AMINTIRI (POLITICE) DIN COPILÃRIE

ÎN SFÂRȘIT, „DUȘMAN AL POPORULUI”
CU… ACTE-N REGULÃ
(1960 – 1961)


Alte stângisme ale copilăriei

Copilăria mea s-a sfârșit așa cum era de prevăzut: cu un nou început, anume al carierei de „dușman al poporului”, pentru care aveam vocație, după cum s-a văzut până acum, încă de la cea mai fragedă etate.
Cum ziceam, tot eu singur, pentru că tata a început să tacă mâlc la prea desele mele deviațiuni, mă pusesem deja destul de rău cu câțiva profesori care erau „pe linie”. Alții, mai puțini, cum era superbul dascăl de latină, Ștefan Munteanu, ajuns ulterior, printr-o minune, profesor universitar și prorector la Universitatea din Timișoara, dimpotrivă, aveau simpatie pentru calitățile mele de elev strălucit (întrebați-l, de nu credeți, trăiește la 87 de ani și e tot superb), dar acestea contau prea puțin, pentru că nu cei de bună credință erau luați în serios. Profesorul Munteanu, „de pildă” (de la el am adoptat această vorbă, care mi-a plăcut mai mult ca „de exemplu”) a fost numit, nu se știe prin ce altă minune, director al Liceului. N-a rezistat decât un an în fața atacurilor celor lingăi și răi, servi ai partidului. Noroc pentru el, pentru că, după ce a fost destituit din funcție, a plecat la Timișoara, unde cariera lui universitară s-a dezvoltat aproape de normalitate.
A fost numit în locul lui un alt profesor de latină și română, cu un nume latinesc Tit Liviu, mult mai falnic decât personajul care îl purta azi/ atunci, cu nume de familie Lascu. Acesta „era un om nu mare la stat, dar cumplit și degrab’ a vărsa sânge nevinovat” (nici o asemănare alta cu Ștefan cel Mare, pentru că cu o denumire voievodală îl poreclisem doar pe celălalt dascăl adevărat, Ștefăniță-Vodă, cel iubit. Tit Liviu (nu istoricul, desigur) ne devenise degrab’ antipatic, era foarte supus troglodiților care veneau de la nenorocitul de „raion de partid” Alba și mai ales săpa, săpa cu nădejde la rădăcina celor buni.
Culmea culmilor a fost că acest zis prof. de română prinsese ură de elevii care manifestau talent artistic sau literar. El este cel care a condus perchezițiile de la internat cărei i-au căzut victime câțiva juni poeți (Nicolae Drăgan, Aurel Sasu, da, chiar autorul Dicționarelor…, Horia Sandu, iar din promoția dinaintea noastră l-a eliminat pe trei luni pe cunoscutul estetician din Germania, Titu Popescu - coincidența de prenume nu l-a impresionat - pentru o farsă pe care acesta i-a jucat-o unui biet profesor de Sculărie).


