agonia deutsch v3 |
agonia.net | Richtlinien | Mission | Kontakt | Konto erstellen | ||||
Artikel Gemeinschaften Wettbewerb Essay Multimedia Persönlich Gedicht Presse Prosa _QUOTE Drehbuch Spezial | ||||||
|
||||||
agonia Empfohlene Texte
■ zeit der chimären
Romanian Spell-Checker Kontakt |
- - -
- - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - 2006-04-21 | [Text in der Originalsprache: romana] | Veröffentlicht von Vasile Ilin InfluenÈ›a aceasta, fiind mai cu samă actuală, are dezavantajul de a nu sta înaintea noastră ca un È™ir de fapte complinite, ca ceva rotunzit, ci ne încunjură din toate părÈ›ile, trăim sub presiunea ei, e asemenea unui demon din poveÈ™ti pe care îl zăreÈ™ti oriîncotro te-ai întoarce, din care cauză începe a È›i se năzări È™i acolo unde nu e. Pentru a cunoaÈ™te mai bine raportul în care aceste două elemente, cel românesc È™i cel austriac, au trebuit să intre, vom trebui să le caracterizăm asemene unui chimist È™i să stabilim proporÈ›ia puterilor în joc, avantajele unuia din elemente, dezavantajul celuilalt. Ce vedem dar la cea întîi privire? Pe de-o parte un stat mare, avînd razimul său spiritual în culta Germanie, stăpînind sub un sceptru popoare foarte deosebite, nemulțămite cu supremaÈ›ia a două elemente numeric mici, un stat căruia îi lipseÈ™te condiÈ›ia principală a unui stat, unitatea naÈ›ională, È™i cu toate acestea are justiÈ›ia È™i administraÈ›ia cum se cade, negoÈ›, industrie, ba chiar o miÈ™care È™tiinÈ›ifică destul de însemnată. Pe de altă parte întîlnim un popor mic a cărui populaÈ›ie agricolă, a cărui inteligență consistă dintr-un element omogen, dar a cărui funcÈ›ii vitale sînt în mare parte împlinite de străini. în adevăr, negoÈ›ul de import È™i export, cel din lăuntrul țărei, drumuri de fier, manufactură, c-un cuvînt circulaÈ›ia sîngelui social e împlinită de străini, È™i dacă întrebăm care element parazit au intrat cu sistemul său de arterii în organismul vieÈ›ii noastre naÈ›ionale, vom trebui să răspundem: în cea mai mare parte cel austriecesc. ÃŽn ce consistă deci puterea Austriei, căreia îi lipseÈ™te înăuntrul său unitatea voinÈ›ei? Ce lipeÈ™te elementele sale, vecinic în discordie, încît acestea constituiesc o putere atît de mare? ÃŽn privirea aceasta vom trebui să consultăm istoria. Imperiul roman în decadență dedese naÈ™tere unei religii cosmopolite care continua oarecum cultura È™i ideile antice, deÈ™i sub o formă foarte modificată. Aceasta era religia creÈ™tină, mai cu samă ramura catolică. Catolicismul întinsese peste Europa un păinjiniÈ™ subÈ›ire de idei religioase, ostaÈ™ul îmbrăcat în fier al Romei vechi se schimbase în miles ecclesiae, îmbrăcat în rasă; astfel se formează o putere nevăzută, pretutindeni străină È™i pretutindeni acasă, care încerca a realiza idealul imperiului universal. Imperiul care se formează sub acest painjeniÈ™ se numeÈ™te Imperiul roman. Casa domnitoare care se pune mai cu succes în serviciul acestui ideal este Casa de Austria. De la Carol al V se lățise ideea unei monarhii universale a creÈ™tinătății, cu moartea lui s-a amînat proiectul, dar familia n-au renunÈ›at la culmea dorită, la răspîndirea sfintei monarhii peste Europa întreagă. ÃŽnaintea acestui pericol sta Europa la începutul războiului de 30 de ani. Și într-adevăr Casa era în toate condiÈ›iile pentru realizarea scopurilor sale. Spania sub Casa de Austria avea la dispoziÈ›ie țările cele mai bogate ale Europei È™i ale globului: Lombardia, Þările de Jos, Portugalia È™i împreună cu aceasta puterea ei comercială, aurul Americei È™i nemăsuratele mărfuri coloniale ale Indiei asiatice, încît Baco de Verulam esclamă că puterea Spaniei este cea mai mare din lume. Afară de acestea, Spania avea pe atunci cea mai puternică armată, ea È›inea numai în Flandra 40 de mii de oameni, în Milan 15.000. Oastea sa număra 120.000 pedeÈ™tri È™i 20.000 călări, o oaste cum toate țările creÈ™tine de pe atunci n-ar fi putut-o înjgheba; apoi o flotă urieÈ™ască È™i avere îndestulă spre a o înmulÈ›i în orice moment. Linia germană a Casei de Austria intrase în trupul FranÈ›ei cu Alzasul È™i Lotaringia, care erau ale împăratului germanic. FranÈ›a era împresurată din patru părÈ›i, la sud-ost cu Italia, la nord-ost cu imperiul germanic, la sud cu Lusignan È™i Burgonia, la nord cu Þările de Jos pîn' în Saôna. Era strîmtorată È™i primejduită în grad suprem. ÃŽn Suedia Casa introdusese intrigi împrotiva lui Gustav Adolf, spre a aduce pe tron linia catolică de Wasa, care domnea în Polonia, căci după ideile vremei aceleia, în care legitimismul era în floare, Gustav Adolf trecea de uzurpator. Spania făcuse planul de a pune mîna pe Marea Baltică, mama tuturor comerÈ›ielor, cum se numea pe atuncea, È™i a prinde rădăcina Olandei, c-un cuvînt painjiniÈ™ul fin al ideilor religioase se prefăcuse într-o mreajă de fier. Războiul de 30 de ani au avut drept rezultat sfărîmarea acestei puteri urieșăști. Richelieu — însăși catolic — încurajează protestantismul în Germania È™i, împreună cu celelalte puteri ameninÈ›ate, au sumuÈ›at asupra Casei tot ce se putea sumuÈ›a, între alÈ›ii pe turci È™i pe voievozii Transilvaniei. Austriei îi trebuiau oameni È™i în Orient È™i unul dintr-aceÈ™tia au fost Mihai Viteazul, asemenea o jertfă a politicei austriace . ÃŽntr-adevăr, cine l-a îndemnat pe Mihai Viteazul să se încurce cu turcii, a căror politică È›intea la micÈ™urarea Casei de Austria prin susÈ›inerea drepturilor principilor Transilvaniei asupra Ungariei? Sanctitatea sa Papa È™i catolicisimul rege al Spaniei, Filip al II. Liniile amîndouă ale Casei se înÈ›elegeau foarte bine. Poate că o îndemnare venită, de la Praga ar fi trezit unele bănuieli în inima voievodului românesc, dar una venită. de la Madrid — care avea în vedere numai creÈ™tinătatea — nu. Se vede că tot din iubirea creÈ™tinătății Austria va fi încercat sub Constantin Brâncoveanu să ieie Þara Românească, precum mai tîrziu au luat Bucovina. SfîrÈ™im caracterizarea politicei austriace cu unele trăsături generale. Austria există prin discordia popoarelor sale. Pentru a le È›ine vecinic lipite È™i