Cât de frumos a fost 1. septembrie 1981 cu trenul!

Am plecat în zori din orașul ce dormita, în care oamenii păreau că știu bine încotro se duc, glisând pe trasee prestabilite de pe care nu prea puteai să-i scoți. Da, ei toți știau încotro se duceau!

Coborau din mers la Titu sau Găiești și nu observaseră că le cresc rândurile cu alți doi-trei navetiști!

Noi, câțiva tineri aruncați de pe băncile facultăților în România profundă, visam. 1981 a fost primul an cu 60 de orașe închise astfel că mulți dintre noi porneau într-o viatü necunoscuta…

Era frumoasă câmpia în acea dimineață!

Imediat ce au dispărut din dreptunghiul geamului de tren ultimele garduri ale Bucureștilor (geamurile se deschideau până la jumătate, jos pe plăcuțe de metal se putea citit în 3 limbi străine „nu e voie să te apleci în afară”; pentru călătorii ruși, germani și italieni, ceilalți aveau voie să facă ce vor), se deschidea cerul uriaș ca o plapumă umflată cu fulgi atât de moi ca cei de pe gâtul lung de gâscă, se deschidea lumea ca brațele mamei seara înainte de culcare, un cer cu altă perspectivă și noi intram cu tren cu tot în acea lume, în care și fumul mirosea între praf și ploaie, fără intarsii de motorină sau uleiuri ce se ridicau cam peste tot din burta orașelor mari, transformând împrejurul într-un strat imprevizibil și galben....

Acolo în spatele capitalei cojoacele erau cusute de mână, blana ciobanilor care urcau mirosea a curat, nici vorbă de duhori apăsătoare sau muște în jurul cobilițelor de brânză.
Dar brânza o duceau spășiți undeva la stăpânire....privirile lor erau surde.


Cu cât Bucureștiul se îndepărta de mine aerul părea cernut, subțire și ușor de respirat, de un albastru binefăcător pentru ochii noștri înecați în griul anilor 80.

Visam uneori cu Vlad C., uneori cu Angelica P., cum ne vom întoarce și ne vom povesti aventurile……Da, era frumos!
Cât de frumos n-am avut cui spune pe atunci. Nici nu se spunea ce ți se părea frumos…
Trăiai și uitai!
Când pornești într-o direcție nouă e o eliberare sau?

Așa a fost pentru noi absolvenții.
Eliberați în Gara de Nord, duși de trenuri în viitorul incert al câmpiilor ce nu ne așteptau. Iubirea sau ura nu pot fi descrise în cuvinte, eh, nici acest început care se dorea nou-nouț și mai ales „definitiv”! Iar la finalul lui oricum se dădea un examen numit „definitivat”.

Gara de Nord cu acoperișul ei de epoca, cu ecoul ei cald, cu porumbeii rătăciți și speriați care se uitau la mine parcă plângeau, ea, cred și sper își mai amintea de mine, acum când m-am întors și i-am făcut o vizită…..

Aveam întâlnire la o masă la ora 6 dimineața cu fata aceea care am fost……

M-am bucurat revăzând masa de metal din trecut, în jur părea o jumătate de lume adunată sub cupola Gării mele, pentru că și ea făcea parte din familia mea, anticamera vieții, ținând cont de câte ori m-am întâlnit sau despărțit aici, de câte ori am crezut că e ultimul moment care doare.
Aici parcă despărțirile în fum și strigăte de controlori au avut alt gust decât în fața blocului sau în parcare, când ne strângeam în brațe și ne uitam profund în ochii pe care nu știam dacă îi vom revedea.

Vai, vai, de câte ori am stat în zori strângând în brațe cu grijă o pungă cu ouă, cafea sau brânză, alimente cu care urma să-mi cumpăr la schimb pâine, lapte sau fructe.

Cu toată lumina difuză fata aceea era fericită, citea Rilke și trăgea cu ochiul la panoul trenurilor…..prin fumul rece de Naționale și Mărășești, în sandale, mirosind a Rexona pe care studenții străini îl aduceau și îl vindeau prin lacto-barurile din centru cu 100 de lei….o sumă exorbitantă….dar mirosul putea fi filtrat de nasul răcit al oricăruia din jur……
Eu eram navetistă la Ungheni-Găujani, Vlad C. navetist la Sibiu, Angelica P. la Humele-Ungheni și alții risipiți prin toată țara. Am tot mers până am ajuns fiecare într-un „undeva” voit de noi sau voit de soartă.

„Soartă” o numim acum, atunci se numea ministerul învațământului, conducerea de stat, de partid, de toate felurile și gradele.

Multele dimineți, ce au urmat, au fost încercări cu gust de eliberare – gustul rar al începutului, migdalat, naiv. Rare au fost momentele după aceea în care am retrăit acel gust unic de om liber, puternic, de neînvins…..
Nu am mai revăzut colegii decât în treacăt, grăbiți, triști, realizați sau pur și simplu după alți câțiva ani nu ne-am recunoscut. Părea ca și cum ni se dăduse la fiecare câte o mască, să ne apere, dar ea ne înstrăina de vârsta de aur a tinereții……

Fumul Gării de Nord ne va urmări până departe spre Pitești. Trenurile se vor umple cu oameni mulți, ciufuliți de griji. Uneori am stat și eu pe scara trenului până la Titu, unde nimeni nu ar mai fi dorit să coboare din mers, dar acest coborât era un fel de șansă de a ajunge ....la Titu. Trenul era mai grăbit decât noi, lăsându-ne să ne descurcăm, cum putem.

Autobuzele ne duceau și ele într-o tăcere către un „undeva”, care pentru câțiva ani avea să fie Pitești. Acolo toți așteaptau pâine și lapte. Cartela, dacă o aveai, erai „cineva”.
Ziua în care un prieten mi-a dat de la părinții lui un teanc de bilete pe care scria „1 l lapte” a fost o zi fericită. Biletele le-am împărțit cui s-a nimerit, dar ochii care m-au privit atunci erau plini de mare bucurie, care azi nu ar mai apărea, dacă aș dărui cuiva un litru de lapte.

Cartofii, ceapa și ouăle erau bunuri de dat la schimb pe brânză, unt sau smântână.

Mirosul de străzi spălate și viitor s-a pierdut în frigul și întunericul navetei.

va urma....