La moartea lui Blaga

A mai rămas de pomină Tit Liviu la moartea lui Blaga. Era la început de mai 1961. Pe 6 mai am aflat că se stinsese la Cluj, marele poet care nouă ne era total interzis, dar din care deja citisem destul „pe sub mână”. Pe 8 mai întregul Liceu asistase tăcut la înmormântarea fastuoasă a episcopului de Alba, Morușca. Nimeni nu ne-a putut împiedica să vedem, pentru că impresionantul cortegiu de preoți care urma sicriului descoperit în care dormea în straie scumpe defunctul trecea tocmai pe lângă zidul Liceului, în drum spre schitul de pe dealul din spate. Deși era pe vremea „ateismului științific” veghetorii la integritatea noastră marxist-stalinistă au fost luați prin surprindere și nu ne-au evacuat la timp pentru a ne îndepărta de ceremonia profund mistico-religioasă.
A doua zi, în 9 mai, se știa că urma să fie înhumat la Lancrăm nefericitul poet. Ne vorbisem deja între noi, cei interesați de literatură, să mergem în satul care se afla la vreo 9 – 10 kilometri de oraș. Evident, s-a aflat pe căile obișnuite de această criminală intenție, așa că în dimineața respectivă am fost adunați în „careul” din fața intrării de onoare a Liceului și, cu o voce pe care n-am s-o uit decât odată cu amuțirea mea definitivă (sau poate, dă, Doamne, nici atunci!), profesorul de limba și literatură română, cu mare nume de roman, Tit Liviu, s-a răstit la noi printre dinți, ca un buldog înrăit: „Cine va îndrăzni să participe la înmormântarea reacționarului Blaga va fi dat afară din toate școlile din țară!”. Mi-a intrat în creier fiecare literă din acest scurt discurs rostit de cineva care ar fi trebuit, dimpotrivă să-l omagieze pe poetul dispărut și nicidecum să-l hulească. Mi se încrâncenase inima de dezgust și disperare, necum de teamă, pentru că vorbele ipochimenului ne veneau la urechi de mai multă vreme încărcate cu dispreț. Imediat ne-am reunit câțiva îndrăzneți, cei ce locuiau în oraș, pentru că elevii din internat, deja „păcătoși” dovediți, fuseseră consemnați de vigilentul pedagog și nu aveau cum să se opună mizerabilului ordin directorial, și repede ne-am înțeles să încălcăm porunca.
Dar cum? Era de așteptat ca la cimitirul bisericii din curtea bisericii din Lancrăm să fie destui „observatori” care să ne „toarne” unde trebuia și să suferim represaliile, care erau cele mai grave pe atunci, exmatricularea din toate școlile din țară. Aceasta echivala cu o execuție capitală. Ne-am hotărâm să ne mascăm, să ne desenăm musteți cu cărbune (să ne cănim), deh, gândire spioană de copii încă, și să ne deplasăm pe căi ocolite cu bicicletele până la locul în care Blaga urma să fie depus în pământ.
Dacă dimineața, la amenințare, era o vreme însorită, spre prânz s-a pus pe o ploaie măruntă și rece. Ne-am luat haine mai groase, în măsură să ne și mascheze mai bine și am pornit-o spre satul nașterii marelui poet.
Adevărul e că deseori m-am lăudat că am chiar asistat la acea înmormântare. Pentru că mi-am propus ca în aceste amintiri să nu încalc nici o secundă adevărul, mărturisesc acum că nu mi-am dus curajul până la capăt. Mie și celor câțiva ne-a fost frică și ne-am oprit cu bicicletele la cam o sută de metri de intrarea în curtea bisericii. Am văzut totuși ceva, un camion banal din care a fost dat jos un sicriu, am numărat puținii oameni prezenți, iar restul l-am reprodus de fiecare dată după cuvintele poetului Teohar Mihadaș, care într-adevăr a fost de față, printre foarte puținii scriitori care și-au permis îndrăzneala. Blaga a fost îngropat ca un câine, în grabă, îndurerata adunare fiind formată din oameni mai mult atenți la cei care îi observau decât la ceremonie. Noi stăteam muți la distanță, iar mustățile date cu cărbune ni s-au scurs mai sigur de la picăturile de ploaie decât de la lacrimile care încremeniseră (Lancrăm – nume care acum îl descopăr în sintagma „lacrimă încremenită”, vorbă pe care n-a mai zis-o nimeni până la mine, acum)
Cert este că ne-am întors acasă mâhniți, dar și scârbiți de interdicția odioasă pronunțată de directorul școlii. Coroborat cu mânia pe care acesta mi-o provocase atunci când a reușit să-l înlăture pe Ștefan Munteanu, greața mea față de acest pârât profesor de română s-a definitivat.