vecinic în discordie are nevoie de un element internaÈ›ional, fără patrie proprie, fără naÈ›ionalitate, fără limbă, de un element care să fie acasă în Tirol ca È™i în Boemia, în GaliÈ›ia ca È™i-n Transilvania. Acest om pur cosmopolit per excelentiam a fost pentru această ambiÈ›ioasă Casă preotul catolic. Neavînd familie, căci era neînsurat ; neavînd limbă, căci limba sa era o limbă moartă (cea latină); neavînd patrie, căci patria sa este unde-l trimite ecclesia; neavînd rege, căci regele său este Pontifex maximus, acest element încerca să unifice Austria prin religie. Pe lîngă acest element s-au mai format încă unul, hibrid È™i stîngaci, cu o fizionomie fatală: beamterul anstriecesc. Acesta are o limbă, dar ea consistă din cîteva formulare nemÈ›eÈ™ti de concepte, numite Schimmel, adică rable. Dacă i-ai lua unui beamter aceste cîteva rable învechite È™i rău stilizate, el nu mai È™tie nici o limbă È™i iată de ce: în casa părinÈ›ească a vorbit ruseÈ™te, a studiat într-un gimnaziu unguresc, a trecut la universitatea nemÈ›ească È™i, cînd își sfîrÈ™eÈ™te învățătura, nu È™tie nici o limbă cum se cade. C-un cuvînt, Austria, pentru a domni, are nevoie de un ciudat soi de indivizi generis nullius È™i în secolul al XVI clerul catolic se potrivea cu acest rol, încît austriacul cel mai bun era pe atunci È™i catolicul cel mai bun. Astăzi însă nu se mai potriveÈ™te. Libertatea religioasă, răspîndită preste toată Europa, au stabilit foarte mult biserica, iar aceÈ™ti beamteri fiind cu totul netrebnici pentru o sarcină atît de grea, Austria au trebuit să-È™i caute un alt aliat pentru politica sa, tot fără patrie, fără limbă, fără naÈ›ionalitate, un element cosmopolit È™i egoistic, ceea ce drept vorbind este unul È™i acelaÈ™i lucru, căci cosmopolitismul este pretextul de a nu face nimic pentru dezvoltarea unei părÈ›i a omenirei, pentru că individul respectiv s-au însărcinat de a nu lucra nimic pentru universul întreg. Afară de aceea acest element e È™i mai cosmopolit decît cel catolic, de vreme ce e comercial, È™i chiar chinezul nu va face mare deosebire între mărcile imperiului germanic È™i livrele sterline, pe cînd el va privi cu un simÈ›imînt de superioritate religia creÈ™tină, ce i se va părea o palidă exegeză a moralei lui Lao-tse sau a eticei Vedelor. Din punct de vedere austriecesc ar fi nedrept însă de a pretinde ca Austria să ne cruÈ›e pe noi. Pentru orice patriot austriecesc e o datorie de a deschide porÈ›ile Orientului pentru colonizarea prisosului copiilor săi È™i desfacerea mărfurilor sale, c-un cuvînt pentru pionirii cucerirei sale. Ar fi absurd din punct de vedere austriecesc de a pretinde ca ea s-o facă aceasta cu arma în mînă, cînd are înainte-i o cale pacinică, nebătătoare la ochi È™i care nimiceÈ™te pe contrariu în mod atomistic, atăcînd prin agenÈ›i economici nu forma statului, ci pe fiecare membru al statului în parte, care nici È™tie nici voieÈ™te să se sustragă de la această influență. Dar tocmai fiindcă influenÈ›a austriacă se prezintă ca o È›esătură foarte complicată de cauze È™i efecte, încît fiecare individ din È›ara noastră trăieÈ™te sub presiunea ei, de aceea cu cît ne iubim mai mult patria È™i poporul nostru, cu atîta vom trebui să ne înarmăm mintea cu o rece nepărtinire È™i să nu surescităm cugetarea, căci uÈ™or s-ar putea ca să falsificăm vederea acestei călăuze destul de credincioase È™i să [ne] agităm cu vehemență prin întuneric, în luptă cu fantasme. Inimă foarte caldă È™i minte foarte rece se cer de la un patriot chemat să îndrepteze poporul său, È™i fanatismul iubirei patriei, cel mai aprig fanatism, nu opreÈ™te defel ca creierul să rămîie rece È™i să-È™i îndrepteze activitatea cu siguranță, să nimicească adevărata cauză a răului È™i să o stârpească cu statornicie de fier. Precum un medic nu va combate simptomele numai, ci cauza unei boale È™i va sfătui să se înlătureze mediul în care ca a trebuit să se nască, tot aÈ™a vom privi È™i noi individul naÈ›ionalității româneÈ™ti în dezvoltarea sa È™i, comparînd pe acesta cu norma legilor fiziologice ale societății, vom arăta de unde a trebuit să se nască neorînduielele în viaÈ›a economică a poporului, care 1-au făcut accesibil unei influenÈ›e economice străine. De aceea să ne întrebăm fără părtinire cum întîlnim pe poporul nostru în istorie din momentul în care ea devine mai străvezie, adică de pe la începutul secolului al 14[-lea]. ÃŽl găsim totdeauna dezbinat înlăuntru, dezbinat în politica sa față cu vecinii. O teorie filozofică a istoriei nu ne pare de prisos aicea. Popoarele nu sînt producte ale inteligenÈ›ei, ci ale naturei, — aceasta trebuie stabilit. ÃŽn începutul dezvoltării lor ele au nevoie de un punct stabil împrejurul căruia să se cristalizeze lucrarea lor comună, statul lor, precum roiul are nevoie de o matcă. Dacă albinele ar avea jurnale, acestea ar fi foarte legitimiste. Cînd mersul liniÈ™tit È™i regulat al afacerilor este lovit în centrul, în regulatorul său, treaba nu poate merge bine. Și cu toate aceste noi românii de sute de ani n-am avut altă plăcere mai mare decît a ne răsturna principii. Alături cu această teorie fundamentală, despre stat ca aÈ™ezămînt al naturei È™i nu al raÈ›iunii, vom trebui să-l caracterizăm răpede. 