin un om de acÈ›iune. Era firesc să mă las trăit de evenimente, de întâmplări, dus de val. Dar am avut È™i foloase de pe urma acestui defect. El mi-a permis unele mici cute¬zanÈ›e pe care altminteri, cu siguranță, n-aÈ™ fi ajuns să le am. ÃŽn adolescență, m-am "dus" la Polul Nord, cu Nansen, apoi la Polul Sud, cu Amundsen È™i Scott, rămânând lângă o sobă caldă. Am È™i plâns din cauza lui Scott, mort, îngheÈ›at, în zăpezi. N-am fost un "pragmatic", termen foarte la modă azi. Și nu-mi pare rău. Detest sincer pragmatismul. Mi se pare stupid să consideri adevărat numai ce e util È™i avantajos când sunt atâtea dovezi (piramidele, între altele) că fără înfruntarea zădărniciei nu există, probabil, grandoare. Altceva regret. Că nu mă pot lăuda cu nici o "nebunie" adevărată; una din acele "nebuneÈ™ti" îndrăzneli pe care e infinit mai puÈ›in grav s-o ratezi decât s-o eviÈ›i. Și ce paradox ironic! în vremea în care aÈ™ fi putut să-mi doresc "nebunii", eu visam cu ardoare să devin înÈ›elept! Umblam prin anticariatele bucureÈ™tene după "Secretul secretelor". Iar când m-am lămurit că înÈ›elepÈ›ii sunt înÈ›elepÈ›i fiindcă nu sunt în stare de nici o "nebunie", era cam târziu să încerc să îndrept lucrurile pe alt făgaÈ™. Uneori, mă întreb dacă am avut niÈ™te idealuri autentice. AÈ™ putea enumera unele vanități mai puÈ›in obiÈ™nuite È™i chiar mă mir că un om atât de greoi ca mine a cochetat cu ele. Am în urma mea È™i unele proiecte bizare, pe care, treptat, le-am abandonat, fiindcă n-am dus aproape nimic până la capăt. Despre altele, mai bine nu vorbesc. Por¬neau de la convingeri prea "categorice", ca acea carte în care doream să demonstrez că istoria nu e decât "o poveste despre frică". Și, mai ales, nu sunt sigur că aspiraÈ›ia de a transforma slăbiciunile mele în principala mea forță merită să fie trecută în categoria idealurilor. AmbiÈ›iile practice mi-au lipsit cu desăvârÈ™ire. N-am È›inut nici măcar să doresc, din raÈ›iuni sentimentale, să ajung "sub¬secretar de stat", cum a visat tata. AÈ™ putea invoca, eventual, un ideal de natură etică. N-am considerat viaÈ›a un tripou, unde important e să câștigi, indiferent prin ce mijloace. Am avut prea multe probleme cu mine însumi ca să mă complic È™i cu altele. Dar poate că e vorba tot de niÈ™te carenÈ›e. Căci îți trebuie, cu siguranță, niÈ™te calități anume pentru a fi cinic. 17. Grave într-o insomnie sunt gândurile. Dacă aÈ™ putea să am niÈ™te nopÈ›i albe, fără nici un gând, ar fi mai uÈ™or. Spre dimineață, mi-am zis că soarta a fost până acum îngăduitoare cu mine. Mi-a dat din când în când câte un bobârnac, dar nu m-a împins în groapa cu var până în Duminica Floriilor. Aerul e mai departe bolnav din cauza căl¬durii, iar peste zi cerul își pierde orice strălucire. Seceta îl face aproape livid. 18. Modelul meu, niciodată atins, a fost tatăl meu. El a reuÈ™it să mă facă, de mic, să doresc ce dorea el, fără să-mi dea nici un sfat. Pur È™i simplu, încercam să ghicesc ce anume dorea, după care mă străduiam să fiu pe măsura aÈ™teptărilor lui. Și, cum îl zăream mereu cu ochelarii pe nas, citind, de câte ori nu era prea istovit de muncă sau nu se ducea la cârciumă, a fost aproape o fatalitate să-mi arăt intere¬sul pentru cărÈ›i. Nu le-am descoperit singur, ca alÈ›ii. Probabil, eforturile tatei de a mă alfabetiza au început când aveam patru ani È™i s-au desfășurat, îndeosebi, iarna, când dispunea de mai mult timp. Pe la vreo cinci ani, mă luptam cu o Biblie cu coperÈ›ile negre È™i marginile paginilor vopsite cu roÈ™u.* Nu înÈ›elegeam mare lucru, dar pot afirma că Vechiul Testament a fost prima mitologie care mi-a aprins imaginaÈ›ia. Am fost pus, apoi, de câteva ori să spun "Crezul" în biserică, onoare care mi-a dat aripi, îndemnându-mă să învăț pe dinafară "Cartea neamurilor" din Geneză, ceea ce i-a uimit pe mulÈ›i în sat. Clătinau din cap cu admiraÈ›ie când mă auzeau turuind un sfert de oră numai nume È™i cifre: că, la vârsta de o sută treizeci de ani, Adam a născut un fiu È™i i-a pus numele Set. Că, la o sută cinci ani, Set a născut pe Enos, că la nouăzeci de ani, Enos a născut pe Cain... È™i aÈ™a mai departe până la Noe. Era recitalul meu de rezistență, pe care-l dădeam oricui era dispus să mă asculte, folosindu-mi memoria ca să fiu lăudat că semăn cu tata. * Biblia aceea e unul din puÈ›inele obiecte pe care le-am luat de-acasă. Nu mai are scoarÈ›ele negre, nici toate foile. ÃŽncepe cu "ÃŽntoarcerea fiilor lui Iacov la tatăl lor", din Geneză, È™i se sfârÈ™eÈ™te cu "A doua epistolă sobornicească a lui Petru". RoÈ™ul care colora marginile foilor s-a spălăcit, iar hârtia a căpătat culoarea zidurilor îmbătrânite. De câte ori mă uit spre raftul din bibliotecă unde se află, îmi spun că tot ce e ulterior copilăriei e o altfel de realitate. Acesta fiind pentru mine supremul compliment. "Are cap bun, ca taică-su", ziceau femeile bătrâne, iar remarca mă umplea de mândrie. După Biblie, am citit un roman de aventuri în fascicole, cu lupte grele pentru o comoară, È™i un roman poliÈ›ist de Edgar Wallace, "Omul din Maroc". ÃŽn romanul poliÈ›ist era vorba, probabil, de o afacere de spionaj desfășurată în Maroc sau de o crimă petrecută tot în Maroc, È›ară despre care nu È™tiam nimic. Curios e că nici atunci, nici mai târziu n-am citit poveÈ™ti cu zâne, cu spiriduÈ™i. Am trecut direct la isprăvile săvârÈ™ite de Gruia lui Novac sau de echipajul submarinului Dox. Probabil, la fel ca absenÈ›a jucăriilor, asta a avut urmări negative. Cred că nici ScufiÈ›a RoÈ™ie, nici Pinocchio, nici Albă ca Zăpada n-au făcut parte din copilăria mea. ÃŽn schimb, ascultam cu gura căscată ce-mi povestea tata despre campaniile militare ale lui Alexandru "Machedon". Habar n-aveam cam la ce distanță se afla Asia de Lisa, dar, cum iubeam caii, îmi imaginam că ostile lui Alexandru "Machedon" lăsau în urma lor acelaÈ™i nor de praf pe care-l stârneau căruÈ›ele de la noi când plecau, vinerea, spre FăgăraÈ™. 19. ÃŽn FăgăraÈ™, se putea ajunge cam într-o oră cu căruÈ›a. Cu toate acestea, el nu făcea parte, pentru mine, din lumea reală. Era cam ce va fi fost Roma antică în închipuirea barbarilor înainte de a se pomeni între zidurile ei. Misterios, inaccesibil, nu-l vedeam decât de pe munte, când nu erau nori sau ceÈ›uri deasupra Oltului. ÃŽn zilele frumoase, cu cer limpede, se zăreau în depărtare niÈ™te pete albicioase, pe un fond de verdeață, È™i un fir de fum care se ridica leneÈ™. Atât. Din aceste detalii am construit un oraÈ™ fabulos, la care mă gândeam cu un mare respect, deoarece acolo se întâmplau numai lucruri ieÈ™ite din comun. Dacă trebuia cumpărat ceva inexistent în Lisa, cum erau bocancii cu care se mergea la biserică sau chifle albe, gustoase, care se dădeau de pomană la înmormântări, trebuia mers în FăgăraÈ™. Tot acolo se judecau procesele È™i erau duÈ™i bolnavii când sufereau de ceva grav. ÃŽn FăgăraÈ™ se puteau rezolva, credeam eu, absolut toate dorinÈ›ele. Când un văr al meu, mai în vârstă, a venit într-o iarnă să-l anunÈ›e pe tata că pleca să facă studii de medicină veterinară în Italia, la Roma, eu am ridicat ochii de pe Biblie, mirat că nu se ducea la FăgăraÈ™. Eram convins că acolo orice era posibil, inclusiv să obÈ›ii o diplomă de medic veterinar. ÃŽn fiecare vineri, când era zi de târg la FăgăraÈ™, mă uitam lung după căruÈ›ele încărcate cu bărbaÈ›i È™i femei care se îndreptau, grăbite, spre oraÈ™ul magic, imaginat de mine. Mi se părea că ele porneau într-o mare aventură È™i îi invidiam pe toÈ›i cei care aveau norocul extraordinar să ia parte la expediÈ›ie. Din nefericire, tata n-avea cai (marea suferință a copilăriei mele), iar un loc, în căruÈ›a altora, trebuia plătit. Cu ce bani? Și cum puteam motiva dorinÈ›a mea? ÃŽn Lisa, "turismul" era o îndeletnicire necunoscută. Trebuia să aÈ™tept să mai cresc. Seara, căruÈ›ele veneau, înapoi, încet, abia târându-se. Caii nu mai erau impetuoÈ™i ca la plecare. Mergeau la pas. Evident, asta se întâmpla fiindcă drumul urca spre munte, dar mie îmi plă¬cea să cred că erau istoviÈ›i È™i caii de câte se petre¬cuseră în FăgăraÈ™. Când se nimerea să meargă È™i tata la târg, nu mă miÈ™cam toată după-amiaza din pridvorul casei, de unde mă zgâiam spre capătul din jos al uliÈ›ei, căci urma să-mi primesc porÈ›ia obiÈ™nuită de "delicatese": câteva bucăți de zahăr candel pe care le ronțăiam fericit, de fiecare dată, neavând răbdare să aÈ™tept să se topească în gură. N-am ajuns niciodată în oraÈ™ul de unde ve¬neau, vinerea, căruÈ›ele. Mult mai târziu, când eram adolescent, am ajuns într-un târg de provincie, destul de ponosit. 20. Probabil, aÈ™a se explică faptul că, abia mai târziu, copilăria capătă o aromă de mit, de pace "preistorică", aÈ™ zice. Copil fiind, eram mai aproape decât acum de ceea ce spune sfântul Augustin, că în eternitate nimic nu curge, totul este prezent. Bătrânii din Lisa mi se păreau ultimii bătrâni. Nici o clipă nu mi-a trecut prin minte că, la rândul lor, părinÈ›ii mei vor îmbătrâni. Acum, întreaga copilărie îmi apare ca un univers naufra¬giat din care am supravieÈ›uit numai eu. Și poate de aceea vraja copilăriei e chiar mai greu de lămurit decât moartea. Timpul nu reprezenta atunci nimic, nu exista pentru mine, iar lumea începea cu Lisa È™i sfârÈ™ea cu Lisa. Dacă las deoparte FăgăraÈ™ul, nu-mi amintesc să-mi fi păsat vreodată de ce se întâmpla în afara ei. 21. Ideea lui Oscar Wilde că orice om se naÈ™te rege È™i moare în exil îmi pare, la un prim nivel, o duioasă ironie. Căci "regatul" meu era plin de praf sau de noroi, în funcÈ›ie de starea vremii, È™i era locuit de "regi" care umblau, vara, cu picioarele goale. "Palatul" în care m-am născut avea o sin¬gură odaie, plus o tindă È™i un celar unde erau păs¬trate proviziile. Fusese construit de bunicul meu patern, pe la începutul secolului, din bârne, lutuite È™i văruite în albastru-vineÈ›iu, cum era obiceiul prin satele de la poalele FăgăraÈ™ilor. IniÈ›ial, fusese acoperit cu paie. Tatăl meu, însă, i-a schimbat acoperiÈ™ul cu unul, mai nobil, de È›iglă. Era o casă scundă, cu ferestre mici, ca să nu se piardă, iarna, căldura È™i să nu năvălească, vara, soarele prea agresiv. ÃŽn odaia principală, mama aÈ™ezase dea¬supra icoanelor È™tergare înflorate, înnodate în jurul unor bucheÈ›ele de busuioc, È™i farfurii de lut ars, smălÈ›uite. Pe masă, aflată în unghiul format de cele două laviÈ›e, pictate de meÈ™teri locali, în care erau È›inute valuri de pânză È™i alte lucruri de valoare, se găsea, în afara Bibliei, doar un ceas deÈ™teptător tip CFR, iar pe peretele dinspre uliță trona la loc de cinste tabloul tatei din armată. Primăvara, vara È™i toamna "salonul" rămânea gol. Noi ne retrăgeam în tinda "palatului", pe care o transformam în "sufragerie", profitând de faptul că acolo se găsea È™i cuptorul de pâine, cu o vatră unde un ceaun mic, pentru făcut mămăligă, stătea agățat în cui, la îndemână. "Dormitorul" ni-l mu¬tam atunci în È™ură, deasupra grajdului, pe fân, sau într-un È™opron plin cu paie. Odaia principală a "palatului" trebuia păstrată curată pentru ocazii speciale, când venea cineva important la noi. Nu¬mai vremea rece ne strângea, iarăși, pe toÈ›i în ea. ÃŽn înÈ›elesurile ei adânci, "regalitatea" copi¬lăriei e, însă, de o riguroasă exactitate È™i în cazul meu. ÃŽnainte de Crăciun, mama spăla cu leÈ™ie podeaua, chinuindu-se să cureÈ›e praful intrat în fibra scândurilor. Apoi, scotea din laviÈ›e hainele cele mai bune. Și nimic nu se compară, în mintea mea, cu tihna limpede a acelor zile. Soba de tuci duduia, răspândind o căldură plăcută care secera florile de gheață apărute noaptea în ferestre. După ce-È™i termina treburile, tata își lua ochelarii cu ramă de sârmă È™i se apuca de citit, în vreme ce eu mă căzneam să ghicesc cum funcÈ›iona ceasul deÈ™teptător, care zornăia din toate măruntaiele de câte ori ciocănelul lovea pălăria de metal. Mirosul de cozonaci l-am descoperit după ce am venit în BucureÈ™ti. Casa noastră mirosea, de sărbători, doar a pâine abia scoasă din cuptor. Cu toate acestea, nu pot să mă gândesc la sărbătorile din Lisa altfel decât ca la o poveste. Ele erau altceva decât sunt sărbătorile la oraÈ™. Erau "o stare". Nimeni nu È™i-ar fi permis în "re¬gatul" meu să iasă "în lume", duminica, în haine obiÈ™nuite, de lucru. Până È™i bătrânii care ieÈ™eau din curÈ›i doar pentru a sta pe bănci, în faÈ›a caselor, fiindcă nu mai aveau putere să meargă È™i nici nu vroiau să se întoarcă, în pat, cu faÈ›a la perete, să moară, se îmbrăcau în cele mai bune haine. Sărbătoarea căpăta o lumină aparte, te scotea din obiÈ™nuit. Dangătul clopotului de la biserică era, în fiecare duminică dimineață, semnalul că trebuia să mă spăl, să mă îmbrac frumos, pentru a-l însoÈ›i pe tata care, ca epitrop, È›inea să nu-È™i lase strana goală niciodată. PărinÈ›ii nu mă lăsau să primesc pe nimeni "la palat". Vara, "salonul" era accesibil numai musa¬firilor importanÈ›i, cum era "unchiul George". Atunci, se deschideau obloanele, se făcea aerisire, se punea o față de masă nouă, iar "unchiul Geor¬ge" era poftit cu toate onorurile cuvenite, mai ales după ce-i vorbise tatei despre bursele de la "Spiru Haret". Nu existau covoare în "salon", dar sărăcia noastră era curată, nu se vedea un fir de praf pe laviÈ›e sau pe tabloul unde tata despica văzduhul cu sabia scoasă din teacă. Pe timp de iarnă, "salonul" juca rol nu numai de dormitor, ci È™i de bibliotecă. Tata avea timp, în sfârÈ™it, să citească în voie. Nu È™tiu de unde făcea rost de cărÈ›i, de la preoÈ›i È™i de la învățători probabil, dar apărea mereu cu o altă carte sub braÈ›. Ziua, întrerupea lectura numai pentru a pune fan în iesle vacilor È™i unei bivoliÈ›e, pentru a râni în grajd ori pentru a tăia lemne pe care le aÈ™eza sub soba de tuci. După aceea, se instala în "bibliotecă" È™i citea până noaptea târziu, spre disperarea mamei care vedea gazul împuÈ›inându-se în lampă, semn că iarăși trebuia mers È™i cumpărat altul. Mama torcea pe laviÈ›a de lângă sobă, tăcută, închisă în muÈ›enia ei. Uneori, lăsa furca pentru a se apropia de fereastra dinspre curte, unde lua ceaslovul cu rugăciuni È™i bolborosea din el, în È™oaptă, să audă numai ea. Sora mea, Leana, fire neastâmpărată, nu prea suporta să stea acasă. Eu, mai cuminte, sedentar din naÈ™tere, încercam să È›in pasul cu tata la "lecturi". Biblia o învățasem, cred, pe dinafară, o citisem de vreo È™apte ori. Când venea primăvara È™i nu era încă timpul să merg cu vacile pe Calea Secii, îmi mutam sediul în pridvor, pe trepte sau sub mărul bătrân din curtea "palatului", care făcea "mere de sticlă", numite aÈ™a din pricină că aveau coaja foarte lucioasă. Sezonul jocurilor în praful din uliță ― bineînÈ›eles, pe Delături ― începea puÈ›in mai târziu, când zilele deveneau mai calde. Atunci, îmi diversificam activitatea. Ciopleam beÈ›e de alun pe care le ornamentam cu desene geometrice, fugind în grădină după "foaia tăieturii" de câte ori lama briceagului scăpa din lemn în carnea degetelor. Luam parte la "meciuri" de "de-a lunga", o formă primitivă de "baseball" în care, în loc de crose, se foloseau crengi groase de salcie. Sau mă stre¬curam, de unul singur, în cimitirul de la Progade pentru a studia inscripÈ›iile de pe cruci. "Protocolul" cerea ca, înainte de căderea serii, să fiu la "palat". Trebuia să am grijă să deschid portiÈ›a bivoliÈ›ei care mergea în ciurdă. Apoi, mă instalam la uÈ™a grajdului, lângă părul unde fusesem ameninÈ›at cu spânzurătoarea, aÈ™teptând ca mama să mulgă bivoliÈ›a. Mă obiÈ™nuisem să beau pe nerăsuflate, înainte de cină, cam un litru de lapte. "Să nu te prind că nu mănânci la masă", îmi zicea mama, dându-mi oala aproape plină. 22. Lisa era un loc ideal pentru a demonstra selecÈ›ia naturală susÈ›inută de darwinism. Nu re¬zista oricine în ea. Nu exista dispensar, nu exista doctor, nu existau medicamente. Cine "avea zile" ― asta era convingerea tuturor ― trăia. Cine nu, "îl lua Dum¬nezeu". O morală aspră justifica o viață aspră. Odată, mama m-a luat cu ea la "vale", să spele rufele. A vrut, probabil, să mă poată supraveghea, ca să nu mai dau foc casei. La întoarcere, vrând să sar din car, să fug înainte È™i să deschid poarta, am căzut de lângă ciubărul cu rufe între picioarele vacilor. Copita unei vaci sau o roată m-a călcat pe piept. Am zăcut, după aceea, în pridvor, sub un "strai", cum se numeau la noi păturile miÈ›oase, câteva săptămâni È™i, fiindcă "am avut zile", mi-am revenit. Oamenii câștigau puÈ›in, muncind greu, la pădure È™i pe câmp. Și, pe măsură ce înaintau în vârstă, ridurile îi făceau să semene cu pământul pe care-l lucraseră. ViaÈ›a nu arăta deloc roză, ca în poveÈ™tile bucolice, cu țărani decorativi, mirosind a ierburi È™i a eternitate. Motiv pentru care consider sămănătorismul un leÈ™in de târgoveÈ›i care suspină după viaÈ›a la È›ară, bându-È™i cafeaua la oraÈ™. Dar orice "paradis" ― dacă merită acest nume -e de o admirabilă simplitate (doar infernul e complicat). El nu e "perfectibil", fiindcă în paradis nu există nici progres, nici "mai bine", acestea fiind rezervate lumii imperfecte, de după copilărie. 28. Iarna dormeam cu tata în patul "principal" (tot cu paie, acoperit de un cearceaf de cânepă, dar mai înalt decât cel de lângă uÈ™a de la intrare unde dormeau mama È™i sora mea). DimineaÈ›a, când mă trezeam, tata își apropia obrazul de obrazul meu È™i, cum nu se rădea decât duminica, mă înÈ›epa cu barba, ceea ce mă făcea fericit. De alte răsfățuri n-am avut parte. Abia în BucureÈ™ti am aflat că, de ziua naÈ™terii, părinÈ›ii obiÈ™nuiesc să organizeze mici sărbători copiilor sau că, de Crăciun, de Anul Nou, de PaÈ™ti se fac daruri. N-am văzut până ce am plecat din Lisa un pom de Crăciun, cu toate că pădurile de brad cădeau peste sat. Singurele Jucării" pe care le-am primit au fost "steaua" È™i "vicleimul", cu sabia de lemn aferentă, migălite de tata, pentru a colinda de Crăciun. Cu toate acestea, n-am cunoscut umilinÈ›a frustrărilor. ÃŽn Lisa, copiii de pe Delături păzeau vacile pe Calea Secii, cei de pe uliÈ›a principală mergeau în Piscul Cornii, iar cei de peste vale se duceau pe Calea Râului cu vitele. ÃŽn rest, nu ne separa nimic. Eram la fel de înapoiaÈ›i. De aceea copilăria mea a fost fără ranchiuni, gelozii sau re¬volte. E important asta, dacă mă gândesc la ce s-a întâmplat mai târziu. După ce tata mi-a desluÈ™it harta cerului È™i mi-a vorbit despre planete, mă jucam, în nopÈ›ile de vară, alegându-mi de pe bolta înstelată o stea care să-mi aparÈ›ină, în secret. Mă trânteam în iarbă È™i populam arbitrar acea stea mică, scânteietoare, cât un bob de grâu. Am ajuns, totodată, expert în calitatea ierbii pe care o preferă vitele, în recunoaÈ™terea ciupercilor veninoase sau în pre¬vederea timpului, în funcÈ›ie de forma pe care o luau norii È™i de înălÈ›imea la care pluteau. N-aÈ™ jura că auzisem de inventarea radioului sau de existenÈ›a luminii electrice, în schimb, înÈ›eleg, poate, mai bine decât alÈ›ii că mitul "bunului sălbatic" nu e un moft născut din plictiseala de civilizaÈ›ie. 24. Plecam de-acasă, cu vacile, cam la răsăritul soarelui. Mama îmi pregătea traista. OperaÈ›ie sumară, căci duceam în traistă, totdeauna, cam aceleaÈ™i alimente. Un coltuc de pâine, o bucată de slănină, un castravete, două ouă fierte È™i puÈ›ină sare, legată cu ață într-un colÈ› al È™ervetului de cânepă. Restul alimentelor mi le procuram singur din pădure: ciuperci, pe care le frigeam pe jar, zmeură, afine, mure, alune. Câteodată, găseam în scorburile copacilor, după ce vâram în ele frunze umede scoase din foc, ca să împrăștie fum, È™i miere de viespi. Mai mâneam È™i "glojdani", niÈ™te plante dulci-acriÈ™oare, mai înalte de obicei decât iarba, mere pădureÈ›e È™i cartofi furaÈ›i din câmp, copÈ›i în cenușă fierbinte. De la "palat", mai făceam o sută de paÈ™i până în dreptul cimitirului de pe Delături. Acolo, după ce depășea ultima casă È™i o cruce veche, cu un Christ de tablă ruginită, "uliÈ›a" se transforma în "drum"; înecat de praf sau de noroaie care ajun¬geau până la butucul roÈ›ii, când erau ploi multe. De o parte È™i de alta, se înÈ™irau câteva livezi, cu meri tineri. Dincolo de ele, începea câmpul din partea de miazăzi, iar "drumul" devenea "Calea Brezii", după numele unui sat vecin. La o răs¬pântie, Calea Brezii se îndrepta spre stânga. Din ea se desprindea, suind spre munte, Calea Secii, "calea regală" a copilăriei mele. De fapt, un dram banal, pietros, cum sunt drumurile de munte, folosit de lisenii de pe Delături pentru tot ceea ce trebuia adus la vale, dar pe care eu nu pot să-l privesc obiectiv nici azi. El È›ine, pentru mine, de preistorie sau de mitologie. Calea Secii suia, printre livezi, până la "ȘanÈ›". De-acolo, devenea drum forestier. Numele îi venea de la pârâul Seaca, pe care-l însoÈ›ea o vreme. Arinii de pe margini È™i, mai sus, fagii lăsau foarte rar lumina să pătrundă, să usuce pământul după ploi, dar, în afară de locurile unde erau bălÈ›i, Calea Secii nu cunoÈ™tea noroiul. Pe acea fâșie de pământ pietros urcau carele spre pădure È™i se întorceau, spre seară, încărcate cu trunchiuri de brad sau de fag, precum È™i carele, cu loitre înalte, ce aduceau fânul ori otava din livezile de la poalele muntelui. De o parte È™i de alta, garduri de nuiele, întărite de tufe de mărăcini vii, separau drumul de fâneÈ›e. Pe locurile unde pământul nu era strivit de roÈ›ile carelor, nici amestecat cu bolovani, creÈ™tea iarbă, bună de păscut, cât permiteau ferigile care năpădeau părÈ›ile mai umede. Existau È™i mici poieni, unde puteam întârzia mai mult, iar după ce depășeam livezile, pătrunzând, practic, în zona de munte, nu mai era nici o restricÈ›ie. Acolo, puteam lăsa vacile să-È™i caute iarba pe malul Secii, printre brusturi. Noi plecam după afine, după mure oloage ori după ciuperci de pădure, mulÈ›umindu-ne să ciulim, din când în când, urechile pentru a ne asigura că se auzeau sunetele tălăngilor. Fiecare cunoÈ™tea ce sunet scoteau tălăngile de la vacile sale aÈ™a cum un violonist își poate recunoaÈ™te È™i pe întuneric vioara. Când ne săturam de zmeură, de alune, de fragi, de afine sau de mure, făceam un foc zdravăn, frigeam bucăți de slănină înfipte în È›epuÈ™e È™i picuram untura pe pâine. Apoi, improvizam tot felul de jocuri, ca să treacă timpul. Știam că n-aveam voie să pierdem vacile, care ne fuseseră date în grijă, că trebuia să le ducem, seara, acasă, È™i că ne era interzis să coborâm în sat înainte de căderea serii, orice s-ar fi întâmplat. ÃŽn afara acestor trei reguli de fier, de la care nu era îngăduită nici o derogare, ne puteam permite orice, să ne zbenguim, să stăm tolăniÈ›i la soare, să jefuim de cireÈ™e cireÈ™ii sălbatici sau să umblăm după păstrăvi în apa, perfect cristalină, din Seaca. Uneori, după-amiaza, veneau dinspre Olt neguri bolovănoase È™i amenințătoare de grindină care întunecau cerul. Cum aveam o bună expe¬riență meteorologică È™i È™tiam cât de năpraznice pot fi furtunile la munte, ne încropeam în pripă o colibă din crengi, acoperite cu brusturi È™i iarbă, unde ne înghesuiam cum puteam. Evitam copacii înalÈ›i deoarece văzusem un băiat lovit de trăsnet, cu nările carbonizate, fiindcă făcuse imprudenÈ›a să se refugieze sub un arin. Nu o dată, trăsnetele despicau până la rădăcină copaci izolaÈ›i. Cel mai sigur adăpost era, ce-i drept, o grotă, oricât de mică, de unde puteam urmări liniÈ™tiÈ›i cum lunecau trăsnetele pe stâncile ude, ca niÈ™te È™erpi luminoÈ™i, dar dacă furtuna ne prindea înainte de a depăși zona livezilor trebuia să ne mulÈ›umim cu colibele de iarbă. După ce se oprea ploaia, aprindeam un foc, să ne uscăm hainele, È™i È›opăiam, în jurul flăcărilor, goi ca niÈ™te sălbatici, până ce ne puteam îmbrăca. De coborât în sat cu vitele, nu putea fi vorba. Trebuia să aÈ™teptăm să se însereze. AÈ™a învățasem că "trebuie". Respectarea datoriei care ne revenea în cadrul familiei era prima formă de seriozitate impusă de tradiÈ›iile din Lisa. De altfel, nici părinÈ›ii nu se aÈ™teptau să coborâm. Poate, se îngrijorau, uneori, văzând cum se întuneca la munte cerul, dar credinÈ›a că tot ce fusese "scris" să se întâmple se va întâmpla avea rădăcini adânci. Zilele nu erau nici vesele, nici triste, È™i, probabil, se desfășurau după un ritual ce dura, neschimbat, de secole. Tatăl meu È™i "unchiul George" trecuseră prin aceleaÈ™i experienÈ›e, poate chiar mai primitive, deoarece eu n-am văzut, ca ei, pe Calea Secii scroafe sălbatice cu pui, de care să ne temem. Am învățat doar cum să alungăm È™erpii cu pietre, când mâncam mure oloage, unde să căutăm bureÈ›i de pajiÈ™te ori "ciuciulei", după ploaie, È™i ce "fântâniÈ›e" aveau apa cea mai rece, de te dureau dinÈ›ii când beai. A întâlni un urs nu era ceva neobiÈ™nuit. Fugeam atunci È™i ne cățăram în primul copac pe care-l vedeam. Când ploaia ne uda chibriturile, aprindeam focul cu iască È™i amnar. Am încercat È™i altă metodă, să răsucim, îndelung È™i repede, o bucată de lemn uscat între două pietre, dar n-am reuÈ™it. Ora o apreciam exact chiar pe vreme noroasă. ÃŽn "Poiana tufelor" jucam "poarca", un fel de hochei pe iarbă, în care ne foloseam de crengi de arin pentru a lovi un nod luat dintr-o rădăcină veche, care servea drept minge. Preocupări de igienă nu existau. Peste orice rană mai mare, unde "foaia tăieturii" nu avea destulă putere ca să oprească sângele, puneam pământ. Dar toate acestea îmi par azi aproape ne¬verosimile. Și îmi dau sentimentul că sunt indiscret. Mă uit, parcă, prin gaura cheii la un copil care-mi e, pe jumătate, străin. 