La bal, la teatru cu directorul, fata cea frumoasă și primul secretar

Acum, adevărul e că nici eu nu-i eram prea drag. Cam cu un an în urmă am avut un prim conflict dur. Desigur, eram de pe atunci preocupat divers de arte, participam la recitaluri de poezie, eram vicepreședintele Cenaclului literar condus de către Titu Popescu și căruia i-am urmat în scaun după ce acesta a absolvit, am luat undeva un premiu pentru… pictură, dar mai ales făceam regia la spectacolele școlare. Liceul avea o sală de spectacole destul de generoasă, cu o scenă măricică, pe care noi ne produceam cu evidentă mândrie.
Pe această scenă i-am văzut cu admirație pe primii scriitori din viața mea, n-o să-i uit cât o să trăiesc: Florența Albu, Gheorghe Tomozei (aflat la primul său volum, ceea ce nu l-a împiedicat pe un coleg să-l gratuleze cu „maestre”, ceea ce l-a incomodat vizibil, dar cu ascunsă satisfacție), George Dan (marinarul), Nicolae Stoian (tânărul proletcultist) și Nicolae Tăutu (colonelul sensibil și pus pe gustate farse în epocă). Mă uitam la ei ca la niște „eminești”, mai ale că și eu…, nu-i așa, eram… poet. Dar asta nu m-a oprit să-mi dau iar în petic, criticând cu glas ridicat și emoționat niște poezii de… Eugen Barbu, care apăruseră în revista „Luceafărul” aflată pe atunci în primii săi ani. Barbu era deja un… „clasic”, prezent chiar și în manualul nostru, iar răspunsul „maeștrilor” din fața noastră a fost jenat și evaziv. Mai târziu, peste ani, când am mai avut întrevederi, de această dată colegiale cu Tomozei sau Florența Albu, le-am povestit întâmplarea, dar ei n-o reținuseră: precum toți scriitorii care se duceau la întâlniri cu cetitorii, și ei erau mai mult cu gândul la vinurile de Alba ce urmau; își îndeplineau și ei niște obligații, sarcini de U.T.M.
Dar să revin: mă ocupam cu regia spectacolelor colegilor, făcusem deja un colaj din schițele lui Caragiale, dar mai mult mă interesa muzica. Cu un prilej oarecare am organizat un fel de spectacol de… estradă, cu numere de recitare, scenete, dansuri, interpretări vocale. M-am inclus în program cu o melodie pe care tocmai o copiasem după Radio Belgrad (un post pe care-l ascultam pentru muzica lui modernă, în vreme ce la Radio București se cântau de preferință muzici ușoare, dar mobilizatoare, gen Ilenuță tractoristă sau Marinică zis codașul, cel mult Drag îmi e bădița cu tractorul (Dorina Drăghici). Melodia se chema… Marina și-i înregistrasem cu aproximație cuvintele italiene: „Un giorno lai contraro sola sola…” etc. O mai auzise și colegul Nicolae Drăgan, un poet adevărat care s-a pierdut însă, rămânând autorul unui singur volum de poezii. El cânta la muzicuță. Așa că, după sumare repetiții, ne-am prezentat pe scenă în fața colegilor, a profesorilor și a unora dintre părinți (ai mei lipseau) făcând o față modernă și contemporană, dovedind că suntem la curent cu hiturile cele mai noi.
Nu s-ar fi întâmplat nimic, probabil, dar ghinionul nostru a fost că s-a înfățișat la spectacol însuși primul secretar de partid al raionului Alba, devenit deja celebru la colectivizarea din 1960. (În paranteză fiind zis, acesta, pe numele lui Boureanu a ajuns și personaj de proză într-un roman de alba-iuleanul Ion Lăncrănjan, în care prozatorul descrie secvența cu oamenii care au refuzat să se înscrie la colectivă, din Oarda de Sus, locul său de baștină, lângă Alba Iulia, și care au fost urcați într-o dubă și învârtiți o zi și o noapte pe râtul satului, lângă Mureș, până când aceștia, epuizați și crezând că au ajuns în Siberia, au semnat adeziunile. Pe alții, mai înrăiți, i-a bătut cumplit.)