1) Istoria dinlăuntru a popoarelor este o luptă între ideea statului È™i individualism. Ce este individualismul? Fiecare ființă organică e pentru sine lucrul principal, semenul său lucru secundar. DorinÈ›ele È™i aspiraÈ›iile oricărui individ omenesc sînt nemărginite, încît funcÈ›iunea principală a vieÈ›ei, a inimei sale este nu realizarea unei dorinÈ›i, ci dorinÈ›a, voinÈ›a ca atare. De acolo proverbul: toată lumea să piară, numai Manea să trăiască. Acest element e È™i periculos È™i folositor. Periculos, dacă o putere mai mare nu-i pune margini; folositor, dacă în margini legiuite el caută a-È™i realiza prin muncă aspiraÈ›iile sale È™i, precum soarele este tatăl luminei È™i al umbrei, tot aÈ™a individualismul este tatăl înflorirei È™i al decăderei, justiÈ›iei È™i a injustiÈ›iei, binelui È™i răului. Față cu această iluzie a inteligenÈ›ei È™i a inimei individuale, care e cauza ca om pe om se esploatează, om pe om se nimiceÈ™te, față cu acest bellum omnium contra omnes, un ochi mai limpede zice: Stăi! Nimicind pe vecinul tău, tu loveÈ™ti în tine, căci puterile care esploatează natura brută s-au împuÈ›inat, tu eÈ™ti mai sărac cu o sumă oarecare de puteri. Deci vecinul să trăiască. El produce grîu, el are trebuință de mine, eu de el, nimicirea sa ar fi o pierdere vădită pentru mine, care nu mă pot ocupa cu toate celea. Va să zică interesele individuale sînt armonizabile. Iată dar ideea statului: ideea armoniei intereselor. Dar producătorii de grîu au o È›intă comună, interese comune, iată clasa; identitatea de interese naÈ™te o identitate de păreri: iată principiile; se cere realizarea acestor păreri în stat: iată partida. Tot aÈ™a fac breslaÈ™ii. Formează o clasă, au principii, sînt o partidă. în locul individualismului personal vine cel de clasă. Pentru a-È™i asigura cercul de esploatare ele încremenesc cîteodată: iată castele. Nimic nu va schimba natura societății. Ea va rămînea un bellum omnium contra omnes, sub orice formă pacinică s-ar prezenta. Puterile în luptă se comasează, în locul indivizilor avem clase, forme superioare a aceluiaÈ™ princip, carile se luptă pentru supremaÈ›ie. Statul însă, ca o formă È™i mai înaltă a aceluiaÈ™i princip, nu vede în clase indivizi deosebiÈ›i, ci un complex de organe sociale, un individ: naÈ›iunea. Toate clasele sînt înaintea sa egal de importante, menirea sa este de a stabili armonia între ele, de a opri ca una să nu fie esploatată prea mult prin alta, căci toate trăiesc È™i înfloresc una de la alta È™i pieirea uneia condiÈ›ionează pieirea mai curîndă sau mai tîrzie a celeilalte. 2) Statul mai are È™i un scop moral. Drept va rămînea totdeauna că societatea există prin esploatarea unei clase prin alta — afară de clasa, după părerea noastră cea mai importantă, care esploatează de-a dreptul natura, care produce materiile brute. Deci pe lîngă aceea că statul va îngriji ca această clasă, aceÈ™ti hamali ai omenirei să stea cît se poate de bine, el va căuta a deprinde È™i clasele superioare la o muncă folositoare, care să compenseze pe deplin sacrificiile celor inferioare. De aceea el va fi, prin o aspră organizare, contra semidoctismului, contra spoielei, contra tendinÈ›ei egoistice a acestor clase de a cîștiga mult prin muncă puÈ›ină, de a nu se întreba în socoteala cui trăiesc. Deci societatea e cîmpul schimbărilor vecinice, a luptelor pentru existență È™i supremaÈ›ie, un bellum omnium contra omnes, statul este regulatorul acestei lupte, el opreÈ™te ca aceste puteri egal de folositoare să nu se nimicească una pe alta. Societatea e miÈ™carea, statul stabilitatea. De aceea, pentru ca lupta să poată fi purtată în margini, trebuieÈ™te o familie ale cărei interese să fie acelea ale armoniei societății, care să fie bogată cînd toate clasele sînt bogate, puternică cînd toate sînt puternice. Aceasta e dinastia — monarhul. Tot pentru că individualismul este principiul vital al naturei omeneÈ™ti, preferăm în privirea moÈ™tenirei legea salică È™i nu maioratul. Cu totul opus acestei serii de idei este republicanismul. Nu vorbim de republicanismul în sens diplomatic, ci în sens social. Republica este orice stat în care o partidă, reprezentanta unei sau mai multor clase (însă nu a tuturor), poate să ajungă la stăpînire. Aceste republice le împart în antice È™i moderne. Republicile antice se bazează pe supremaÈ›ia claselor în forma de caste, republica modernă se bazează pe supremaÈ›ia aceloraÈ™i clase în formă movibilă. Deci Anglia, FranÈ›a, Italia, Austria, România sînt astăzi republice în sens modern; Grecia, Roma, Egipetul, Polonia, Germania veche, Olanda veche erau republice în sens antic. Ele există sau prin esploatarea neomenoasă a unei clase prin alta, sau prin esploatarea sclavilor È™i a țăranilor robiÈ›i (cele antice), sau prin esploatarea unei țări prin altele, adese prin toate la un loc. Anglia esploatează India, FranÈ›a pe toÈ›i iubitorii de lux din lume, VeneÈ›ia È™i Olanda în evul mediu erau ca FranÈ›a astăzi, Grecia È™i Roma trăiau prin sclavi, Polonia, Ungaria, Germania È™i FranÈ›ia veche prin esploatarea neomenoasă a țăranilor, c-un cuvînt oriunde bunăstarea unuia se traduce în apăsarea directă sau indirectă a unui altuia. O escepÈ›ie par a forma SviÈ›era È™i Statele Unite, dar par numai. ElveÈ›ia trăieÈ™te prin esport industrial È™i prin toÈ›i indivizii cîți aleargă ca să cheltuiască sudoarea fabricei È™i a țăranilor pe privirea dealurilor. America, pentru că clasa desmoÈ™teniÈ›ilor găseÈ™te o avere neîmpărÈ›ită pe care È™i-o împarte, preriile. S-o vedem cînd s-or împlea. De aceea se vor vedea în toată omenirea două mari serii de idei, două tabere, aceea a individualismului, sistemul liberal, È™i aceea a armoniei intereselor, a statului ca o unitate absolută, a monarhiei juridice . Libertatea e libertatea de a esploata, egalitatea e egalitate[a] de a deveni tiran ca È™i vecinul meu, fraternitatea — un moft ilustrat prin guilotină. Să cercetăm în zigzac ideea libertății. Cetățenii germani È™i poloni (o castă) cereau regelui libertate, adică libertatea de a-È™i dezbraca țăranii È™i de-ai spînzura după plac. Olanda cerea pentru comerÈ›ul său libertate. Hugo Grotius scrie un compendiu: liberum mare. Englejii răspund: ne iertaÈ›i — mare clausum. De la bilul maritim datează înflorirea Angliei. Cetățenii franceji (caste) strigau sub Richelieu libertate, adică o sumă de drepturi È™i privilegii toate pe spatele țăranului. Să venim la republicele române care, ca È™i cele antice, trăiau prin exploatarea sclavilor È™i a țăranilor, unde Domnul era cu mîinele legate È™i cel întîi între egali — primus inter pares — unde o clasă stăpînea totul. Vodă, adică statul, putea să zică da, Hîncu zicea ba È™i pe-a lui Hîncu rămînea. Să vedem cum libertatea, cînd nu porneÈ™te din armonia intereselor, ci din individualism, nimiceÈ™te clasele sociale È™i în urmă È™i statul; cum, prin înmulÈ›irea neamului lui Hîncu, influenÈ›a economică a Austriei devine destructivă