25. Mă plimbam pe aleile unui cimitir cu castani enormi, pe care îl mai văzusem parcă, intrigat de faptul că uitasem de ce pe pietrele funerare nu era trecut nici un nume. Și, din câte îmi aminteam, cunoscusem cândva motivul. Era o după-amiază senină, cu cer albicios È™i cald, iar lumina moale, filtrată prin crengile castanilor, îmi dădea o stare de toropeală aproape plăcută. Mă deranja doar zgomotul făcut de castanele coapte care cădeau pe pietre. La un moment dat, m-am pomenit în faÈ›a unei porÈ›i ruinate de ploi care s-a prăbuÈ™it când am vrut s-o deschid. Cimitirul se învecina cu incinta unei mănăstiri. Călugări îmbrăcaÈ›i în sutane negre treceau acum pe lângă mine, grăbiÈ›i, cu glugile trase peste capete, fără să-mi dea nici o atenÈ›ie. Primul pe care am vrut să-l opresc È™i-a făcut o cruce, a bolborosit o rugăciune, după care a luat-o la fugă. Peste câteva clipe, am rămas singur în faÈ›a unui zid. O scară cu È™apte trepte de ciment urca până la mijlocul zidului. Nu se vedea, însă, nici o deschizătură, nici măcar o fereastră, acolo. Scara nu ducea nicăieri. La ce serveau, aÈ™adar, cele È™apte trepte? "Urcă-le", mi-a poruncit o voce din spate care mi s-a părut cunoscută. M-am supus È™i m-am lămurit că, în partea de sus a zidului, exista o crăpătură prin care se putea privi afară. Până în zare nu se vedea decât nisip, lucind. Când am coborât, călugărul care mă aÈ™tepta È™i-a ridicat gluga. Era "unchiul George", relativ tânăr, cum arăta la patruzeci de ani. A dat capul pe spate È™i, foarte serios, mi-a zis: "Felicitări pentru stil". După care a dispărut. Să fi fost prin iarna anului 1939, cred. Du¬cându-mă, în vacanÈ›a de Crăciun, în Lisa am trecut pe la livada "unchiului George" din Luncă. Am văzut gardurile distruse, cu spărturi pe unde intrau iepurii, ce roseseră coaja merilor, È™i cu poarta căzută într-o rână. I-am trimis o scrisoare ca să-i aduc la cunoÈ™tință că livada se părăginea. La câteva zile, mi-a sosit în Lisa o telegramă de la "unchiul George", cu totul neaÈ™teptată: "Felicitări pentru stil". A fost unul din puÈ›inele lui gesturi de tandreÈ›e. 26. Multe sunt în Asybaris inexplicabile, dar, probabil, mărimea neobiÈ™nuită a rododendroni¬lor, atingând proporÈ›ii aproape gigantice, e tot atât de misterioasă ca pâcla care îngălbeneÈ™te cerul pe timpul verii È™i ca reÈ›inerea, din discuÈ›ii, când vine vorba despre marea de la miazănoapte. Căci lipsesc cu desăvârÈ™ire datele ce ar putea s-o lămurească È™i nu se poate È™ti ce temei are legenda că, pe aceste locuri, s-ar fi aflat cândva o imensă pădure de rododendroni uriaÈ™i, sacrificată pe măsura extinderii oraÈ™ului. Rododendronii care au scăpat, deoarece la un moment dat a fost interzisă tăierea lor, ar fi ultimii din acea specie, inexistentă aiurea, de o vitalitate excepÈ›ională, exprimată nu numai prin dimensiuni, ci È™i prin parfumul puternic, de-a dreptul obscen în nopÈ›ile cu aer fierbinte. Despre ei, zice doctorul Luca, nu se poate vorbi, la fel ca despre dragoste, decât cu sentimentul că ai scăpat esenÈ›ialul. Unii sunt de părere că alternanÈ›a ploi-secetă le prieÈ™te în mod deosebit, din motive care nu sunt valabile, zic ei, la celelalte forme de vegetaÈ›ie. Dar cele mai autorizate voci, gata oricând să demonstreze că tăierea unui rododendron reprezintă o crimă, susÈ›in că pra¬ful adus de vânt în cele È™ase luni de vară ar conÈ›ine substanÈ›e care, după ce ajung în pământ în sezonul ploilor, acÈ›ionează ca un îngrășământ miraculos; È™i că de aceea rododendronii au devenit uriaÈ™i, oferind, pe străzile din Asybaris, o priveliÈ™te de basm uneori, în ciuda uscăciunii È™i a prafului, cu frunziÈ™urile lor întunecate de secetă È™i înroÈ™ite de flori puternic mirositoare. ÃŽn biblioteca Monseniorului, Julius n-a găsit nici o carte în care să se vorbească despre asemenea excepÈ›ii. Și nici prin anticariate, în ciuda faptului că s-a dus de multe ori pe strada Cămătarilor, special în acest scop. Ceva vag a auzit de la bătrânul custode, dar pe atunci nu-l interesa problema. Avea cu totul alte preocupări È™i nu apucase să stea de vorbă cu doctorul Luca pentru a căpăta gustul curiozității. 27. M-a întrerupt soneria telefonului. ÃŽn tăcerea moale, aÈ™ternută ca praful peste lucrurile din ca¬mera unde m-am retras, fiindcă vine mai puÈ›ină lumină (afară e ca, vara, în Asybaris, dar eu n-am obloane la ferestre), orice sunet mă face să tresar, readucându-mă în realitate. E, totuÈ™i, curios să te întrebi la aproape È™aptezeci È™i patru de ani ce identitate ai. E chiar mai curios decât entuziasmul cu care m-am arun¬cat în adolescență, în direcÈ›ii străine de mine. Prin clasa a treia de liceu, am primit ca premiu o carte care se chema "Epopeea albă". După ce am citit-o, am început să visez aurore boreale, ceruri îngheÈ›ate, banchize È™i deÈ™erturi de zăpadă. Apoi, nu m-au mai interesat zăpezile. Am ajuns la con¬cluzia că e mai bine să te bronzezi la soare, pe o plajă, decât să dârdâi într-un sac de dormit. Nu m-am vindecat, însă, de elanuri dubioase. Dintre toate, acela care m-a făcut să umblu trei ani prin anticariate după cartea (pe care nimeni n-a văzut-o vreodată) în care regele Solomon ar fi strâns toată înÈ›elepciunea sa a fost, probabil, cel mai hazardat. Luasem în serios amănuntul că Solomon i-ar fi cerut fiului său Roboam să îngroape manuscrisul, după moartea sa, într-un cufăr de fildeÈ™ unde cartea ar fi stat ascunsă până ce niÈ™te filosofi babilonieni au furat-o. După cum luasem în serios legenda care pretinde că Solomon își aÈ™eza oas¬peÈ›ii la patru feluri de mese, săracii la mese de lemn, negustorii la mese de fier, generalii la mese de argint È™i artiÈ™tii la mese de aur. Dar m-am îndepărtat de ceea ce vroiam să spun. ÃŽncep să nu mai fiu sigur că singurătatea e oglinda cea mai limpede în care te poÈ›i privi. Uneori, nu mai am energie decât pentru a nu mai vrea nimic. Mă împac din ce în ce mai greu, văd, cu handicapurile impuse de bătrâneÈ›e È™i cu grijile aduse acum de infarct. Poate, chiar, faptul că, în vara aceasta, m-am ataÈ™at de verdele mohorât al unor oÈ›etari nu e o întâmplare. Și totuÈ™i, inva¬riabil, mă întorc la bănuiala că impulsurile mele negative au ca punct de plecare È™i ca punct final pasiunea de a trăi. Nici o oboseală sufletească nu se compară, probabil, cu una care provine dintr-o iubire ce nu se poate consola. 28. Trebuia să-l sun pe profesor zilele trecute È™i n-am făcut-o. Va trebui, totuÈ™i, să-i spun că aproape m-am decis să plec. ÃŽncerc să mă duc, cum m-a sfătuit el, la o clinică din Milano. Deocamdată, aÈ™ vrea să mă conving că e bine, pentru moralul meu, să mă bărbieresc în fiecare zi. Uneori, rămân nebărbierit două, trei zile. 29. Bănuiesc că e o dramă să-È›i urăști copilăria, aÈ™a cum o urăște doctorul Luca. O asemenea rană nu are cum să se închidă. Ar trebui să te imaginezi cu o parte a memoriei lipsă È™i nu È™tiu dacă e po¬sibil să duci cu tine un gol pe care să-l ignori fără probleme. ÃŽn cazul meu, faptul că m-am înstrăinat de Lisa n-a micÈ™orat, ci a adâncit legătura afectivă cu lumea copilăriei. După ce am înÈ›eles ce mă separă, temperamental, de Lisa, am iubit-o mai mult. Și altfel. Probabil, abia atunci m-am dumirit că amestecul ei de cer divin È™i de rachiu prost se află în centrul destinului meu. N-aÈ™ fi în stare să mă imaginez născut în altă parte, din alÈ›i părinÈ›i. Aici judec, se pare, ca stoicii. Tot ce s-a în¬tâmplat e bine că s-a întâmplat È™i sunt mulÈ›umit că nici măcar zeii n-au puterea să schimbe ceva în trecut. Amănuntul că sunt primul din Lisa care visează deÈ™erturi mă poate face, doar, să zâmbesc, înseamnă că adaug È™i eu ceva la zestrea me¬leagurilor mele natale. 30. Dacă sunt un conservator ― È™i, probabil, sunt ―, ar mai fi ceva de lămurit. ÃŽn destule privinÈ›e, am "progresat" (depinde ce sens dau "progresului") între Calea Secii È™i Calea Victoriei. Am devenit un orășean oarecare, cu simÈ›urile tocite È™i comod. Nu mi-a displăcut când eram tânăr să merg cu maÈ™ina ori să mă servesc, chiar ca ignorant, de ultimele noutăți ale tehnicii. Unele deprinderi le-am pierdut. M-am obiÈ™nuit cu "natura" din parcuri. Vara, n-am simÈ›it nevoia, ca alÈ›ii, să fug de civilizaÈ›ie; de aceea nu mi-am petrecut nici o vacanță la Vama Veche. I-am socotit snobi pe cei care mergeau acolo. Poate, de aceea nu reuÈ™esc să mă număr nici printre cei care se adaptează uÈ™or, nici printre retrograzi. Problema mea e alta. Dintr-o zi de toamnă, cu cer cenuÈ™iu, din septembrie 1937, când am fost suit într-o maÈ™ină ca un balot, am suferit continuu de aceeaÈ™i dificultate. Mă despart greu de lucrurile È™i de situaÈ›iile cu care, cât de cât, m-am obiÈ™nuit. Orice despărÈ›ire lasă în mine un gol, o nedumerire. Și, probabil, de aceea mă descumpăneÈ™te acum să văd ce puÈ›ină importanță au unele nevoi fără de care, înainte, nu mă puteam concepe. 31. Julius a încercat să dreagă, cumva, o glu¬mă nereuÈ™ită ("SunteÈ›i mai bolnav, se pare, decât bolnavii pe care i-aÈ›i tratat", i-a spus într-o după-amiază), dar doctorul Luca i-a retezat-o scurt: "Dacă vrei să te iert, vino cu mine. Am descoperit o tavernă unde muÈ™teriii sunt serviÈ›i de femei drăguÈ›e È™i se poate gusta un vin pe cinste". Din centru, au pornit-o spre partea vestică a oraÈ™ului. Undeva, pe o stradă mai dosnică, doc¬torul s-a oprit în dreptul unei firme spălăcite pe care abia se mai putea desluÈ™i un cuvânt: "Dra¬gonul...", restul numelui nu se mai distingea. "Aici e", zise el. Au coborât câteva trepte, toate tocite, ultima spartă, au trecut de o ușă în spatele căreia era un coridor, au pătruns, apoi, într-o sală lungă, slab luminată, cu un uÈ™or miros de mucegai, È™i s-au aÈ™ezat la o masă, lângă ultima fereastră, ce da spre o curte unde se zăreau mormane de lăzi goale. Erau singurii clienÈ›i. "Vrei să mănânci ceva?" l-a întrebat doctorul Luca. " Nu. Nu mi-e foame. Voi bea un pahar de vin dacă e bun", a zis Julius. Doctorul Luca a râs cu poftă. "Bun? O să vezi". Și s-a aplecat la ure¬chea unei fetiÈ™cane pentru a-i spune ce dorea. FetiÈ™cana s-a răsucit pe călcâie, a dispărut È™i s-a întors, după un timp, cu o sticlă de care atârnau pânze de păianjen. A È™ters-o cu grijă în faÈ›a lor, a destupat-o È™i le-a turnat în pahare. Doctorul Luca l-a îndemnat să guste, pândindu-i reacÈ›ia. "Ei, ce zici?" l-a chestionat triumfător. Vinul era, într-adevăr, excelent. Julius s-a convins că faima de "cunoscător", de care se bucura bătrânul, în materie de vinuri, era perfect întemeiată. Pe la al patrulea sau al cincilea pahar, doctorul a început să se lamenteze că s-a săturat de atâta praf È™i de atâta plictiseală, dar...". Nu urmă, însă, nimic după "dar". ÃŽl asigura doar că Nelly nu i-ar simÈ›i lipsa. "Ea le are pe prietenele ei. Și ar scăpa de tot ce aude pe seama mea". ÃŽl îmbie pe Julius să mai bea, comandă altă sticlă după care, uitându-se în ochii tânărului custode, vru să afle dacă el È™tie ce-i aceea "frică de a trăi". "Depinde de cauze...", îndrăzni Julius, dar doctorul Luca nu-l lăsă să termine: "Cui îi pasă de cauze? Cu cine poÈ›i împărÈ›i o disperare?" Mai goli un pahar, își È™terse picăturile de vin prelinse pe bărbie È™i mormăi: "Un idiot, băiete, rămâne un idiot È™i după ce a trecut prin rai...". Părea doborât de băutură. Brusc, se ridică în picioare, găsind chiar puterea să încerce un zâmbet tulbure: "Spun prostii. Sunt un bătrân neserios". Afară, îi aÈ™tepta o surpriză. Deasupra aco¬periÈ™urilor, zburau mii de pescăruÈ™i. Evenimentul acesta anunÈ›a totdeauna o scurtă oprire a "vântului din sud". PescăruÈ™ii dădeau ocoluri largi, plutind, din ce în ce mai jos. Unii se aÈ™ezau pe rododendroni, după care umpleau iarăși văzduhul cu È›ipetele lor, făcând volte ameÈ›itoare deasupra străzilor pustii. ÃŽntor¬cându-se spre doctorul Luca, Julius observă că acesta rămăsese puÈ›in mai în urmă. Sprijinit în baston, urmărea transfigurat baletul misterios È™i neliniÈ™titor al pescăruÈ™ilor care-i trezise, parcă, niÈ™te emoÈ›ii vechi. 32. Seneca are dreptate. ViaÈ›a "nu reÈ›ine pe nimeni cu sila". Dar nici măcar în sinucidere nu scăpăm de noi înÈ™ine. Am găsit remarca în jurnalul lui Jiinger È™i, dacă n-aÈ™ fi în starea în care sunt, m-ar atrage să-i dezvolt sugestiile. Sinuciderea e, poate, singurul act uman care e totdeauna sincer, nu e niciodată mimat. Se poate mima orice, pentru a părea ce vrei sau ai interesul să pari, dar nu-mi pot imagina că există cineva care se aruncă în gol de la etaj, își pune È™treangul de gât sau înghite un pumn de somnifere pentru a mima disperarea ori neputinÈ›a de a mai trăi. Probabil, È™i sinuciderile impulsive au deliberări chinuitoare în urma lor. ÃŽn clipa în care cineva începe să nu mai fie sigur că viaÈ›a are un sens, el a făcut, deja, un pas periculos. Problema e după a cui imagine alergi. A ta, cum n-ai reuÈ™it să fii? 33. Unele traume ne urmăresc din copilărie. AÈ™a s-a întâmplat È™i cu mine. ÃŽn Lisa, cârciuma (de fapt, existau patru cârciumi) era una din cele cinci instituÈ›ii fundamentale, alături de biserică, de primărie, de È™coală È™i de postul de jandarmi. Și, în anumite privinÈ›e, era cea mai importantă. Acolo funcÈ›iona agora satului. De obicei tăcuÈ›i, oamenii își dezlegau limbile la cârciumă. Și tot acolo, după ce creÈ™teau, băieÈ›ii deveneau bărbaÈ›i. ÃŽn orice casă se găsea o damigeană cu rachiu, făcut din mere, din porumb sau din cartofi, dar nimănui nu-i plăcea să bea prea mult de unul singur. Mirosul acru È™i gălăgia din cârciumă exercitau o atracÈ›ie specială. Peste zi, în timpul săptămânii, cârciumile erau goale. Le trecea pragul doar câte un ins fără căpătâi, câte un târâie-brâu pe care toÈ›i, inclusiv copiii, îl priveau cu dispreÈ›, deoarece nu exista ruÈ™ine mai mare, pentru mentalitatea din Lisa, decât trândăvia. ClopoÈ›elul de deasupra uÈ™ii, la Nica lui Laie, care-È™i deschisese cârciuma chiar la poarta bisericii "mari", suna atunci strident, supărător, zgâriind parcă liniÈ™tea plină de umbre dinlăuntru. Cârciumarul, un bărbat între două vârste, cu un pântec enorm, apărea într-un târziu, È™tergându-È™i mâinile de nelipsitul È™orÈ› murdar È™i mirându-se, cumva, că existau muÈ™terii când satul era pustiu. După ce cădea seara, clopoÈ›elul lovit de partea superioară a uÈ™ii suna mai des. Pe măsură ce bărbaÈ›ii se întorceau de la lucru, dacă nu erau prea obosiÈ›i, unii se abăteau pentru o oră, două, pe la cârciumă, convinÈ™i că rachiul îi ajuta să prindă puteri. Duminica, fumul de È›igară se îngroÈ™a de-l puteai tăia cu cuÈ›itul, din primele ceasuri ale după-amiezii. BărbaÈ›ii se strângeau la cârciumă cu aceeaÈ™i punctualitate cu care se duseseră, dimi¬neaÈ›a, la biserică. Și, cum se ameÈ›eau, ridicau vocea, zbierând pentru a fi auziÈ›i, în timp ce ochii înceÈ›oÈ™aÈ›i, din ce în ce mai nesiguri, priveau în gol. ÃŽncăperea, luminată vag seara de flacăra afumată a unei lămpi de gaz, era prea mică pentru a se sta la mese. ClienÈ›ii se înghesuiau în picioare în faÈ›a tejghelei, unde erau serviÈ›i în pahare mici, de sticlă groasă È™i tulbure, care nu fuseseră spălate, probabil, niciodată. Cineva care venea să cumpere chibrituri, sare, gaz, zahăr sau o sticlă de lampă, căci cârciuma funcÈ›iona È™i ca prăvălie "universală", trebuia să se strecoare cu greutate printre ei, ferindu-se de cei mai chercheliÈ›i sau mai gălăgioÈ™i. Mintea mea de copil n-avea cum să priceapă că bărbaÈ›ii din Lisa găseau în alcool o compensaÈ›ie pentru munca lor dură. De altfel, faptul că peste săptămână puÈ›ini treceau seara pe la cârciumă, lăsând această plăcere pentru duminică după-amiază, È™i că, la muncă, numai la coasă se bea un pahar de rachiu, mă face să cred că, exceptând două-trei cazuri, nu erau beÈ›ivi. Alcoolul reprezenta, mai degrabă, un viciu de duminică. Tot ce se lega de el, însă, certurile, încăierările mi-l făceau nesuferit. Nu-mi convenea deloc când mama mă trimitea să-l chem pe tata acasă, È™tiind că numai cu mine accepta să plece din cârciumă. ÃŽncercam, cât puteam, să mă eschivez. Dar, până la urmă, n-aveam încotro. Cu inima îndoită, mă duceam. Cum deschideam uÈ™a cârciumii, mă izbea un miros greu, neplăcut, de rachiu. Miros impregnat în obiecte È™i în haine. Cred că acel miros, care mi s-a fixat pe creier È™i mi-a creat o inhibiÈ›ie, dusă până la repulsie, îmi provoca o suferință aproape fizică. De aceea mă duceam repede la tata, fără să scot o vorbă, È™i-l trăgeam de mână. Din fericire, el nu mă lăsa, de obicei, să-l aÈ™tept prea mult. Plătea ce băuse È™i se îndrepta spre ușă. Spre deosebire de cei care aveau poftă de ceartă la beÈ›ie*, tata devenea excesiv de vesel È™i de vorbăreÈ›. * ÃŽntr-o vară, mama È™i sora mea (mai mare decât mine cu cinci ani) au complotat să-l scârbească pe tata de alcool. Eu n-am fost inclus in complot. Eram prea mic sau am fost bănuit că puteam trăda, fiind "fanul" tatei. Sora mea văzuse într-un calendar o reclamă făcută de un laborator din Piatra NeamÈ›, "Vorel", care pretindea că a realizat un preparat cu efecte miraculoase. Cine-l folosea ― zicea reclama ― nu va mai pune picătură de rachiu în gură toată viaÈ›a. Au comandat, în secret, preparatul È™i au aranjat, probabil, cu poÈ™taÈ™ul să nu i-l dea tatei când soseÈ™te coletul. Si, într-o duminică după-amiază, am crezut, îngrozit, că tata va muri. Se zvârcolea pe iarba din grădină, sub un măr, văitându-se de dureri cumplite la stomac. Presupun că mama È™i sora mea, ca să fie sigure de rezultat, puseseră în mâncare o doză mai mare decât se recomanda în prospect. Am plâns, atunci, în grădină, în¬spăimântat, până ce, într-un târziu, durerile tatei s-au potolit. Dar preparatul s-a dovedit fără efect terapeutic. Atunci căpăta o dorință irepresibilă de a-È™i etala cunoÈ™tinÈ›ele. ÃŽncepea să facă tot felul de calcule geometrice complicate, să înÈ™ire întâmplări din istoria lumii, curiozități geologice È™i astronomice sau versuri. Dacă se întâmpla să-l iau de la cârciumă înainte de a se însera, vara, È™i, ieÈ™ind în uliță, îl zăream pe "unchiul George" înconjurat de bătrâni È™i femei, îmi venea să intru în pământ. Știam ce avea să urmeze. Tata uita atunci È™i de bursele de la "Spiru Haret" È™i că vanitosul său cum¬nat se simÈ›ea, inclusiv în praful uliÈ›ei, ca la catedră. Se apropia È™i îi strica expozeul, corectându-l. 34. Nu mă pot imagina îmbătrânind într-o câr¬ciumă din Lisa. BeÈ›iile (mai puÈ›in cele ale tatălui meu care erau vesele, inofensive) au reuÈ™it să-mi lase o crispare interioară de care n-am scăpat nici acum. Involuntar, asociez alcoolul cu abrutizarea. Plecarea în BucureÈ™ti, la liceu, m-a salvat de obligaÈ›ia de a-mi dovedi È™i eu bărbăția, lovind cu pumnul în tabla de zinc È™i cerând încă un rând. Dar, multă vreme, am fost convins că am plătit asta. ÃŽn sat, îmi ziceam, însăși curgerea anotim¬purilor ritma viaÈ›a, o ordona È™i îi dădea un sens evident. Venea primăvara? Trebuia urcat plugul în car. Venea vara È™i se cocea grâul? Trebuia secerat, aÈ™ezat în clăi, dus acasă, treierat. Totul se des¬fășura după un ritual precis. Dilemele erau puÈ›ine, iar când apăreau, se rezolvau la preot sau la cârciumi. Pământul impune un stil de viață de la care nu te poÈ›i abate. Trebuie să ari când e timpul să ari, nu când ai chef. Logica țărănească nu e in¬teresată să despice firul în patru. Și nu e dispusă să plece de la îndoială pentru a ajunge la certitudini. Dimpotrivă, se sprijină pe idei care i se par indiscutabile. Eu am "reuÈ™it" să nu mai ridic ochii spre cer decât ca să È™tiu când trebuie să-mi iau umbrela. S-a bătut cam multă monedă pe teza, dragă tradiÈ›ionaliÈ™tilor mai ales, că eternitatea s-a născut la sat. Cei care văd țăranul ca o ființă folclorică o aprobă din complezență. Cei care socotesc țăranul o barieră în calea modernității strâmbă din nas. VeÈ™nicia miroase cumva a băle¬gar? zic ei. Adevărul e undeva la mijloc. ÃŽn Lisa (cea cunoscută de mine) nu era absentă grija zilei de mâine. Dar ea nu se extindea È™i asupra pos¬terității! Judecată ca încredere în posteritate, în sensul că urmaÈ™ii vor trăi după aceleaÈ™i reguli ca părinÈ›ii, continuând ce au moÈ™tenit, eternitatea nu se putea naÈ™te decât la sat. Eu sunt cel dintâi din "neamul nostru" (ca să folosesc o vorbă a mamei) care nu mai are posteritate, care a descoperit gustul eÈ™ecului. N-am simplificat, totuÈ™i, prea mult? ÃŽntre timp, mi-am amintit de sinucigaÈ™ii găsiÈ›i spân¬zuraÈ›i, de un copac, în pădure sau înecaÈ›i în fân¬tână. Ceea ce înseamnă că inclusiv firile aspre pot claca uneori. Doar că n-au lăsat în urma lor nici o explicaÈ›ie. Probabil că nu cultura a descoperit partea noastră fragilă. Ea, cel mult, a favorizat-o. 35. La fel cum mă îndoiesc de corectitudinea afirmaÈ›iei că totul în memorie e infern, mă în¬doiesc că destinul acÈ›ionează, în genere, spectaculos. Când o face, aranjează o întâlnire teatrală, ca aceea a lui Oedip cu Sfinxul, sau se foloseÈ™te de un Rubicon, ca în cazul lui Cezar. De obicei, însă, se ascunde în cea mai cenuÈ™ie banalitate. Mergi pe o stradă oarecare, fără să-È›i treacă prin minte că, pe o altă stradă, la o altă oră, într-o altă zi, ai fi intrat pe alt făgaÈ™ al destinului pentru ca, mai târziu, privind înapoi, să descoperi că totul a atârnat de un "fleac", de un amănunt banal. Probabil, în viaÈ›a oricui se poate găsi un mic Rubicon, numai că l-am trecut fără să ne dăm seama È™i, deci, fără să avem nici un merit. Iar, în cazul meu, nici n-a fost vorba de o "trecere" a Rubiconului. Din contră, "zarurile au fost aruncate" în sensul că nu l-am trecut! 36. ÃŽn Lisa, băieÈ›ii reprezentau, potrivit tradiÈ›iei, temeiul unei familii. Ei moÈ™teneau casa părin¬tească, ei duceau mai departe numele, ei erau garanÈ›ia că în curte nu va creÈ™te iarbă. Căci o curte năpădită de iarbă constituia în ochii celor din Lisa semnul unui destin sfârÈ™it, intrat în paragină. De aceea, decizia tatei de a mă trimite la liceu o descumpănise pe mama. O auzisem foarte des, în vara anului 1937, zicându-i cu reproÈ™ tatei: "Vrei să crească iarbă în curtea noastră? Asta vrei?" Ceea ce a făcut-o să cedeze, în cele din urmă, a fost asigurarea tatei că voi ajunge preot È™i mă voi întoarce, în această calitate, să păstoresc parohia din Lisa. I-a zis, È™tiind că poveÈ™tile de la cârciumă cu "subsecretari de stat" È™i cu locuitul "într-un bloc, la etaj", o lăsau indiferentă: "Tu nu vrei să-l vezi ieÈ™ind din altar în odăjdii?" Astfel, a convins-o pe mama să se îndoiască de dreptatea lacrimilor ei. Ideea că voi rămâne "prin străini" numai până ce voi începe o carieră preoÈ›ească i-a oferit o mângâiere. N-am îndrăznit să-i mărturisesc tatei că nici eu nu vroiam să plec ― prin Lisa copiii nu erau consultaÈ›i când se luau hotărâri în privinÈ›a lor ―, dar cum primejdia era fixată pentru toamnă, nu mă arătam din cale-afară de tulburat. Acesta a fost totdeauna cusurul meu, de câte ori pericolele mi-au lăsat un răgaz, m-am grăbit să nu le dau im¬portanță, agățându-mă de speranÈ›a că o întâm¬plare providenÈ›ială mă va salva până la urmă. Stă¬team cu cărÈ›ile în față, în pridvor sau în grădină, ca să fiu văzut învățând, dar refuzam gândul că mă voi duce într-un oraÈ™ care, în mintea mea, era fioros de departe. Preferam să păzesc vacile pe Calea Secii. "Racii" au, din naÈ™tere, teamă de necunoscut. Abia când "unchiul George" l-a anunÈ›at pe tata, spre sfârÈ™itul lunii august, că în cutare zi din septembrie va veni de la BucureÈ™ti o maÈ™ină, trimisă de tatăl unui elev, să-l ia, È™i că, în maÈ™ină, va rămâne un loc È™i pentru mine, mi-am dat seama că pericolul era iminent. ÃŽn primele zile din septembrie, nu mă mai gândeam decât cum să scap. Aerul mirosea a frunză de nuc È™i a fân uscat, cerul nu mai era spălăcit ca în lunile cu călduri mari, căpătase o anumită gravitate în care se presimÈ›ea toamna, deÈ™i pădurile nu erau, încă, înroÈ™ite. Mă prefăceam mai departe că învățam, ca să nu dau de bănuit, dar, culcat în iarbă, îmi băteam capul cu alte griji. La început, mi-a trecut prin minte ideea neroadă de a-mi tăia un deget, pentru a fi dus, în FăgăraÈ™, la spital. Până să se vindece rana, examenul de la "Spiru Haret" trecea. Dar am alungat repede acest gând. Eram plin de semne, la amândouă mâinile, de la "sculptarea beÈ›elor de alun, însă acelea nu-mi ceruseră curaj. Trebuia să caut altă soluÈ›ie. ÃŽn disperare de cauză, m-am hotărât să fug de-acasă în dimineaÈ›a când urma să plec în prima mea călătorie. M-am gândit să mă ascund în pădure până avea să treacă pericolul. Eram sigur că întors, apoi, acasă, tata mă va ierta, iar mama va putea să-l înduplece, până în toamna următoare, să renunÈ›e la ambiÈ›ia de a mă vedea È™colit. Cum petrecusem multe nopÈ›i pe munte, nu mă speria perspectiva de a dormi în vreo colibă părăsită sau chiar pe un maldăr de iarbă sub cerul liber. Vremea era blândă în septembrie, abia prin octombrie se răcea, aducând ploi nesuferite, iar în privinÈ›a mâncării nu aveam motive să-mi fac griji. Pădurea era plină de alune, de mure, de zmeură sau de ciuperci pe care le puteam frige pe jar. Cu o seară înainte de ziua fatală, mi-am pus în buzunarul pantalonilor o cutie de chibrituri, un amnar È™i iască, după care mi-am aÈ™ezat la îndemână primii mei bocanci; niÈ™te bocanci grei, solizi, negri, cumpăraÈ›i de tata în vederea saltului meu la oraÈ™ È™i pe care, până atunci, nu avusesem permisiunea să-i port, ca să-i am noi pe străzile BucureÈ™tiului. IntenÈ›ionam să mă scol devreme, în zori, dar, din pricina emoÈ›iei, am adormit mult după miezul nopÈ›ii. Mă foiam în pat, aÈ™teptând să aÈ›ipească tata. ÃŽn copilărie, vorbeam în somn È™i-mi era groază să nu mă trădez cumva. M-am trezit, de aceea, abia când la poartă s-a auzit claxonul maÈ™inii, venită înainte de ora stabilită. Mi-am încălÈ›at repede bocancii, nebănuind că ei vor atârna greu, hotărâtor, în soarta mea. Era prima oară că nu aveam opinci în picioare, bocancii mă încurcau la mers È™i, din pricina lor, m-am împiedicat când am vrut să sar gardul din capătul grădinii. De ajuns ca tata, care venise după mine, să se apropie È™i, în timp ce escaladam gardul, să facă singurul lucru la care nu mă aÈ™teptam. Spre marea mea uimire, l-am auzit zicându-mi că-mi dă 44 de lei dacă plec. De ce tocmai "44"? Niciodată nu m-am lămurit. Poate, a fost o simplă întâmplare, prima cifră care i-a trecut tatei prin cap. Ceea ce mă tulbură, însă, este o coincidență. "44 de ani" i-a prezis o ghicitoare mamei că voi trăi. Descumpănit, am rămas pe ultima scândură a gardului, între două destine aÈ™ zice azi. Nu avusesem niciodată atâția bani în mână. Nu mai È›in minte ce calcule îmi voi fi făcut în acele clipe È™i cât a durat "deliberarea". Fapt e că, până la urmă, m-am dat bătut. N-am rezistat ispitei È™i am acceptat "tranzacÈ›ia". Am È›inut să evoc È™i aici acest episod fiindcă, altădată, l-am supraestimat, cred. Mi-a plăcut să spun că am ieÈ™it "contra cost" din copilărie, că am cedat unui mic demon mercantil care m-a îm¬boldit să nu pierd ocazia unui câștig nesperat, mai ales că "preÈ›ul acceptării" urma să intre imediat în buzunarul meu conform asigurărilor tatei. Și am exagerat. Fără îndoială, gardul pe care am stat cocoÈ›at în capătul grădinii a fost o bornă între două drumuri. Unul e cel pe care am mers în viață. Al¬tul e cel pe care aÈ™ fi putut merge dacă nu plecam cu "unchiul George". Numai că nu eu am ales. Sau n-am făcut-o după o deliberare. Sunt aproape sigur că, de fapt, voinÈ›a mea s-a frânt brusc deoarece nu eram pregătit să-mi duc intenÈ›ia până la capăt È™i apăruse un pretext onorabil pentru a mă supune sorÈ›ii. Nu eram atât de viteaz încât să-mi decid singur drumul. Am fost un copil cuminte, sfios, inhibat. Dacă aÈ™ fi sărit gardul, m-aÈ™ fi întors, probabil, înainte de a fi ajuns în uliÈ›a din mijlocul satului. Mă îndoiesc că eram mai puÈ›in ezitant decât sunt acum. Nesilit de împrejurări, n-am fost niciodată capabil să iau o hotărâre categorică. Deciziile mele au fost, fie influenÈ›ate de situaÈ›ii în care nu prea aveam de ales, fie luate impulsiv. Probabil, întâmplarea n-a depășit proporÈ›iile spaimei unui copil timid de a se vedea dus de lângă părinÈ›i È™i azvârlit în necunoscut. 