Boureanu s-a furișat în sală exact pe melodia noastră, îl văd și acum, un individ mătăhălos și cu față de tractorist șef-adjunct, tipic produs al clasei muncitoare conducătoare. Școală – ioc, ca trenul, două clase. Cultură zero, numai bun de șef de partid. Poate că am fi fost trecuți cu vederea, dacă n-aș fi făcut imediat după melodie o gafă enormă în legătură iarăși cu poporul rus eliberator. În repertoriile vremii erau obligatorii melodiile sovietice. Noi nu aveam una la dispoziție, așa că am apelat la un cor școlar care știa să cânte o melodie populară rusă (folclor de altfel minunat și pe care îl cântam și de bună voie pe la excursiile școlare). Eu, firește, eram și prezentatorul programului. Când să anunț punctul cu pricina, s-a întâmplat ceva ce psihologii explică foarte ușor și iartă imediat. Dar Boureanu nu era nici pe departe psiholog, dimpotrivă.
Aveam scris pe hârtie anunțul: „Și acum, cred că ar fi tocmai potrivit un cântec popular rus” – frază perfectă din punct de vedere ideologic. Numai că, pentru că nu mi-au plăcut de mic frazele simple, pe loc am vrut să modific și să spun „Și acum cred că n-ar fi nepotrivit un cântec popular rus” – nu era chiar așa de politic, dar mergea. Fatalitate însă, vorba lui Caragiale: în mintea mea cele două fraze s-au amestecat și a ieșit un dezastru: „Și acum, cred că n-ar fi tocmai nepotrivit un cântec popular rus!” Cum zic, dezastru, mica impolitețe s-a transformat în capul politrucului în jignire enormă la adresa marelui vecin mult iubit, s-a înfuriat și iar l-am văzut cum ieșea din sală furtunos, trântind amenințător ușa.
Sigur că i s-a transmis totul directorului și, în plus, Boureanu a protestat că noi, cei doi bieți elevi, am interpretat un cântec… fascist, adică… Marina. Omul, habar neavând de italiană, cum nici de limba română de altfel, a crezut că Marina se referea la Marina Militară a lui Musolini probabil, în vreme ce în realitate Marina era o cochetă tinerică de care un îndrăgostit se ruga s-o sărute („lascia mi bacciare”).
Cum Tit Liviu oricum nu mă iubea, a luat seamă de furia primului secretar și a început să-mi întocmească „dosarul” de… „dușman al poporului”. L-a pritocit temeinic, pas cu pas și a chiar ținut să mă avertizeze, nu ca să mă pot apăra, firește, ci ca să mă înspăimânte și mai rău. Anume, la o „întrunire tovărășească” a elevilor din ultima clasă, tot în mai 1961, eu dansam cu cea mai frumoasă fată din clasă și din oraș, care ceva mai târziu mi-a devenit soție, motiv de altă ură, la care s-a aliat și profesorul de desen, Pârvan, tânăr care era în secret tentat de superba elevă. Se pare că arătam destul de fericit în ritmul valsului, și, ca să-mi strice distracția, directorul Lascu m-a întrerupt și, de față cu alți colegi mi-a zis sarcastic: „Ce te bucuri așa, Tașcu, pentru că, să nu te gândești la facultate, deoarece nici examenul de maturitate n-o să-l iei!” M-am uitat lung la el și i-am râs în nas. Mi se păruse de prost gust ce spusese și oricum nu mi-am imaginat cum ar fi putut să-l pice la examene pe cel mai bun elev al Liceului. Ura lui s-a gonflat, la paroxism, pentru că l-am sfidat și așa și era.