È™i cum sub ea abia Hîncul își deschide ochii, se sparie de cîte vede È™i nu È™tie de unde vin relele, nu È™tie că vin din ba al lui. De aceea să privim împrejurimile în care s-au dezvoltat românii, ca să pricepem È™i mai bine organizarea lor putredă de stat. Noi am trăit sub influenÈ›a dreptului public a unui popor republican, în sensul antic al cuvîntului — respublica Poloniae. Cetățenii acestui stat era egali; fiecare din ei era statul polon în persoană. Cel din urma È™leahÈ›iÈ› care striga în parlament: nie poswoliam Panie, nimicea hotărîrea corpului leguitor. Nisipul pustiilor nu poate avea mai mare nestatornicie decît soarta acestei nefericite È™i totuÈ™i nobile naÈ›ii. Puterea supremă a statului sau, bine zis, scaunul celui întîi dintre egali era mărul de ceartă între cei influenÈ›i. Regalitatea electivă i-a omorît politiceÈ™te; aceasta È™i escesul libertății individuale. Dar a fi cetățan polon era un privilegiu. Cei mai mulÈ›i locuitori — misera plebs contribuens — nu însemna nimic. Poporul era sclavul unui milion de cetățeni poloni. Acest drept public polon avea mari farmace pentru clasele puternice din țările învecinate. ÃŽn Prusia boierii începuseră a vorbi leÈ™eÈ™te de dragul instituÈ›iilor polone, dar Marele Elector îi învață minte, lărgind dreptul breslelor È™i regulînd starea țăranilor. ÃŽn Suedia boierii vor tot aceste lucruri, încît Casa nefericită a regilor, dotată c-o energie È™i cu calități rare în istorie, nefiind în stare să înfrîneze aceste elemente de disoluÈ›iune, le adună sub steag È™i declară război la toată lumea; o campanie care se sfîrÈ™eÈ™te cu risipirea oÈ™tirilor lui Carol al XII pînă în țările noastre, unde avem de la oamenii lui două zidiri: turnul Metropoliei din Suceava È™i turnul ColÈ›ea din BucureÈ™ti. C-un cuvînt acele instituÈ›ii găsesc pretutindene trecere, unde pot numai. ÃŽn aÈ™a dese relaÈ›ii cu aceÈ™ti vecini, dreptul lor public nu putea să rămîie fără înrîurire asupra noastră. Mai întîi nefericita de domnie electivă. Acest drept, atît de lăudat de cătră mai toÈ›i publiciÈ™tii noÈ™tri, nu este nimic mai puÈ›in decît vrednic de laudă. Domnia scurtă a lui DragoÈ™ ne inspiră mari îndoieli asupra sorÈ›ii acelui voievod. După el urmează 6 domni în răstimp de 50 de ani, pentru fiecare media de 8 ani — puÈ›in pentru o È›ară care începe. Cu secolul al XV începe în sfîrÈ™it o domnie lungă È™i liniÈ™tită. — a lui Alexandru cel Bun. Aici se văd rezultatele stabilității. ÃŽn 33 de ani el organizează È›ara bisericeÈ™te È™i politiceÈ™te È™i moare avînd o singură nenorocire: are doi fii în loc de unul. Vin războaiele dintre fraÈ›i, apoi dintre veri, pagini încurcate ale istoriei noastre, din care numai un lucru se vede clar, că unii ajungeau la tron cu ajutorul ungurilor, ceilalÈ›i cu al polonilor. Þara se deschide influenÈ›elor străine. ÃŽn aceste turburări trece vremea, pînă la suirea pe tron a lui Ștefan cel Mare, uzurpator È™i el, dar mai norocit decît ceilalÈ›i. De la 1459— 1504 se văd din nou efectele stabilității. A fost domnia cea mai glorioasă a Moldovei. El nimiceÈ™te influinÈ›ele de dinafară cu sabia È™i cu isteÈ›ia. Și cu toate aceste se È™tie din relaÈ›iile medicului veneÈ›ian că, cu toată gloria È™i lunga sa domnie, Ștefan a trebuit să asigure prin călău urmarea fiului său pe tron. Cu venirea lui Ștefan cel Tînăr pare a fi prins oarecare slabe rădăcini legitimismul luminatei roade de MuÈ™atin. însă acesta moare otrăvit de chiar Doamna sa, înÈ›eleasă cu boierii. După el vine Petru (linie neligitimă), acesta domneÈ™te în două rînduri È™i are multe rivalități de învins. Fiul său Ilie se turceÈ™te. Ștefan e ucis de boieri sub corturile de la ÞuÈ›ora È™i din viÈ›a MușăteÈ™tilor nu rămîne decît domniÈ›a Ruxanda. Urme de legitimism par a fi fost rămas È™i atunci, căci cel care ia mîna domniÈ›ei o ia împreună cu tronul — Alexandru LăpuÈ™neanu. De la stingerea progeniturei bărbăteÈ™ti a neamului domnesc, de la stingerea matcei în roiul Moldovei datează căderea Moldovei. Domnii pe care îi alege întîmplarea È™i intriga mor mai toÈ›i de moarte nefirească, boierii sînt toÈ›i aspiranÈ›i la un tron pe care nu mai È™edea unsul lui Dumnezeu, È™i astfel se urmează repede unul după altul cînd printr-o influență străină cînd prin alta. Þara devine vatra deschisă a influinÈ›elor străine. Despot Vodă ucis cu buzduganul, LăpuÈ™neanu otrăvit cu sila, Bogdan Vodă gonit la Moscva, Ioan Vodă ucis de turci, Petru Șchiopul ca vai de sufletul lui, Aron Vodă moare în temniță, Răzvan în È›eapă; încercarea MovileÈ™tilor de a fonda o dinastie se sparge prin luptele între fiii lor È™.a.m.d., È™i aproape toÈ›i sfîrÈ™esc rău. Paralelogramul de puteri naÈ›ionale pierduse punctul comun de activitate, aceasta nu avea un sîmbure stabil împrejurul căruia să se cristalizeze. O soartă mai fericită, însă totuÈ™i foarte asemănătoare cu aceea a Moldovei, are Þara Românească. Acolo se statorniceÈ™te dinastia Basarabilor È™i ajunge repede la o culme de la care — prin o întîmplare analogă cu cea din Moldova — intră discordia în roiul de albine vorbitoare. ÃŽntr-adevăr, după Tugomir Basarab — a cărui începătură se pierde în noaptea unei istorii străfulgerate din cînd în cînd de numele banilor Basarabi — urmează Alexandru, care bate pe regele Carol Robert, apoi Vladislav, care întinde repede marginele țărei. La 1360 el e voievod al Þării RomâneÈ™ti, la 1365 ban de Severin, la 1368 duce de FăgăraÈ™. Urmează Radu Negru, care bate pe Ludovic cel Mare, regele Ungariei, È™i cîștigă deplina autonomie a țărei sale. El lasă doi fii: Dan È™i Mircea. Dan I e renumit prin războaiele sale, purtate precum se vede de frate-său Mircea. Mircea I se suie pe tron la 1383 È™i domneÈ™te pînă la 1418, adică 35 de ani. Iată È™i aici efectele stabilității: domnia cea mai glorioasă È™i întinderea teritoriului cea mai mare. Mircea e voievod al Ungro-Vlahiei, ban de Severin, duce de FăgăraÈ™ È™i AmlaÈ™, stăpînitor amînduror țărmilor Dunării pînă la Marea Neagră, domn al cetății Durostor È™i al țărilor tartarice. De la moartea sa începe discordia în Casa Basarabilor. Fiul