37. AÈ™a a început cariera mea de "metec" pe malurile DâmboviÈ›ei. Până la terminarea liceului È™i a studenÈ›iei, mi-am folosit vacanÈ›ele de PaÈ™ti È™i de vară pentru a-i ajuta pe părinÈ›i. Am semănat, am prășit, am secerat grâu, secară È™i ovăz, am cosit, am adus acasă fânul È™i otava, după ce s-au uscat, am cărat în spinare sacii de la treier, am cules cartofi, am tăiat lemne în pădure. Nu m-am eschivat de la nici un efort. Cum ajungeam acasă, lăsam cărÈ›ile È™i mă apucam de treabă. Nu cred că există muncă bărbătească, la È›ară, care să-mi fi scăpat. ÃŽntr-un domeniu, chiar am excelat. Am devenit cosaÈ™ de elită, obÈ›inând o certă celebritate locală, prin performanÈ›a de a cosi într-o zi cât doi bărbaÈ›i, ceea ce mi-a permis să primesc plată dublă, când eram solicitat ca zilier. Acum, sunt "aproape bucureÈ™tean". M-am obiÈ™nuit cu mirosul de benzină arsă, cu cerul fără mister de deasupra oraÈ™elor. Aici mi s-a născut fiul, aici l-am văzut crescând. Treptat, am încetat de a mai fi ceea ce fusesem. Mi-am pierdut reflexele rustice, m-am "civilizat", biblioteca mi-a devenit mai dragă decât pădurea. Nu sunt un bucureÈ™tean autentic, întreg, vorbesc despre "viaÈ›a la È›ară" cum vorbesc, la Cehov, cele "trei surori" despre Moscova. ÃŽmbătrânesc, ca arborii care se usucă pe dinlăuntru, golindu-mă de esenÈ›ele mele. Ce altceva decât miresme mi-a lăsat copilăria? Dar È›in să repet: nu mă simt un dezrădăcinat. Probabil, Lisa e ultimul loc unde m-aÈ™ retrage, dacă aÈ™ crede în refugii. Am impresia că tună. M-am înÈ™elat. Cerul e È™i azi pârjolit de secetă. Nu se vede nici un nor, iar frunzele oÈ›etarilor par amorÈ›ite. 38. Când se prăbuÈ™eau nori amenințători, bolo¬vănoÈ™i, de grindină, dinspre Olt, întunecând cerul, se porneau să sune clopotele de la cele două biserici, implorându-l pe Dumnezeu să cruÈ›e recoltele. De fiecare dată, asistam la un spectacol cosmic, în egală măsură grandios È™i înfricoșător. Norii erau de un vânăt dur, ce bătea spre negru. Canonada fulgerelor È™i trăsnetelor făcea aerul să vibreze, dându-i o tensiune misterioasă în care se amestecau panica È™i evlavia. Păsările coborau, speriate, È™i se ascundeau. Până È™i nucii, de obicei calmi, nobili, păreau intimidaÈ›i. Ascultam, fascinat, sunetele clopotelor care, când se tânguiau, când aruncau spre cer o rugăminte patetică. Uneori, norii se risipeau ori se descărcau într-o ploaie violentă, dar fără grindină. Alteori, lanurile de grâu, de ovăz È™i de porumb erau zdrobite. Nu pot să uit figura tatei dintr-o zi cu căldură bolnavă, rău prevestitoare, în care grindina a nimicit, într-un sfert de ceas, tot ce se găsea pe câmp. Stătea prăbuÈ™it pe trepte, privind dincolo de mărul cu fructe sticloase de lângă poartă, fără să scoată o vorbă. ÃŽn acea tăcere, alături de drama țăranului, de a-È™i vedea compromisă munca dintr-un an întreg, se găsea, înÈ›eleg acum, È™i forÈ›a lui de a o lua de la capăt. Când alÈ›i nori apocaliptici se rostogoleau dinspre Olt, clopotele erau trase din nou. AÈ™a ceva nu se poate trăi într-un oraÈ™. ÃŽn oraÈ™e, relaÈ›ia cu Dumnezeu e mai puÈ›in naturală, limitată strict la biserici. 39. Flaubert (parcă) zicea că e suficient să priveÈ™ti îndelung ceva ca acel ceva să devină inte¬resant. Deocamdată, nu m-am convins că are dreptate. Dar ce contează? Mă uit mai departe la oÈ›etari, ca să treacă ziua. Să ies în curte, nu pot, n-am voie, din cauza caniculei. Să citesc, nu sunt capabil, n-am starea necesară. ÃŽntr-un proiect mai vechi decât "Asybaris" (părăsit È™i acela), descriam arderea pe rug a unor vrăjitoare. ÃŽnainte de a fi aruncate în flăcări, erau puse să danseze. Dansul începea la asfinÈ›itul soarelui È™i dura până în zori. Dacă reuÈ™eau să nu se oprească, mai câștigau o zi de viață. Spectacolul trebuia să continue până ce, epuizate, se prăbuÈ™eau. Din când în când, orchestra își bătea joc de bietele femei înteÈ›ind ritmul, obligându-le să danseze cu ochii măriÈ›i de efort. Cam aÈ™a procedez È™i eu, mă agăț de ce pot. Și, dacă e înÈ›elept să cauÈ›i pretexte de liniÈ™te, sunt aproape înÈ›elept acum. Nu mai vreau să mă plâng. Bine că infarctul nu mi-a fost fatal. ÃŽn rest, toate se vor aranja, sper. Mă obiÈ™nuiesc, văd, È™i cu singurătatea totală. Azi, nu mai am senzaÈ›ia că mă sălbăticesc. Din contră, orice drum la spital, care m-ar obliga să înfrunt zgomotul străzii, îmi apare acum ca un supliciu. Probabil, inclusiv din acest motiv nu l-am mai căutat pe profesor. Mă tem să nu mă cheme pentru vreo nouă probă. 40. "Uneori, băiete, aÈ™ vrea ca memoria mea să arate ca o cameră goală", i-a mărturisit, într-o zi, doctorul Luca lui Julius. De-afară, se auzeau, mereu, bufniturile obloanelor zgâlțâite de vânt. Discutaseră, înainte, despre expediÈ›ia care, în mod normal, trebuia să fie, deja, acasă È™i de la care nu mai venise nici un fel de veste de câteva săptămâni, dar nu era greu de văzut că subiectul nu-l interesa, de fapt, câtuÈ™i de puÈ›in pe bătrân. Vorbea aproape mecanic, privind, absent, nehotârât, ba spre pendula din perete, ba spre dulapu¬rile cu cărÈ›i. S-a înviorat, o clipă, doar când tânărul custode l-a întrebat ce anume ar fi vrut să uite. Bâlbâindu-se, a zis ceva despre gândirea sa "sfărâmată" È™i despre faptul că nu poate fi fericit decât dacă pune între el È™i restul lumii o ușă. Apoi, l-a asigurat pe Julius că zeii, când vor să pedepsească pe cineva, îi dăruiesc o memorie bună. Intrigat, tânărul custode l-a iscodit, precaut, dacă vorbea astfel din pricina unei decepÈ›ii. Doctorul Luca a tresărit. ― Te gândeÈ™ti la o femeie, nu-i aÈ™a? ― Da, a admis Julius, oarecum stânjenit de îndrăzneala lui. Bătrânul n-a reacÈ›ionat imediat. Se juca, nervos, cu bastonul, în timp ce liniÈ™tea din încăpere nu mai era tulburată decât de ticăitul pendulei. ― N-a fost ce-È›i închipui tu... deÈ™i nu greÈ™eÈ™ti prea mult. I-a explicat că, din pricina mamei sale, nu s-a putut îndrăgosti niciodată cu o pasiune întreagă. Văzuse, în orice femeie, mai ales sexul. Dar Tereza, o ființă tulbure È™i distructivă, reuÈ™ise să-l complexeze. ― ÃŽi plăcea grozav să filosofeze È™i, uneori, devenea chiar pisăloagă cu ideile ei. Pretindea că fericirea nu există decât după ce ai pierdut-o. Mi se părea ciudată, de pe altă lume, dar, cum ajun¬sesem să fiu dependent de ea È™i fizic, mă atrăgea în aceeaÈ™i măsură în care, câteodată, mă exas¬pera. Avea o imaginaÈ›ie exaltată, fierbinte È™i-mi era cu neputință să-mi dau seama cât adevăr conÈ›ineau poveÈ™tile pe care mi le spunea. Obiș¬nuia să repete că modul cel mai sigur de a scăpa de o ispită e de a-i ceda, însă, de câte ori am încercat să mă lămuresc ce probleme ascunse o frământau, schimba vorba. Se uita la mine cu un aer atât de vulnerabil încât mă obliga să bat în retragere. Și ce lecÈ›ie mi-a dat! È™opti doctorul Luca. A apărut în viaÈ›a mea din senin È™i a găsit modul cel mai violent de a rămâne. Julius aÈ™tepta. Bănuia că bătrânul era pre¬gătit acum să-È™i deschidă sufletul. ― ÃŽntr-o seară, ― continuă doctorul Luca ― mi-a atras atenÈ›ia că orice om are o limită È™i că ea era foarte aproape de acea limită. "Ce vrei să spui?" am întrebat-o. Mi-a zis, evaziv: "Nu toată lumea are tăria să reziste, Luca". "Să reziste la ce?" i-am întors vorba, agasat. Ea a râs: "Nu fi îngrijorat, iau asupra mea dilema care, probabil, te preocupă". Am bănuit la ce se referea. La faptul că un medic n-ar trebui să-È™i permită să întreÈ›ină relaÈ›ii cu o pacientă. Și m-am enervat. I-am amintit ce-mi declarase cu o zi înainte: că suntem ca doi ocnaÈ™i legaÈ›i de acelaÈ™i lanÈ›. "Nu ziceai tu aÈ™a?" "Ba da, mi-a replicat ea, sec, însă o să te las liber". După aceea mi-a făcut o teorie nouă. A zis că mila e o plagă în dragoste. Decât să-È›i fie milă de o femeie pe care ai iubit-o, mai bine o părăseÈ™ti. "Părăsind-o, n-o jigneÈ™ti cum o jigneÈ™ti dacă rămâi legat de ea ca de un stâlp". Eram uluit. "Ce-È›i trece prin cap?" N-am înÈ›eles atunci ce a vrut să-mi transmită, a încheiat, brusc, doctorul Luca, iar când am înÈ›eles a fost prea târziu. A îndepărtat cu un gest repezit bastonul cu care se jucase până atunci, apoi È™i-a reluat masca ironică, folosită de câte ori se găsea în dificultate: "Oricum, băiete, acum, la bătrâneÈ›e, È™tiu că e mai bună o dragoste uzată, cârpită, decât singurătatea. Cel puÈ›in, îl cunoÈ™ti pe celălalt. Te È™tie È™i el. EÈ™ti ca È™i singur, dar la nevoie e un suflet lângă tine. Nu te simÈ›i ca un câine de pripas." 41. ToÈ›i cei care mă caută (din fericire, puÈ›ini) se simt obligaÈ›i să mă încurajeze. Asta mă descu¬rajează È™i mai rău. ÃŽnseamnă că stârnesc milă, ceea ce m-a deranjat totdeauna. Numai că, probabil, Iacă nu m-ar încuraja, m-aÈ™ simÈ›i jignit. VeÈ™nicele mele suceli! 42. Nelly se scrie cu doi "l" È™i, neapărat, cu "y". E o brunetă înaltă, cumsecade È™i înÈ›ele¬gătoare. Ar fi chiar simpatică, plăcută, cu ochii ei languroÈ™i È™i cu gropiÈ›ele din obraji, ce-i împu¬ținează vârsta, dacă n-ar È›ine atât de mult să pară o femeie cultivată. Din când în când, vine la bibliotecă să-i ceară lui Julius cărÈ›i. Nu vrea, în ruptul capului, romane la modă sau alte "poveÈ™ti". Și explică asta cu dispreÈ›. Vrea cărÈ›i "mai speciale", cu care să-È™i poată impresiona prietenele. ÃŽmpreună cu alte femei singure, toate în jur de patruzeci de ani (doctorul Luca fiind mai mult absent, Nelly se comportă È™i ea ca o femeie singură), formează, de câțiva ani, un grup, cunoscut ca atare în cercurile mai răsărite din Asybaris; un grup în care nu e greu să pătrunzi, dar, "dacă te-a pus naiba È™i ai intrat, e aproape imposibil să mai ieÈ™i", l-a avertizat doctorul Luca pe Julius, explicându-i că nucleul feminin organizat de consoarta sa "are ceva de sectă însetată de adepÈ›i". Una din aceste femei singure e o văduvă de pe strada Cămătarilor. A fost frumoasă, probabil, în tinereÈ›e, dar acum are un fund uriaÈ™, ca Venerele din epoca de piatră. Alta a fost măritată cu un comerciant de dulciuri care a părăsit-o. Ca specialistă în mineralogie, a făcut parte din numeroase echipe care s-au deplasat spre sud în jumătatea secetoasă a anului. Când s-a întors dintr-o expediÈ›ie, l-a găsit pe bărbatul ei încurcat cu o vânzătoare. A treia e o fată bătrână. Urâtă, cu obrazul plin de pistrui mari, osoasă È™i greoaie ca un cal normand, dar deÈ™teaptă, e "inteligenÈ›a" grupului. Cu ani în urmă, s-ar fi bucurat de un interes discret din partea poliÈ›iei din Asybaris, fiind suspectată de slăbiciuni orientate spre propriul sex. Nelly l-a invitat de câteva ori pe Julius să petreacă o seară cu ele, asigurându-l că prietenele sale au un mare respect pentru cărÈ›i, "sunt niÈ™te intelectuale". Pentru ea ar fi fost o mare izbândă atragerea tânărului custode la "dezbateri". Ar fi demonstrat amatorilor de bârfe că grupul era deschis È™i bărbaÈ›ilor, cu condiÈ›ia să fie inteligenÈ›i, nu niÈ™te animale care asudă la vederea unei femei. Dar Julius a refuzat-o politicos, pretextând că statul în bibliotecă, într-un aer înăbuÈ™itor, îi dă mari dureri de cap care-l obligă să se culce devreme. 43. N-am mai visat nimic. Asta e tot. Tot? Cerul e blând azi. 44. Dimineață mohorâtă din septembrie 1937. Cerul e acoperit de o pâclă care seamănă cu fânul jilav. Copiii de pe Delături, care nu s-au dus cu vitele pe Calea Secii, au ieÈ™it în uliță È™i se zgâiesc la maÈ™ina care aÈ™teaptă la poarta noastră. Șoferul claxonează. Trebuie să mă grăbesc. "Unchiul George", mătuÈ™a Terica È™i veriÈ™oara NoriÈ›a aș¬teaptă să vină maÈ™ina cu mine. Mă mai uit o dată la grămada de nisip din curte, la bătrânul măr, după aceea ies pe portiță. Mama plânge undeva în casă. Tata mi-a dat cei 44 de lei È™i-mi duce cufă¬rul, punându-l în portbagaj. Știu, oare, că în des¬tinul meu intervine o ruptură? Nu. Habar n-am. Nici măcar nu presimt. "Hai, grăbiÈ›i-vă", zice nervos È™oferul. "Unchiul George" consimÈ›ise, dacă nu cumva chiar aranjase, ca unul din taÈ›ii bogaÈ›i ce aveau copii la "Spiru Haret" să-i trimită o maÈ™ină care să-l aducă în Capitală. Mărinimos, mi-a dat ocazia să fac prima călătorie din viaÈ›a mea cu automobilul. Dar È™oferul nu e obligat să fie politicos È™i cu mine. Eu nu sunt decât un mic țărănoi care e rudă cu "domnul subdirector". Sunt tuns zero, cu maÈ™ina, fiindcă nimeni n-are freză în Lisa, È™i ars de soare. Sunt sperios, dar foarte mândru de bocancii mei soldățeÈ™ti. Tata se urcă în maÈ™ină È™i el, să meargă până în capătul din jos al satului unde e vila "unchiului George". Mama a ieÈ™it în curte È™i, încrucișându-È™i braÈ›ele, se uită lung la maÈ™ină. Se consolează, poate, cu gândul că, într-o zi, voi intra pe poartă ca preot. ÃŽnchizând portierele, È™oferul ambalează motorul È™i porneÈ™te maÈ™ina. Se aud È›ipete de gâște È™i raÈ›e intrate în panică. Mă uit pe geamul din spate, să mai văd o dată munÈ›ii, dar în urma noastră s-a ridicat o mare perdea de praf care acoperă totul. NeobiÈ™nuit cu legănarea unei maÈ™ini, deprins să merg doar cu carul tras de vaci sau de bivoli, mi se face repede rău. Mă cuprinde o spaimă cumplită. M-am ghemuit lângă geam, pe bancheta din spate, lângă NoriÈ›a, în vârstă de doi sau trei ani, È™i mătuÈ™a Terica ("unchiul George" stă în față, lângă È™ofer, îi dă indicaÈ›ii pe unde să meargă) È™i nu scot o vorbă. Acum, nu plecarea din Lisa mă sperie. De fapt, nici n-am sesizat când am ajuns la È™oseaua naÈ›ională È™i am trecut prin FăgăraÈ™, din care n-am văzut nimic. ÃŽntreaga mea ființă e concentrată asupra răului care îmi dă ameÈ›eli. Doamne, dacă voi vărsa? Gândul acesta mă îngrozeÈ™te. ÃŽmi înfig unghiile în carne È™i mă rog. "Doamne, ajută-mă să nu vărs". MaÈ™ina goneÈ™te cu viteză. "Unchiul George" i-a comunicat È™ofe¬rului că, în maximum cinci ore, vrea să fie în BucureÈ™ti. ÃŽmi e din ce în ce mai rău, îmi vâjâie capul, cum nu mi s-a mai întâmplat niciodată. Din fericire, la un moment dat, undeva între localități, È™oferul are probleme cu motorul. Se dă jos. Probabil, e ceva mai serios, căci coboară È™i "unchiul George", mătuÈ™a Terica È™i NoriÈ›a. Profit de ocazie să ies È™i eu din maÈ™ină. Aerul răcoros de septembrie îmi face bine. Treptat, mă liniÈ™tesc. Spre norocul meu, defecÈ›iunea nu e deloc simplă. Pornim, dar, după o jumătate de oră, ne oprim din nou. Asta se întâmplă de câteva ori, inclusiv la Predeal, unde am ajuns buimăcit de-a binelea, înainte de a coborî munÈ›ii, se înserează. Acum chiar nu se mai vede nimic. Doar niÈ™te lumini orbitoare, fioroase, care vin din față. Probabil, însă, frica de farurile maÈ™inilor mă ajută să uit de ameÈ›eală. ÃŽl aud pe "unchiul George" bombănind. E nemulÈ›umit că ne-a prins noaptea pe drum. Șoferul se scuză. N-a fost vina lui. Eu continui să nu fiu deloc conÈ™tient de gravitatea acestei călătorii. Nu-mi dau seama că, pe parcursul câtorva ore, copilăria mea a murit. Am ajuns la BucureÈ™ti după ce se înnoptase bine. Poate, era târziu, dar cât de târziu? Nu È™tiu. ÃŽn septembrie 1937, BucureÈ™tiul mai era, încă, "micul Paris". Normal ar fi fost să fiu È™ocat, uluit, când am intrat în oraÈ™. Dezmățul reclamelor luminoase ar fi trebuit, în mod logic, să mă zăpăcească. Nu s-a întâmplat, însă, aÈ™a. N-am reÈ›inut nici o imagine ― strălucitoare sau nu ― până ce pe strada Italiană, o stradă liniÈ™tită, burgheză, ocolită de trafic, maÈ™ina a oprit È™i ne-am dat jos. ÃŽn memorie mi-a rămas o baltă de întuneric, în mijlocul căreia se coborau bagajele. Să fi fost trecut de miezul nopÈ›ii? Tot ce se poate. Altă explicaÈ›ie nu găsesc pentru acel BucureÈ™ti la fel de întunecat, noaptea, ca Lisa. Mă uitam cum căra È™oferul valizele È™i aÈ™teptam încordat, lângă cufărul de lemn cu care tata a traversat primul război mondial, să mi se comande ce trebuia să fac. 45. ÃŽn puÈ›inele ceasuri în care am izbutit să dorm, azi-noapte, m-am visat într-o vale îngustă, prin mijlocul căreia curgea un râu nu prea mare, dar zgomotos. Duceam un plic galben, ceruit, cu peceÈ›i roÈ™ii pe care nu se afla nici un nume. DeÈ™i cerul era limpede, nu se zărea nici o stea. Un câine care lătra, un cal în galop, făceau ca liniÈ™tea să fie adâncă È™i tainică. M-am pomenit pe o terasă, dinaintea unui bătrân impunător. ÃŽn jur se căscau acum râpi adânci, iar sub stânca lipită de treptele măcinate de vreme, râul se prăbuÈ™ea urlând. Bătrânul a rupt peceÈ›ile, a citit atent scrisoarea, după care a început să mă descoasă. Cine sunt? De ce mi s-a dat mie plicul? Și cum am reuÈ™it să-l găsesc? Mi-am dat seama că mă bănuia È™i m-am trezit cu o teamă tulbure. Am deschis fereastra să intre puÈ›in aer proas¬păt. E o secetă la fel de devastatoare, probabil, ca aceea din 1946, când am mâncat mălai stricat. De câteva zile, s-au năpustit cu furie valuri de caniculă, amestecând parfumul teilor înfloriÈ›i (sau amintirea lui) cu mirosul greu de gunoaie dospite la soare. Cerul e ars, acum, ca un crater de vulcan È™i nu sunt semne de ploaie. Aud sunetele unor clopote. Vin, poate, de la biserica din apropiere sau mai de departe, nu-mi dau seama. Sunt niÈ™te sunete uscate, cu vagi, extrem de vagi sugestii mistice. Ca să se roage mai bine, Pascal s-a decis într-o zi să-È™i redacteze singur rugăciunea. Când a terminat-o, a pus-o deoparte printre hârtii. Abia în secolul trecut a fost găsită È™i publicată. Poate, ar trebui să-mi compun È™i eu o rugăciune proprie. Cu siguranță, aÈ™ avea ce pune în ea. 46. Lisa de azi nu mai seamănă cu Lisa în care am copilărit eu. Casele sunt mai arătoase acum, au jaluzele, în loc de obloane, verande, în loc de pridvoare, È™i trei-patru odăi fiecare. Cele vechi erau construite din bârne. Acum se construieÈ™te numai din cărămidă, într-un stil cam greoi, împru¬mutat de la oraÈ™. Lămpile cu gaz au dispărut. De asemenea, fântânile cu cumpănă de prin curÈ›i. Cu gust de È›eavă ruginită uneori, apa e scoasă din pământ de pompe electrice. Pe acoperiÈ™uri se văd antene de televizor, iar copiii nu se mai miră că se poate vorbi "prin sârmă". Centrala telefonică sătească, instalată într-o încăpere lângă primărie, are, deja, câțiva abonaÈ›i. Nici FăgăraÈ™ul nu mai e, pentru copii, un oraÈ™ magic. Se poate ajunge acolo uÈ™or, într-un sfert de oră cu maÈ™ina, È™i, într-o jumătate de oră, cu autobuzul. Larma dimineÈ›ilor când se pleca la câmp ori "la fan" È›ine azi de tre¬cut. Doar, din când în când, un tractor mătăhălos străbate, cu zgomot, uliÈ›a goală. Satul e locuit îndeosebi de bătrâni, femei È™i copii. BărbaÈ›ii au o profesie incertă, nu sunt nici țărani, nici mun¬citori. Unii lucrează pe la fabrici în FăgăraÈ™. Un autobuz prăfuit îi aduce spre seară È™i îi deÈ™artă în faÈ›a primăriei. Ceva mai la vest de mijlocul satului, curge È™i azi un râuleÈ› strâmb È™i prizărit ("vale" i se zice în Lisa) cu apă puÈ›ină, suptă vara de arÈ™iță, dar suficientă pentru a pune în miÈ™care, pe vremuri, roÈ›ile a două mori È™i o piuă sau pentru a fi utili¬zată toamna la cazanele de făcut rachiu. UliÈ›a principală e paralelă cu "valea". Coboară dinspre munÈ›i È™i taie satul în două. Pe ea au fost aÈ™ezate toate instituÈ›iile: bisericile, cea ortodoxă ("biseri¬ca mare") È™i cea greco-catolică ("biserica mică"), față în față, cârciumile, primăria, È™coala È™i postul de jandarmi. Această uliță a fost asfaltată, fiindcă face legătura cu È™oseaua naÈ›ională È™i cu È™oseaua care duce, pe sub munÈ›i, la BraÈ™ov. Odinioară, puteau fi văzute automobile în Lisa, cel mult, de vreo trei ori pe an. Când se în-tâmpla un asemenea eveniment, toate orătăniile se speriau prin curÈ›i. Gâștele dădeau alarma, la fel de agitate È™i de zgomotoase ca străbunele lor de pe Capitoliu. Acum, mai ales pe uliÈ›a principală, gâștele "s-au modernizat". Nici nu mai înalță capul când trece vreo maÈ™ină. Omul cu goarna a dispărut È™i el. Nu mai vezi copii, în urma vacilor, cu bățul pe umeri, dimineaÈ›a, È™i cu bățul târât prin țărână, seara, cum mergeam noi, mereu, plini de importanță. De altfel, nu prea mai sunt nici vaci, iar Calea Secii e năpădită de mărăcini. Nu mai poÈ›i sui pe ea nici cu piciorul. N-o mai foloseÈ™te nimeni, e un drum mort, părăsit. Nu mai există nici gardul pe care am stat în cumpănă. E o plasă de sârmă ghimpată acolo, cu mărăcini. Au dispărut È™i nucii sub care, pe o măsuță cu picioarele înfipte în pământ, am scris, în două veri, o parte din "Reabilitarea Evului Mediu". Dar progresul, cu părÈ›ile lui bune È™i părÈ›ile lui proaste, este o fatalitate, chiar È™i pentru un defazat sentimental cum sunt eu. Și nu modernizările îmi dau sentimentul confuz că Lisa nu mai e "satul meu". E doar "satul în care m-am născut". Lisa îmi confirmă, din păcate, ideea că progresul exterior e însoÈ›it, uneori, de regres interior. Satul nu mai e "o lume". Are parcă orizonturile sparte. Mica sa eternitate s-a prelins prin ele È™i a rămas, pe aceleaÈ™i temelii, o haltă oarecare din istorie. Sărbătorile nu mai sunt sărbători. Au devenit, ca la oraÈ™, zile de odihnă. Nici măcar cârciumile nu mai sunt o "instituÈ›ie". Le-au luat locul niÈ™te "baruri" rurale, cu jocuri mecanice. Altădată, în nopÈ›ile cu lună plină, când toate zgomotele amuÈ›eau ― ca să se poată scula înainte de răsăritul soarelui, oamenii trebuiau să se culce devreme ― praful de pe uliÈ›e scânteia stins, misterios. Ferestrele mici, carbonizate de întuneric, păreau intimidate de fiorul cosmic ce copleÈ™ea nu numai satul, ci È™i munÈ›ii. Uneori, câte un câine, trezit din somn, lătra. Apoi, speriat, parcă, de zgomotul pe care-l făcuse, se culca din nou. ÃŽntr-o asemenea noapte, îngerii puteau îndrăzni È™i ei să umble pe pământ. Acum, n-ar mai îndrăzni. ÃŽnainte de al doilea război mondial, care i-a obligat pe țărani să ia contact din nou cu istoria, adică în anul plecării mele la liceu, nu dispăruse satul aproape autarhic, cu orizonturi rigide, bănui¬tor È™i prudent în faÈ›a noutăților. ÃŽn BucureÈ™ti se încinsese de mai bine de un deceniu "cearta dintre antici È™i moderni", în versiune românească, dar Lisa trăia liniÈ™tită într-un timp semipatriarhal. Tehnica modernă se reducea atunci la loco¬mobilele care puneau în funcÈ›iune batoza la treier sau cu care ― puÈ›ini ― tăiau lemne. Se folosea forÈ›a apei la moară, la joagărele de tăiat scânduri sau la piua unde se prelucra postavul de lână, necesar pentru sumane È™i cioareci, ori "straiele" miÈ›oase cu care ne acopeream iarna. ÃŽncă nu pătrunseseră hainele de oraÈ™ È™i covoarele cu sultani È™i cadâne. Toate articolele de îmbrăcăminte, cu excepÈ›ia opincilor, erau făcute în sat. Pâinea nu se aducea de la oraÈ™. ÃŽn cuptorul mare din tindă, mama cocea, o dată pe săptămână, pâini mari, din făină de grâu amestecată cu cartofi. Uneori, veneau în sat scrisori de la cei plecaÈ›i în America, să strângă bani la Cleveland sau la Detroit, dar ele soseau parcă din altă lume. De regulă, trecerea din preistoria vieÈ›ii în istoria ei, se produce încet, pe nesimÈ›ite. La mine s-a întâmplat altfel. DimineaÈ›a, mai eram încă în preistoria existenÈ›ei mele. Seara, mă găseam în BucureÈ™ti, unde am aflat, treptat, că există electricitate, autobuze, pantofi, semafoare, mic dejun, agenÈ›i de circulaÈ›ie, concerte, vitrine, cerÈ™etori, bănci, pastă de dinÈ›i, publicitate, limba latină, folclor (căci Lisa făcea folclor fără să È™tie) È™i multe alte noutăți absolute, în comparaÈ›ie cu care "competenÈ›ele" mele nu mai valorau nimic. 47. Uitasem. Și în Lisa spusesem "eu". Nu-mi era necunoscut cuvântul când am venit în BucureÈ™ti. Dar de-abia aici l-am înlocuit definitiv pe "noi". Acum, nu mai puteam conta decât pe mine. Trebuia la fiecare pas să mă uit în jur, bănuitor, È™i pe urmă să merg mai departe. Am devenit È™i din necesitate egoist, închistat în mine, ursuz. Egoismul a jucat rolul "zidului" de care a trebuit să mă sprijin. 48. O adiere răscoleÈ™te frunzele oÈ›etarilor. Un nor pătează cerul decolorat de secetă. Va ploua? Pendulele Monseniorului È™i monologurile doctorului Luca sunt, la fel ca amintirile, tot un soi de zid. ÃŽncerc să uit de boală. De aceea bat câmpii, într-o zi mi-am zis: ce-ar fi dacă Monseniorul ar reuÈ™i să-È™i disciplineze pendulele? ÃŽn clipa următoare, am dat înapoi. Am simÈ›it că mi-ar lipsi un "medicament". 