Bacalaureat cu cântec și cu… Oliviu Gherman

Examenul de maturitate l-am luat, deși directorul îmi organizase un comando de toată minunea: a vorbit chiar și cu președintele comisiei, nimeni altul decât, pe atunci tânărul lector de fizică de la Cluj, Oliviu Gherman, azi demnitarul și fostul ambasador de la Paris. Președintele, de bună credință că eram un „element dușmănos”, era cât pe ce să-i îndeplinească cerința, și ca să fie cu conștiința împăcată a intrat în sala în care eu dădeam, în nu mai puțin de șase ore, cele nouă probe de la oral, pe lângă cele două „scris” (toată materia din liceu, Doamne, ce vremuri, și când te gândești că azi se plâng elevii că e prea mult trei probe la bacalaureat!).
Tata fusese anunțat de complot de cineva și patrula și el îngrijorat pe culoarele școlii. Adevărul e că eram teribil de bine pregătit, mi-am dat de asta seama abia mai târziu, iar răspunsurile mele erau strălucite. Enervat la culme, Oliviu Gherman a ieșit pe hol și aproape a răcnit la Lascu Tit Liviu: „Tovarășe director, pică-l dumneata dacă poți, pentru că eu n-am văzut în viața mea un elev atât de bine pregătit!” Tata s-a apropiat de el și i-a zis: „Vă mulțumesc, domnule profesor!” „Dar dumneata cine mai ești?” i-a întors-o încă înfuriat Oliviu Gherman. „Sunt tatăl elevului.”. Profesorul a dat din cap admirativ și s-a îndepărtat fără să mai zică nimic. Întrebați-l, dacă nu mă credeți, pentru că peste ani a mai afirmat nepotului său din Cluj, Alin Gherman, cercetător științific, coleg cu mine, că i-am rămas în memorie drept unul dintre cel mai străluciți școleri pe care i-a cunoscut.
Complotul lui Lascu n-a reușit, decât în foarte mică măsură: doi profesori mai servili și timorați, din Zlatna, unul de fizică și altul de chimie, mi-au dat 7 în loc de 10 cât meritam, pierzând astfel șefia de promoție pe care o meritam (am căzut pe locul 4, onorabil de altfel, dar nu pe podium).
Am intrat și la facultate, la filologia din Cluj, din prima, deși noi, fiii de intelectuali concuram în număr uriaș pe o treime din locurile disponibile. Adică la nivelul nostru s-a picat cu 8,50, pe când fiii de muncitori și țărani, cu burse „de stat” sau „de sfat”, au intrat cu câte un 5 tras de păr (indicații de partid…, vezi, Doamne).