său legitim Mihai moare după 2 ani, urmat de Dan al II-lea, fiul lui Dan I. Dar Mircea mai avea un fiu nelegitim, Vlad poreclit Dracul. Acesta devine părintele liniei DrăculeÈ™tilor. De aici istoria Þărei RomâneÈ™ti decurge asemănător cu cea a Moldovei prin luptele continue între DănuleÈ™ti, descendenÈ›i legitimi ai lui Dan I, È™i DrăculeÈ™ti, descendenÈ›i ilegitimi ai lui Mircea I. După vremi pline de împărechieri, Basarabii sînt stinÈ™i prin sabie, în urma intrigelor unei nouă linii primite în sînul lor, È™i anume Cantacuzin Basarab. După Dim. Cantemir în Moldova È™i puÈ›in după căderea Basarabilor în Þara Românească vine domnia fanarioÈ›ilor. InfluinÈ›a acestora fiind obiectul unui studiu deosebit puÈ›in vom spune despre ea. Formele bizantine vin în locul celor vechi, caracterele trufaÈ™e ale aristocraÈ›iei devin servile. Discordia dinlăuntru, lipsa unor dinastii constante au transformat È›ara aproape în paÈ™alîc. Sub domnii fanarioÈ›i, care erau trimiÈ™i pe un timp anumit È™i care aveau numai titlul de domn È™i pomenirea în biserici, nicidecum însă consistenÈ›a monarhică, puterea centrală a statului e curat nominală. Chiar dacă unul dintre ei cerca a fi altceva decît ceea ce era în împrejurările date, viaÈ›a È™i averea îi erau în pericol. Dările grele, pentru care nu i se da naÈ›iunei nici o compensare, erau dări pentru îmbogățirea personală È™i repede a acestor oameni, care trebuiau să se folosească de scurta durată a domniei lor; armata nu mai exista de fel. Moldova pierde două provincii. Pierde vatra aÈ™ezării ei, stupul de unde au pornit roiurile care au împoporat Þara de Jos, mormintele domnilor, vechea sa capitală, Mitropolia sa veche. Moldovenii au avut nenorocirea de a vedea înstrăinat pămîntul lor cel mai scump, È™i nu prin război — prin vînzare. într-adevăr se împărÈ›ise Polonia, È™i o È›ara care trăise în atîtea asemănări cu ea trebuia să aibă È™i soarta ei. TotuÈ™i trebuie să constatăm că nici un moldovan n-au putut fi mituit de influenÈ›a morală a Austriei È™i că domnul a plătit cu capul protestarea sa. Cu căderea Poloniei È™i luarea Bucovinei se începe o nouă epocă a influenÈ›ei austriace: cea care atingea politica esterioara. a statelor româneÈ™ti se schimbase întru atît, întru cît aceste țări nu mai însemnau nimic politiceÈ™te È™i erau susÈ›inute de Rusia È™i Turcia. Ca să revenim la vorba pronunÈ›ată de mai multe ori în acest studiu: statele demprejurul nostru care aveau o monarhie stabilă s-au cristalizat împrejurul acesteia È™i au devenit uriaÈ™e; țările române, în care acest punct central lipseÈ™te, se închircesc, pierd puterea lor fizică, armata, pierd guvernul lor naÈ›ional. Cum se schimbase faÈ›a lucrurilor împrejurul României! Polonia căzuse, în locul ei venise Rusia; Transilvania, cu domnia electivă, căzuse în mîinile Austriei, ungurii erau supuÈ™i, Turcia începuse a slăbi, România, care moÈ™tenise de la poloni nestabilitatea, nu mai avea nimic de pierdut decît doar ficÈ›iunea unei espresii geografice, o schemă pentru însemnarea unei adunături de oameni fără legi È™i fără cultură. ÃŽn Moldova [în] special boerimea nu mai semăna de fel cu Nistor È™i Grigorie Urechi, cu Miron Costin, limba naÈ›ionala e într-o vădită decadență alăturată cu frumoasa È™i spornica limbă a cronicarilor. Þara nu mai este decît o moÈ™ie mare, administrată în felul unei moÈ™ii, un complex de latifundii în care dreptul privat e drept public, moÈ™tenirea averii teritoriale moÈ™tenirea puterei în stat. Pentru că nu există moÈ™tenirea primogenitului È™i fiindcă boierii simÈ›eau că în mărimea proprietății teritoriale consistă puterea lor, se introdusese un fel de silnică ereditate. O parte din copii se călugăreau cu de-a sila, unul sau doi moÈ™teneau numele È™i averea. Din domnia unei singure clase rezultă lipsa totală de drept pentru clasa de mijloc. Erau meserii, erau bresle cu stărostiile lor, dar aceste clase de oameni, adese È™tiutori de carte, nu aveau drepturi. Să facem oarecum o sumă a acestei stări de lucruri È™i să vedem cum se dezvoltă din ea suma de astăzi. Ce era în È›ară la 1820? Boierii mari. Boierii mici slujbaÈ™i. Þăranii iobagi, cari stau sub ocrotirea acestora, fiind oamenii lor. Clerul laic È™i monastic. AceÈ™tia nu stătean, sub autoritatea statului. Erau clase ale evului mediu, administrate de ele înÈ™ile. Boierul era aproape autocrat pe moÈ™ia sa. Numai în grave cazuri penale — È™i nici atunci nu tocmai — intervenea justiÈ›ia statului. Cine rămînea să fie administrat de stat? Două elemente neatîrnate: 1) răzășul, 2) negustorul È™i breslele. Deci vedem că existau două clase neatîrnate, una țărănească, ieÈ™ită din războinicii împroprietăriÈ›i, alta burgeză. AceÈ™tia nu erau oamenii numărui. Istoria celor din urmă 50 de ani, pe care mulÈ›i o numesc a regenerării naÈ›ionale, mai cu drept cuvînt s-ar putea numi istoria nimicirii răzeÈ™ilor È™i breslaÈ™ilor. Nimicindu-se însă talpa țărei, era neapărat ca È™i stîlpii să cadă. Au căzut È™i boierii. O clasă este într-un popor un factor al armoniei societății, de aceea rău este c-au căzut răzășii, rău c-au căzut breslele, rău c-au căzut boierii. Căci se vor vedea urmările. Se va vedea cum influinÈ›ele străine găsesc în falangele naÈ›ionale goluri din ce în ce mai simÈ›itoare, cum funcÈ›iile vieÈ›ii economice degenerează, cum arterii străine intră în corpul nostru social, cum dispar clasele pozitive ale Moldovei, om cu om, clasă cu clasă, cum pământul românesc devine un teren de esploatare pentru industria străină È™i proletariatul indigen. Cu o minimă putere a statului, poliÈ›ia, administraÈ›ia È™i dreptatea trebuiau să fie într-o stare de plîns. Ispravnicul, care era totul într-un judeÈ›, avea de administrat pe negustorii È™i breslaÈ™ii din È›ară, cei străini aveau pretutindene consulatele lor — stărostiile lor — asupra cărora statul român n-avea nici o putere. AceÈ™ti ispravnici, neÈ™tiutori de carte, servind fără plată, erau sub domnii fanarioÈ›i oameni fără nici o însemnătate, a căror apucături administrative aveau o singură È›intă: stoarcere de bani. Falanga, pedeapsă