49. De la doctorul Luca a aflat tânărul custode că grădina, clădirea È™i biblioteca au aparÈ›inut, cândva, unui negustor care a trăit, mulÈ›i ani, pe picior mare, cu trăsură la scară È™i cu o droaie de servitori. Negustorul avea o manie, strângea pen¬dule de toate formele È™i mărimile. Când È™i-a format o colecÈ›ie, de care era mândru, a vrut ca pendulele să aibă cifre fosforescente È™i semnele zodiacelor pictate în negru pe cadrane, iar partea de jos să fie îngropată în cutii de dimensiunile unui violoncel pentru ca sunetele să aibă o rezonanță mai gravă. Tot el i-a cerut grădinarului, originar din insula Rodos, să-i facă o grădină alcătuită exclusiv din trandafiri, de diverse specii, organizată în È™apte cercuri concentrice. ÃŽn primul cerc, trandafiri cu È™aizeci de foi, din specia men¬ționată de Herodot, care era preferata regelui Midas. ÃŽn al doilea, trandafiri pitici, cu florile aurii, din ce în ce mai închise spre centru È™i cu viniÈ™oare de culoarea sângelui. ÃŽn al treilea, tran¬dafiri sălbatici, cu miros puternic È™i cu florile ca purpura imperială. ÃŽn al patrulea, trandafiri de Damasc, în al cincilea, trandafiri de China, care înfloresc toată vara È™i rezistă până toamna târziu, în al È™aselea, trandafiri dintr-o specie necunos¬cută, iar în ultimul, trandafiri agățători, înalÈ›i de mai mulÈ›i metri (servind È™i ca zid vegetal care ascunde curtea de privirile curioÈ™ilor), cu flori mici, albe sau în felurite nuanÈ›e de roÈ™u. ÃŽntr-o zi, însă, pe neaÈ™teptate, negustorul n-a mai vrut să se ocupe de afaceri. A renunÈ›at complet la existenÈ›a zgomotoasă dinainte, a lăsat clădirea să cadă în paragină È™i s-a izolat în bibliotecă de unde ieÈ™ea doar când unicul servitor rămas în preajma lui bătea în ușă îngrijorat. După un timp, i-a vândut Monseniorului clădirea È™i, fără să dea vreo expli-caÈ›ie cuiva, a pornit spre miazănoapte. De atunci, nu l-a mai văzut nimeni. Julius È™i-a explicat, astfel, ferestrele bătute în cuie, ca să nu le zgâlțâie vântul, poarta dărăpă¬nată, încăperile goale sau pline de mobile nefolosite. Doar grădina a scăpat de decadență, iar asta s-a întâmplat deoarece, înainte de a se închide în "salonul pendulelor", adică înainte de a se "sminti", cum bombăne Maria, Monseniorul a avut inspiraÈ›ia să-l reangajeze pe grădinar. Clătinându-È™i capul pleÈ™uv, acoperit la tâmple de un soi de puf alb, acesta se plânge mereu că "s-a stricat lumea". Și suferă că, în afara doctorului Luca, nimeni nu-i admiră trandafirii, udaÈ›i de două ori pe zi, dimineaÈ›a È™i seara, în lunile de secetă. De aceea, doctorul se simte obligat, de câte ori vine, să schimbe câteva vorbe cu el, înainte de a se îndrepta, sprijinit în bastonul său cu un scarabeu de argint încrustat pe mâner (pe care-l poartă mai mult decorativ, căci, în ciuda vârstei sale, bătrânul are mers de soldat), spre pavilionul bibliotecii ― Despre ce vorbiÈ›i? s-a mirat Julius, într-o zi, după ce doctorul Luca l-a întrebat, prevenitor, ca de obicei: "Ai timp pentru mine, băiete?" ― BineînÈ›eles, despre insula Rodos, l-a lămurit doctorul Luca, aÈ™ezându-È™i cu grijă bastonul lângă ușă.. Știai că grecii îi spuneau trandafirului "Rodos"? 50. ZăpuÈ™eala e parcă mai mare. Și tot n-am re¬zolvat problema operaÈ›iei. O fac sau nu? Cineva ar trebui să decidă în locul meu È™i nimeni nu vrea. Sunt lăsat să stărui într-o amânare fără sens în care, până la urmă, va hotărî, probabil, neho¬tărârea mea. Peste două zile, mă voi interna la "Urgență" fiindcă aÈ™a au căzut zarurile. ÃŽmi vor face coronarografia care va arăta cum stau. 51. ÃŽn principiu, nu cred că există ceva mai minunat ca o după-amiază de vară calmă, fără vânt, când nu se clatină nici o frunză, iar lumina se filtrează prin crengi. Stai culcat în iarbă, as¬cultând zumzetul insectelor care ciuruie liniÈ™tea, priveÈ™ti bucățile de cer ce se văd prin frunziÈ™ul unui copac, simÈ›i în nări mirosuri ameÈ›itoare, eÈ™ti fericit È™i nu È™tii pentru ce. Nu-È›i mai trebuie nimic în afară de ce eÈ™ti. Totul e extraordinar de simplu, într-un fel, vara m-a ajutat să obÈ›in prin simÈ›uri ce nu mi-a fost dat să am prin credință. N-a fost nevoie să aflu de la alÈ›ii că sacrul există în natură, că divinul poate fi atins, uneori, cu degetele. Vara, până È™i tristeÈ›ile mi se păreau luminoase. Și e obscenă, oare, o femeie îmbrăcată sumar care stă întinsă pe o miriÈ™te aurie, cu capul culcat pe podul palmelor È™i cu ochii la cer, după ce a făcut dragoste? AÈ™a poÈ›i pricepe mai bine decât din o mie de cărÈ›i de ce zeii grecilor se plictiseau în Olimp. Acum, toate acestea È›in de trecut. Mă simt ca o piatră pe care nu mai încolÈ›eÈ™te nimic È™i mă gândesc la mare ca la un vis, trăit într-o altă viață. Nu voi mai cunoaÈ™te niciodată, din păcate, bucu¬ria tulbure de a sta pe nisipul fierbinte, golit de griji, de probleme, sau pacea ceasurilor petrecute lângă niÈ™te banali ciulini înfloriÈ›i pe faleză, printre pietre de o strălucire cenuÈ™ie. Asta mă deprimă la fel de mult ca boala È™i face din vremea când rămâneam la CostineÈ™ti până ce căpătăm culoarea castanelor coapte sau închiriam la Venus o cameră izolată, culcându-mă pe plajă fără să mă sinchi¬sesc de radiaÈ›ii, o amintire aproape dureroasă. Vara a încetat să-mi mai poarte noroc. Mi-a devenit ostilă. Aerul e, acum, atât de apăsător încât, dincolo de zidul unde au încremenit, imobili, oÈ›etarii, se află, parcă, un deÈ™ert. Până È™i nopÈ›ile sunt bolna¬ve. Nu mi-am imaginat că descriind sezonul secetos din Asybaris voi ajunge să-l suport. Am uitat de când n-a mai căzut o picătură de ploaie. De fapt, tot ce doresc e să văd, într-o zi, această vară transformată în amintire. 52. Rugat să-i descrie insula Rodos, doctorul Luca i-a vorbit lui Julius despre o È™coală de retorică prin care ar fi trecut Cezar È™i Cicero, despre ruinele fortificaÈ›iilor ridicate de cavalerii ioaniÈ›i È™i, mai ales, despre Marea Egee, unde odinioară se scăldau nimfele. ― ÃŽn Rodos, a adăugat visător doctorul, am înÈ›eles că sirenele nu sunt o glumă a mitologiei. I-a vorbit despre pământul bolovănos al insulei, înverzit de ierburi È›epoase, despre marile păduri de pini, chiparoÈ™i È™i stejari, după care i-a explicat că acolo a debarcat Richard Inimă de Leu ca să angajeze marinari pentru a treia cruciadă È™i că în Rodos însuÈ™i peisajul, scăldat într-o lumină veche, îndeamnă la reverie. ÃŽn timp ce doctorul Luca perora, cu faÈ›a încă mai roÈ™ie din pricina pasiunii, Julius È™i-a amintit că bătrânul custode, care-l luase ca ajutor, se născuse tot în insula Rodos. Ar fi vrut să se lămu¬rească dacă-i legase ceva. Și dacă relaÈ›ia lor cu Monseniorul dura de-atunci. Dar n-a apucat să-È™i formuleze curiozitatea. ― Te plictisesc? l-a întrerupt doctorul, văzând că Julius se juca, încurcat, cu un cuÈ›it de fildeÈ™, folosit la tăierea hârtiei. ― O, nu, s-a grăbit să protesteze tânărul custode. ― Poate, ai alte treburi. Dacă te plictisesc, e de ajuns să mi-o spui. Nu mă supăr. Voi veni altădată. Vara e lungă, mai avem de înghiÈ›it praful ăsta blestemat. Cum avea, însă, poftă de vorbă, de fapt, iar Julius îi stârnise amintirile, se porni să-i povestească, amuzat, că în portul Rodos își ducea iubitele să le arate o casă unde atârna sub fereastră, scris cu litere mari, roÈ™ii, acest anunÈ›: "Dau lecÈ›ii bărbaÈ›ilor timizi. N-am nici o ruÈ™ine. " ― Eram tânăr, băiete, È™i încă nu înÈ›elegeam aceste vorbe din Biblie: "Dragostea acoperă totul, crede totul, nădăjduieÈ™te totul, suferă totul". ÃŽi mai povesti că, de câte ori zărea o nuntă, i se făcea milă de miri. ― Mă gândeam că nu va trece mult È™i își vor scoate ochii... O clipă, Julius a fost tentat să-l necăjească puÈ›in, întrebându-i dacă din dragoste se însurase cu Nelly. A renunÈ›at, însă, de teamă să nu pară obraznic. Și, cum de-afară se auzeau zgomote de obloane lovite, s-a arătat din nou nedumerit că echipa plecată în căutarea deÈ™ertului nu se întorsese. Doctorul Luca s-a ridicat de pe scaun. ― Lasă deÈ™ertul, băiete. Dă-i dracului de deÈ™ert. Eu am propriul meu deÈ™ert, nu trebuie să caut altul. Figura i se asprise. A luat o statuetă de porÈ›elan de pe etajeră, reprezentând un satir grec, È™i se juca, nehotărât, cu ea. ― Eu am trăit, băiete, într-o toamnă, tot ce poate trăi un bărbat. Ce mai pot face acum e să-mi bat joc de mine. Ceru un pahar cu apă, plângându-se de căldura de iad de-afară, după care continuă cu o voce neobiÈ™nuit de tristă. ― Singurătatea, află de la mine, n-o poate umple lumea, ci o singură ființă. Una care te poate ridica sau nimici. Deodată, obrazul roÈ™u al bătrânului deveni palid. Speriat, Julius l-a întrebat dacă nu vroia să se întindă pe canapeaua din bibliotecă. Doctorul a scuturat din cap. ― Scuză-mă, am avut o uÈ™oară ameÈ›eală. E din pricina căldurii. Si a mai cerut un pahar de apă ca să înghită un medicament, după care È™i-a luat bastonul de lângă ușă ca să plece. 53. Nu mai È›in minte cum a decurs examenul pentru bursă. Probabil, a fost un examen formal. Patru din cele cinci burse, votate de comitetul È™colar, erau deja date unor elevi din clasele a II-a È™i a IlI-a. Pentru a cincea, m-am prezentat eu, fără să am nici un contracandidat, căci la "Spiru Haret" nu prea se înghesuiau copii din familii nevoiaÈ™e. Și cum comisia aflase, probabil, că eram nepotul "domnului subdirector", am căpătat bursa fără probleme. Până să înceapă cursurile, am locuit la "unchiul George". Pe atunci, liceul "Spiru Haret" poseda două clădiri, situate în imediată apropiere (amândouă dispărute azi), pe care le punea la dispoziÈ›ie directorului È™i subdirectorului. "Unchiul George" ocupa cea mai mică dintre ele, o vilă, cu etaj, cochetă, aproape lipită de gardul curÈ›ii li¬ceului. La plecarea în vacanță, concediase slujnica È™i, încă, nu angajase alta. Am dormit, deci, vreo două săptămâni în odaia de serviciu. ÃŽn acea toamnă, istoria se precipita în culise. La Palatul Regal, se vor fi succedat consfătuiri de taină provocate de ascensiunea legionarilor È™i de pericolele externe. Carol al II-lea era, încă, monarh constituÈ›ional, dar suporta din ce în ce mai greu ConstituÈ›ia din 1923. La Ministerul de Externe, aflat È™i el, ca È™i Palatul Regal, la o azvârlitură de băț de strada Italiană, veneau, probabil, telegrame îngrijorate care prevesteau că va fi război în Europa, întrucât Hitler È™i Mussolini deveneau din ce în ce mai amenințători. Ziarele vremii vorbeau, presupun, È™i de aceste presimÈ›iri sumbre È™i de procesele din Rusia unde Stalin își lichida ultimii adversari. Dar eu mă aflam într-o stare de ignoranță istorică încă È™i mai mare decât aceea din Lisa. Nici măcar de informaÈ›iile date de omul cu goarna nu mai beneficiam. "Unchiul George" poseda, bănuiesc, un aparat de radio È™i era abonat, probabil, ca mulÈ›i intelectuali, la "Universul". Socotea, însă, È™i pe bună dreptate, că istoria nu era de nasul meu. Prima mea descoperire bucureÈ™teană a fost chiotul unui oltean cu cobiliÈ›a care a trecut prin faÈ›a casei, strigând la intervale regulate, cu modulări stranii, "iaurgiuuu". MătuÈ™a Terica mi-a dat niÈ™te bani È™i m-a trimis după el, ca să-mi pună iaurt în¬tr-un vas. După câteva zile, mi-am extins investigaÈ›iile până în colÈ›ul străzii, la magazinul de "delicatese" al domnului Vancea, unde m-am dus cu un bilet pe care scria ce marfă trebuia să mi se dea. Alte imagini din acele săptămâni în care am locuit la "unchiul George" nu găsesc în memoria mea. Calea Victoriei unde, după-amiaza, aÈ™ fi putut să văd, cu siguranță, trăsuri elegante în care se plimbau domni cu joben È™i cucoane în mătăsuri, ar fi fost pentru altul, în locul meu, un punct de atracÈ›ie. La fel, pozele de la cinematografe, reclamele, tramvaiele, ceasurile publice. Dar, fie că "unchiul George" mi-a interzis să mă depărtez de casă, de teamă că mă puteam rătăci, fie că eram prea timorat, n-am fost curios să depășesc limitele străzii unde fusesem "depozitat" provizoriu. Când au început cursurile, domnul Ioniță, intendentul liceului, m-a dus la internatul "Casei corpului didactic", cu care reuÈ™ise să stabilească o înÈ›elegere, ca să-i primească pe cei cinci bursieri de la "Spiru Haret". Mi-am luat cufărul care a fost, mulÈ›i ani, singurul meu bagaj, È™i m-am mutat în al doilea domiciliu bucureÈ™tean. 54. Domnul Iftodiu era profesor de franceză. Un bărbat înalt, uscat, adus de spate, închis în sine È™i suferind de o boală ascunsă. Sifilis, după câte am auzit mai târziu. Locuia undeva pe strada Regală, singur, într-un hotel plin de prostituate. Avea È™i alte ciudățenii. Se È™optea în clasă È™i pe coridoare că obiÈ™nuia să se plimbe, mereu singur, pe stradă, la ore târzii, fiindcă era, se pare, noctambul. Uneori, venea la liceu cu bluza de la pijama sub haină. Nu era o neglijență. I se irita pielea la gât atât de tare, încât nu mai suporta gulerul cămășii. Dar încerca să ascundă asta punându-È™i cravată la pijama. Cei care l-au văzut la concerte È™i la ope¬ră ― fiindcă era meloman ― povesteau că se ducea să asculte muzică în smoking. Și tot singur. Sin¬gurătatea lui devenise o legendă. Intra în clasă întotdeauna absent, cu un aer suferind, pe care-l accentua pielea, de un galben nesănătos, de pe obrazul său neras È™i îmbătrânit prematur. Domnul Iftodiu m-a scos la lecÈ›ie după primele ore de franceză. Căpătasem între timp uniformă È™i nu mai eram îmbrăcat ca în Lisa. Și cum domnul Iftodiu se uita la oameni fără să-i vadă, neapărat, n-avea cum să bănuiască, pro¬babil, că nu eram iniÈ›iat, precum ceilalÈ›i, din familie, în tainele limbii franceze. De aceea s-a încruntat când s-a lămurit că nu reuÈ™eam deloc să nimeresc pronunÈ›ia exactă a articolului "le", zicând ba "le", ba "lio", spre hazul colegilor mei. Scena era, probabil, într-adevăr, comică. Un mic "barbar" se chinuia în faÈ›a unor fii de patricieni din "Roma" să vorbească într-o limbă necunoscută. InfluenÈ›a franceză, în România interbelică, nu atinsese România profundă, se oprise la proti¬pendadă. ÃŽn timp ce colegii mei erau, aproape toÈ›i, franÈ›uziÈ›i, eu veneam dintr-o Românie înapoiată, încremenită în tradiÈ›ii neguroase. Abia când râsetele au devenit hohot, domnul Iftodiu s-a uitat la mine mai atent È™i a înÈ›eles de ce mă căzneam, fără succes, să mă descurc. Nu mi-a dat notă, mi-a zis să trec la loc în bancă. Am ieÈ™it pe ușă, ca să nu izbucnesc în plâns în clasă. Cred că-mi ardeau obrajii de ruÈ™ine È™i de ciudă. Mă simÈ›eam foarte nenorocit, jignit până în adâncul sufletului. ÃŽntâmplarea aceea venea după alta, ia fel de neplăcută. Cum nu-mi permiteam să fiu client al bufetului de la liceu, îmi înfundam în buzunare, la internat, dimineaÈ›a, două felii de pâine ca să le am în recreaÈ›ii. Spre ghinionul meu, "unchiul Geor¬ge" s-a plantat, într-o zi, la intrarea liceului, poruncindu-le tuturor elevilor să-È™i întoarcă buzu¬narele pe dos. CeilalÈ›i au trecut liniÈ™tiÈ›i prin "control". ÃŽn schimb, fiindcă din buzunarele mele au apărut feliile de pâine, care se È™i fărâmiÈ›aseră puÈ›in, "unchiul George" mi-a tras două palme. 55. E posibil ca anii petrecuÈ›i la "Spiru Haret", È™apte la număr, să fi atârnat în destinul meu chiar mai greu decât copilăria. Ne mirăm că Ludovic al XVI-lea a scris în jurnalul său, la 14 iulie, ziua căderii Bastiliei, "Nimic". Adică, "nimic de sem¬nalat, de reÈ›inut". Dar câți dintre noi se pot lăuda că au sesizat momentul când au pus bazele regre¬telor de mai târziu? De câte ori mi-am amintit de anii în care am învățat la "Spiru Haret", m-am gândit doar că ei au reprezentat, poate, perioada cea mai fadă, cea mai searbădă, din viaÈ›a mea, exceptând unele momente luminoase sau tulburi: primii fiori ai dragostei, trezirea instinctului sexual È™i, mai ales, o fascinantă aventură trăită cu ajutorul cărÈ›ilor. Nu mi-am pus problema, ca acum, că, la unsprezece ani, cât aveam când am ajuns în BucureÈ™ti, încă mai puteam să mă deschid spre lume, deÈ™i nu fusesem nici în copilărie prea expansiv. Din păcate, n-am cunoscut farmecul vieÈ›ii de licean care reprezintă, pentru mulÈ›i, un capital de amintiri plăcute, duioase. Probabil, multe lucruri ar fi arătat altfel dacă aÈ™ fi fost elev la "Radu Negru", în FăgăraÈ™, printre colegi de condiÈ›ia mea. La "Spiru Haret" eram un tolerat, o "oaie neagră". ÃŽn clasa mea, nu exista alt băiat venit de la È›ară. MulÈ›i erau fii de moÈ™ieri, de industriaÈ™i, de demnitari, de mari avocaÈ›i, de medici È™i arhitecÈ›i cunoscuÈ›i, de negustori sau patroni de ziare. PuÈ›ini proveneau din familii obiÈ™nuite de intelectuali bucureÈ™teni. Unii se cunoÈ™teau dinainte de a veni la liceu, întrucât părinÈ›ii lor se miÈ™cau cam în aceleaÈ™i cercuri. Eu sosisem din pădure direct în salon. ÃŽmi lipsea până È™i cunoaÈ™terea limbii care se vorbea la BucureÈ™ti. Cam trei sferturi din cuvintele limbii române moderne îmi erau necunoscute. Trebuia să mă deprind acum să zic "vopsea", în loc de "văcsea", sau "puÈ›in", în loc de "o țâră" È™i să evit vorbe care ar fi sunat bizar, de neînÈ›eles, în urechea unui bucureÈ™tean ca "teÈ™culă", "cătrănită", "palan", "recăl", "pocie" sau "păruÈ™că". ÃŽncă nu auzisem de clase sociale, ca să pricep că eu reprezentam "talpa țării", în timp ce colegii mei, cei mai mulÈ›i, reprezentau "înalta societate", dar mă simÈ›eam ca o buruiană într-o seră. Nu eram unul "dintre", ci "o abatere", o excepÈ›ie. Crescusem pe un sol aspru, cu rădăcini mai viguroase decât noii mei colegi, în schimb ei posedau un lustru care mie îmi lipsea. DiferenÈ›ele săreau în ochi chiar după ce, primind uniforma, ce făcea parte din bursă, n-am mai avut un aspect folcloric. Pe mine, oricât mă străduiam să-mi aÈ™ez noaptea, la internat, pantalonii sub saltea, pentru a le da o dungă aproximativă, uniforma nu cădea turnată. Umblam cu cămăși aduse din Lisa, care nu erau făcute pentru a pune cravată, È™i tuns chilug, ca un puÈ™căriaÈ™, ceea ce mă demasca imediat, ca intrus, între niÈ™te băieÈ›i eleganÈ›i, manieraÈ›i, siguri de ei. Bocancii, de care fusesem teribil de mândru, nu erau nici ei prea moderni. Se dovedeau grosolani È™i zgomotoÈ™i. De câte ori treceam pe coridoare, sunetul blacheurilor se auzea strident (până ce, într-o zi, "unchiul George" i-a cerut, enervat, domnului Ioniță să mă ducă la un cizmar care să-mi scoată blacheurile). N-aveam ghiozdan, îmi purtam cărÈ›ile È™i caietele sub braÈ› È™i, pe deasupra, cu o susceptibilitate excesivă, foarte aproape de limita ei bolnă¬vicioasă, nu eram pregătit să intru în relaÈ›ii normale cu noii mei colegi. 56. Bursa de la "Spiru Haret" era foarte ge¬neroasă. Ea îmi asigura posibilitatea de a învăța la un liceu de elită, de "cinci stele", într-un mediu select, ceea ce, în condiÈ›ii obiÈ™nuite, n-ar fi fost cu putință. Saltul din Lisa, peste vreo două, trei secole de civilizaÈ›ie materială, mă putea ajuta să ard etapele formării mele. ÃŽn BucureÈ™ti erau condiÈ›ii la care, într-un târg, ca FăgăraÈ™ul, nu se putea visa. Exista o viață culturală bogată, nu se lâncezea ca în provincie. Eu am ignorat, însă, toate aceste stimulente, m-am închircit în bârlogul meu interior, fără să profit în nici un fel de norocul care îmi surâsese. Mai rău, la "Spiru Haret" am descoperit pentru prima oară umilinÈ›a È™i ranchiuna, ceea ce a avut, probabil, efecte dezastruoase asupra psi¬hologiei mele. ÃŽi invidiam pe colegii mei că erau bine îmbrăcaÈ›i, că È™tiau să se poarte È™i că nu aveau nici un fel de complexe. Pe lângă ei, eu eram un necioplit. Prăpastia care ne separa se vedea uÈ™or. Nu izbuteam deloc să fiu natural, dezinvolt, mă miÈ™cam fără graÈ›ie, trădând la fiecare pas o stinghereală care arăta că nu mă simÈ›eam în apele mele. Și, în loc ca mediul select în care nimerisem să mă ambiÈ›ioneze într-un sens bun, să mă determine să vreau să-mi cizelez puÈ›in aspe¬ritățile, a stârnit în mine reacÈ›iile cele mai proaste posibile. M-am izolat, m-am tras deoparte, am refuzat cu încăpățânare toate punÈ›ile pe care mi le întindeau colegii mei È™i, ca dezastrul să fie total, aproape mă mândream cu modul meu rudimentar de a fi. Aveam o timiditate arțăgoasă. ÃŽn zadar, au încercat unii colegi să mă includă în atmosfera clasei. Am răspuns bunăvoinÈ›ei lor cu o defensivă agresivă. Câțiva m-au invitat să-i vizitez. Am refuzat, sub diverse pretexte. Eram convins că mă chemau îndemnaÈ›i de părinÈ›ii lor să se arate gentili cu mine È™i n-am suportat niciodată compasiunile. Când mă întreba vreunul ceva în legătură cu Lisa, răspundeam sec, monosilabic. PărinÈ›ii nu aveau cum să cunoască È™i cum să înÈ›eleagă problemele mele. Iar eu n-am simÈ›it nevoia să-i fac părtaÈ™i la ceva ce nici mie nu-mi era foarte clar. Rezultatul? Ruptura intervenită în destinul meu a accentuat, brusc È™i puternic, latu¬rile negative ale firii mele. Acei ani, care mi-au creat multe complexe, m-au făcut mai stângaci, mai interiorizat, È™ubrezindu-mi È™ansele de comu¬nicare la o vârstă când nu eram în stare să prevăd că aÈ™ezam temeliile unei singurătăți de perspectivă. Prin forÈ›a împrejurărilor, păream frust într-un liceu cu atâția elevi de condiÈ›ie bună, dintre care unii erau aduÈ™i, dimineaÈ›a, cu maÈ™ina. Asta genera în mine inhibiÈ›ii care, la rândul lor, fără să-mi dau seama, mă împingeau spre un ghetou sufletesc. Nu mă pot vedea, când îmi amintesc acei ani de È™coală, într-un grup sau lângă un prieten. Spiritul de camaraderie, despre care am citit atâtea, mi-a rămas, din păcate, străin. La sfârÈ™itul orelor, îmi strângeam cărÈ›ile È™i caietele, fără să iau parte la rumoarea generală care se prelungea până în stradă. ÃŽncercam să mă port precaut, pe acel teren necunoscut, unde trebuia să iau, cumva, totul de la capăt, dar nu-mi era limpede de ce anume trebuia să mă apăr. Și bănuiesc că nu arătam deloc sim¬patic în războiul meu defensiv, de arici cu È›epii scoÈ™i în permanență. Puteam să duc, probabil, complexul infe¬riorității mele sociale la limite È™i mai rele, unde, cu resentimente de plebeu furios, aÈ™ fi ajuns să detest oamenii bogaÈ›i, să-i urăsc pe aristocraÈ›i. Din fericire, nu s-a întâmplat aÈ™a. M-am oprit la înverÈ™unări sentimentale. N-am iubit niciodată Lisa mai mult ca arunci È™i, probabil, tot atunci am devenit conÈ™tient că-mi iubeam părinÈ›ii. 57. Canicula s-a prăbuÈ™it brusc. S-a făcut aproape frig. Probabil, a nins la munte. A È™i plouat, dar nu suficient pentru a răcori pământul chinuit de secetă. Pe zid au reapărut ciorile. Mâine, mă reinternez. Probabil, voi afla, în sfârÈ™it, ce mă aÈ™teaptă. Cum zicea Nietzsche? Orice adevăr care nu mă omoară mă face mai puternic. Aceste vorbe care mi-au plăcut enorm, cândva, îmi provoacă acum un zâmbet neputincios. 58. Julius intenÈ›iona de mult timp să meargă la o prezicătoare de care-i vorbise doctorul Luca. Pentru a ajunge acolo, trebui să treacă printr-un cartier pestriÈ› È™i zgomotos, cu străduÈ›e strâmte, legate între ele de ganguri întunecoase, unde tâ¬nărul custode avu surpriza unui alt Asybaris, cu totul diferit, parcă fără griji sau, dimpotrivă, hotărât să le uite. La fiecare pas, se văzu asaltat de vânzători ambulanÈ›i care își lăudau, È›ipător, marfa. Un bărbat, cu făină pe față, semănând cu un clovn, mâna din urmă un asin, în vreme ce, peste drum, niÈ™te prostituate, purtând centuri de castitate, îi ofereau cheile cu gesturi îmbietoare. ÃŽntr-o vitrină, Julius zări o mumie expusă, ceea ce i se păru din cale-afară de caraghios. Cine putea fi interesat să cumpere o mumie? Urmând sfaturile doctorului Luca, se feri să intre în vreo prăvălie, cu toate că ar fi dorit să cumpere un ceai împotriva astmului, È™i sui pe o potecă formată din trepte săpate în piatră, cu smocuri de iasomie pe margini, până la o piață cu case mici, cenuÈ™ii, toate dispuse cu spatele la restul oraÈ™ului. De-acolo, coborî pe o străduță, pietruită cu bolovani mari, unde mirosea puternic a busuioc È™i a peÈ™te prăjit, spre locuinÈ›a prezicătoarei; o prezicătoare specializată în "alectromanÈ›ie". "AlectromanÈ›ia" a rămas neschimbată, de pe vremea romanilor, îi explicase doctorul Luca. Se desenează în țărână un cerc, care e împărÈ›it, apoi, în tot atâtea părÈ›i câte litere are alfabetul. Pe fiecare literă se presară boabe de grâu. Când totul e gata, e adus un cocoÈ™el alb căruia i se dă drumul, iar prezicătoarea sau prezicătorul în-seamnă literele de unde pasărea ciuguleÈ™te grăunÈ›e. ÃŽmpăratul Flavius ar fi apelat la acest mod de a desluÈ™i viitorul pentru a cunoaÈ™te nu¬mele urmaÈ™ului său. CocoÈ™ul a mâncat grăunÈ›ele de pe literele THEOD, determinându-l pe împărat să creadă că numele urmaÈ™ului său va fi Theodor, drept care ar fi poruncit să fie ucise toate persoanele care purtau acest nume È™i puteau ajunge pe tron. UrmaÈ™ul său s-a chemat Theodosiu. Găsi, relativ uÈ™or, ceea ce căuta; o casă scundă, fără ferestre, cu o curte plină de nisip, dominată de un havuz. I se spuse, însă, că pre¬zicătoarea murise. 59. Prin toamnă, m-am nimerit, într-o zi, în compania unui conte. Un conte autentic, ai cărui străbunici au venit din Bretania, instalându-se în BucureÈ™ti. Din vorbă în vorbă, am aflat că a urmat liceul la "Spiru Haret". Am aproximat că asta s-a întâmplat după ce am plecat eu de la "Spiru" sau mă pregăteam să plec. Și nu mi-am putut stăpâni o curiozitate: "L-aÈ›i avut, cumva, profesor pe George Șerban?" A tăcut nedumerit. Părea să audă pentru prima oară acest nume. "Șoacățu", am adăugat, amintindu-mi că "unchiul George" era mult mai cunoscut sub această poreclă. Omul s-a luminat la față. "A, cum să nu? Dar nu mi-a fost profesor. Era subdirectorul liceului". Și, înainte să apuc să-i spun că "Șoacățu" mi-a fost unchi, s-a pornit să povestească, încântat, ce spaimă a tras la o oră de dirigenÈ›ie: "Lipsea profesorul È™i a venit Șoacățu, să-i È›ină locul. ÃŽn clipa în care l-am văzut apărând în ușă, cu catalogul sub braÈ›, am încremenit cu toÈ›ii. S-a făcut o liniÈ™te de mor¬mânt. Șoacățu era foarte temut. Credeam că am încurcat-o. Când colo, surpriză enormă. Șoacățu a pus catalogul pe marginea catedrei, fără să-l deschidă, È™i, bine dispus, ne-a vorbit toată ora despre dans. Ne-a explicat că dansul te învață multe, nu numai graÈ›ia, te educă. L-am ascultat entuziasmaÈ›i È™i am regretat când am auzit soneria". Am zâmbit înduioÈ™at. Spre deosebire de mine, "unchiul George" era un excelent actor. Era volubil, avea farmec È™i È™tia să se facă simpatic, dacă vroia. Instinctul său cameleonic funcÈ›iona fără greÈ™. De ce fusese poreclit "Șoacățu", nu È™tiu. Când am venit eu la "Spiru Haret", toÈ›i elevii îl numeau aÈ™a, nu "profesorul Șerban" sau "domnul subdirector". Porecla nu era rostită cu antipatie, dar, de temut, era temut ca profesor. Din câte am auzit (eu nu l-am cunoscut în această ipostază, căci a evitat sistematic să ia clasa în care mă găseam), nimeni nu-È™i îngăduia să se lase pe tânjală la "română" ori să facă È™otii la orele lui. Se simÈ›ea teama È™i din tonul speriat cu care era semnalizată apariÈ›ia lui pe coridoare: "AtenÈ›ie, vine Șoacățu!" Formal, nu mi-a atras atenÈ›ia că nu vroia să se afle că eram nepotul lui. Am înÈ›eles, totuÈ™i, singur că trebuia să fiu discret în această privință. Poate, nu vroia să-i influenÈ›eze pe profesori, să-i determine să-mi dea note bune din complezență, pentru a mă sili să stau singur pe picioarele mele. Poate, nu vroia să fie acuzat că mă proteja. Era în spiritul lui. Prin anii '50, când, înlăturat de la "Spiru Haret", ca "reminiscență burgheză", ajunsese să predea la o È™coală elementară din cartierul Tei, l-a avut elev pe fiul lui. L-a lăsat corigent, bruftuluindu-l în faÈ›a clasei, după care, acasă, i-a explicat că a vrut să dea un exemplu de intransigență. Oricum, grija "unchiului George" de a mă ignora (îmi zicea "Paler" când îmi făcea vreo observaÈ›ie) a fost, inutilă. După o vreme, s-a aflat că eram nepotul lui "Șoacățu". Faptul m-a făcut, brusc, interesant în ochii unora, care își vor fi închipuit că mă aflam în raporturi strânse cu el, dincolo de zidurile È™colii. Lucrurile s-au lămurit, însă, repede. 