Judecata poporului

Dar Tit Liviu nu s-a lăsat. Abia mă prezentasem la primele cursuri de la filologie, când am fost chemat de decanul Octavian Șchiau, care mi-a comunicat că primise de la Liceul din Alba Iulia o scrisoare prin care se cerea să fiu lăsat să plec de la cursuri pentru a mă prezenta la o ședință la Alba Iulia. Nu mi-am imaginat nici o secundă ce avea să urmeze. Am chiar zâmbit cu mândrie, gândindu-mă că sunt chemat ca să fiu lăudat pentru activitatea mea din timpul școlii. (Fusesem, deci, conducător al Cenaclului școlii și orașului. Am condus revista de perete a Liceului, am câștigat numeroase concursuri școlare la română, dar și la fizică, ajungând în ultimul an, 1961, la faza republicană de literatură de la București, câștigată atunci de celebrul elev Nicolescu Basarab, azi o somitate în materie de fizică la Paris și autor de critică literară), și nu în ultimul rând pentru că am intrat la Facultate.
Cred că era pe 26 octombrie când am plecat acasă la Alba Iulia, am ajuns spre prânz și m-am și prezentat la cabinetul directorului. Pentru multe l-am iertat, dar pentru acea întâlnire nu pot nicicum. M-a primit cu un zâmbet larg, am crezut eu de împăcare, dar m-am înșelat. Mi-a spus că bine am făcut că m-am prezentat și să fiu a doua zi dimineața la sala Casei de Cultură a orașului, din parc, pentru o ședință oarecare. Ar fi putut să mă avertizeze, dar cum era s-o facă, de vreme ce el însuși îmi pregătise capcana. Mai fuseseră chemați câțiva colegi de-ai mei, dar ei au fost preveniți și n-au apărut în sala cu pricina. Numai eu, singur, într-o sală plină ochi cu elevi, cu foștii mei profesori, dar și cu notabilitățile orașului, directori, activiști de partid etc., cam 1000 de oameni.
M-am așezat liniștit pe un scaun, fără să bănuiesc nimic. Pe scenă era un prezidiu format din cei mai de seamă activiști ai raionului, la care se alăturase desigur Lascu Tit Liviu. A luat cuvântul profesorul de desen Pârvan, care era și secretarul UTM pe Liceu. După o introducere cu iz politic, obișnuită în epocă, pe care de regulă n-o asculta nimeni, auzul mi-a fost captat de niște cuvinte care începeau să demaște pe unii din foștii elevi, care, în ciuda cuceririlor epocii socialiste, au întinat ceva din idealurile… etc., ceva asemănător cu ceea ce spusese Ion Iliescu despre Ceaușescu în decembrie 1989.
Începeam să mă dumiresc: deci nu fusesem chemat pentru laude și felicitări. Și într-adevăr, s-a dat o scurtă listă, cam 5 - 6 nume de elevi certați cu principiile ideologiei marxiste, în fruntea cărora s-a aflat, cine altul decât „fostul nostru elev Tașcu Valentin”. Am încremenit: au urmat invective de neimaginat, acuze de cosmopolitism, de relații cu puterile străine, de auscultare de posturi de radio dușmănoase (mi-am adus aminte de Marina și Radio Beograd), de lecturi decadente și tot tacâmul care era obișnuit în epocă la demascarea intelectualilor dușmani. Aveam 17 ani.
Nici după ce Pârvan și-a încheiat discursul său aspru, dar sobru, nu eram prea înspăimântat, mai mult uimit și căutam în memorie episoade care să justifice acuzele respective. Cu alte cuvinte acuzarea a fost atât de convingătoare, încât însumi începusem să mă culpabilizez, deși îmi era foarte greu să înțeleg ce se întâmpla.
Mai cumplit a fost când au început să ia cuvântul alți vorbitori înarmați cu „mânie proletară”, mai mulți elevi din clasele ce mi-au urmat, care mă condamnau pentru „faptele” mele, uitând de ceilalți învinuiți și care probabil fuseseră anunțați, poate chiar de către director, să nu vină. Normal, am înțeles că se urmărea să se dea un exemplu negativ elevilor și capul meu trebuia să cadă. Cei mai mulți dintre vorbitori, care mă cunoșteau și mă apreciau, și-au citit intervențiile înmânate de cei în cauză cu tonul și ochii coborâți, parcă rușinați de ceea ce au fost puși cu de-a silă să facă. Dar a venit unul, pe numele lui Constantin Ghenescu, cu talent actoricesc (a și devenit actor, l-am reîntâlnit după ani la Teatrul Tineretului din Piatra Neamț, azi e la un teatru din Capitală), care și-a exercitat harul pe pielea mea, rostindu-și discursul cu note imperative foarte bine interpretate. Cuvintele lui nu le uit: „acest pui de năpârcă, fiu de legionar, dat afară din partid, să fie exmatriculat din facultate, să fie exclus din UTM și la nevoie să fie arestat!”. Frumos rol, bine jucat! Când ne-am revăzut, după aproape două decenii, el actor, eu critic de teatru, mai că și-a cerut iertare. Îl iertasem demult, dar i-am reproșat chiar faptul că și-a pus harul în slujba unei ticăloșii fără seamăn.
S-a luat o pauză în care cei din prezidiu au coborât de pe scenă și s-au așezat în primul rând din sală, care până atunci rămăsese liber. De neimaginat ce bine știau tovarășii să pună în scenă „judecata poporului”, adevărați artiști. Cineva a venit la mine și mi-a șoptit că va trebui să mă urc pe scenă și să-mi fac autocritica, după tipicul procedurii ideologice. În pripă am început să-mi găsesc vini, să încropesc iertăciuni la profesorii pe care i-am supărat, dar, repet, cu mare greutate, pentru că în realitate nu făcusem nimic condamnabil, în afara „blăstămățiilor” copilărești de care am vorbit. L-am privit pe Lascu: era vizibil satisfăcut. Sala era uluită, tăcută, îngrijorată pentru ceea ce ei știau că va urma inevitabil, arestarea. Nu era de glumă, dar eu tot nu credeam.
Am căzut definitiv doar în momentul în care la palida mea autocondamnare, cei din primul rând au început să „tragă” în mine de jos în sus. Eram singur pe scenă, descoperit, gol și golit de orice speranță. Noroc că vârsta mea fragedă, încă la limita adolescenței, mi-a inoculat un vag fior al gloriei victimei, altfel m-aș fi prăbușit. Și m-am mai încurajat puțin când am observat cum câteva foste profesoare de-ale mele își ștergeau discret câteva lacrimi de compasiune pentru elevul năpăstuit, pe care îl știau silitor și bine pregătit.
Apoi a urmat finalul, de-a binelea glorios. Într-o liniște mormântală, m-am ridicat de pe scaunul de pe scenă, am coborât scările în sală și ca hipnotizat m-am îndreptat spre fundul sălii, unde se deschiseseră larg marile uși ce până atunci fuseseră zăvorâte. În sală se intrase prin ușile laterale și se lansase interdicția de a se ieși din ședință înainte de final. Prin cadrul ușii am văzut limpede celebrul Gaz al Securității, cu ușa laterală deschisă și cu un subofițer în uniformă, care mă aștepta cu o figură impenetrabilă.