poliÈ›ienească pentru greÈ™eli mici, se putea răscumpăra cu cîțiva galbeni de la aceÈ™ti ispravnici, iar opoziÈ›ia contra acestor pedepse nedrepte È™i barbare nu era nicăiri. Deci clasa de mijloc avea numai două căi de scăpare: sau să se facă supuÈ™i austrieceÈ™ti, să-È™i puie pe casă pajura cu două capete, sau să intre în clasa blagorodnicilor spre a deveni însăși ciocan, sau în sfîrÈ™it să intre în slujba unui boier mare È™i să sufere mai bine palmele cucoanelor decît falanga aplicată de cutare aprod. MulÈ›i din cei neînsemnaÈ›i se fac sudiÈ›i, mulÈ›i se fac de casa cutărui sau cutăruia, mulÈ›i în sfîrÈ™it caută prin bani È™i stăruinÈ›e să ajungă la sfîntul privilegiu. Se naÈ™te o miÈ™care nesănătoasă în societate, nu bazată pe muncă, ci pe privilegiu. Pe cînd comerciantul din Lipsca căuta să-È™i adaogă milioanele, ciubotarul din Germania să-È™i înmulÈ›ească muÈ™terii, negustorul È™i ciubotarul românesc caută să devie boier. Dacă cu această boierie ar fi fost combinată arta războiului, ca în evul mediu, de sigur că cavalerii cotului È™i ai calupului È™-ar fi exercitat mai departe pacinica È™i mult folositoarea lor meserie, dar nefiind asemenea datorii, ci numai drepturi comode, boieria mică sau mare trebuia să fie un obiect de invidiat, pe lînga acestea cavalerismul devenise ieften în Moldova. ÃŽn genere toată societatea secolului al XVI È™i al XVII se poate caracteriza scurt: Datoria se preface în drept. Noi la începutul veacului acestuia am fost încă în veacul al XVII. Datoria de a fi slujbaÈ™ al țărei — o datorie foarte grea È™i periculoasă sub domniile vechi — devine un drept de a sluji È›ara, dacă vrea ea sau dacă nu vrea. Și aceÈ™ti îndreptățiÈ›i de a o sluji se înmulÈ›esc din zi în zi, căci toate izvoarele de puteri ale societății curg spre un singur punct, spre acest privilegiu, părăsind vechea È™i neatîrnata lor albie. Negustorul vrea să fie boier, țăranul — fecior boieresc, boierul mic — boier mare, boierul mare — domn. Și boierii mici cum se formeaza? Prin meritele personale ce le au pentru stăpînii lor, nu prin slujbe făcute țărei. Camerdinerii, comiÈ™ii de la grajduri, vechilii de moÈ™ii, vătajii, se boieresc toÈ›i È™i au o progenitură foarte bogată. Această progenitură umple cancelariile È™i aleargă la fiecare suplicant ca să-i toarne cenușă sau năsip pe hîrtie. MulÈ›i de acei care au început astfel cariera încarcă astăzi casa pensiunilor, care într-un rînd își suspendase plățile. Dar prin această grămădire la porÈ›ile privilegiilor È™i ale slujbelor rămîn goluri economice pe care le umple un element străin — evreii. Unde bacalul boierit È™i-au închis dugheana, È™i-au deschis-o evreul, unde fiul blănarului s-au făcut cinovnic, blănarul evreu È™i-au deschis dugheană, unde ciubotarul român s-au făcut custode al urbei — adică paznic de noapte — acolo evreul È™-au deschis ciubotărie. Pe cînd în statele vecine domnea un binefăcător absolutism, care deprindea popoarele la o muncă regulată, la noi Vodă era cu mînile legate, temîndu-se vecinic de plîngeri la Poartă È™i de răsturnare. Să vorbim drept — se poate pretinde de la un om să fie mai mult decît om? Cînd domnul nu e pus afară de orice controversă, ce devine el decît o simplă persoană care își căuta de interesele sale. într-o È›ară unde fiecine zice: ,,chacun pour soi" È™i ,,après moi le déluge" — ce să zică domnul decît tot atîta... Și pe cînd puterea statului român scădea — se urca ce? — puterea consulatelor. Casa unui consul devenise o adevărată cetate. De aici înainte într-o societate a nestabilității se va vedea cum orice lege organică a țărei introduce elemente de nestabilitate. Regulamentul organic, mult lăudat È™i cu drept cuvînt pentru unele părÈ›i ale sale, cuprinde o mică dispoziÈ›ie, nebăgată în samă È™i totuÈ™i destructivă: boierul are voia de-a alunga oricînd de pe moÈ™iile sale È™i din vatra strămoÈ™ească pe țăranul iobag. Invaziile ruseÈ™ti aduc jocul de cărÈ›i. ÃŽntr-o societate în care munca ar fi fost lucrul principal jocul de cărÈ›i n-ar fi fost nimic — într-o societate de privilegiaÈ›i, fără nici o treabă, care căuta să-È™i omoare vremea, jocul de cărÈ›i a trebuit să fie destructiv — un element de nestabilitate în averea oamenilor. După ocupaÈ›ia rusască vine un domn foarte inteligent, cu un rar simÈ› istoric, dar care, pus în această societate nestabilă ca năsipul pustiilor, caută să-È™i asigure poziÈ›ia personală. ÃŽn locul boerilor mari, care-i cereau scaunul, el deschide o poartă mare boierilor mici, foÈ™tilor comiÈ™i, foÈ™tilor vătaji de moÈ™ie sau fiilor lor. Grămădirea la porÈ›ile privilegiului devine din ce în ce mai mare, aspiranÈ›ii la posturi se înmulÈ›esc într-una — oamenii care nu È™tiau decît arta scrierii È™i a cetirii, pe care în țările civilizate le È™tie fiecine, aceÈ™ti oameni se înmulÈ›esc pe zi ce merge, cancelariile gem de practicanÈ›i fără plată, È™i în schimbul vechei clase boiereÈ™ti avem o nouă clasă, care n-o compensează de fel pe cea veche, clasa scribilor. Această clasă se îmflă rînduri, rînduri, recrutîndu-È™i membrii din fiii clerului laic, din slugile foÈ™tilor boieri È™i fiii acestor slugi, din negustorii retraÈ™i È™i din fiii acestor negustori, miÈ™carea merge crescînd, clasa de mijloc a pierit, ea s-a schimbat într-o clasă de proletari ai condeiului, fără nici o însemnătate pozitivă. în stat, fără nici o însemnătate pentru naÈ›ie, o clasă de turburători de meserie. Tot în această vreme se exterminează prin procese nedrepte clasa răzășească, tot în această vreme răzeÈ™iile vechi devin moÈ™ii de privilegiaÈ›i mici È™i, pe cînd un boier care avea 10.000 de fălci apăsa foarte uÈ™or asupra supuÈ™ilor săi, unul care are 300 apasă foarte greu asupra satului. Desfacerea parÈ›ială a latifundiilor înmulÈ›eÈ™te numărul clasei feodale, apăsarea devine atomistică, țăranul începe a sărăci È™i a da înapoi. Aceasta merge crescînd È™i disoluÈ›iunea claselor pozitive creÈ™te, creÈ™te — creÈ™te È™i azi. E greu de a espune o idee fundamentală cu ramificaÈ›iile ei aÈ™a încît să deie un tablou unitar. Ideea există toată implicite în cap, dar