60. Sunt la "Urgență" pentru coronarografie. Am luat cu mine sfaturile lui Marc Aureliu, în speranÈ›a că mi-ar putea fi de folos. Degeaba. Nici o È™ansă să găsesc un reazim în filosofia stoică. 61. După părerea doctorului Luca, un visător poate oscila între realitate È™i reverie ca un clovn între râs È™i plâns. ― Și dacă È›i se pare că mă mint, lasă-mă să mă mint, adăugă el. Poate, o fac, uneori, fiindcă e tot ce mi-a rămas. Adevărul meu de azi e bun de dat la câini, iar părerile de rău care se învechesc sunt ca bolile netratate, nu se mai vindecă. Julius găsi că e momentul potrivit pentru a-i spune ce auzise de curând. Că Monseniorul ar fi întemeiat, cu mulÈ›i ani în urmă, undeva, o sectă, ce fusese declarată eretică È™i împrăștiată, deoarece propovăduia un rai amenajat pe pământ, adus din viaÈ›a viitoare în cea terestră. Speriat de amenințări, fugise. ― Prostii, se strâmbă doctorul Luca. După care își făcu vânt cu pălăria È™i privi, bănuitor, spre Julius. De fapt, ce-ai vrea să afli de la mine, băiete? Dacă vrei, cumva, să mă tragi de limbă în legătură cu Monseniorul, te sfătuiesc să renunÈ›i. Julius simÈ›ea că se apropia momentul pe ca¬re-l aÈ™teptase. De aceea se feri să se arate prea curios. Se mulÈ›umi să aducă vorba de emoÈ›ia cu care doctorul Luca privise pescăruÈ™ii zburând peste Asybaris. ― Mă tem, băiete, că nu-mi va fi uÈ™or să-È›i explic, clătină din cap bătrânul. Și nici È›ie nu-È›i va fi uÈ™or să înÈ›elegi. Povestea e încâlcită. Mai ales că o parte din ea n-o cunosc nici eu. Se vedea, pe faÈ›a lui, că un rest de îndoială îl făcea să ezite, ca un om nesigur pe amintiri. Până la urmă, însă, se hotărî. ― Locul acela era cel mai frumos de lângă mare. Cu toate că ploua È™i era rece, m-am oprit să văd pescăruÈ™ii. Erau stoluri uriaÈ™e care se roteau în aer È™i înălbeau cenuÈ™iul din jur, până departe, deasupra mării. Deodată, mi-am pierdut cunoș¬tinÈ›a. Am simÈ›it că se face noapte È™i că È›ipetele pescăruÈ™ilor îmi sfășiau creierul. Când mi-am revenit, pescăruÈ™ii È›ipau È™i mai aproape, chiar în urechile mele. SimÈ›eam o fierbinÈ›eală în cap È™i în tot corpul, dar îmi era frică să deschid ochii. Și nu È™tiu câtă vreme am rămas aÈ™a. Poate, un ceas. Poate, o după-amiază întreagă. O lumină lăp¬toasă îmi strivea pleoapele. Paralizasem, oare? ÃŽntâi, am miÈ™cat degetul unui picior. Apoi, altul, ÃŽntr-un târziu, mi-am strigat câinele. Nu mi-a răspuns. Asta m-a mirat. Căci niciodată nu se dezlipea de lângă mine. Am încercat să-mi aduc aminte ce făcusem în dimineaÈ›a aceea. Mă revedeam într-un coridor întunecos unde des¬făceam din hârtie o nimfa de marmură pe care o arătam cuiva sau o primeam. Apoi, mi-am amintit de invitaÈ›ia Terezei de a ne plimba printr-un cimitir: "Ce, nu-i interesant să vedem cum va arăta viaÈ›a de apoi?" mă întrebase ea. Cu groază, am constatat că în memoria mea existau nenumărate pete albe. M-am revăzut la mănăstire, dar ce făcusem după aceea? ÃŽn cele din urmă, am descoperit că eram într-un spital È™i că soarele bătea în fereastră. Doctorul Luca făcu aici o pauză lungă, ră¬mase pe gânduri È™i, apoi, renunță să-È™i continue povestea. Părea nemulÈ›umit de niÈ™te lucruri pe care nu le putea lămuri până la capăt. 62. Am coborât cu liftul È™i, la capătul unui alt coridor, unde a trebuit să ne strecurăm printr-un furnicar de pacienÈ›i, am pătruns într-o sală plină de persoane în halate albastre È™i cu măști de tifon. M-am străduit să par brav, să nu mă comport ca o cârpă. Doar când am urcat treptele mesei pe care urma să mă întind pentru coronarografie, vitejia mea s-a clătinat, cerându-mi un efort special de voință. Concluzia a fost seacă. E necesară o operaÈ›ie. OpÈ›iunea îmi aparÈ›ine, desigur. Eu, însă, aÈ™ fi preferat să fiu pus în faÈ›a unei decizii pe care să n-o pot discuta. Deocamdată, am revenit acasă, la oÈ›etari, È™i voi lăsa timpul să rezolve ceea ce nu reuÈ™esc eu. Cred că È™tiu acum ce e cu obsesia deÈ™ertului la mine. Simt o mare uscăciune în suflet. Singurătatea adevărată nu e cea din jur, care nici nu mai contează, ba chiar mă scuteÈ™te de eforturi suplimentare. 63. Oroarea mea de spital datează din cea mai grea iarnă pe care am vâzut-o vreodată. Iarna anului 1954 a transformat BucureÈ™tiul într-un sat asediat de zăpezi. NămeÈ›ii acopereau maÈ™inile prinse de viscol pe stradă È™i ajungeau până aproape de vârfurile gardurilor, silindu-i pe cei ce vroiau să iasă din casă, pentru a-È™i cumpăra pâine sau pentru a căuta vreo farmacie deschisă, să sape galerii ca termitele ori să facă alpinism. Nu mai circula nici un tramvai, nici un autobuz. ÃŽntr-o singură noapte, iarna anulase istoria. Cu o săptămână înainte, primisem o tele¬gramă de la sora mea: "Tata pe moarte, la spitalul din FăgăraÈ™". Nici o altă explicaÈ›ie. Aveam gripă, zăceam de vreo trei zile, în pat, cu febră, dar È™ocul m-a făcut să uit de boală. Am plecat cu primul tren spre FăgăraÈ™. Un tren de seară. ÃŽn compartiment, pe întuneric, îmi puneam continuu aceleaÈ™i întrebări. Ce se întâmplase? Și cât de grav era? ÃŽl È™tiam pe tata sănătos. Avea probleme doar cu o hernie pe care nu vroia s-o opereze, fiindu-i frică de doctori. Nimic nu prevestise un pericol. Când am coborât în gară, noaptea lăsa locul unei dimineÈ›i urâte, murdare, cu ceață È™i frig. Nu exista nici un taxi care să mă ducă în oraÈ™ È™i am pornit pe jos, spre celălalt capăt al oraÈ™ului, pe niÈ™te străzi pustii, îngheÈ›ate. La spital, am văzut-o mai întâi pe sora mea, aÈ™ezată pe un scaun lângă pat. Tata a încercat să se bucure. Mi-a zâmbit chinuit È™i mi-a zis: "Ce faci Gip?" Acesta era numele de alint pe care mi-l dăduse după ce citise un roman englezesc. Era, probabil, numele unui personaj care îi plăcuse. Am aflat, apoi, tot ce se întâmplase. Cum a alunecat pe scara îngheÈ›ată a cârciumii, cum s-a lovit de colÈ›ul unei trepte de ciment ruptă, cum l-a căutat sora mea pe doctor toată noaptea în zadar, în vreme ce lupii urlau în jurul Lisei, cum l-au adus în zori la spital È™i cum acolo, înainte de operaÈ›ie, i se ceruse adeverință că era "colectivist". Și, cum tata nu era, directorul spitalului i-a comunicat sorei mele că aÈ™a sunau ordinele: țăranii care nu se înscriseseră în "gospodăria colectivă" nu puteau beneficia de antibiotice. La farmaciile din FăgăraÈ™ nu existau, la acea dată, nici penicilină, nici streptomicină. Am alergat la Telefoane, am sunat la BucureÈ™ti È™i am rugat un prieten care avea o fiică doctoriță să vină, cu primul tren, în FăgăraÈ™ cu câte flacoane de streptomicină putea să procure. Am rătăcit, după aceea, pe străzi, cu un ghem de spaimă în stomac, cerÈ™ind ProvidenÈ›ei o minune. Nu voi uita niciodată decorul acela de iarnă sticloasă, cu cer vânăt. Flacoanele de streptomicină au ajuns a doua zi, în zori. Era, însă, prea târziu. Tata făcuse septicemie. DimineaÈ›a, părea vesel È™i mi-a spus că vom merge, vara, împreună la coasă, pe Seaca. "Da, tată," m-am grăbit să-l încurajez. Dar, pe la prânz, starea lui s-a înrăutățit brusc. Și-a pierdut cunoÈ™tinÈ›a È™i a început să horcăie. A fost primul om pe care l-am văzut murind. Am dus sicriul cu sania, la căderea nopÈ›ii. La intrarea în curte, mama aÈ™tepta fără să zică nimic. Imediat după înmormântare, am plecat. Marele viscol care a urmat a È›inut două zile È™i două nopÈ›i trenul, înÈ›epenit pe È™ine, în gara BraÈ™ov. Aveam sufletul pustiu È™i simÈ›eam că mă despărÈ›eam de Lisa. iulie 1. ÃŽmplinesc È™aptezeci È™i patru de ani. Ca să mă cruÈ› de bilanÈ›uri, am încercat să mă uit la tele¬vizor. N-am avut, însă, ce vedea. Aproape totul e vulgar È™i de prost-gust. Inevitabil, mi-am adus aminte că "aniversările" mele au fost mereu niÈ™te zile goale; nu prea am È™tiut ce să fac ca să le umplu. Azi, mi-am propus să renunÈ› definitiv la ipocritul "sunt un om în vârstă" pentru mai onestul "sunt un om bătrân". Cum ar zice Marc Aureliu, ai colindat mările È™i ai ajuns în port. Trebuie să fii gata să debarci. Dar ce "mări" am străbătut eu? Mă tem că am străbătut doar niÈ™te bălÈ›i. Am în urma mea prea multe lucruri nefăcute, făcute pe jumătate sau făcute rău. Am visat altele pe care nu eram în stare să le obÈ›in sau n-am îndrăznit să mă bat pentru ele; era mai comod să-mi găsesc consolări È™i scuze. Spre deosebire de alÈ›ii, cunosc nu numai ziua, ci È™i ora ieÈ™irii din copilărie. Tata pusese ceasul deÈ™teptător să sune È™i, la opt fără un sfert, pălăria metalică s-a pornit să zbârnâie. Am deschis ochii È™i am văzut ferestrele albe. Peste puÈ›ină vreme, mă aflam pe gardul din capătul grădinii. Þin minte È™i mirosul acelei zile. Pluteau în aer arome grele de nuci bătuÈ›i cu prăjinile. ÃŽn ajun plouase È™i rămăsese în umezeala scândurilor ceva care te făcea să doreÈ™ti soarele... Cum ar fi arătat, oare, viaÈ›a mea fără acea zi? ÃŽn primii ani de liceu, mă dădeam în vânt după literatura sămănătoristă. Era o reacÈ›ie împotriva mediului în care fusesem aruncat. Devoram cu pasiune dulcegăriile cu suflete pure, neprihănite, venite de la È›ară, pe care blestematul de oraÈ™ le corupea cu desfrâul său modern. SimÈ›eam, la rândul meu, BucureÈ™tiul ca pe o realitate ostilă, unde eram obligat să trăiesc departe de părinÈ›i, de sora mea, de foÈ™tii mei colegi de la È™coala primară din Lisa È™i de Calea Secii. Pe la cincisprezece ani, am scris cam o jumătate de roman, după toate poncifele sămănătorismului, pe care, mai târziu, am aruncat-o în foc. Căci, pe măsură ce complexele mele s-au mai atenuat, n-am mai suportat nici spectacolele cu țărani de carnaval sau de operetă, nici acadelele folclorice, în fapt, aveam aproape toate datele pentru a îngroÈ™a rândurile "inadaptaÈ›ilor", mai ales că memoria joacă la mine, cum se întâmplă la mulÈ›i "raci", È™i rol de frână; nu-mi permite să mă despart uÈ™or. DeÈ™i mă aflu de peste È™aizeci de ani în BucureÈ™ti, sunt È™i azi un "imigrant", căci nu mă pot compara cu bucureÈ™tenii get-beget. ÃŽmi amintesc foarte vag cum e să priveÈ™ti, culcat în iarbă, noaptea, un cer spuzit de stele. Dar, fără să pot preciza de ce, mi se pare că, într-un parc, ploaia are cu totul alt miros decât într-o pădure; È™i nu cred că mă înÈ™el (după cum nu cred că, luată într-un ulcior, apa din Niagara mai e "interesantă"). Ceea ce a făcut din mine un caz aparte, de om cu identitate nesigură, a fost descoperirea, consoli¬dată cu timpul, că, în Lisa, sensibilitatea mea excesivă mi-ar fi creat serioase dificultăți, dacă aÈ™ fi rămas acolo. De la distanță, puteam să iubesc un sat unde grijile materiale anihilau sentimentele. Trăind în el, obligat să mă împart între muncă, biserică È™i cârciumă, pentru a fi în rând cu ceilalÈ›i bărbaÈ›i, nu È™tiu cum m-aÈ™ fi descurcat. Relativ devreme, am priceput că într-o lume care ar fi arătat ca lumea copilăriei mele romantismul n-ar fi apărut niciodată È™i, probabil, greutatea de a mă vedea dominându-mi slăbiciunile a sfârÈ™it prin a mă îndepărta, treptat, de Lisa. Mama a murit tot iarna, ca tata. Și, tot în ia¬nuarie, unsprezece ani mai târziu. Am plecat spre Lisa, cu o maÈ™ină de împrumut, într-o noapte cu zăpadă apoasă care înălbea întunericul. Mama suferise o congestie cerebrală, la fel ca, după aceea, sora mea (se pare că problemele de circu¬laÈ›ie sunt o moÈ™tenire în familia noastră). Se dusese să aducă o găleată de apă de la fântână È™i, ajungând pe trepte, s-a prăbuÈ™it. Pe drum, mi-am făcut mii de reproÈ™uri. N-o mai văzusem pe mama de aproape un an. Fusesem plecat din È›ară, ce-i drept, vreo cinci luni, vremelnic corespondent la Roma, dar nici înainte nu mă învrednicisem să iau trenul spre FăgăraÈ™. Noaptea aceea, în care am recunoscut prima oară că am fost ingrat cu părinÈ›ii, ar fi putut însemna un moment important în existenÈ›a mea. Aveam prilejul să înÈ›eleg că mă dovedisem egoist în exces; că mă complăcusem într-o viziune mediocră despre dragoste, bazată pe ceea ce primeÈ™ti, nu pe ceea ce dai; È™i că vine fatal o clipă în care nu mai poÈ›i îndrepta nimic. Din păcate, am pierdut una după alta È™ansele de a preveni "pasivele"... Dar să revin la "bălÈ›i". Am fost contrariul a ceea ce se înÈ›elege prin "aventurier". Sedentar incorigibil, mi-am ratat cu seninătate reveriile din tinereÈ›e. N-am ajuns nici la Polul Nord, nici să refac traseul lui Don Quijote, cum am visat. M-am ocupat, cu pasiune, de civilizaÈ›ia greacă, de antichitatea romană, de Evul Mediu È™i de Renaș¬tere, dar n-am devenit "specialist" în nimic. Mi-a lipsit, dintre calitățile ardelenilor, disciplina. Am înlocuit-o cu fervoarea în dezordine. Când mi s-a oferit un post de asistent la catedra de Estetică, puteam începe o carieră universitară. Am preferat, fără o judecată matură, apele tulburi ale gaze¬tăriei. Și nu e singura împrejurare în care au precumpănit vanități de moment, deÈ™i am vrut mereu să disting între "vanitate" È™i "orgoliu". Cu o uÈ™urință pe care n-o pot pune decât pe seama superficialității, am neglijat, sistematic, ceea ce oamenii din Lisa au intuit instinctiv; că lumea nu e făcută pentru visători; mai ales pentru visători care se mulÈ›umesc să-È™i viseze viaÈ›a. ÃŽn principiu, civilizaÈ›ia nu suprimă "gorila" din noi (îi pune, în schimb, la dispoziÈ›ie mijloace superioare pentru a-È™i atinge scopul), ci "copilul". Dar inclusiv în existenÈ›a mea aÈ™ putea găsi dovezi că, după ce ne "civilizăm" È™i ne "educăm" ins¬tinctele, ne pomenim, într-o zi, obosiÈ›i È™i bântuiÈ›i de îndoieli. ÃŽn fond, de ce anume mai pot fi sigur azi? Sunt incapabil să dau un răspuns cinstit. 2. Probabil, las o impresie mizerabilă cu neho-tărârile mele. Nu mă pot decide nici să înfrunt operaÈ›ia, nici s-o refuz. Mă învârt în gol È™i o iau mereu de la capăt, spre exasperarea celor care n-au cum să bănuie cât mă costă aceste ezitări. Ascult tot felul de reproÈ™uri politicoase È™i de sfaturi contradictorii, din ce în ce mai dornic să fiu lăsat în pace. Cum să explic că mă simt ca o frunză pe apă? Sunt stări care nu se pot lămuri. 3. Azi m-a căutat un bioterapeut care pretindea că vindecă... orice. Mă tem că am fost nepoliticos. Am recunoscut, fără ocoluri, că nu pricep cum s-ar putea rezolva prin pase bioterapeutice situaÈ›ia mea, deÈ™i, evident, aÈ™ fi fericit să scap de operaÈ›ie. Am simÈ›it că nu i-a plăcut scepticismul meu, dar am răsuflat uÈ™urat când a plecat. 4. Canicula s-a întors de câteva zile. Obosit, mă uit la zidul pe care somnolează ciorile È™i-mi închipui, o clipă, că, dincolo, e Asybaris. ÃŽn rest, nu fac nimic nici azi. Mai exact, îmi pierd timpul. Și mă îndoiesc tot mai mult că oboseala mea e generată doar de boală. Poate că infarctul n-a fost decât un detonator. Parcă s-au scurs din mine energiile vitale. N-au mai rămas decât o tristeÈ›e contrariată È™i sentimentul că nu sunt în stare să părăsesc indiferent această lume. ÃŽncă iubesc această ticăloasă viață care are consistenÈ›a fu¬mului. N-am avut norocul să pot crede că moartea e o poartă spre altceva È™i nu mă pot obiÈ™nui cu gândul că, într-o zi, oricum, nu voi mai vedea cerul, fie È™i ars de secetă ca acum. Orice boală mi se pare urâtă, degradantă. N-am È™tiut ce spun când am afirmat că boala poate înălÈ›a. Sau am judecat după exemplele altora, de care nu sunt capabil să mă apropii. Mi-am făcut mult rău, conÈ™tient sau nu, È™i, în ciuda egoismului, am oarecari înclinaÈ›ii spre autodistrugere ― am cochetat È™i cu ideea sinuciderii -, dar e suficient să-mi pun problema morÈ›ii pentru a deveni laÈ™. ÃŽn vis, azi-noapte, eram într-o casă părăsită, cu multe camere, ticsite de mobile. Afară, o lună plină lumina un pâlc de pădure. Treceam din cameră în cameră, fără să ajung nicăieri. Nu găseam nici o ieÈ™ire din clădire. La un moment dat, am vrut să forÈ›ez o fereastră. Noaptea de afară a dispărut È™i am văzut un soare roÈ™u, înălțându-se din mare, ca într-un început de lume. Cineva din spate mi-a È™optit: "Ar trebui să fugi". Asta È™i fac. ÃŽncerc să fug. ÃŽn definitiv, nici nu-i de mirare. 5. Doctorul Luca făcu un gest indecis. ― Profesiunea mea e sufletul omului, băiete, dar n-am bănuit, când am cunoscut-o pe Tereza, că mă voi dovedi un psihiatru fără har. De fapt, nu era frumoasă. Avea un fel de zâmbet neterminat, niÈ™te ochi lâncezi, ca ai adolescentelor, È™i un nas cârn care-i dădea un aer aproape impertinent, dar, încolo, nu atrăgea atenÈ›ia prin nimic deosebit. Scundă, cu obrazul ars de soare È™i îmbrăcată modest, se deosebea, totuÈ™i, de femeile care se străduiesc să placă. De aceea m-a mirat avertismentul ironic al unui coleg de la spital care mă zărise cu ea. "Femeia aceea e ca plantele carnivore, am impresia. Dacă apucă să te prindă, nu mai ai scăpare." Am devenit, brusc, curios: "O cunoÈ™ti?", l-am întrebat. "Nu, dar eu miros femeile ca un câine", a zis. Până atunci nu-mi pierdusem capul după nici o femeie. ÃŽmi băteam joc cu plăcere de "eternul feminin", hotărât să nu mă las legat de patul nici unei femei, din pricina deselor situaÈ›ii în care mă văzusem numit "fiu de cățea" sau "fiu de târfă" de cei ce aveau chef să mă insulte, încât mi-am închipuit că vorbise din răutate. De altfel, era pacienta mea. Tereza mi-a povestit că avusese o căsnicie ruinată, că făcuse greÈ™eala să se mărite cu un bărbat pe care nu-l iubise È™i că suferea de insomnii cumplite din pricina cărora avea tot felul de fobii. Când am încercat să aflu dacă mai consultase vreun psihiatru, a părut încurcată. "E ceva care nu merge în strădaniile mele, de aceea mă aflu aici. Uneori, îmi vine să trag faÈ›a de masă cu tot ce se află pe ea" mi-a zis. ÃŽi intrase în cap că nu era normală, că-i lipsea ceva ca femeie È™i trăia cu spaima că va înnebuni. Apoi, a recunoscut că era fatalistă, că nu se putea revolta. ÃŽmpotriva cui să se revolte? Era convinsă că orice răzvrătire ar fi fost inutilă. Adevăratul duÈ™man își fusese întotdeauna ea. După mai multe întrevederi, ne-am spus pe nume. Dar, pe măsură ce discutam mai mult È™i ne apropiam mai mult, mi se întărea bănuiala că nu-mi dezvăluia totul, că-mi arăta numai o față, lăsând-o pe cealaltă în umbră. ÃŽntr-o zi, mi-a adus niÈ™te desene ciudate, făcute de ea. ÃŽnfățiÈ™au străzi goale, pe care nu trecea nimeni, copaci fără frunze, ceruri pustii. "Tu ai văzut vreodată un copac înverzit?" am întrebat-o în glumă. M-a privit mirată, neînÈ›elegând ce vroiam. A trebuit să-i pun sub ochi desenele. "De ce toÈ›i copacii tăi au crengile goale?" "N-am observat", a zis ea. Treptat, am aflat că era o olfactivă È™i că patru mirosuri îi dădeau o stare aparte: mirosul ploii, mirosul de frunze arse, mirosul de iarbă cosită È™i... aici a râs, mirosul de baligă. I-am propus să facem o plimbare È™i a acceptat. Era o toamnă minunată, blândă, cu cer melancolic È™i frunziÈ™uri arămii. Pe drum, mi-a mărturisit că toamna suferea de come sentimentale, iar eu am luat, fireÈ™te, vorbele ei ca pe o încurajare indirectă. A doua zi, am ieÈ™it din oraÈ™, să ne bucurăm de pustietatea luminoasă a câmpurilor. S-a oprit lângă un lan pipernicit de grâu, plin de maci, È™i m-a întrebat cum de cresc atâția maci când ei sunt seceraÈ›i înainte de a da fructe. Fără să aÈ™tepte răspunsul, a adăugat: "Am o bănuială că aÈ™a va arăta È™i viaÈ›a mea"... După asta ne-am aÈ™ezat pe un răzor înflorit. Deasupra noastră, cerul era pătat de nori străvezii. Mi-am dat seama că ezita să se bucure È™i nu înÈ›elegeam de ce. "Adevărul e că iubesc viaÈ›a atât de mult încât îmi vine să plâng", m-a lămurit ea È™i mi-am închipuit că era vorba doar de o slăbiciune de moment, mai ales că a comparat clipa aceea cu eternitatea. Luând din iarbă o păpădie, a spulberat puful, zâmbind: "Gata, s-a terminat cu eternitatea acum. Ce urmează după eternitate, domnule doctor?" Am luat-o în braÈ›e È™i i-am È™optit la ureche: "Altă eternitate". Câștigasem "războiul". Căci, după teoria ei, dragostea e un război. Trebuie să existe un în¬vingător È™i un învins, un cuceritor È™i un cucerit. Dar, la întoarcere, pe drum, m-a descumpănit din nou. Mi-a zis: "Cred că ar fi mai bine să nu afli adevărul, Luca. Presimt că el ne va despărÈ›i până la urmă". Avea o privire tristă È™i mi-am dat seama că se petrecea în ea ceva nelămurit. Oprindu-se, apoi, mi-a pus o întrebare care m-a lăsat fără glas: "EÈ™ti psihiatru, poÈ›i să mă lămureÈ™ti cât este vis È™i cât este realitate în ce trăim noi?" Am bâiguit ceva confuz, iar ea a râs, ironică: "Luca, nu te pricepi". Ironia m-a iritat. "La ce nu mă pricep?" Ea m-a luat de mână: "Nu vreau să te jignesc, dar nu te pricepi nici la visuri, nici la femei". După aceea a început să-mi vorbească despre călătoriile ei, în care văzuse nenumărate lucruri interesante. Mi-a povestit cum se des¬fășoară o vânătoare de reni, cum arată templul lui Poseidon, de la Capul Sunion, luminat din spate, la apusul soarelui, È™i cum a mers pe È™oseaua care urmează coasta între Messina È™i Palermo, în timp ce, foarte aproape, marea fiind agitată, valurile se spărgeau de malul stâncos. Eu o ascultam din ce în ce mai uimit. "De ce te uiÈ›i aÈ™a la mine, Luca?", m-a întrebat. "Te invidiez", i-am mărturisit sincer. La Damasc, văzuse, scrisă pe un pergament vechi, "Cartea morÈ›ilor". Răsfoind-o, se întristase. "M-am gândit că sfârÈ™itul poate veni dintr-o dată, ca apusul soarelui în Africa, È™i că trebuie să fiu pregătită". La fel de serioasă, a adăugat că Hermes, zeul cu sandale de aur, plecase dintr-o peÈ™teră să vânture lumea. Asta, însă, mi-a stârnit bănuieli: "Chiar ai fost în atâtea locuri?" Ea a pufnit, brusc, în râs: "Le-am visat, Luca. Eu aduc lumea la mine. E mai simplu". M-am simÈ›it groaznic, zicăndu-mi că-È™i bătuse joc de mine. Mi-am amintit că studiasem ceva despre femeile isterice, cu o imaginaÈ›ie debordantă, È™i mi-am propus să fiu mai atent. Nu vroiam să fiu victima unei femei care-È™i căuta compensaÈ›ii. Fiindcă nu există milă, hotărî doctorul Luca. 6. S-a înteÈ›it canicula, parcă. Aerul e acum È™i mai încins. Stau cu ferestrele închise toată ziua, în speranÈ›a că astfel voi limita zăpuÈ™eala. Dacă ies în curte, mă lovesc valuri fierbinÈ›i de căldură. Noap¬tea, simt că transpiraÈ›ia îmi putrezeÈ™te pe piele È™i trebuie să alerg mereu sub duÈ™. Abia spre dimi¬neață febra aerului È™i a zidurilor mai scade. ÃŽncolo nimic nou. 7. Poate, ar trebui să reiau întrebarea: în ce mai cred, oare? Printre moderni, sunt aproape retrograd. Acum câțiva ani, mi-am cumpărat o agendă electronică. Ea zace pe undeva, nefolosită, căci nu mă pricep s-o manevrez. Și, după ce că sunt nepractic, nu cred nici în mitul progresului. Mă îndoiesc că un barbar, civilizându-se, a avut numai de câștigat. Intelectualii veniÈ›i azi de la È›ară lasă în urma lor alt fel de sate. Sunt mai bine pregătiÈ›i să înÈ›eleagă progresul, ca progres tehnic È™i È™tiinÈ›ific, dar nu să înÈ›eleagă ce regres interior se ascunde uneori sub acest progres. Făcând o croazieră în Mediterană, pe un vapor, omul de la frontiera acestui nou mileniu trăieÈ™te, în condiÈ›ii foarte confortabile, o experiență inferioară, totuÈ™i, celei din Odiseea. E condamnat să ajungă repede la È›intă, nu după zece ani, È™i să rămână un turist. Printre tradiÈ›ionaliÈ™ti, nu prea am ce căuta, întrucât cred că avem È™i tradiÈ›ii proaste, de care ar trebui să ne debarasăm. Și era normal ca, într-o zi, carele trase de boi, ca în tablourile lui Grigorescu, să dispară, iar căruÈ›ele trase de cai să devină la fel de rare ca trăsurile cu care se plimbă, vara, excursioniÈ™tii în staÈ›iunile balneare. Atunci, unde e, azi, locul meu? M-am dus cu o strângere de inimă la Lisa, prima oară, după ce au murit È™i mama È™i sora mea. Ceea ce n-am prevăzut a fost că mă voi plictisi după o singură zi. A trebuit să născocesc un pretext ca să pot pleca, mai ales că ploile mă obligau să rămân în casă, iar aerul se îmbibase de o umezeală rece. Și n-a fost singura oară când mi-am scurtat È™ederile, È™i aÈ™a rare, cu sentimentul că aÈ™ putea să petrec oriunde, la È›ară, o vacanță de câteva săptămâni. Nu, însă, la Lisa unde compar tot timpul, involuntar. Cu toate acestea, nu voi spune niciodată îndeajuns ce înseamnă Lisa pentru mine. Târ¬goveÈ›ii consideră că un sat e o aÈ™ezare mai mică ai cărei locuitori se îndeletnicesc cu agricultura. Ei habar n-au că un sat e (sau, cel puÈ›in, era) o lume, cu legile sale aparte. Nici producătorii de dulce¬gării despre satul românesc n-au făcut un serviciu lumii țărăneÈ™ti. Dimpotrivă, au procedat ca doam¬nele din înalta societate care, pe vremuri, se îmbrăcau, "la ocazii", în costum naÈ›ional. Cioran a zis că un an din viaÈ›a unui oraÈ™ modern ar fi mai plin decât un secol din viaÈ›a unui sat; È™i că țăranul a înÈ›eles multe, chiar prea multe despre viață È™i moarte, dar n-a înÈ›eles nimic din istorie. Aceste afirmaÈ›ii au, după părerea mea, un defect capital. Ele pleacă de la premisa, greÈ™ită, zic eu, că istoria ar fi mai importantă decât viaÈ›a. Istoria? Spre sfârÈ™itul războiului, a fost adusă în Lisa o baterie de apărare antiaeriană. ÃŽncepuseră bom¬bardamentele americane. Din timp în timp, stoluri de "Liberadoare" treceau munÈ›ii, îndreptându-se spre rafinăriile din zona PloieÈ™tilor È™i spre Capi¬tală. Alcătuită din studenÈ›i intraÈ›i în ultimul an de la Politehnică, bateria avea misiunea să doboare avioanele inamice, să nu le lase să treacă munÈ›ii, dar nici un obuz nu È™i-a atins È›inta. Bombar¬dierele americane treceau ca la paradă printre ghemotoacele de fum ce împroÈ™cau cerul. După aceea, ofiÈ›erii È™i trupa se relaxau. Se organizau "ceaiuri", se înfiripau idile. Mai mulÈ›i militari-studenÈ›i se obiÈ™nuiseră să vină, duminica după-amiază, la noi în curte, aducând uneori cu ei È™i curioÈ™i. Se aÈ™ezau pe scaune sub mărul cu "mere de sticlă", tata le aducea hârtie, iar unul dintre politeh-niÈ™ti formula o problemă de geometrie în spaÈ›iu. Aproape de fiecare dată, tata reuÈ™ea să dezlege primul problema, fără ajutorul hârtiei. A doua zi, reîncepea spectacolul. Pe cerul neverosimil de limpede, apăreau iar, argintii, cârduri de bombar¬diere. Tunurile antiaeriene trăgeau, din nou, cu ghemotoace de câlÈ›i, fără să producă nici o pierdere inamicului. Spre seară, își făcea apariÈ›ia pe uliÈ›e "omul cu goarna". ÃŽnainta È™chiopătând È™i anunÈ›a că trebuiau să se prezinte la primărie cei care aveau diverse misiuni legate de eventuala prăbuÈ™ire a vreunui bombardier. Și, pe urmă, e chiar rău când înÈ›elegi mai multe despre viață È™i moarte, trăind (cât se poate!) detaÈ™at de istorie? 