Final fericit. Răzbunarea îngerului

Îmi dădusem întâlnire cu fata frumoasă pe care o iubeam și cu care nu mă văzusem de ceva vreme, pentru că ea, fiică de preot fiind nu avusese dreptul să intre la facultate (așa era pe atunci, nu e o glumă). Era în parc o bancă pe care, cum fac adolescenții îndrăgostiți, o numisem „a noastră”. Deocamdată mă îndreptam cu pași lenți spre mașina Securității. Când am ajuns la un metru de ea, m-am uitat lung la subofițerul care era în poziție de pe-loc-repaus și nu schița nici un gest. Neobservând nicio reacție din partea lui, am făcut și eu „la dreap-ta!” și am luat-o liniștit spre banca pe care mă aștepta într-adevăr frumoasa colegă.
Deci n-am fost arestat. Am ratat și această ocazie, după regula ratărilor personale pe care am expus-o în romanul meu Miluta. Am ratat să fiu coleg cu Ioan Petrovici, cu Þuțea, cu Noica, cu Coposu, cu Mihadaș, cu Ursachi și alții.
Ce s-a întâmplat am aflat cam peste două decenii. La o întâlnire cu cetitorii la Deva și Brad, pe tema romanului istoric, eu fiind moderator, l-am cunoscut pe romancierul Gligor Hașa, trăitor în Deva, autor al mai multor romane istorice, un om cu ochi teribil de albaștri. El mi-a povestit că era în sala cu pricina ca reprezentant al regiunii UTM. Când a auzit rechizitoriul la adresa mea, foarte spumos și apetisant, subiect gras, „un tânăr dușman al poporului”, s-a enervat că el nu fusese anunțat (era acolo din întâmplare), nu de mila mea, ci supărat că această judecată nu i-a revenit UTM-ului. În consecință s-a ridicat de pe scaun și a dat să iasă. Cum ziceam, era interzis, dar legitimația lui de destul de înalt activist a impus respect. A ieșit și s-a dus glonț la raionul de partid, unde a și protestat în fața unui activist, Farcaș, cu a cărui fiică eram prieten, apoi a pus mâna pe „telefonul cu fir roșu” și a sunat la C.C. al U.T.M., cerând să vorbească cu primul secretar Virgil Trofin. Culmea norocului, acesta era acolo și a răspuns. Hașa nu mi-a mai spus cuvintele schimbate cu el, dar eu mi le imaginez: „Uitați tov. Prim, aici la Alba e judecat un tânăr fără ca noi să fim anunțați. Eu cred că ar fi fost mai bine să-l judecăm noi și să-l pedepsim exemplar.” etc., etc. Îmi închipui că Trofin s-a enervat la rându-i, ofensat de faptul că a fost neglijat în această afacere profitabilă (nu cred că se gândise la mine cu milă, pentru că nu avea cum să mă cunoască), va fi sunat de urgență la raionul Alba zicând să fiu lăsat la dispoziția lor sau altă variantă. Bănuiesc că acest schimb de „impresii” s-a petrecut exact în vremea în care eu mă îndreptam triumfal spre Gazul Securității și că tocmai primise ordin subofițerul impenetrabil. Chestiune de secunde, pentru că dacă aș fi apucat să intru în mașină, eram bun dus și stăteam și eu cu lumea bună la răcoare până în 1964. Și ajungeam în Parlament, și eram ministru, și viitor europarlamentar ș.c.l. Sau nu eram nimic, sau nu mai eram.
Peste ani, când am intrat în P.C.R. am mărturisit cinstit („să nu minți Paridul” era una dintre poruncile decalogului comunist) că am fost „judecat” de popor la Alba Iulia. Era în 1973 și voi povesti cum s-a-ntâmplat, foarte nostim de altfel. Tovarășii au căutat un an de zile prin arhive și n-au găsit nici urmă, totul a fost șters, încât am fost chiar ușor suspectat de minciună. Dar mai mult ca sigur că, speriați de intervenția urgentă și fermă a lui Trofin, tovarășii de la umilul raion Alba, condus de acel Boureanu de tristă faimă, s-au speriat și au ars totul, crezând că voi fi fost vreo „pilă” de-a celui care urma să ajungă chiar secretar general P.C.R.. Virgil Trofin o fi uitat de mine și m-a lăsat în plata domnului. Când a murit, trimis și el la „munca de jos” de Ceaușescu, am, vărsat o lacrimă pentru el (a fost doar un anunț micuț în „România Liberă” la Mica publicitate, dat parcă de Corneliu Mănescu). Mai mult ca sigur că nu și-a dat seama că a salvat fără să știe un destin tânăr.