spre a o espune ne servim de cuvinte, de È™iruri ce au început, au un sfîrÈ™it. De aceea voi ilustra prin fapte aceste teorii. Un boier poseda — e indiferent unde, destul că era boier românesc — 250.000 de fălci într-un hotar. Era un om de un caracter rău — zgîrcit, răpitor, ambiÈ›ios fără margini. Dar era un om. Ce simÈ›eau țăranii cum este boierul? Þăranii săi erau bogaÈ›i, căci apăsarea unuia numai, împărÈ›ită asupra unei mase atît de mari de pămînt È™i de oameni, era aproape nesimÈ›ită. El a murit, pămînturile s-au dus în bucăți prin procese È™i moÈ™teniri. Nici unul din urmaÈ™i n-a fi avut caracterul aprig al boierului nostru È™i cu toate astea supuÈ™ii lui au dus-o mai rău sub moÈ™tenitori decît sub el. ÃŽn locul unui subiect erau acum mai multe subiecte, cu aceleaÈ™i trebuinÈ›e, cu aceleaÈ™i cheltuieli È™i cu mai mică avere. Un mic bulgăr de omăt căzînd din vîrful unui munte se face din ce în ce mai mare, rupe cu el copacii codrilor, strică ogoarele, astupă un sat. Un mic sîmbure greÈ™it în organizaÈ›ia societății, în viaÈ›a economică creÈ™te È™i îngroapă o naÈ›iune. Ne mirăm cu toÈ›ii de mulÈ›imea crîșmelor în È›ara noastră, de mulÈ›imea judanilor, cauza e mulÈ›imea rachiului, mulÈ›imea velniÈ›elor, dar oare această mulÈ›ime de unde vine? Sub domnia turcească au existat micul sîmbure, o dispoziÈ›ie de export. Exportul grînelor era oprit. Prin urmare grînele neconsumate trebuiau prefăcute în obiect exportabil — în vite. S-au combinat lucrurile. VelniÈ›a consuma prisosul È™i da hrană vitelor. VelniÈ›a producea rachiu, rachiul trebuia consumat È™i era mult. S-au făcut multe crîșme. Pentru acestea trebuiau crîșmari. S-au adus mulÈ›i evrei È™i proprietarul impunea fiecărui din supuÈ™ii săi de a lua atîta rachiu pe an. Unele plăți pentru muncă se făceau în rachiu. S-au introdus exportul într-adevăr, însă velniÈ›ele au rămas; în locul grînelor s-au luat cartofii, căci rachiul devenise o trebuință È™i această trebuință cerea împlinire. Care a fost rezultatele ei? O populaÈ›ie nesănătoasă, fără energie de caracter, fără energie economică, care își vinde munca pe băutură, o populaÈ›ie în care mortalitatea creÈ™te în mod înspăimîntător, iar sudoarea mînelor ei se capitalizează în mînile unui element fără patrie, fără limbă, fără naÈ›ionalitate... Nu e de mirat că influenÈ›a austriacă e mare. Să comparăm acum suma puterilor sociale de astăzi cu suma puterilor sociale de sub patriarhalul prisacariu Ioan Sandul Sturza Voievod. Boierii mari, proprietari de latifundii, care-È™i cruÈ›au populaÈ›ia în mod instinctiv. Boierii mici slujbaÈ™i. Breslele tîrgoveÈ›ilor cu stărostiile lor. RăzeÈ™ii, țărani liberi. Iobagii, țărani supuÈ™i, c-un drept asupra unei părÈ›i de pămînt. Să ne închipuim că prisacariul ar fi fost din dinastia MușăteÈ™tilor, necontestat de nimeni. La influenÈ›ele secolului al XIX el n-ar fi rezistat. Un drept civil venit mai tîrziu ar fi dat o viață în stat clasei de mijloc, acelaÈ™ drept asigura proprietatea răzeÈ™ilor. Mitropolitul ar fi asigurat o dezvoltare clerului laic, avînd È™i cele trebuincioase pentru aceasta. Dreptul civil È™i-ar fi creat o clasă de amploiaÈ›i, dar aceÈ™ti amploiaÈ›i ar fi fost stabili, căci numai unde Vodă se perîndează, se mănîncă È™i pita lui Vodă pe rînd. Negustorul ar fi rămas negustor, meseriaÈ™ul meseriaÈ™, nu s-ar fi născut goluri economice atît de simÈ›ite. ÃŽn sfîrÈ™it în a.D. 1860 ar fi venit Ioan Sandul al III posito. Sub ce împrejurări! Firmele de pe uliÈ›a mare ar fi româneÈ™ti. Se deschid camerele, se votează legea împroprietăririi. Atunci s-ar fi făcut într-adevăr vuiet mult, dar se spărgea de stînca maiestății. S-ar fi plătit pămîntul în 90 de ani È™i nu în 15, dar nu rămîneau atîtea neplătite ca astăzi. Din È™coalele poporale ar fi ieÈ™it oameni È™tiutori de carte care rămîneau ce erau È™i nu se făceau subperceptori de perceptori, căci intrarea între administratori ar fi fost grea într-un corp stabil, care nu se răstoarnă la fiecare schimbare de ministeriu. ÃŽn sfîrÈ™it Ioan Sandul al IV moÈ™tenea un stat românesc cu care te-ai fi putut făli. Atunci războiul din 54 ne aducea Basarabia, cel din 59 Bucovina, cel din 66 Transilvania. Dar acuma cum s-au dezvoltat lucrurile? De toate dezastrele vecinilor noÈ™tri noi nu ne-am folosit decît spre a ne răsturna domnii. Vodă, adică statul, era cu mînile legate. Vodă zicea da È™i Hîncu ba, È™i neamul lui Hîncu creÈ™tea din ce în ce. Cu cît deveneau mai mulÈ›i aspiranÈ›i la privilegii È™i posturi, cu atît cereau lărgirea privilegiilor, lărgirea libertății pe conta puterii statului, pînă ce am ajuns la constituÈ›ie, care dă într-adevăr tuturor acestor aspiranÈ›i È™i numai acestora, precum voi arăta, o egalitate de drepturi fără datorii È™i proletarii de scribi au pus mîna pe țările româneÈ™ti. Fiecare constituÈ›ie, ca legea fundamentală a unui stat, are drept corelat o clasă mai cu samă, pe care se întemeiază. Corelatul constituÈ›iilor statelor apusene este o clasă de mijloc, bogată, cultă, o clasă de pătriciani, de fabricanÈ›i, industriaÈ™i care văd în constituÈ›ie mijlocul de a-È™i reprezenta interesele în mod adecuat cu însemnătatea lor, — la noi legea fundamentală nu însemnează decît egalitatea pentru toÈ›i scribii de a ajunge la funcÈ›iile cele mai nalte ale statului. De aceea partidele noastre nu le numesc conservatoare sau liberale, ci—oameni cu slujbă: guvernamentali, oameni fără slujbă: opoziÈ›ie. De acolo vecinica plîngere că partidele la noi nu sînt partide de principii, ci de interese personale; È™i principiile sînt interese — dar interesele unei clase pozitive, clasa pozitivă a proprietății teritoriale, tory conservativ; clasa negustorilor È™-a industrialilor, wygs; clasa lucrătorilor, socialiÈ™tii. Unde sînt la noi aceste clase pozitive? AristocraÈ›ia istorică — È™i ea trebuie să fie totdeauna istorică pentru a fi importantă — au dispărut aproape, clasa de mijloc pozitivă nu există, golurile sînt împlinite de străini, clasa țăranilor e prea necultă È™i, deÈ™i singura clasă pozitivă, nimeni n-o pricepe, nimeni n-o reprezentează, nimănui