8. ÃŽn existenÈ›a bucureÈ™teană, m-am răzvrătit, la un moment dat, împotriva naturii mele. Asta s-a întâmplat în primul an de studenÈ›ie, când ajun¬sesem să cred sincer că un tânăr care nu e capabil să bea, măcar, un litru de vin la o sindrofie n-are cum deveni un bărbat adevărat. Mă feream, atunci, să recunosc că mirosul È™i gustul de alcool îmi displăceau. Mi se părea că aÈ™ fi mărturisit o infirmitate ascunsă. Dornic să demonstrez că nu sufăr de mai puÈ›ină bărbăție decât cei care puteau să se aÈ™eze, bucuroÈ™i, la un chef È™i hotărât să mă "educ" prin voință, mi-am impus să beau. Mi-am detestat reÈ›inerile de "persoană defectă", iar rezultatul a fost că m-am angajat, cu o sumbră seriozitate, în niÈ™te exhibiÈ›ii ridicole. ÃŽn special la balurile studenÈ›eÈ™ti mă străduiam să nu-mi dau de gol inapetitul pentru alcool, de parcă era vorba de o boală ruÈ™inoasă, urâtă, de care nu vroiam să afle nimeni. Balurile aveau loc, săptămânal, sâmbăta noaptea, È™i se organizau în cantina "Casei studenÈ›ilor", de pe Plevnei, scoțân-du-se mesele È™i amenajându-se "un bufet". Cum nu prea dispuneam de bani, întrucât posibilitățile de a ieÈ™i din jena financiară se mărgineau la nop-È›ile în care făceam pe hamalul în Gara de Est, nu puteam oferi eu, aproape niciodată, băutura. ÃŽnsă nu mă lăsam rugat prea mult dacă vreunul dintre colegi È›inea să se arate generos. Și, cum s-a întâm¬plat mereu în exagerările mele, nu cunoÈ™team limite, la care s-ar fi cuvenit să mă opresc. Fă¬ceam eforturi ca să par un "dur", ascunzându-mi cu grijă complexele. Din acea perioadă, am la activ câteva bravade pe care, cu indulgență, le-aÈ™ socoti puerile. Cineva mi-a arătat cum poÈ›i să spargi un pahar în dinÈ›i È™i pe urmă să pisezi sticla în măsele până ce devine faină, ca să poÈ›i s-o înghiÈ›i. "Numărul" mi s-a părut grozav, de mare efect. Am încercat la câteva baluri È™i am reuÈ™it. Sunetul sticlei pisate era sinistru È™i eficient. AsistenÈ›a se uita înfiorată de curiozitate È™i teamă la mine, ca la un "câine rău", gata să muÈ™te dacă era zgândărit, iar eu îmi savuram succesul, plăcut impresionat de faptul că unii, mai slabi de înger, se speriau. ÃŽnvățasem, de asemenea, cum să arunc cuÈ›itul la distanță, ca indienii, înfigându-l într-un copac, È™i eram încântat de câte ori găseam pe cineva care să-mi admire îndemânarea. ÃŽn anul marii secete, în 1946, mâneam la cantina "Casei studenÈ›ilor". Nu primisem cartelă, din pricina unor neînÈ›elegeri, È™i, împreună cu un grup de studenÈ›i, de la diverse facultăți, am pus la cale o stratagemă de a obÈ›ine bonuri, pe sub mână. Misiunea mea, în cadrul acelui grup, era una de descurajare a ceîor care ar fi avut poftă să ne ceară cartelele sau să ne întrebe cum ne procuram bonurile. Când intram în marea sală a cantinei, luam de pe prima masă un cuÈ›it È™i-l azvârleam prin aer să se înfigă, zbârnâind, în lemnul unei mese la care nu stătea nimeni. Și mă umflam în pene de fiecare dată, observând ce impresie putemică provoca acel gest "terorist", luat în serios, deÈ™i nu era decât o bravură comică.* Din aceleaÈ™i motive, ce nu È›ineau doar de vârstă, fumam îndrăcit, am învățat să bat step, cum vedeam prin filmele americane cu Fred Astaire, È™i mă străduiam să epatez ca dansator. DimineaÈ›a, când ieÈ™eam de la bal, ridicam capacul unei guri de apă È™i mă spălam până la brâu, sub privirile dezaprobatoare ale trecătorilor care trăgeau, probabil, concluzii foarte triste despre apucăturile tinerei generaÈ›ii, ce nu fusese pe front ca să se maturizeze È™i nu găsea ceva mai bun de făcut decât să-È™i etaleze lipsa de educaÈ›ie. ÃŽntr-o zi, am coborât dintr-un tramvai aglomerat, nu pe scara vagonului, împreună cu ceilalÈ›i călători, ci pe fereastra deschisă (era vară). A durat vreun an acea criză, comparabilă cu o acnee juvenilă, de care-mi amintesc cu jenă. Probabil, "vitejia" pe care mi-o dădeau complexele È™i care mi se pare cam caraghioasă acum, prin am¬biÈ›iile ei exagerate, era mai puternică decât teama de ridicol. Sau, poate că teama de ridicol a apărut mai târziu. Nu mai È™tiu. * Faima noastră de indivizi periculoÈ™i, cu care nu era indicat să te pui rău, s-a prăbuÈ™it după ce cuÈ›itele, cu vârf ascuÈ›it, au fost schimbate cu altele, având vârful bont, ceea ce anula dexteritatea mea. 9. Se zice că omul îmbătrâneÈ™te când îmbătrâ¬nesc pasiunile sale. Dar poate că, înaintea pasiunilor, se uzează capacitatea de a înÈ›elege unele din problemele noastre de altădată. ÃŽntorcându-mă la primii ani de liceu, îmi vine să exclam: "Chiar am fost, se pare, un «mic barbar» adus la «Roma»!" Din BucureÈ™ti, vedeam doar centrul. Și nici acesta tot. Nu mă abăteam de la traseul cel mai scurt care mă ducea de la internat la È™coală, È™i invers. De ce? Orice explicaÈ›ie aÈ™ da mi se pare neîndestulătoare. Pesemne, nu mă ispiteau noută¬țile, nici nu s-a întâmplat să-mi deschidă cineva ochii asupra lor. Habar n-aveam cum arată un spectacol de teatru, de operă sau un concert. Nu eram interesat oare? Socoteam, cumva, că sălile de spectacol nu erau de nasul meu? Sau motivul era mai banal? Căci îmi lipseau banii pentru bilet È™i, pe deasupra, nu-mi puteam asigura o È›inută corespunzătoare, întrucât nu aveam, încă, un costum de haine È™i pantofi. Ce È™tiu sigur e că m-am È™lefuit greu. Am în¬vățat să-mi pun cravată abia la È™aisprezece ani, iar într-o sală de teatru am pătruns È™i mai târziu. Procesul "urbanizării" mele a fost lung. Am pur¬tat, multă vreme, cămăși țărăneÈ™ti È™i un suman cernit făcut de un croitor din Lisa. Nu-mi amin¬tesc să fi trecut pragul unei cofetării, cât am fost la "Spiru Haret", È™i nu cunoÈ™team lucruri elemen¬tare: cum se trimite o telegramă, cum se foloseÈ™te un aparat de radio sau cum e să mergi cu un taxi. Pe bulevard, mă opream uneori în faÈ›a cinemato¬grafelor să mă uit la poze. Dar nu văzusem, încă, vreun film. Urmăream cu atenÈ›ie doar afiÈ™ele care anunÈ›au conferinÈ›e publice deoarece acolo intrarea era liberă. Mă revăd în locul unde se găsea clădirea "CărÈ›ii RomâneÈ™ti", dispărută, ulterior, sub o bombă. ÃŽn vitrină, o fotografie mare; un bărbat frumos, îmbrăcat într-o cămașă rusească. Alături, ultimul său roman: "Lorelei". Nedumerire: ce o fi însemnând Lorelei? Plec mai departe, cu sentimentul că nu È™tiu ceva esenÈ›ial. ÃŽn clasă, cântam, împreună cu ceilalÈ›i, "Trăiască Regele" È™i vedeam pe perete, în spatele catedrei, tabloul care-l înfățiÈ™a pe Carol al II-lea. Dar cunoÈ™tinÈ›ele mele despre viaÈ›a politică din România acelei vremi se opreau aici. Unii, preluând, probabil, vorbe auzite pe-acasă, făceau glume pe seama metresei regelui. Eu venisem din Lisa cu convingerea că despre rege nu era îngăduit să avem păreri rele. Dacă se discuta despre "Șoacățu", mă retrăgeam discret, căci nu vroiam să-È™i închipuie vreun coleg că spionam. Practic, mă excludeam singur de la micile conspiraÈ›ii din clasă, întărind barierele dintre mine È™i ceilalÈ›i, ceea ce a fost în detrimentul meu, cu siguranță, căci aÈ™ fi avut multe de învățat; "spiriÈ™tii" erau aproape o castă È™i È™tiau să uzeze de "lustrul" lor. Am pierdut, astfel, ocazia unică de a cunoaÈ™te ultimii ani tihniÈ›i ai BucureÈ™tiului interbelic; un timp în care mai puteau fi văzute în BucureÈ™ti, probabil, înainte de a fi îngropate sub cenuÈ™iul războiului, adevărurile fostului "mic Paris", pestriÈ›e È™i oscilând între cei doi Caragiale (tatăl È™i fiul). La internat, ca să poÈ›i ieÈ™i în oraÈ™ în cursul săptămânii, trebuia bilet de voie iscălit de director în persoană. N-am cerut niciodată unul. IeÈ™eam doar duminica după-amiază, când nu erau nece¬sare bilete de voie, È™i, totdeauna, mă duceam în PiaÈ›a Sfântul Gheorghe, locul tradiÈ›ional unde se întâlneau lisenii aflaÈ›i în trecere prin BucureÈ™ti, cu speranÈ›a că voi întâlni pe cineva "de la noi". Acolo, dădeam ocol pieÈ›ei o oră-două. De obicei, nu venea nimeni. Câteodată, însă, spre marea mea bucurie, își făcea apariÈ›ia, fie vreun soldat care pleca în permisie, fie cineva care venise să vândă cartofi în capitală. ÃŽntors la internat, număram apoi zilele care mai erau până la Crăciun sau până la PaÈ™ti, aÈ™teptând vacanÈ›a aÈ™a cum aÈ™teaptă puÈ™că¬riaÈ™ii zilele de vorbitor. Și nu-i adevărat, probabil, că închiderea în sine duce la descoperirea de sine. ÃŽn loc să-mi luminez micul meu bârlog, m-am ghemuit în el. Nu găsesc în cenuÈ™iul acelor ani decât, cel mult, unele situaÈ›ii comice... ÃŽmi dorisem enorm, din primele zile, să am È™i eu pantaloni scurÈ›i. La un moment dat, domnul Ioniță, om milostiv È™i cumsecade, mi-a făcut rost de o pereche. Nu erau noi È™i nu era nici sezonul potrivit pentru ei, dar n-am rezistat tentaÈ›iei de a-i îmbrăca, plecând în prima mea vacanță. Iarna debutase mai devreme. Căzuse zăpadă din belÈ™ug. Și, cum se apropia Crăciunul, era aglomeraÈ›ie mare pe trenuri. ÃŽncât n-am găsit loc în compartiment. Am tremurat pe coridor, foarte mândru de pantalonii mei scurÈ›i, cu picioarele roÈ™ii ca focul din cauza frigului. Când am coborât la Voila, unde venise cu o sanie să mă ia, tata s-a speriat... Pe "unchiul George" nu-l mai zăream decât rar. Atunci, mă dădeam respectuos la o parte, zicând, protocolar, "bună ziua", dacă era cineva prin preajmă, sau "sărut mâna", dacă eram numai noi. El îmi răspundea înclinând uÈ™or capul, fără să mă învrednicească, de obicei, cu o privire. Trecea marÈ›ial, semeÈ›, ca un comandant pe lângă un băiat de trupă. Probabil, vroia să-mi atragă atenÈ›ia că nu trebuia să mă aÈ™tept la nici o bunăvoință din partea lui È™i cu atât mai puÈ›in la vreo protecÈ›ie. Doar când era bine dispus È™i nu se găsea nimeni altcineva pe coridor, îmi adresa o întrebare binevoitoare, de genul: "ÃŽÈ›i lipseÈ™te ceva?" Intimidat, mereu cu teama că putea observa ceva nereglementar în È›inuta mea, îngăimam ce-mi trecea prin minte. Și abia aÈ™teptam să-mi întoarcă spatele. ÃŽntr-o zi, un om de serviciu m-a convocat la "domnul subdirector". M-am speriat. Făcusem ceva care-l supărase? Am bătut la uÈ™a cabinetului de la etaj È™i am aÈ™teptat să-i aud vocea zicând, autoritar, "intră". L-am găsit aÈ™ezat la un birou impunător. N-a ridicat ochii din hârtii decât după un timp. Atunci mi-a comunicat că puteam să-i cer bani pentru caiete È™i rechizite, dacă aveam absolută nevoie, pregătind în prealabil o chitanță. ÃŽntre anii 1938 ― 1941, cei cinci bursieri de la "Spiru Haret" am fost trimiÈ™i la internatul liceului comercial "Nicolae Kretzulescu", aflat pe o stradă liniÈ™tită, paralelă cu strada Negustori, într-o clă¬dire È™ubredă, cu un singur etaj, pustie azi. La acest internat, disciplina era mult mai relaxată. Nu era nevoie de nici o învoire pentru a pleca în oraÈ™. Directorul, un domn cu albeață la ochiul drept, nu avea deloc ambiÈ›ii pedagogice, ne lăsa de capul nostru. Elevii mai mari se duceau, când aveau bani, la bordel, "Crucea de piatră" nefiind foarte departe de internat, după care își povesteau cu lux de amănunte, în dormitor, isprăvile. Cei mici jucam fotbal cu o minge de cârpă, pe stradă, sau ne întreceam să aruncăm pietricele, la È›intă, în curtea, năpădită de urzici È™i de iasomie, a bisericii din apropiere. Alte amintiri din acei ani nu prea am. Doar câteva imagini disparate: noaptea cutremurului din noiembrie '40, când ne-am repezit în stradă È™i, exact în faÈ›a mea, a căzut de pe clădirea liceului, aflată vizavi, o statuie de bronz; mitralierele clănțănind, în împrejurimi, în zilele rebeliunii legionare, în vreme ce noi, înghesuiÈ›i în sufragerie È™i neÈ™tiind ce se întâmpla, ascultam speriaÈ›i; È™i duminica în care un pedagog cu cizme roÈ™ii È™i obrazul bubos a făcut o coloană cu elevii trecuÈ›i de cincisprezece ani È™i, încă, "neiniÈ›iaÈ›i". ÃŽi ducea, "cu cântec înainte, marÈ™", la bordelul din "Crucea de piatră", cum i-ar fi dus la baia comunală. 10. Am avut un vis oribil. Se pornise o furtună È™i, deodată, l-am văzut în curte pe profesor. M-am mirat că era tară umbrelă È™i am ieÈ™it să-l poftesc în casă. "Am venit să vă operez", mi-a zis el, grăbit. Am simÈ›it în clipa aceea că rămân fără aer. "Dumneavoastră?" "Da, eu". "Dar dumneavoastră nu sunteÈ›i chirurg", am îndrăznit. "N-are a face, m-a liniÈ™tit el. Nu mai e timp să căutăm unul. Azi e ultima zi. Mâine va fi prea târziu". M-am învoit să mă duc la spital, dar profesorul n-a vrut să audă. M-a ameninÈ›at că, dacă îl voi obliga, mă va opera cu forÈ›a, deoarece situaÈ›ia o cere. Și a scos din buzunar o mască de tifon. M-am trezit, fireÈ™te, lac de sudoare. 11. ÃŽnÈ›eleg inutil unele lucruri, am impresia. ÃŽntotdeauna, am crezut că o slăbiciune asumată fortifică. Acum, văd că nu e deloc aÈ™a. Dar ce schimbă asta? Parcă aÈ™ fi o busolă stricată la care nu se mai distinge Nordul. Și, în continuare, problema mea e aceeaÈ™i. Cum să umplu un timp care a devenit prea larg. 12. ― Trecusem de mai multe ori prin dreptul acelui È™opron părăsit, de la marginea oraÈ™ului, fără să fim curioÈ™i să pătrundem în el, își reluă povestea doctorul Luca. Și chiar în după-amiaza în care ne-am hotărât să aruncăm o privire înlăuntru, am făcut-o mai mult în joacă. Am dat la o parte crengile unei tufe mari de răchită care crescuse în faÈ›a porÈ›ii È™opronului È™i ne-am uitat prin crăpăturile dintre scânduri. Nu se zărea, însă, mai nimic. Căci doar o slabă fâșie de lumină, de la o fereastră unde își È›esuse un păianjen pânza, subÈ›ia întunericul. Apoi, am observat că lacătul de la poartă atârna deschis. Dacă vroiam, puteam intra. Ceea ce am È™i făcut, lămurindu-ne că È™opronul acela era o fostă magazie de scânduri în care fuseseră strânse diverse lucruri ieÈ™ite din uz, printre care È™i o caleaÈ™ca veche, fără roÈ›i, cu pernele de piele, jupuite, È™i cu felinarul căzut pe un maldăr de paie, lângă un teasc de struguri stricat. Am vrut să închid poarta la loc, dar Tereza m-a oprit: "Mie îmi place aici ― a hotărât ea. Nu È›i se pare romantic?" Șopronul arăta mizerabil. Putea fi socotit "romantic" doar în bătaie de joc. l-am spus-o, dar efectul a fost pe dos. Mi-a declarat că ar încânta-o să ridice È™opronul la rang de castel È™i să se simtă în el ca o castelană. "E chiar interesant ― s-a aprins ea ― să te crezi «castelană» într-un È™opron părăsit". A doua zi, ne-am întâlnit tot acolo. A venit cu un buchet de tuberoze. A rupt câteva tulpini È™i mi-a uns braÈ›ul stâng cu suc, explicându-mi, foarte convinsă, că învățase asta de la o vrăjitoare din Chios: "Vreau să te silesc să visezi cu mine". Și a continuat pe latineÈ™te: Bestarberto corrumpit viscere ejus mulieris. Apoi, a râs satisfăcută: "Acum nu te mai poÈ›i împotrivi. Te-am vrăjit". ÃŽncă È™i mai intrigat am fost când a pretins că mă visase înainte de a mă cunoaÈ™te. "Cum poÈ›i să visezi pe cineva pe care nu l-ai cunoscut?" m-am mirat eu, sincer. S-a uitat la mine lung: "Tu n-ai visat niciodată lucruri pe care nu le-ai văzut?" Și, oarecum, surprinsă de mirarea mea, a schimbat vorba: "Sunt în mâna ta acum, Luca. Și È™tii de ce?" "De ce?" "Simplu ― a zis ea. Dacă poÈ›i să-mi aduci bucurie sau tristeÈ›e, înseamnă că sunt în mâna ta". Adevărul e că exista ceva care mi se părea exagerat în felul cum îmi gâdila amorul propriu, îmi zicea că o durea capul, ziua, din pricina timpului care trecea prea încet, că se pomenea uneori cu sânii îngreunaÈ›i de dorul meu È™i că-i era drag până È™i mirosul transpiraÈ›iei mele. Când am avertizat-o, amuzat, că am È™i cusururi, mi-a răspuns, însă, cu o ironie: "Dacă ai fi perfect, n-aÈ™ avea nici un merit că te iubesc". Apoi, mi-a dezvoltat teoria că o femeie se înjoseÈ™te când iubeÈ™te un bărbat care îi este inferior, că, în mod normal, pentru a-È™i putea dărui dragostea unui bărbat, femeia are nevoie să-l admire. Alteori, mi-a atras atenÈ›ia că femeile fac adesea greÈ™eala de a da bărbaÈ›ilor mai mult decât pot să primească, dar că ea nu putea arde cu o flacără mică È™i liniÈ™tită. "Prefer să-mi închipui că am ce-mi lipseÈ™te, fiindcă simt nevoia să am măcar aÈ™a", mi-a spus într-o seară. Þin minte că afară era lună plină. Lumina care pătrundea prin fereastra È™opronului îi înălbea faÈ›a. S-a ridicat de lângă mine È™i a încercat, fără succes, să pună la loc felinarul caleÈ™tii. Când a revenit, mi-a reproÈ™at: "Eu aÈ™ putea să călătoresc o viață întreagă în această caleaÈ™ca fără roÈ›i. Tu n-ai putea. Simt asta". "SimÈ›i prost", i-am zis, supărat că mă credea lipsit de imaginaÈ›ie. Dar a avut dreptate, adăugă doctorul Luca, urmărind un gând ne¬mărturisit. 13. ÃŽntr-o dimineață ploioasă, (mă aflam în va¬canță), "omul cu goarna" ne-a adus la cunoÈ™tință intrarea României în război. ÃŽn zilele următoare, au început să plece pe front flăcăii È™i bărbaÈ›ii tineri din sat. ÃŽntors, toamna, în BucureÈ™ti, n-am observat schimbări importante, provocate de război în atmosfera oraÈ™ului. Cucoanele își etalau toaletele de toamnă, iar trăsurile treceau pe Calea Victoriei ca în vremurile normale. ÃŽn schimb, mă apropiam de o perioadă fără de care viaÈ›a de licean ar fi rămas, mai departe, anostă. De data aceasta, n-am mai mers la internat. M-am despărÈ›it de ceilalÈ›i patru bursieri de la "Spiru Haret". ÃŽntre timp, "unchiul George" devenise director al liceului. ÃŽn această calitate, avea dreptul să ocupe clădirea rezervată funcÈ›iei, situată în imediată apropiere, la întretăierea străzilor Italiană È™i Vasile Lascăr. Era o casă veche, boierească, fără etaj, de pe la începutul secolului, cred, sau chiar dinainte, având o intrare principală, acoperită de o galerie cu geamlâc, invadată de iederă, È™i una de serviciu, dând tot în curte, dar în capătul celălalt. Cum numărul încăperilor depășea nevoile familiei "unchiului George", casa fiind foarte spaÈ›ioasă, domnul Ioniță m-a anunÈ›at că una din camere îmi era rezervată mie. AÈ™a îi comunicase "domnul director". FireÈ™te, n-am fost întrebat dacă vroiam să aleg între a sta mai departe la internat È™i a locui alături de "unchiul George". Domnul Ioniță trebuia să execute o dispoziÈ›ie. Ce anume îl determinase pe "unchiul George" să mă aducă lângă sine? Vroia să mă suprave¬gheze mai atent, întrucât împlinisem cincisprezece ani? Bănuiesc că motivul real nu prea avea legă¬tură cu pedagogia. Cum benefîciam la noul "domiciliu" nu numai de o cameră, ci È™i de hrana necesară, bucurându-mă, aÈ™adar, de "casă È™i ma¬să", bursa revenea "unchiului George". Camera "mea" (oricum, prima despre care pot vorbi astfel) avea două ferestre spre strada Vasile Lascăr È™i una, obturată de iederă, spre curtea clădirii, ce servea È™i ca spaÈ›iu pentru depozitarea lemnelor de fag de care avea nevoie liceul. O ușă dădea spre sufragerie. Aceasta a fost încuiată, deoarece eu urma să iau masa la bucătărie. Alta dădea spre scara ce ducea la intrarea principală, de care nu aveam voie să mă servesc. Camera nu era rea, era luminoasă, dar semăna cu o enclavă. Ca să plec sau ca să vin, trebuia să străbat un coridor lung, prin faÈ›a încăperilor ocupate de familia "unchiului George"; ajungeam la bucătărie, iar de acolo la intrarea de serviciu. Mobilierul, adus de domnul Ioniță, consta dintr-o masă îngustă È™i lungă, din scândură de brad negeluită, un pat de fier, care-mi asigura o bună educaÈ›ie spartană, È™i un scaun. ÃŽncolo, nimic. Nu exista dulap. De fapt, nu prea aÈ™ fi avut ce pune în el, garderoba mea fiind extrem de sumară: uniforma È™i vreo trei schimburi. Tot avutul meu intra în cufărul pe care-l È›ineam sub pat. Manualele È™i caietele mi le È›ineam pe masă, iar cărÈ›ile "extraÈ™colare", câte îmi putusem cumpăra, le puneam, pe lângă pereÈ›i, pe jos. De un scaun în plus nu era nevoie, căci nu puteam primi oaspeÈ›i. De altfel, ce coleg ar fi acceptat să vină la mine, riscând o întâlnire cu "Șoacățu"? ÃŽn acea cameră, având ferestrele acoperite cu hârtie vânătă, de camuflaj, cum cereau rigorile războiului, È™i bine încălzită iarna de o bună sobă de teracotă pe care o puteam îndopa la discreÈ›ie cu lemne din rezerva liceului, am luat cele mai importante hotărâri ale adolescenÈ›ei mele. De ea se leagă singura mea "nebunie" adevărată. 14. Fac o pauză pentru a lua o nitroglicerină. Am permanent pastilele la îndemână. Presupun că în asemenea momente mă sperii mai mult decât ar fi cazul. 15. La puÈ›ină vreme după ce am fost mutat de la internat, am descoperit marile biblioteci din BucureÈ™ti. Mi-am procurat permise È™i la Biblio¬teca Academiei È™i la Biblioteca Universitară È™i, astfel, după-amiezele mele, goale până atunci, au căpătat un sens. Mi le petreceam răsfoind prin fiÈ™iere, uimit de jungla ameÈ›itoare a titlurilor, apoi, bineînÈ›eles, în sălile de lectură. ÃŽncepusem cu romanele lui Alexandre Dumas, cu Cronin, cu Sienkiewicz, È™i am ajuns la "Eroii" lui Carlyle, singura carte pe care mi-a recomandat-o "unchiul George". ÃŽntr-o bună zi, însă, undeva prin apro¬pierea străzii BatiÈ™te, am dat din întâmplare peste o bibliotecă mai modestă, unde se împrumutau cărÈ›i. Am solicitat două, lăsând drept gaj carnetul de elev. Le-am primit. ÃŽn două nopÈ›i le-am citit È™i m-am dus să iau altele. AÈ™a a început totul. Cum regia casei ce fusese dată în folosință "domnului director" intra în contul liceului, nimeni nu È›inea socoteala luminii pe care o consu¬mam noaptea sau a lemnelor pe care le îndesam în soba de teracotă de cum se răcea vremea. "Un¬chiul George" nu mă controla ce făceam. ÃŽn trei ani, a intrat de două ori în camera mea; o dată ca să mă ia la rost, deoarece găsise în cutia poÈ™tală o scrisoare parfumată adresată unui "mucos" (acesta eram eu), altădată ca să mă sfătuiască să È›in un jurnal de lectură, prilej cu care mi-a vorbit despre "Eroii" lui Carlyle. ÃŽncât, după ce închideam uÈ™a în urma mea, puteam să fac orice pofteam, să-mi folosesc serile È™i nopÈ›ile cum mă tăia capul. Im¬portant era să nu primesc la È™coală note care să-mi pună în pericol bursa. Și am profitat, prompt, de această libertate, de îndată ce am descoperit bi¬blioteca de unde puteam împrumuta cărÈ›i. Amânând pentru orele târzii de noapte pregătirea lecÈ›iilor de a doua zi, citeam ca un apucat. Uneori, mă repezeam să fac însemnări, cum mă îndem¬nase "unchiul George". De regulă, înghiÈ›eam, însă, pagină după pagină, pe nerăsuflate, fără să mă ridic din pat. Și, din ce în ce mai mult, corvoada pregătirii lecÈ›iilor devenea un obstacol supărător. De aceea, într-o noapte, am luat, după o scurtă deliberare, o decizie eroică, poate singura hotărâre fermă din viaÈ›a mea. Am înÈ™irat pe o foaie de hârtie toate materiile È™colare. Apoi, fără să-mi tremure mâna, am tăiat cu o linie groasă jumătate dintre ele. Contam pe capacitatea memoriei mele de a "captura" în recreaÈ›ii conÈ›inutul paginilor pe care le aveam de învățat pentru orele de È™tiinÈ›e naturale, fizică sau geologie, domenii unde am rămas, de-atunci, cu lacune definitive. ÃŽn felul acesta, am mărit substanÈ›ial timpul pentru lecturi È™i am putut să împing spre dimineață plic¬tisitoarele obligaÈ›ii È™colare, satisfăcute în grabă, ca să pot dormi măcar câteva ore înainte de a fugi la liceu. Au fost niÈ™te ani la care nu mă pot gândi decât cu un amestec de melancolie, uimire È™i recunoÈ™tință. Căci, fără ei, adolescenÈ›a mea ar fi rămas teribil de fadă. Niciodată n-am mai fost capabil de o asemenea libertate, de atâta uitare de sine. Veneam de la liceu, mâneam în grabă ce-mi dădea servitoarea la bucătărie, după aceea fugeam imediat la bibliotecă. Restituiam cărÈ›ile citite È™i luam altă provizie. ÃŽntors acasă, mă închideam în cameră È™i mă aÈ™terneam pe lectură. Dacă promisiunile unui titlu nu se confirmau, luam altă carte, căci "prada" era în fiecare zi consistentă, iar lăcomia mea nu se împiedica în "prejudecăți". ÃŽmi lipsea o scară limpede a valorilor, ceea ce m-a ajutat să rătăcesc în voie, în calitate de cititor "curat", într-o lume unde nu mai existau nici războiul, nici liceul È™i, chiar, nici Lisa, punând alături cărÈ›i capitale de altele doar la modă sau alese întâmplător, li amestecam pe Dostoievski È™i pe Stendhal cu D'Annunzio sau cu Pierre Loti, pe Caragiale cu Damian Stănoiu, pe Sadoveanu È™i Rebreanu cu Octav Dessila È™i DrumeÈ™. Mă împărÈ›eam între Bacovia È™i "BucureÈ™ti, oraÈ™ul prăbuÈ™irilor", alternam "RoÈ™u È™i negru" cu "InvitaÈ›ie la vals", pe Gogol cu Erich Maria Remarque (foarte în vogă), pe Dante cu "femeile celebre". După "Menuetul", am citit toate romanele lui G. M. Vlădescu. După "Medeleni", nu mi-a scăpat nimic din pelteaua romanÈ›ioasă a lui Ionel Teodoreanu. Am luat din Boccaccio sau din "Amantul doamnei Chaterley" doar partea deocheată, din "Anna Karenina" doar adulterul, din "Oedip" doar incestul, însă fervoarea mea era pură. M-am "iniÈ›iat", totodată, în filosofie, în artă, dând buzna fără nici o pregătire în domenii aproape virgine, devoram tot ce-mi cădea în mână despre cei È™apte înÈ›elepÈ›i ai Greciei antice sau despre erezia lui Akhenaton în Egiptul vechi, pentru a mă întoarce, apoi, la literatură, unde îmi improvizam idoli sau obsesii (cum ar fi "soarele negru al melancoliei", după ce I-am citit pe Gerard de Nerval). Am suferit cu David Copperfîeld È™i cu tânărul Werther, am convorbit cu fostul călugăr franciscan, Rabelais, dar treceam de la Hegel la Zola È™i de la discursurile lui Cicero la un Louis Dumur, cu o dezinvoltură de ignorant în transă. Căci marea È™ansă a acelei aventuri, ca ea să arate cum a arătat, a fost tupeul de a socoti accesibil orice. Altminteri cum aÈ™ fi putut să-i amestec pe Nietzsche cu Casanova sau pe Montaigne cu BacalbaÈ™a? Noapte de noapte, cărÈ›ile au jucat pentru mine rol de Șeherezadă. Râdeam, plângeam, sufeream, urmăream cu sufletul la gură acÈ›iunea unor romane ieftine, nu mai aÈ™teptam vacanÈ›ele, nu mă mai simÈ›eam străin în BucureÈ™ti. ÃŽn micul meu ghetou sufletesc se petreceau acum lucruri extraordinare. Cu libertatea pe care mi-o dădea lipsa criteriilor, mă pasionam È™i după capodopere È™i după macula¬tură. Și poate că aceasta a fost în favoarea mea. Neîndrumat de nimeni, am avut posibilitatea să mă lămuresc singur asupra unor lucruri. Am citit nenumărate cărÈ›i proaste, ba chiar am fost entuziasmat de ele. Mi-am găsit singur maeÈ™trii È™i, pe unii, cu dificultate. M-am pomenit în faÈ›a unor cărÈ›i foarte importante fără să fiu intimidat, inhibat, de celebritatea lor È™i am renunÈ›at la somn, inclusiv pentru aventurile submarinului Dox. ÃŽn schimb, din întâmplările reale, petrecute în acei ani, nu-mi amintesc aproape nimic. Locul lor e plin de pete albe în memoria mea. N-aÈ™ putea să relatez, dacă mi-ar cere cineva, nimic interesant despre lecÈ›ii sau despre pățaniile din clasă. Nici măcar războiul n-a lăsat urme. N-am lipsit din BucureÈ™ti, între 1941 È™i 1944, decât în vacanÈ›ele de Crăciun, de PaÈ™ti È™i vara. Cu toate acestea, nu-mi amintesc de nopÈ›i sfâșiate de urletele sirenelor sau de oameni fugind, îngroziÈ›i, pe stradă. ÃŽn mod straniu, războiul a înseninat pentru mine o perioadă fericită. De altfel, tot ce È™tiu despre al doilea război mondial cunosc din filme È™i din cărÈ›i. La vremea respectivă, n-am citit nici un ziar, n-am ascultat nici un comunicat la radio, n-am văzut nici un jurnal de actualități. Războiul era tot atât de departe de grijile mele ca războiul peloponesiac. Spre ruÈ™inea mea, spaimele È™i derutele provocate de miÈ™cările frontului mi-au fost cu desăvârÈ™ire străine. Nu-mi păsa ce se întâmpla cu Europa. Sufeream pentru moartea Annei Karenina sau pentru melodrame de duzină, umblând prin toată lumea, de la ecuator la pol, È™i prin toate timpurile. Revăd trenurile îngheÈ›ate, cu tancuri È™i soldaÈ›i, îndreptându-se spre front, din zilele când plecam în vacanță sau veneam din Lisa, dar despre ce se petrecea în BucureÈ™ti, atunci, pot povesti un singur lucru; am fost martor când niÈ™te poliÈ›iÈ™ti îmbrăcaÈ›i în civil, postaÈ›i pe bulevard în dreptul Cercului Militar, tăiau cu foarfecele cravatele prea bălÈ›ate ale malagambiÈ™tilor*, acuzaÈ›i că nu se îmbrăcau decent într-o È›ară aflată în război. A fost perioada cea mai sinceră din viaÈ›a mea, după plecarea din Lisa. Poate, singura. ÃŽn rest, chiar nevoia de a simÈ›i mereu un zid în spate m-a silit să fiu ca o cetate medievală cu podurile ridicate È™i cu lanÈ›urile, de coborâre, ruginite. *MalagambiÈ™tii erau nonconformiÈ™ti care purtau pantaloni strânÈ™i pe picior, gulere înalte È™i haine cu umerii deÈ™elaÈ›i, modă lansată într-un bar din centrul capitalei unde Sergiu Malagamba își demonstra virtuozitatea la baterie. 