E amiază, e vară, suntem la seceriș și ne odihnim pe răzor, în umbra unui măceș. Alături, tata s-a lăsat pe spate, să ațipească puțin. Mama privește grâul în tăcere. Poartă o pălărie de pai, înnegrită de ploi, cu șnurul trecut pe sub bărbie, și are obișnuita ei expresie gravă, pe care nimic n-o tulbură și nimic n-o îndulcește. Își acoperă gura cu palma, simbolic parcă. Mama a tăcut mai mult decât a vorbit. De câte ori mă gândesc la ea, îi aud întâi tăcerea, abia apoi îi revăd chipul. Nu cred că mi-a dat mai mult de trei, patru sfaturi în toată viața.
Și toate aveau același înțeles: să fac numai ceea ce se cuvine. Dar ce se cuvine ? Sunt lucruri pe care altădată le-am dorit pentru ca după aceea să mă rușinez, dacă nu de dorințe, atunci de modul cum le-am împlinit. Uneori, gesturile puerile aveau o scuză. Vârsta. În primii ani de liceu, mi-am dorit foarte mult o pereche de pantaloni scurți. Când mi-am văzut, în sfârșit, împlinită dorința, era, din nenorocire, iarnă. Tocmai începea vacanța. Și am plecat în miez de noapte de decembrie, pe un ger de crăpau pietrele, în pantaloni scurți.
Trenul în care m-am dus era atât de aglomerat încât n-am avut loc decât pe coridor lângă scara. În gara unde coboram de obicei, când m-a zărit, tata s-a speriat deoarece aveam picioarele roșii ca flacăra din pricina frigului… Dar scuza vârstei are limitele ei.
Mai târziu mi-am dorit o bicicletă. N-am avut-o când am dorit. Mi-am cumpărat-o când trecusem de douăzeci și cinci de ani și nu se mai cuvenea să-mi pierd,
cum mi-am pierdut, după-amieze întregi gonind cu bicicleta pe șosea, spre Giurgiu ori spre Ploiești.
Am intrat mai târziu intr-o sală de concert și, lipsit de măsură, câțiva ani am ascultat până la saturație, șapte, opt ore zilnic, discuri cu muzică simfonică. Apoi, mi-am lăsat pick-up-ul să se prăfuiască. Nu se cuvenea. Am făcut-o totuși. Cum am făcut atâtea altele care nu se cuveneau. Am tăcut uneori când trebuia să vorbesc.
Mi-am găsit justificări când nu aveam nici una.
M-am călăuzit o vreme după principiul foarte discutabil că orice fericire e bună, numai fiindcă e superioară plictiselii și golului. Uneori, am impresia că amestec în realitate reziduuri de vis, ceea ce ar explica în parte contradicțiile mele. Am terminat prin a mă resemna cu faptul că în calitatea mea de om rațional nu mă pot înțelege cu mine în calitatea mea de om afectiv. Ceea ce omul rațional percepe fragmentar, între anumite limite, viata să zicem, omul afectiv e gata să iubească fără rezerve. Cei doi sunt legați unul de altul ca doi frați siamezi. Nu se pot despărți în aceeași măsură în care nu se pot înțelege. Cel mult se pot tolera. Omul rațional îi tolerează omului afectiv inexplicabila lui lăcomie. Omul afectiv îi tolerează omului rațional grimasa sceptică. Poate că existența „celuilalt” este pentru fiecare un preț ce trebuie plătit echilibrului. Îmi răscumpăr tristețile cu o mare nevoie de a iubi, și îmi plătesc faptul că sunt deschis spre orice bucurie posibilă cu amărăciunea că nu mă pot opri la atât. Poate că mă aflu mereu în altă parte decât s-ar cuveni.