nu-i pasă de ea. Ne mai rămîne o singură clasă pozitivă, pe al cărui spate trăim cu toÈ›ii — țăranul român. Să vedem acuma cum ne silim din răsputeri de a o nimici È™i pe aceasta cum am nimicit pe celelalte È™i, împreună cu ea, statul È™i naÈ›iunea. Să nu uităm un lucru — toată activitatea unei societăți omeneÈ™ti e mai mult ori mai puÈ›in o activitate de lux, numai una nu: producerea brută care reprezentează trebuinÈ›ele fundamentale ale omului. Omul, în starea sa firească, are trebuinÈ›e de puÈ›ine lucruri: mîncarea, locuinÈ›a, îmbrăcămintea. Aceste pentru existenÈ›a personală. De aceea o naÈ›ie trebuie să îngrijească de clasele care produc obiectele ce corespund acestor trebuinÈ›e. Românul care mînca limbi de privighetoare se putea hrăni È™i cu pîne, dar fără aceasta nu putea; el purta purpura, dar îi trebuia postav; locuia în palat, dar îi trebuia casă. Oricît de modificate prin lux ar fi aceste trebuinÈ›e, ele sînt în fond aceleaÈ™i. Producătorul materiei brute pentru aceste trebuinÈ›e este țăranul. De acolo proverbul francez: Pauvre paysan, pauvre pays — pauvre pays, pauvre roy. Aceasta este într-o È›ară clasa cea mai pozitivă din toate, cea mai conservatoare în limbă, port, obiceiuri, purtătorul istoriei unui popor, naÈ›ia în înÈ›elesul cel mai adevărat al cuvîntului. Cum am tratat noi pe aceÈ™ti țărani? Am clădit un aparat greoi È™i netrebnic pe spatele sale, aparat reprezentativ cum îl numim, È™i care nu-i decît pretextul de a crea din ce în ce în mai multe posturi, plătite tot din punga lui, direct sau indirect. într-o È›ară care n-are export industrial țăranul munceÈ™te pentru toÈ›i: sigur È™i necontestabil. Dantela de Bruxelles, galonul de pe chipiul generalului, condeiul de fier cu care scrim, chibritul cu care ne aprindem È›igara, toate ne vin în schimbul grîului nostru È™i acest grîu îl produce numai țăranul; grîul e productul muncei sale. Cu cît mai mulÈ›i indivizi se sustrag de la producerea brută, cu atît mai mulÈ›i trăiesc pe sama aceleiaÈ™i sume de oameni. Ce este consecuenÈ›a? Este că acel om sau nu va mai fi în stare să ne susÈ›ie, sau va trebui ca, cu acelaÈ™i timp È™i cu aceleaÈ™i puteri, să producă mai mult. Va trebui sau să piară sau să se cultiveze È™i să lucreze cu maÈ™ina. Care-i cazul nostru? El nu s-a cultivat. Þăranul nostru e acelaÈ™ ca È™i înainte de cincizeci de ani, dar sarcina ce o poartă e înzecită. El poartă în spatele lui: cîteva mii de proprietari (la începutul secolului cîteva zeci), mii de amploiaÈ›i (în începutul secolului cîteva zeci), sute de mii de evrei (în începutul secolului cîteva mii), zeci de mii de alÈ›i supuÈ™i străini (în începutul secolului cîteva sute). Pe atunci țăranul nostru creÈ™tea mai cu samă vite, era păstor. Această muncă uÈ™oară se potrivea cu regimul aspru, cu posturile sale lungi, cu traiul său simplu. Azi munceÈ™te toată vara ca să-È™i plătească dările, trăieÈ™te mult mai rău decît atunci È™i se stinge. Mor o sută È™i se nasc în locul lor 60. Și aceasta nu e o veste de senzaÈ›ie — ci adevărul. Față c-o asemenea stare de lucruri, față cu o È›ară care se despopulează se înÈ›elege că influenÈ›a austriacă economică va trebui să propășească răpede È™i să umple golurile noastre cu prisosul populaÈ›iei sale. Meserie È™i negoÈ›, parte din arendaÈ™i, parte din proprietari, proprietatea fonciară orășenească e străină. în oraÈ™ul IaÈ™i abia a treia parte a populaÈ›iei sînt supuÈ™i româneÈ™ti. Și asta merge crescînd. Vecinătatea Austriei e omorîtoare pentru noi dacă nu ne vom trezi de cu vreme È™i nu vom arunca la naiba toÈ›i perceptorii, subperceptorii, sub-sub- perceptorii, dacă nu vom descărca pe țăran È™i nu-i vom asigura o dezvoltare liniÈ™tită, dacă nu ne vom hotărî să nu purtăm nici un product străin pe noi, precum au făcut ungurii în vremea absolutismului. Răul deci e înlăuntru. Nestabilitatea este cauza căderii proprietății mari teritoriale, căderea acestei e strîns combinată cu căderea breslelor, È™i aceste clase au format în disoluÈ›iune o clasă de proletari care trebuieÈ™te deprinsă la muncă. Nu dreptul public, ci păstrarea naÈ›ionalității noastre e lucrul de căpetenie pentru noi È™i ar fi mai bine să nu alegem deputaÈ›i decît să piară naÈ›ia românească. Dacă n-am avea vecinic influenÈ›e străine precum le avem, dacă am fi în Spania, atuncea ne-am sparge capetele unul altuia pînă s-ar aÈ™eza lucrurile. Dar acest lux de revoluÈ›iuni sociale nu ni este permis nouă, a căror stat e vecinic o cestiune. De aceea ne trebuiesc trei lucruri: Stabilitatea, adică guvern monarhic, ereditar, mai mult ori mai puÈ›in absolut; Muncă, adică escluderea proletarilor condeiului de la viaÈ›a publică a statului È™i prin asta silirea lor la o muncă productivă. Economia, adică dreapta cumpănire între foloasele aduse de cutare cheltuială È™i sacrificiile făcute pentru ea; aceasta atît în economia generală a statului cît È™i în cea individuală. Altfel am avea a alege între domnia austriacă È™i cea rusească. Sub cea dintîi evreii ar intra în sate în număr mai mare decît astăzi, țăranii ar deveni servii lor, moÈ™iile ar fi cumpărate de societăți de capitaliÈ™ti, colonizate cu nemÈ›i, iar naÈ›ia redusă la proletariat. — ÃŽn cazul al doilea un ucaz ar È™terge limba din biserică È™i stat, țăranul ar trăi mai bine, însă sub condiÈ›ia ca să se rusifice; care din noi cum ar scrie, acolo i-ar îngheÈ›a mucu condeiului; iară cei mai curajoÈ™i ar mări pohodul na Sibir, fără judecată. prin ordin administrativ — administiwnym poriadkom. [Se publică în ,,Convorbiri literare", X, nr. 5, 1 august 1876, p. 165-175. Semnat: M. Eminescu. Se tipăreÈ™te în volum, prima dată, în Mihai Eminescu, Diverse, IaÈ™i, Editura Librăriei Școalelor FraÈ›ii Șaraga [1895], p. 37 -59. M. Eminescu, Opere IX, Publicistică (1870-1877), Editura Academiei, BucureÈ™ti, 1980, p. 163-173.] |
Index
|
||||||||
Eine virtuelle Heimstätte der Litaratur und Kunst | |||||||||
Bitte haben Sie Verständnis, dass Texte nur mit unserer Erlaubnis angezeigt werden können.
Copyright 1999-2003. agonia.net
E-mail | Vertraulichkeits- und Publikationspolitik