16. ― Mă întreb È™i azi, băiete, cum ar fi trebuit să mă port, continuă absent, doctorul Luca. Și de ce am avut senzaÈ›ia că o femeie ca ea nu era reală, că venea din altă lume? Mă crezusem, până atunci, un psihiatru priceput È™i, pe deasupra, fusesem obiÈ™nuit să dau importanță femeilor numai în pat, îmi plăcea să spun că femeia este, întotdeauna, "fizică" È™i că numai bărbatul poate deveni un "animal metafizic", de aceea m-am uitat cu îngăduință la ea când, ridicându-se de lângă mine, m-a chemat s-o însoÈ›esc: "Hai să călătorim. Sau n-ai chef să cu¬noÈ™ti lumea?" Ca să-mi demonstreze că vorbea serios, s-a urcat pe capra caleÈ™tii È™i, de-acolo, m-a somat: "Vii?" Era veselă, dar, fiindcă nu m-am grăbit să intru în joc, mi-a zis pe un ton aspru: "Treaba ta. Eu am poftă să călătoresc". Asta m-a deranjat. ÃŽnainte, îmi declarase că nu putea iubi decât în genunchi. Acum, devenise aproape voluntară. Am pus capriciul ei pe seama faptului că, în seara aceea, mirosea, puÈ›in, a alcool. Poate, È™i de aceea m-am încăpățânat să nu cedez. Altminteri, m-aÈ™ fi prins în jocul ei, ca să-i fac plăcere È™i ca să-i dovedesc că nu eram deloc lipsit de imaginaÈ›ie cum mă bănuise. Am rămas, aÈ™adar, pe maldărul de paie unde stăteam de obicei culcaÈ›i, unul lângă altul, după ce ne iubeam, aÈ™teptând să coboare de pe capra caleÈ™tii. N-a coborât, însă. Și nici n-a mai zis nimic. Nu-i vedeam prin întuneric decât silueta È™i abia într-un târziu am înÈ›eles că plângea. "E isterică, m-am gândit. Nu i-am făcut pe voie, iar acum mă pedepseÈ™te". După ce intrase în viaÈ›a mea, îmi impunea "filosofia" ei! Vroia să mă domine. M-am ridicat, totuÈ™i, È™i m-am dus s-o îmbunez, căci nu È›ineam să mă despart de ea. Plângea, în continuare, încet, fără să scoată o vorbă. Când s-a calmat, în sfârÈ™it, s-a întors spre mine È™i mi-a zis: "Luca, eÈ™ti un prost". "De ce sunt un prost?" am întrebat-o. "Pentru că nu È™tii să visezi". 17. La cincisprezece ani, aveam, prin urmare, lumea mea. Școala devenise o anexă. Nu mă mai interesau notele. Nici frustrările nu-mi mai ulcerau sufletul. Nu-mi mai păsa că eram considerat o "curiozitate" sau un "antipatic", un "încuiat", fiindcă nu luam parte la agapele colegiale È™i n-aveam nici un prieten, purtându-mă ca un adolescent fără adolescență. Lumea mea nu era, totuÈ™i, nici ea ferită de contradicÈ›ii. Pe la È™aisprezece ani, făcusem aproa¬pe o pasiune pentru Schopenhauer. Citisem È™i re¬citisem "Lumea ca voință È™i reprezentare". Și, cum Schopenhauer e, se pare, un fel de modă filo¬sofică la români, m-am agățat de pesimismul său ca de un model de gândire, fără să-l înÈ›eleg, de fapt. Aspiram să mă înalÈ› la dezabuzare! Soco¬team dezgustul filosofic forma cea mai subtilă a spiritului! Mă străduiam să aprofundez greaÈ›a de a trăi, convins că numai nefericirea poate deschide orizonturi nebănuite. Mimam suferinÈ›a, cu o îndu¬ioșătoare credință că mă aflam pe un drum im¬portant. ÃŽncercam să-mi vâr în cap că nimic nu are sens, în vreme ce spionam, la cinci după-amiaza, din spatele unei ferestre acoperită cu hârtie vână¬tă, sânii unei necunoscute ce ieÈ™ea, în casa de vizavi, pe balcon. 18. Canicula îmi accentuează durerile de cap È™i mi-a ruinat de tot somnul. Nu mai pot adormi fără somnifere. Mă pregătesc să plec la o clinică de la Milano, dar nu mă pot vedea întors la viaÈ›a normală. Simt că am trecut un prag dincolo de care mai există doar amintiri. 19. Ea mergea la Sibiu, unde era elevă la o È™coală de menaj. Eu veneam în BucureÈ™ti unde eram, atunci, în clasa a VI-a la "Spiru Haret". Tatăl ei ne dusese cu sania la Voila, staÈ›ia de cale ferată cea mai apropiată de Breaza (satul vecin din care era ea) È™i de Lisa. Acolo am pierdut vreo două trenuri, neîndurându-ne să ne despărÈ›im, după care, ca să luăm totuÈ™i o hotărâre, ne-am suit într-unul ce ne-a dus până la FăgăraÈ™. ÃŽn sala de aÈ™teptare, cu ciment rece È™i întuneric mirosind a acru, băncile erau ocupate de soldaÈ›i ce plecau la război. Ne-am găsit cu greu un loc unde să stăm. Prin geamurile murdare nu se zărea nici o lumină afară. Din când în când, treceau, scrâșnind, trenuri de marfă sau cu armament pentru front. Până la urmă, inevitabilă, catastrofa s-a produs. Ne-am despărÈ›it. La vreo două săptămâni, uÈ™a dintre su¬fragerie È™i camera mea s-a deschis pe neaÈ™teptate. Ironic È™i răutăcios, "unchiul George" flutura un plic alb, căptuÈ™it cu hârtie violetă. "Ce-i asta?" Am bănuit că era o scrisoare venită de la Sibiu È™i m-am înroÈ™it, probabil, până în vârful urechilor. Socotisem că la acea adresă de pe strada Vasile Lascăr era È™i "domiciliul" meu. Am înÈ›eles, însă, că mă înÈ™elasem. Și îndrăznisem prea mult imagi-nându-mi că puteam să încep o corespondență. "Unchiul George" a închis la loc uÈ™a fără să-mi dea scrisoarea pe care, probabil, a aruncat-o. ÃŽn acea vreme, mă învârteam pe la marginile civilizaÈ›iei. Patru ani, mâncasem în cantine de internat. Acum, mâneam pe pervazul unei ferestre de bucătărie. Seara, auzeam din sufragerie zgomote de veselă, rumoare È™i ordine date servitoarei. Duminica la prânz, când "unchiul George" avea oaspeÈ›i, auzeam È™i râsete. De intrat, însă, n-am intrat niciodată în sufragerie ca să mă lămuresc cum se mănâncă având un È™ervet alb pe genunchi. Eram, încă, la jumătatea drumului dintre prânzurile naturale luate pe iarbă ori pe o coastă de munte È™i ceea ce trebuie să cunoască o persoană civilizată. UÈ™a sufrageriei s-a deschis, tot pe neaÈ™teptate, într-o duminică după-amiază. Fusese poftit la masă un văr al meu, mult mai mare, care studiase medicina veterinară la Roma È™i era medic la Abator. Când au isprăvit masa, acest taciturn, cu care nu stătusem de vorbă niciodată, mi-a propus să merg cu el. M-a dus într-un bloc situat în apropierea Podului Izvor, unde locuia (era, încă, burlac), a deschis È™ifonierul È™i mi-a zis: "Ia ce costum È™i ce cravată doreÈ™ti". Am ales un costum făcut dintr-o stofă cu dungi de culoarea tabacului, pe un fond albastru jandarm, pe care l-am purtat, apoi, foarte mândru, până în studenÈ›ie; primul meu costum burghez... Dar gata cu "filosofia"! Primum vivere, deinde philosophari, vorba romanilor. Aveam, deci, È™aisprezece ani. Găsisem un model filosofic în Schopenhauer È™i o "profesoară", involuntară, în ale tainelor adolescenÈ›ei. "Profesoara" era o doamnă blondă cu sâni agresivi care, din motive necunoscute, simÈ›ea nevoia în fiecare după-amiază, la ora cinci fix, să supravegheze ceva, jos în stradă, de pe balconul de la etajul al doilea al clădirii de vizavi. Pe la patru È™i jumătate, mă instalam în spatele uneia din cele două ferestre ce dădeau spre strada Vasile Lascăr. Rupsesem pe margine hârtia vânătă, de camuflaj, care acoperea geamul încât, din postul meu de observaÈ›ie, puteam vedea totul fără să mă dau de gol. Și aÈ™teptam să treacă minutele. Preferam să trebuiască să am răbdare, numai să nu pierd "spectacolul"; mereu acelaÈ™i; doamna blondă ieÈ™ea în balcon È™i se apleca peste grilajul de fier, etalându-È™i provocator sânii. Pe măsură ce se apropia ora cinci, emoÈ›ia mea creÈ™tea, gata să mă sufoce. NeliniÈ™tile erotice erau ceva nou, un mister care mă ameÈ›ea. Când o vedeam apărând în balcon, nu mă mai dezlipeam din spatele hârtiei de camuflaj de unde spionam. Nu i-am reÈ›inut faÈ›a, căci atenÈ›ia mea era îndreptată asupra sânilor È™i a picioarelor. Momentul culminant îl reprezenta de fiecare dată aplecarea peste grilaj. Atunci, sânii se dezvăluiau în toată splendoarea lor provocatoare È™i nouă pentru un adolescent. După ce doamna blondă dispărea, mă întorceam la lumea din cărÈ›i. 20. Câți ani au trecut de-atunci? Eram (avea dreptate "unchiul George") un "mucos" în care se trezeau simÈ›urile, încă tulburi, pe un fond ro¬mantic desuet. Pe atunci, poate È™i din pricina răz¬boiului, lumea se schimba într-un ritm mai lent. Nu exista ― sau nu se vedea din cauza istoriei -nebunia febrilă a progresului care, azi, demo¬dează, rapid, totul. Și e posibil ca inclusiv asta să explice impresia că amintirile mele vin dintr-o altă existență, cu care am legături infime. ÃŽn fapt, nu mai cred că e posibilă, azi, o experiență ca aceea pe care am trăit-o eu la "Spiru Haret". Satele din care vin copiii de la È›ară nu mai sunt ce era Lisa, o lume din alte secole, care-È™i ajungea sieÈ™i. Nu mai există nici licee cu blazon aristocratic. Probabil, am făcut parte din ultima generaÈ›ie de reprezentanÈ›i ai Evului Mediu rural de la noi. Ghinionul meu a fost că am avut frâne mult prea bune. Altminteri, putea ieÈ™i ceva interesant din experienÈ›a mea. 21. ― Femeia, băiete, rămâne pentru bărbat o taină. Dar Tereza era un caz cu totul aparte. Râdea, arătându-È™i dinÈ›ii de pisică sălbatică, de câte ori aplecam crengile tufei de răchită ca să treacă pragul È™opronului: "Doamnă, vă poftesc în salon". Și-mi mulÈ›umea, ceremonioasă: "SunteÈ›i un adevărat cavaler, domnule". Dar cum încer¬cam s-o trag de limbă, devenea rezervată. ÃŽmi zicea: "N-ai cum să înÈ›elegi". Sau îmi atrăgea atenÈ›ia că nu vroia să mai depindă de amintiri. "Bine, dar sunt medicul tău, i-am zis. Ai venit să mă consulÈ›i". Nici nu m-a lăsat să termin. "Mă mai socoteÈ™ti o pacientă? " Nu reuÈ™eam să scot nimic de la ea, era ca o cameră închisă. Când m-am oferit s-o însoÈ›esc la plecare, dimineaÈ›a, m-a refuzat. Ba, chiar m-a ameninÈ›at că, dacă-mi trece prin minte s-o urmăresc, n-o voi mai vedea niciodată. ÃŽntr-o seară, n-am ieÈ™it s-o întâmpin. Am auzit-o din È™opron, întrebând cu o voce sugrumată: "Luca, eÈ™ti aici? " Am tăcut în continuare, iar ea a zis È™i mai speriată: "Lasă glumele". După aceea a izbucnit într-un plâns nervos È™i mi-a trebuit foarte mult s-o calmez. Era o ființă cu un echilibru extrem de È™ubred. I se desluÈ™ea pe față fie o cuminÈ›enie tristă, de copil, fie ceva pervers, cu neputință de numit, care-mi amintea de avertismentul colegului meu de la spital în legătură cu plantele carnivore. Când i-am pomenit de acest avertisment, a râs cu poftă È™i m-a asigurat că n-a interesat-o niciodată să facă victime. Nu i-au plăcut, însă, bărbaÈ›ii care i-au căzut în genunchi. ,, Fiindcă au fost È™i din ăștia, a adăugat- amuzată, or eu fac parte dintre femeile care respectă, mai degrabă, biciul". După care a redevenit serioasă, atrăgându-mi atenÈ›ia, pe un ton aproape supărător de data aceasta, că nu recunoÈ™tea nimănui dreptul de a se amesteca în viaÈ›a ei. "Nici chiar mie?" am întrebat-o. A stat o clipă pe gânduri, pe urmă mi-a zis sec: "Nici chiar È›ie". Din pricina întunericului, nu-i vedeam faÈ›a. Afară, începuse să plouă. Se auzeau picătu¬rile scuturăndu-se pe acoperiÈ™ul de scânduri al È™opronului. "Mă crezi nebună, nu-i aÈ™a?" m-a întrebat, atunci, cu o veselie forÈ›ată, mai degrabă dureroasă. O socotisem o femeie slabă, dar începeam să descopăr că uneori slăbiciunea e mai primej¬dioasă decât forÈ›a. 22. SinucigaÈ™ii provin, probabil, nu dintre cei scârbiÈ›i de viață, ci dintre cei cu vitalitate excesivă. Dar de ce va fi vrut Dumnezeu să amestece ceea ce emoÈ›ionează È™i ceea ce ne distruge? 23. Uitându-mă la oÈ›etari, îmi amintesc că aveam douăzeci de ani când m-a surprins antipatia lui Baudelaire față de arbori, dusă până la a nu suporta să vadă un peisaj nici la saloanele de artă. "Nu voi crede niciodată ― zicea el ― că sufletul zeilor locuieÈ™te în plante". După mai bine de cincizeci de ani, nedumerirea mea a rămas aceeaÈ™i. Se aude o maÈ™ină a Salvării. Sau, poate, e o maÈ™ină de pompieri. Din pricina secetei, s-au înmulÈ›it incendiile. LiniÈ™tea umple, apoi, din nou curtea. Mă uit la o reproducere a "PorÈ›ilor Para¬disului" sculptate de Ghiberti pentru Baptisteriul din FlorenÈ›a. O clipă, am impresia că, acolo unde porÈ›ile se unesc se vede, subÈ›ire ca o lamă de cu¬țit, o dungă luminoasă. Ce se află, oare, îndărătul lor? Să fie moartea o lumină violentă pe care n-o poÈ›i privi? 24. Brusc, mă tem că I-am judecat nedrept pe "unchiul George". ÃŽn fond, mi-a făcut numai bine. M-a adus în BucureÈ™ti, mi-a dat posibilitatea să învăț la un liceu ultraselect, m-a obligat să mă descurc fără tutela părinÈ›ilor, după capul meu. ÃŽntr-un fel, lui îi datorez cea mai mare aventură a adolescenÈ›ei mele, descoperirea lecturii. Nu m-a pisat cu sfaturi, nu m-a controlat excesiv, nu m-a silit să mă simt în strada Vasile Lascăr ca într-o cazarmă. Ruptura mea de el, care a durat vreo treizeci de ani, a fost o răzvrătire tulbure, ingrată È™i, poate, copilăroasă. Ea a început într-o duminică după-amiază în care l-am adus pe tata de la cârciumă mai devre¬me. Cred că era vara anului 1943. Terminasem clasa a VI-a (a X-a, azi) È™i mă găseam în vacanță. Mai era până seara. Soarele ardea deasupra turlelor celor două biserici din Lisa. Când am intrat în curte, tata m-a luat de mână: "Hai cu mine să-È›i arăt ceva". Camera din față era cufundată în întuneric È™i mirosea a busuioc. Tata a deschis oblonul de la fereastra dinspre curte, ca să pătrundă lumina, apoi a ridicat capacul laviÈ›ei, scoțând de sub valurile de pânză un teanc mare de hârtii, legat cu sfoară, pe care mi l-a întins. Erau chitanÈ›ele date "unchiului George" când îi ceream bani ca să-mi cumpăr caiete, maculatoare sau alte rechizite. Le-am recunoscut imediat, dar m-a È™ocat faptul că tata le păstrase, să mi le arate. De ce? Niciodată nu bănuisem că ele aveau vreo importanță. Prin iarnă, m-am pomenit cu tata. Nu mai fusese în BucureÈ™ti, cred, din anii primului război mondial când venise, ca artilerist, cu armata lui Mackensen. Acum, adusese carnea È™i slănina unui porc pe care-l îngrășase special pentru cumnatul său. A călătorit toată noaptea, întrucât trebuise să schimbe trenul la BraÈ™ov unde aÈ™teptase câteva ore în gară, iar pe la zece, unsprezece, dimineaÈ›a, a ajuns în strada Vasile Lascăr. Când am terminat orele la liceu, l-am găsit în bucătărie. Discuta cu mătuÈ™a Terica. La un moment dat, mătuÈ™a Terica i-a cerut servitoarei să pună masa. Tata s-a ridicat de pe scaun, a zis "mulÈ›umesc, noi mergem în oraÈ™" È™i m-a dus la un restaurant. Nu È™tiu dacă îi spusesem vreodată că eu mâneam exclusiv la bucătărie. Și de ce i-aÈ™ fi spus? Mi se părea normal. Dar, probabil, tata vedea lucrurile altfel. A evitat orice comentariu asupra acestei chestiuni, dar cred că pe parcursul plimbării pe care am făcut-o împreună, în CiÈ™migiu, după ce am ieÈ™it de la restaurant, m-am hotărât să mă mut, în ultima clasă de liceu, la "Radu Negru" în FăgăraÈ™. 25. Pe un platou retras, din vârful unui deal, existau niÈ™te duÈ™uri. M-am suit acolo cu gândul să mă spăl de transpiraÈ›ie, deoarece era foarte cald. La poalele dealului, se discuta cu aprindere, în grupuri. Nimeni n-a părut să observe că mă retrăsesem discret. După ce m-am dezbrăcat în pustiul platoului, ferit de privirile celor de jos, È™i mi-am aÈ™ezat hainele la oarecare distanță de duÈ™, ca să nu le stropesc, m-am hotărât să mă asigur că nu riscam o vizită inoportună. De pe marginea dealului, am observat că doi bărbaÈ›i È™i o femeie suiseră în urma mea pe povârniÈ™ È™i ajunseseră foarte aproape de locul unde mă aflam. Nu-mi dădeau nici o atenÈ›ie, dar m-am temut că, prin indiferenÈ›a lor, vroiau să mă păcălească. Poate, aÈ™teptau să nu mai fie văzuÈ›i de jos ca să mă atace. Am intrat în panică, neÈ™tiind ce decizie să iau. Dacă vroiam să scap, strigând după ajutor È™i fugind pe coastă în jos, mă făceam de râs, căci eram gol. Dacă È›ineam să fiu pudic, să-mi iau mai întâi hainele È™i să mă îmbrac, îi lăsam pe cei trei să pună mâna pe mine, să mă jefuiască, după care mă puteau omorî fără să vadă cineva. M-am trezit tremurând. 26. Mă gândesc la scena povestită de Oscar Wilde, petrecută când era transportat de la închisoare la tribunal. Se afla între gardieni, cu mâinile prinse în cătuÈ™e. Baia murdară din temniță îl făcuse să uite zilele petrecute prin saloane. Nu mai existau pentru el decât umilinÈ›e, mizerie, decădere, dispreÈ›. Deodată, ridicând capul, a zărit un prieten, care-l saluta ridicându-È™i pălăria. Uneori, un gest, aparent minor, poate salva o lume plină de orori È™i dezastre. Din păcate, sunt atât de rare! 27. Presupun că modul în care ne asumăm eÈ™e¬curile are o mare importanță. Uneori, acceptându-le, se mai poate salva ceva prin egoism. La mijloc, nu e doar o chestiune de onestitate. Nu văd cum îți poate fi de ajutor onestitatea într-un deÈ™ert când, încotro te întorci, nu mai există decât nisip. Ai nevoie de egoismul care caută o speranță în disperare, atunci. O lumină tăioasă întunecă în clipa aceasta oÈ›etarii sub un cer spălăcit, care se va colora abia spre seară. Sunt bucuros că nu trebuie să înfrunt mirosul de hoit al gunoaielor din BucureÈ™ti ori să mă feresc de câinii vagabonzi care, probabil, caută acum petice de umbră cu limba scoasă. Dar, din păcate, liniÈ™tea nu e de ajuns. 28. Zarurile au fost aruncate. Mi-am rezervat bilet de avion pentru 24 august. Voi merge întâi la Roma. De-acolo, la clinica "San Donato" din Milano, cu o recomandare a profesorului. Altă¬dată, pe vremea aceasta, mă pregăteam să mă duc la mare. august 1. ÃŽntr-un miez de noapte, am coborât de pe un camion încărcat cu cartofi în PiaÈ›a NaÈ›iunii, actuala Piață a Unirii. Duceam pe umăr cufărul de lemn al tatei È™i, fiindcă n-aveam bani de hotel, am pornit-o spre marginea cartierului Ferentari, unde È™tiam că locuia o bătrână originară din Lisa. Am trezit în noaptea aceea aproape toÈ›i câinii dincolo de bariera "Bacchus" care reprezenta graniÈ›a oficială, administrativă, a BucureÈ™tiului. Căutam strada Tufelor. Stradă cu nume simbolic, la fel ca numele barierei "Bacchus". Era o noapte înstelată, fără nori, lumina lunii È›inea loc de felinare, dar asta nu mă ajuta prea mult să mă orientez. Și n-am avut noroc să văd pe cineva căruia să-i pot cere lămuriri. ÃŽn acea mahala, locuită de oameni necăjiÈ›i care se culcau devreme, nu exista viață de noapte. Târziu, când nu mai credeam că voi închide ochii până a doua zi, am găsit, în sfârÈ™it, strada Tufelor È™i m-am oprit la numărul 24, în faÈ›a unei case mărunte de chirpici, cu acoperiÈ™ul de tablă aproape ascuns de ramurile unui zarzăr. Cum nu exista sonerie, am bătut în gardul de scânduri. ÃŽntr-un târziu, a apărut, somnoroasă, coana Veta pe care am lămurit-o cine eram È™i cine îmi dăduse adresa. După examenele de admitere, când m-am prezentat la Universitate să solicit un loc în cămi¬nele studenÈ›eÈ™ti È™i cartelă la cantină, un student din ultimul an, un blond spălăcit, mi-a pus în față o "adeziune". Nedumerit, am întrebat ce era. "Te înscrii, întâi, în «Tineretul progresist»", mi-a zis, sec, individul. "Și dacă nu vreau?" "în cazul ăsta, nu primeÈ™ti nici cartelă, nici loc la cămin". Nu aveam mari principii de apărat, nu È™tiam ce hram purta "Tineretul progresist", dar felul cum fusesem repezit m-a făcut să-i întorc spatele. Am decis că voi rămâne să locuiesc, provizoriu, până la găsirea unei soluÈ›ii, la coana Veta. Iar "provizoratul" s-a prelungit pe toată dura¬ta studenÈ›iei. 2. O poveste sumeriană veche de mii de ani, scrijelită pe o argilă arsă ― prima mărturie despre sentimentele unui om ― ne lămureÈ™te cum a ajuns un păstor nomad să se fixeze într-un loc: îndrăgostindu-se. DeÈ™i fiecare loc pe unde am trecut a lăsat urme în psihologia mea, eu m-aÈ™ putea socoti È™i azi un "nomad". Ideea că sunt un in¬telectual venit de la È›ară nu mă mai satisface. E prea generală. FăgăraÈ™ul, unde am absolvit ultima clasă de liceu, mi-a dat, pe lângă unele bucurii, nu tocmai conforme cu regulamentul È™colar, măsura plictiselii într-un oraÈ™ de provincie unde nu cunoÈ™ti pe nimeni; mă învârteam pe Corso ore întregi, după-amiaza, ca să-mi umplu cu ceva timpul. Nici de mahala nu m-am legat prea mult, deÈ™i nime¬risem în cea mai pitorească, poate, mahala din BucureÈ™ti. Ea m-a făcut doar să înÈ›eleg că nu trebuie să confund mahalagismul cu mahalaua administrativă. ÃŽn acea vreme ― anii '46 -'47 ―, în Ferentari, dincolo de "Bacchus", era epoca "garderobelor obligatorii". Pentru a te întoarce nevătămat acasă, după ce cobora întunericul, trebuia, adesea, să fii cu ochii în patru, ca să poÈ›i s-o iei la fugă în caz de pericol; altminteri, riscai să-È›i laÈ™i hainele celor care È›i le "cereau", întrucât poliÈ›iÈ™tii nu se aventurau prin acele locuri rău famate. Și ce "distracÈ›ie", chiar ziua, să treci de bariera "Bac-chus"! Acolo era o groapă, lată cât strada, în care se strângea apa ploilor. Trebuia să mă descalÈ› când ajungeam pe marginea bălÈ›ii, să-mi suflec pantalonii, iar după "traversare" să mă spăl pe picioare la o ciÈ™mea. Locuiam trei într-o cămăruță, principala odaie a casei, coana Veta È™i soÈ›ul ei, un bătrân pensionar, dormind în antreu. CeilalÈ›i doi erau "Truman", cântăreÈ› de biserică, refugiat din Basarabia, È™i Liviu, funcÈ›ionar vremelnic pe la Regia tutunului. Nu exista lumină electrică, nu exista apă curentă, nu exista foc. De altfel, nu exista nici sobă. ÃŽmi făcusem din "straiul" de-acasă un sac polar în care mă vâram iarna È™i nu-mi păsa că pereÈ›ii odăii erau reci ca ai unei peÈ™teri. Neplăcut era doar faptul că, ieÈ™ind din sacul polar, trebuia să pun piciorul pe podeaua de lut, care "ardea ca gheaÈ›a". ÃŽn mijlocul odăii, în puÈ›inul spaÈ›iu rămas liber, se afla o mică masă ovală, cu un ceas deÈ™teptător. Din odaie se putea ieÈ™i, pe fereastră, direct în noroiul sau praful de pe strada Tufelor, fără să mai trecem prin antreu, când nu vroiam să-i deranjăm pe coana Veta sau pe bătrânul MoÈ™uleÈ›. DimineaÈ›a, plecam toÈ›i trei, fiecare la treburile sale. Doar seara ne întâlneam. Vara, între examene, îmi mutam, ziua, sediul pe acoperiÈ™ul de tablă, sub crengile zarzărului care se revărsa peste casă. Acolo, îmi potoleam foamea cu zarzăre, când mă plictiseam de citit. LiniÈ™te aveam destulă, căci pe strada Tufelor nu trecea nimeni. ÃŽn patru ani, o singură maÈ™ină a speriat gâștele. Femeile din cele vreo douăzeci de gospodării își vedeau de treburi, îmbrăcate în capoate, prin curÈ›i, fără să iasă la porÈ›i decât dacă izbucnea vreun scandal în mahala. BărbaÈ›ii plecau în zori, pe la fabrici, iar seara se înghesuiau într-o crâșmă sordidă de lângă bariera "Bacchus". 3. ÃŽn loc să mă liniÈ™tească, hotărârea de a mă duce la San Donato, sperând că voi scăpa cu o "angioplastie", cum (aproape) m-a asigurat profesorul, mi-a dat griji noi. Nu-i exclus să ajung să fiu operat de urgență, fără preliminariile obiÈ™nuite. Cam asta mă preocupă acum, în vreme ce seceta continuă. Cerul rămâne decolorat È™i mă feresc să ies afară la amiază când e pârjol. De multă vreme, nici ciorile n-au mai reapărut pe zid în cursul zilei. Nu sunt, totuÈ™i, păsări de deÈ™ert. Trăiesc, s-ar zice, pasiv. Orice presupune efort mă oboseÈ™te. Dar, poate, au dreptate cei care cred că numai ceea ce se face cu pasiune merită să fie făcut. Oricum, m-am lămurit de ce bătrâneÈ›ea e un amestec de melancolii È™i iritare. 4. Bolile de inimă sunt socotite de mulÈ›i "o È™ansă", în comparaÈ›ie cu altele. Teoria e că nu suferi, mori fulgerător, fără să apuci să te chinui È™i să te degradezi. De parcă ar exista morÈ›i fru¬moase, invidiabile! 5. E ora trei noaptea. Nu È™tiu ce am visat, ca să-mi pot explica starea de disperare în care m-am trezit. ÃŽnainte de a mă ridica din pat, auzeam timpul vâjâind ca o apă undeva afară. Mă gândeam că nu întâmplător spaniolii au redus numărul mu¬zelor la trei: ViaÈ›a, Dragostea, Moartea. Acum, nu mai am nevoie să-mi explice nimeni de ce un deget scheletic desenează, la Goya, în țărână, cuvântul "nada" ("nimic") È™i că disperarea poate fi o formă greu suportabilă de a iubi. Și la ce-mi folosesc, oare, recapitulările? Un singur adevăr important ar trebui spus. Că viaÈ›a interioară, pe care am socotit-o un privilegiu, mi-a otrăvit viaÈ›a. Ea a fost marele meu duÈ™man. ÃŽncă din adolescență! Dacă-i reproÈ™ez ceva "unchiului George" e că m-a lăsat de capul meu, că mi-a dat prea multă libertate. 