După ani de zile am mai înțeles ce s-a dorit și ce efect a avut acțiunea. Ca să-i disciplineze pe elevii care începuseră să simtă gustul unei liberalizări relative, partidul a cerut directorului Liceului din Alba Iulia să organizeze o astfel de judecată cu exemple care să-i înspăimânte. Lascu m-a ales de bună seamă pe mine, ca să-și ducă la bun sfârșit răzbunarea ce nu-i reușise. „Primul” Boureanu a acceptat imediat ideea, mai ales că se cam făcuse de râs cu fascismul Marinei. Melodia a devenit repede șlagăr mondial și chiar la ferestrele lui de pe str. Dobrogeanu-Gherea, unde locuiau și părinții mei, răsunau de mama focului acordurile pe care le incriminase. Iar Pârvan a primit cu încântare sarcina de a organiza „spectacolul”, cu gândul la frumoasa elevă. Iar spectacolul a fost grandios și convingător.
După ani de zile, aflându-mă la un Revelion la Tescani (Bacău), în Muzeul „George Enescu”, alături de Andrei Pleșu și alții, un pictor, prezent și el la serbarea noului an, Horia Paștina, la masa comună se tot uita la mine și l-a un moment dat m-a întrebat cum mă cheamă. Când i-am spus numele era să leșine și a început să strige către alții că a crezut că sunt mort demult. Era la 1961 elev în clasa a 8-a la Liceul din Alba Iulia și a fost de față la judecarea mea. Nu-i venea să creadă că eram viu, deci scopul fusese atins, cei de față se speriaseră cum trebuie.
Ce s-a întâmplat cu cei trei autori ai dosarului meu de „dușman al poporului” e de domeniul incredibilului, la limita magiei negre, de care jur că nu mă ocup. „Primul” Boureanu, originar din Hațeg a făcut la foarte scurtă vreme un infarct și a răposat prematur. Dumnezeu să-l ierte! Directorul Lascu mai întâi a mai suferit o sfidare a mea: la zece ani de la absolvirea Liceului, la întâlnirea tradițională a foștilor elevi, mi s-a dat în sarcină să țin discursul de revedere, pentru că tot eu îl ținusem pe cel de rămas bun și de predare a Cheii Liceului și pentru că într-un fel ajunsesem cel mai bine dintre colegi, deja membru al Uniunii Scriitorilor, cercetător la Academie etc. După discurs, am luat o cupă de șampanie și m-am îndreptat spre masa profesorilor. Ostentativ l-am sărit pe încă directorul Lascu, iar după mine și ceilalți colegi. S-a simțit vizibil foarte prost. N-a trecut mult și a ars de viu în casa lui pe care tocmai o curățase cu o substanță inflamabilă. Dumnezeu să-i ierte păcatele multe! Pârvan, mai puțin ticălos și salvat de gelozia lui stupidă, a avut doar un grav accident de automobil în urma căruia a rămas cu ceva sechele. L-am revăzut după mulți ani, fiind invitat la Liceul Pedagogic din Deva unde el era încă profesor de desen. Fusesem bine primit de către elevi și profesori, apreciat pentru activitatea mea. La un moment dat, surprins de aplauze, a deschis ușa chiar el, dar când m-a văzut, a închis-o imediat și s-a retras, cred că rușinat.

Astfel mi-am încheiat copilăria și o primă stare a adolescenței. Doar îngerul meu păzitor n-a trecut în alte vârste și a continuat să mă apere de „cel rău sau viclean”. El m-a sprijinit și atunci să nu capotez, să nu-mi pierd mințile. Și azi mă mai mir cum de am suportat totul cu „seninătate imperturbabilă”.

VALENTIN TAȘCU