6. De abia m-am întrebat la ce-mi folosesc recapitulările È™i ― ironie! ― È›ipătul unui cocoÈ™ anulează întreaga mea educaÈ›ie urbană. Am rămas, probabil, cu un reflex rural de care nu mă pot lepăda. Și nici nu vreau, de fapt! De cum ridic ochii È™i văd tabloul unde tata e tânăr artilerist, orice reÈ›inere legată de țăranul român mi se pare necuviincioasă. Sentimental, voi depinde mereu de un sat. Nu mă voi putea alătura niciodată celor care îi dau zor cu dispreÈ›ul lor "urban" împotriva civilizaÈ›iei noastre agrare, deÈ™i cunosc limitele acestei civilizaÈ›ii mai bine decât ei. Crescut într-o lume unde timpul nu era linear, ci întors asupra lui însuÈ™i, iar istoria nu avea nici un înÈ›eles decât pe vreme de război, sunt mai în măsură să-mi dau seama că ea a oferit românilor un "specific", fie È™i depășit. Căci È™i "veÈ™niciile" expiră. Simt nevoia să reiau ideea că Dumnezeu e țăran. Un Dumnezeu burghez mi se pare, din multe motive, o blasfemie. Un Dumnezeu intelectual mi se pare un nonsens. Cum să aibă Dumnezeu dubii? ÃŽn schimb, mi-l pot închipui pe Dumnezeu ascultând cum se trezesc sevele pământului primăvara. NopÈ›ile de ÃŽnviere, în BucureÈ™ti, au ceva de chermeză, vag religioasă. E adevărat că despre "cerul înstelat de deasupra noastră" am învățat, la filosofie, în BucureÈ™ti. Dar de văzut nu l-am văzut niciodată aici. E o amintire dintr-o vreme în care habar n-aveam de metafizică. 7. Monseniorul nu coborâse de trei zile, la ora convenită, È™i nici mai târziu, să ia cărÈ›i noi. Maria îi È™optise tânărului custode, fără să se arate, însă, din cale-afară de mirată, că nici în salonul pendulelor nu intrase. Doctorul Luca nu venise nici el, marÈ›i după-amiază. Grădinarul îl zărise, dimineaÈ›a, ieÈ™ind dintr-o tavernă, împleticindu-se È™i doborât de nesomn, dar după-amiaza îl aÈ™teptase degeaba să-È™i facă apariÈ›ia. Cum tânărul custode nu se mai lovise de o asemenea situaÈ›ie, nu È™tiuse cum să procedeze. Se uitase, nedumerit, toată seara cum se scurgeau orele, fără ca Monseniorul să intre pe ușă, È™i aș¬teptase, neîndrăznind să treacă peste un ritual. De abia când pendula din perete a bătut miezul nopÈ›ii s-a hotărât să plece. A lăsat cele două cărÈ›i pe masă, pentru ca Monseniorul să le găsească dacă, eventual, îi venea ideea să coboare în timpul nopÈ›ii, È™i s-a dus să se culce. In seara următoare, a aÈ™teptat la fel, până la miezul nopÈ›ii. Și tot în zadar. DimineaÈ›a, Marta È™i grădinarul, de la care a încercat să afle noutăți, ridicaseră din umeri. Ca să treacă timpul, în cea de a treia seară, Julius a verificat încuietorile la toate dulapurile cu cărÈ›i È™i a pus în ordine, din nou, volumele despre mări È™i oracole. După ce pendula a bătut miezul nopÈ›ii, a inspectat obloanele, pentru a se convinge că vântul nu smulsese nici unul, È™i a încuiat cu grijă uÈ™a, cum făcea de obicei. Afară, s-a îndreptat, absorbit de gânduri, spre poartă È™i doar când a ridicat ochii a remarcat că întreg cerul era plin de stele. S-a oprit, uitând de nedu¬meririle pe care i le crease Monseniorul, căci un cer atât de frumos nu mai văzuse demult. Stelele păreau spălate cu apă de izvor, atât de curat străluceau, iar luna răspândea o lumină argintie, misterioasă, pe frunzele de glicină. Și nici urmă de pâcla nu exista, deÈ™i vântul nu se oprise. Dim¬potrivă, zbuciuma, mai furios, tufele de trandafiri. Julius era derutat de-a binelea. Niciodată nu se mai întâmplase aÈ™a ceva, ca "vântul din sud" să sufle fără să aducă nici un fir de praf. Undeva, în apropiere, cocoÈ™ii de tablă de pe acoperiÈ™uri scoteau sunete ascuÈ›ite, care se înfigeau în tăce¬rea nopÈ›ii ca niÈ™te pumnale. Când a ajuns la poartă, a auzit È™i cum pocneau crengile rododen¬dronilor, lovindu-se unele de altele la fiecare rafală mai puternică, în vreme ce, neliniÈ™titor de curat, cerul anunÈ›a, parcă, o nenorocire. 8. ― Ce s-a întâmplat cu Monseniorul? a vrut să afle Julius, a doua zi, când, în sfârÈ™it, doctorul Luca a apărut. Bătrânul s-a prefăcut, însă, că nu l-a auzit. Și-a aÈ™ezat bastonul lângă masă È™i s-a prăbuÈ™it pe scaun, vizibil istovit. Pendula din perete arăta ora cinci după-amiază, dar doctorul Luca părea să nu fi închis ochii de mult timp. Avea privirea mai tulbure decât de obicei, iar pe faÈ›a lui roÈ™ie plutea o umbră de îngrijorare. ― Ce e cu câinele ăsta? mormăi el. Printre rafalele vântului, se auzea, într-adevăr, de-afară, un schelălăit de câine. Era gata să mă muÈ™te, se plânse bătrânul. Cred că are È™i o boală urâtă de piele. ― S-a strecurat azi-dimineață în curte, îl lămuri Julius. A încercat grădinarul să-l alunge, pe urmă i s-a făcut milă, căci e È™chiop È™i jigărit. Dar nu despre câine vroia Julius să discute. ― Cum vă explicaÈ›i că nu mai e praf? Și, totuÈ™i, vântul n-a încetat. ― N-am nici o explicaÈ›ie, ridică din umeri doctorul Luca. ― Dar s-a mai auzit ceva despre expediÈ›ie? De obicei, bătrânul afla prin taverne ultimele zvonuri. De data aceasta, însă, s-a uitat lung la pendula din perete, de parcă o zărea prima oară atunci. ― Nu. N-am auzit nimic. 9. Pe măsură ce se apropie data plecării, mă cuprinde mai mult teama. Nici oÈ›etarii nu-mi mai spun mare lucru. Ar trebui să mă relaxez, cumva, altminteri îmi compromit È™i puÈ›inele ore în care reuÈ™esc să închid ochii. Și, Doamne, ce sănătate de fier am avut! M-am străduit mult ca s-o zdruncin. 10. Cred că eram doar în parte sincer când am vrut să demitizez prestigiul înÈ›elepciunii. Exista, probabil, È™i o parte de "poză" în pretenÈ›ia mea că a fi "cu măsură" nu e o calitate, că abia dorind, îndrăznind, iubind "fără măsură" ne dăm măsura întreagă. Dar e, am impresia, È™i ceva serios sau, măcar, discutabil, într-o asemenea idee. Cel puÈ›in, la suprafață (acum, nu am răbdare să aprofundez, cum nu am răbdare să dezvolt nici un gând). Căci înÈ›elepciunea e plină de restricÈ›ii: să nu faci, să nu dregi, să te abÈ›ii. Or, dacă reÈ›inerile ar avea valoa¬re, ar însemna că eu am fost de mic înÈ›elept. Lipindu-mă de ziduri, stând mereu în defensivă, am făcut ce recomandă înÈ›elepÈ›ii. Și ce-am reuÈ™it? Să trec niÈ™te "bălÈ›i". Am pierdut nenumărate oca¬zii de a ieÈ™i din bârlogul vieÈ›ii interioare. M-am umplut de melancolii, precum câinii de purici. M-am ales cu înÈ›elegerea ireparabilului. 11. La început, copiii din Asybaris s-au bucurat să vadă stoluri de pescăruÈ™i instalân-du-se ca o tabără militară în marginea de nord a oraÈ™ului. Veneau, încântaÈ›i, să se joace cu ei. Prindeau din braÈ›ul râului, ce trece prin apropierea străzii Cămătarilor, peÈ™tiÈ™ori pe care îi ofereau ca pradă È™i scoteau È›ipete isterice de câte ori pescăruÈ™ii coborau să-i înhaÈ›e din palmele lor. Spectacolul È™i veselia au încetat, însă, în ziua când un pescăruÈ™ È™i-a înfipt pe neaÈ™teptate ciocul în ochiul unui copil, umplându-i de sânge. ÃŽn acel moment, toÈ›i au înÈ›eles că asistaseră la un avertisment. Și, în locul curiozității, a apărut panica. Acum, pescăruÈ™ii, veniÈ›i, se pare, de pe țăr¬mul misterioasei mări de la miazănoapte, dorm, când se lasă întunericul, în frunziÈ™urile rododen¬dronilor, iar în zori, de cum se luminează cerul, se pornesc să facă ocoluri repezi deasupra acoperiÈ™urilor, devenind din ce în ce mai agresivi, fără ca nimeni să-È™i poată explica de ce. Dar, mai ales, faptul că "vântul din sud" nu mai aduce deloc praf măreÈ™te starea de nesiguranță, de derută, din oraÈ™. ToÈ›i se întreabă dacă deÈ™ertul, căutat, de atâta timp, de cei din Asybaris există. Noaptea, cum se trezesc din somn, se reped la ferestre, sperând să vadă cerul acoperit de pâclă. Și nu mai reuÈ™esc să aÈ›ipească după ce se conving că stelele strălucesc ca niÈ™te diamante. DimineaÈ›a, la primele ore, ies pe străzi să afle dacă a sosit cumva vreo veste de la expediÈ›ia plecată la începutul verii. Tavernele sunt mai pline ca de obicei, dar seamănă cu niÈ™te cimitire, atât sunt de liniÈ™tite. Cei care stau pe la mese își beau vinul fără să se uite deloc la vecini. Cu toÈ›ii aÈ™teaptă să se petreacă, în sfârÈ™it, o minune care să le redea liniÈ™tea. ― Dumneavoastră, i-a adus aminte tânărul custode doctorului Luca, aÈ›i râs mereu de echipele care au plecat în sud. N-aÈ›i crezut nici o clipă că vor găsi vreodată ceva. ― AÈ™a e, a consimÈ›it bătrânul, renunțând să protesteze. ― Prin urmare, ar trebui să fiÈ›i mulÈ›umit. Vara aceasta v-a dat dreptate. Doctorul Luca nu se arătă deloc încântat de compliment. ― E adevărat, băiete. ÃŽmi puteam îngădui să mă îndoiesc cât timp exista posibilitatea să mă înÈ™el. 12. Ce poate urma într-o lume fără incertitudini? O asemenea lume e la fel de greu de imaginat ca una fără Dumnezeu. 13. PărinÈ›ii mei È™i-au conceput viaÈ›a ca o misiune de îndeplinit. Renunțările erau un lux pe care nu È™i-l puteau îngădui. Tata trebuia să co¬sească iarba de pe Seaca, să are, să semene, să aducă lemne din pădure, iar mama, după ce din primăvară până ce cădea zăpada nu avea timp decât duminica să-È™i spună în liniÈ™te rugăciunile, trebuia să toarcă iama fuioarele de cânepă din care È›esea, tot iarna, pânza pentru cămășile noas¬tre. Toate problemele mele provin, probabil, din înstrăinarea de această mentalitate. Ce misiune mi-am atribuit eu? 14. Am avut o noapte aproape albă. AÈ™teptând să-È™i producă efectul somniferul, am luat o carte È™i am adormit cu lumina aprinsă. Pe la unu noaptea, m-am trezit È™i n-a mai fost chip să readorm. M-am gândit la tot felul de grozăvii până dimineaÈ›a. 15. Unde am citit, oare, că n-are rost să te interesezi prea mult de istorie, fiind suficient să-È›i aminteÈ™ti cum l-a omorât Cain pe Abel? O astfel de judecată te poate îndemna să vezi răul doar în alÈ›ii. Aplecarea mea spre tristeÈ›e ar fi fost, însă, de ajuns în orice istorie ca să devin un soi de "rebut" melancolic. 16. Mă întreb, totuÈ™i, de nu cumva amintirile ajung să fie o capcană. Mai devreme sau mai târziu, am sfârÈ™i prin a obosi să descoperim me¬reu că nu mai suntem ce-am fost. N-am mai fi nici măcar în situaÈ›ia unei hiene care se hrăneÈ™te din resturi. ÃŽn consecință, cred că voi renunÈ›a la recapitulări. Nu pot găsi în ele decât cauze, explicaÈ›ii. Or, eu aÈ™ avea nevoie de altceva. ÃŽntr-un deÈ™ert, probabil, nu te uiÈ›i în urmă. Ce să vezi? Vântul È›i-a È™ters, deja, urmele. Privirea caută, stăruitor, orizontul, în față, unde, pe nisipul fierbinte, tremură o nălucire care te poate stimula să speri. Un pustiu nu e niciodată fals. El minte doar pentru a te încuraja să mergi mai departe, ceea ce face din amăgire ceva vital. 17. ÃŽmi imaginez că, de la întemeierea oraÈ™ului, venirea verilor a însemnat mereu, în Asybaris, o aÈ™teptare, o speranță. Cei plecaÈ›i în sud mergeau cât puteau mai departe, pe urmă se întorceau. ÃŽÈ™i întocmeau raportul, spunând amănunÈ›it pe unde au trecut È™i ce au văzut, sugerând în final ca în vara următoare să se încerce alt drum. ÃŽn sezonul ploilor, se făceau planuri pentru reluarea explorărilor È™i se aÈ™tepta vremea potrivită. Dar acum nimeni nu È™tie ce va urma. Doctorul Luca È™i-a amintit ce-i spusese, cândva, "fratelui Martin"; că nevoia de Dumnezeu este chiar Dumnezeu. După părerea bătrânului, absenÈ›a lui Dumnezeu e suportabilă doar fiindcă e nesigură. ― Câtă vreme n-avem nici o certitudine că Dumnezeu nu există, suntem la adăpost. ÃŽÈ›i dai seama ce nenorocire ar fi o dovadă că ne-am înÈ™elat? Vroia să plece. ÃŽn ultima clipă, însă, s-a răzgândit. ― Poate, ar trebui să-mi termin povestea. Cine È™tie câtă vreme te voi mai deranja cu prostiile mele. 10. ― ÃŽn seara aceea, mirosea mai tare a alcool. DeÈ™i își pusese un strat gros de pudră peste cearcăne, se vedea că era răvășită de o suferință ascunsă, care-i înăsprise trăsăturile. N-am bănuit, totuÈ™i, ce va urma. Am avut, doar, un acces de duioÈ™ie, fiindcă nefericirea m-a intimidat totdeauna, È™i ani încercat s-o mângâi. S-a ferit, însă, de. mine. "Lasă-mă", mi-a zis, rece, ca unui străin. Nu mai înÈ›elegeam nimic. Ne despărÈ›isem, ultima oară, ca de obicei, cu căldură È™i părere de rău. Ce se întâmplase după aceea? A intrat cu mine în È™opron, dar n-a vrut să stăm pe maldărul de paie. S-a dus la caleaÈ™că, s-a ghemuit pe capră È™i a rămas tăcută multă vreme. ÃŽntr-un târziu, m-a strigat: "Nu vii È™i tu?" Mi-am închipuit că-i trecuse supărarea. O clipă, am bănuit, chiar, că era dispusă să reia jocul cu călătoriile. Uneori, nefericirea cere droguri. De altfel, îmi schim¬basem părerea. Refugiul în vis reprezintă aproape un viciu la unele femei. O compensaÈ›ie. ÃŽncât m-am hotărât să n-o decepÈ›ionez. Și m-am grăbit să mă urc în caleaÈ™că alături de ea. Poate, greÈ™eala mea a fost că am forÈ›at un ton vesel: "Doamnă castelană ― i-am zis, ca s-o amuz ― vă însoÈ›esc oriunde vreÈ›i. Sunt la dispoziÈ›ia dumneavoastră. ÃŽncotro doriÈ›i să pornim?" ÃŽn È™opron pătrundea un È™uvoi de lumină, căci luna tocmai ajunsese în dreptul ferestrei. Nu-i desluÈ™eam prea bine figura, însă mi-am dat seama că gluma mea căzuse rău. Când am vrut să-i prind mâna, È™i-a retras-o. "Lasă, altădată", a zis, cu o voce obosită, acope¬rindu-È™i faÈ›a cu palma. Am mai făcut o încercare, la fel de neinspirată: "Nu mai ai poftă să vedem lumea? Stai ca o veveriță care-È™i aduce coada peste ochi". Credeam că, într-o asemenea împrejurare, soluÈ›ia cea mai bună era s-o silesc să zâmbească. Nu È™tiam că viaÈ›a nu urmează totdeauna regulile din psihiatrie. ÃŽn clipa ur¬mătoare, am descoperit că plângea, de aceea își acoperise faÈ›a. Probabil, lacrimile au uÈ™urat-o, căci, după un timp, m-a rugat s-o iert pentru felul în care se purtase. Și chiar s-a străduit să pară firească: "Altădată, dacă vei mai dori, putem porni È™i în călătorie. Mergem să vedem cum se azvârle în Gange cenuÈ™a morÈ›ilor". Apoi, a mai spus ceva în doi peri. NiÈ™te vorbe care ar fi trebuit să mă pună în gardă: "Eu m-am jucat cu viaÈ›a, de fapt. Și, dacă va fi nevoie, voi încerca să mă joc È™i cu moartea la fel". Bucuros că nu mai avea aerul suferind cu care venise, am trecut peste vorbele ei fără să le dau importanță. Nu mai era, însă, femeia care-mi declarase, veselă, că se supune sclaviei cu condiÈ›ia să n-o strângă zgarda. Devenise iritabilă. Am căutat s-o conving să aibă încredere în mine, dar m-am izbit ca de un zid de tăcerile ei. Și dacă, înainte, puteam discuta despre orice, acum trebuia să-mi aleg cu grijă cuvintele, de teamă să nu ating vreun punct delicat. Am observat È™i că nu mai purta la gât iconiÈ›a pe care i-o dăruisem. "N-are rost să mă leg de obiecte", a fost singura explicaÈ›ie pe care mi-a dat-o. Era o seară copleÈ™itor de frumoasă, pe care o È›in minte tocmai din pricina contrastului cu ceea ce se întâmpla. Uitându-se la bucata de cer înstelat care se vedea prin fereastra È™opronului, mi-a făcut, cu o tristeÈ›e rece, o adevărată teorie a despărÈ›irilor. A susÈ›inut că, în nu puÈ›ine cazuri, femeia È™i bărbatul nu È™tiu să se despartă la vreme. AÈ™teaptă să dispară tot ce i-a apropiat È™i legat, până ajung să le fie silă de ei. ÃŽn loc să transforme despărÈ›irea însăși în ceva deosebit, de care să-È™i aducă aminte cu duioÈ™ie mai târziu, târăsc un rest de dragoste ca un hoit care miroase urât. ÃŽnÈ›elegeam că nu vorbea întâmplător È™i am întrebat-o: "Ai vrea să ne despărÈ›im?" Cum auzisem cleveteli pe seama mea È™i a ei la spital, am sfătuit-o să-È™i schimbe medicul, ca să nu mă poată învinui nimeni că aveam legături cu o pacientă. ÃŽn rest, nu vedeam nici un motiv de despărÈ›ire. Probabil, mi-am ales, însă, greÈ™it momentul în care i-am dezvăluit ce aflasem, fiindcă a tăcut È™i a început să-È™i aranjeze părul, cu miÈ™cări încete, prelungite, care nu se mai terminau. Apoi, îndreptându-se spre poarta È™opronului, mi-a zis doar atât: "Fie cum vrei tu". Nu credeam că va pleca. Dar a plecat. Și am aÈ™teptat-o în zadar serile următoare. După o pauză lungă, în care nu se mai auzi decât vântul care continua să sufle cu putere, doctorul Luca își căută bastonul. ― AÈ™a am ajuns, băiete, în acest oraÈ™ al rataÈ›ilor... 19. De când "vântul din sud" nu mai aduce nici un fir de praf viaÈ›a din Asybaris s-a dereglat. Din inerÈ›ie, bărbaÈ›ii se strâng È™i acum prin taverne, dar abia se ating de vinul din pahare. Acasă, fe¬meile nu-i mai bombăne. Au încetat È™i întrunirile "sectei" găzduite de Nelly. Seara, străzile sunt goale. O teamă nelămurită stăpâneÈ™te oraÈ™ul chiar după ce pescăruÈ™ii se culcă în rododen¬droni. Au dispărut vânzătorii ambulanÈ›i, cerÈ™e¬torii, vagabonzii, ghicitoarele care le dezvăluiau clienÈ›ilor viitorul, iar oamenii de ordine umblă, doi câte doi, înarmaÈ›i È™i pregătiÈ›i să se folosească de arme dacă e cazul, căci pescăruÈ™ii au ajuns să fie din ce în ce mai obraznici È™i mai agresivi. Acum pot fi văzuÈ›i È™i pe strada Cămătarilor unde cele mai multe magazine au închis, din lipsă de clienÈ›i. Anticariatele, îndeosebi, au fost lăsate de izbeliÈ™te, deoarece nimeni nu se mai interesează de vremurile vechi. Julius s-a numărat printre ultimii muÈ™terii. A colindat anticariatele vrând să cum¬pere toate cărÈ›ile despre deÈ™erturi, încredinÈ›at că, atunci când se va hotărî să reia lupta cu pen¬dulele, Monseniorul își va schimba preferinÈ›ele de lectură. Pe urmă, a renunÈ›at. A preferat să deschidă larg ferestrele bibliotecii pentru a urmă¬ri cum se formau, neliniÈ™titoare, pe cer È™i dispă¬reau hieroglifele albe desenate de pescăruÈ™i, în vreme ce pendula cu ramă de sidef din perete măsura timpul cu o încetineală bolnavă. La câteva zile după asta, Maria a năvălit pe uÈ™a bibliotecii. ÃŽi sticleau ochii de răutate când l-a anunÈ›at pe Julius că "bătrânul beÈ›iv" nu mai colinda tavernele din Asybaris. ÃŽi lăsase o scri¬soare "doamnei Nelly" în care îi spunea niÈ™te "prostii" despre faptul că în Asybaris "È™i Dum¬nezeu e ameninÈ›at de surmenaj" ― auzi ce i-a trecut prin cap! ―, iar la sfârÈ™it o anunÈ›a că pleca spre miazănoapte. Se va întoarce când va reuÈ™i să găsească marea de unde vin pescăruÈ™ii. "N-o s-o găsească", hotărâse, satisfăcută Marta. "Dar Monseniorul? a întrebat Julius. A plecat È™i el?" "A dat de tot în mintea copiilor, a înnebunit, i-a È™optit, È™uierat, Maria, făcându-È™i mâinile pâlnie, la gură. N-are rost să-l mai aÈ™tepÈ›i". Năucit de aceste veÈ™ti È™i întrebându-se dacă putea avea încredere în Marta, Julius a aÈ™teptat s-o audă îndepărtându-se, a închis cu cheia uÈ™a bibliotecii, ca să nu intre nimeni în absenÈ›a lui, È™i a urcat, apoi, scara, pătrunzând, pentru prima oară de când se afla în serviciul Monseniorului, în coridorul prost luminat, la capătul căruia veghează muza tăcerii. A găsit destul de uÈ™or salonul pendulelor. A împins uÈ™a încet, ca să se poată retrage imediat, dacă era cineva înlăuntru. Și a pășit cu grijă, orbit de semiobscuritatea din încăpere. Abia după câteva clipe a putut să distingă măsuÈ›ele de abanos È™i pendulele aÈ™ezate pe ele. Păreau a fi toate la locul lor, acoperite, însă, de un strat gros de praf, semn că, de mai multe zile, Marta renunÈ›ase să le mai È™teargă. Julius își făcu loc cu greu printre măsuÈ›e, foarte înghesuite din pricina spaÈ›iului strâmt. Era impresionat de dezordinea sunetelor pe care le auzea, căci bătăile nici unei pendule nu se po¬triveau cu celelalte. Ajuns aproape de fereastră, se lovi, însă, din greÈ™eală de una din măsuÈ›e È™i, îngrozit, se pomeni că pendulele de pe ea căzură pe podea cu un zgomot asurzitor. ÃŽn clipa aceea, îl cuprinse panica. Dacă va fi surprins acolo? Cum putea să explice îndrăzneala de a pătrunde într-un loc interzis? Din pricina panicii, răsturnă È™i alte măsuÈ›e, cu pendule cu tot. ÃŽnfricoÈ™at de vacarm, nu mai avu puterea să se stăpânească È™i se repezi orbeÈ™te spre ușă. Nu mai vroia decât să se vadă scăpat din acel loc infernal unde bătăile pendulelor se amestecau acum cu zgomote de obiecte călcate în picioare È™i sfărâmate. SimÈ›i că nu făcea decât să mărească dezastrul, dar nu se opri decât la capătul coridorului unde muza tăcerii stătea cu degetul pe buze. 20. S-a năpustit iarăși peste curte un cântec de cocoÈ™. Ciorile s-au trezit din toropeală È™i au ridicat capetele, curioase, răpuse de căldură. Apoi, am avut impresia că aud liniÈ™tea putrezind, încet, la soare. Altădată, asta m-ar fi emoÈ›ionat. Acum, mă gândesc, cel mult, la substanÈ›ele din corp care produc ― se zice ― stările romantice. Probabil, È™i asta e o consecință a infarctului; în loc să mă emoÈ›ioneze cerul aproape alb sau o frunză clătinată de vânt, mă preocupă orice înÈ›e¬pătură în zona inimii. Nu mai sunt decât un bolnav care-È™i studiază boala. Și, pe măsură ce se apropie data plecării la "San Donato", îmi e tot mai greu să mă gândesc la altceva, deÈ™i fac eforturi. Azi, m-am speriat când m-am privit, la baie, în oglindă. Nu mă răsesem de trei zile, iar asta mă îmbătrânea È™i mai mult. Am vrut să zâmbesc, dar n-am reuÈ™it să obÈ›in decât o grimasă. Aveam un aer de pustnic sălbăticit, care a ieÈ™it la gura peÈ™terii. 21. Ultima oară l-am văzut pe "unchiul George" când avea nouăzeci de ani. Sătul să trăiască sin¬gur ― mătuÈ™a Terica murise demult, iar verii mei, Matei È™i NoriÈ›a, se exilaseră amândoi ― vânduse cea mai mare parte a mobilierului din garsoniera unde locuia È™i se hotărâse să plece în Italia, la No¬riÈ›a, stabilită la Adria, o mică localitate aflată un¬deva lângă Rimini. ObÈ›inuse paÈ™aportul È™i vizele, NoriÈ›a sosise să-l ia. Garsoniera era acum aproape goală. Rămăseseră (deÈ™i poate că È™i acestea erau vândute) un pat, pe care stăteam, fiindcă nu mai exista nici un scaun, biroul, prin rafturile căruia "unchiul George" scotocea după hârtii vechi, o mică bibliotecă fără cărÈ›i È™i o maÈ™ină de scris, veche, prăpădită, pe care mi-o oferise, fără să insiste. A fost o despărÈ›ire civilizată. Atât de civili¬zată încât nu putea fi decât falsă. Fiecare dintre noi se străduia, parcă, să ascundă cât mai bine ce gândea. Fără să mai aibă deloc prestanÈ›a de odini¬oară, "unchiul George" se învârtea prin încăpere, dându-mi o ciudată senzaÈ›ie de fantomă a altor vremuri. Numai ochii inteligenÈ›i È™i nasul vulturesc mai aminteau de cel care fusese. După ce a legat cu sfoară dactilograma unei monografii a Lisei pe care mi-a încredinÈ›at-o în speranÈ›a că mă voi obosi s-o public, m-a condus până la lift. Acolo ne-am mai îmbrățiÈ™at o dată. Am bănuit că n-o să-l mai revăd È™i am regretat în acel moment că fusesem, poate, nedrept cu el. Din Adria mi-a trimis scrisori afectuoase în care marea obsesie a vieÈ›ii lui, cariera, nu-l mai interesa. Devenea, în schimb, din ce în ce mai sentimental pe tema Lisei È™i a copilăriei. A învățat italiana doar pentru a-È™i satisface nevoia de a avea public întrucât, la fel ca în Lisa, pe vremuri, îi plăcea să se audă vorbind, într-o zi, am aflat că a murit. L-a doborât, la nouăzeci È™i patru de ani, o criză cardiacă. 22. Vis premonitoriu? întors cu spatele, privind pe fereastră niÈ™te munÈ›i vineÈ›ii, acoperiÈ›i cu pâlcuri de chiparoÈ™i, un bărbat îi explica femeii de lângă el (nici unul nu păruse să observe prezenÈ›a mea) că trebuia să mor deoarece aÈ™a e tradiÈ›ia în insulele Fidji, ca bătrânii să fie înlăturaÈ›i. "Astfel, se uÈ™urează drumul progresului, explica el. Prin alte părÈ›i, progresul e întârziat, făcându-se cu bătrânii academii". Și a râs. Un râs uscat, neplăcut, cinic. După care a adăugat, fără nici o legătură, că imaginaÈ›ia este ca sexualitatea. Ne reprezintă, fără să fim stăpâni pe ea. Și a râs din nou. Dar de ce eram în insulele Fidji? Ce căutam eu acolo? Am vrut să fug, dar uÈ™a camerei era încuiată. Și nu găseam cheia nicăieri. Disperat, am bătut cu pumnii în ușă. Atunci, cei doi s-au întors spre mine. Spre uimirea mea, am descoperit că aveau, amândoi, feÈ›e de copii. Și că bărbatul semăna cu colegul de È™coală primară din Lisa care, într-o zi de iarnă, mă păcălise, convingându-mă să-mi lipesc limba de zăvorul îngheÈ›at de la poarta È™colii; urmarea fiind că fugisem spre casă cu gura plină de sânge. "De ce baÈ›i în ușă?" m-a întrebat, răstit, bărbatul. "Vreau să trăiesc", i-am spus, cu vocea sugrumată de emoÈ›ie. El a râs. Mai auzeam acest râs când m-am trezit. 23. DimineaÈ›a anunță o zi cu lumină agresivă. NiÈ™te zdrenÈ›e albe atârnă pe cer. N-a mai plouat de mai mult de o lună, încât ramurile oÈ›etarilor au ajuns să scârțâie de câte ori le clatină vântul. Geamantanul mi l-am pregătit de aseară. I-l dau È™oferului care a venit cu taxiul È™i-l rog să mă aÈ™tepte câteva minute. Cum e suficient timp până la plecarea avionului, nu mă grăbesc. ÃŽmi permit chiar să mă conving pe îndelete că las totul în ordine. Văzând tabloul tatei din armată, mă încearcă un regret; că nu m-am dus, într-o zi, la Lisa. ÃŽntre vârstă tânărului artilerist cu tunică viÈ™inie È™i a mea e, acum, o diferență de cincizeci de ani, dar eu nu-l pot privi decât cu ochi de copil. Aproape că-mi vine să-i cer binecuvântarea. O clipă, mă simt din nou într-un timp incert, apoi, cu gesturi automate, pe care mă strădui să le golesc de orice înÈ›eles, de parcă m-aÈ™ teme să nu-mi treacă prin minte ceva neplăcut, încui uÈ™a. ÃŽndreptându-mă spre poartă, ascult cum sună paÈ™ii pe dalele de ciment. Ce-ar fi -îmi spun- ca vara aceasta să fi fost doar un vis, din care mă voi trezi într-o toamnă ploioasă, mirat că am studiat o vară întreagă niÈ™te oÈ›etari anoÈ™ti? E unul din micile jocuri cu care caut să nu mă las prins în apele putrede ale fricii. E de ajuns că fac parte din specia celor care se consumă pentru orice fleac È™i pun totul la inimă. Din care pricină, poate, am clacat. Cum n-am însuÈ™iri de stoic, trebuie, măcar acum, să le suplinesc cu ce pot. ÃŽn ultimul moment, mai arunc o privire în urmă spre zidul din fundul curÈ›ii. Ca de obicei, moțăie pe el câteva ciori. E ultima imagine pe care o zăresc înainte de a deschide poarta, cu o mică ezitare, exact cum se întâmplă în visele mele. ---------------------------------------- |
Index
|
||||||||
Eine virtuelle Heimstätte der Litaratur und Kunst | |||||||||
Bitte haben Sie Verständnis, dass Texte nur mit unserer Erlaubnis angezeigt werden können.
Copyright 1999-2003. agonia.net
E-mail | Vertraulichkeits- und Publikationspolitik