agonia deutsch v3 |
agonia.net | Richtlinien | Mission | Kontakt | Konto erstellen | ||||
Artikel Gemeinschaften Wettbewerb Essay Multimedia Persönlich Gedicht Presse Prosa _QUOTE Drehbuch Spezial | ||||||
|
||||||
agonia Empfohlene Texte
■ zeit der chimären
Romanian Spell-Checker Kontakt |
- - -
- - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - 2011-03-07 | [Text in der Originalsprache: romana] | Veröffentlicht von Ionuţ Caragea
Pestis eram vivus — moriens tua mors ero.
Martin Luther Groaza È™i fatalitatea au stăpânit în toate timpurile. Pentru ce să datez, deci, întâmplările pe care vreau să vi le povestesc? E de ajuns să vă spun că, în vremurile despre care vorbesc, dăinuia în È›inuturile Ungariei o puternică, deÈ™i tăinuită, credință în doctrina metempsihozei. Asupra doctrinei în sine — adică asupra falsității sau posibilității adevărului ei — n-aÈ™ voi să mă pronunÈ›. SusÈ›in, totuÈ™i, că mare parte din neâncrederea noastră (după cum o spune La Bruyère, referindu-se la toate nefericirile noastre) „vient de ne pouvoir etre seuls". Existau însă în superstiÈ›iile ungureÈ™ti câteva lucruri care È›ineau direct de absurditate. Ei, ungurii, se deosebeau mult de maeÈ™trii din Orient. Astfel, „sufletul" — spun ei — È™i acum dau cuvântul unui subtil È™i inteligent cunoscător parizian — „ne demeure qu'une seule fois dans un corps sensibile: au reste — un cheval, un chien, un homme même, n'est que la ressemblance peu tangible de ces animaux". Familiile Berlifitzing È™i Metzengernstein erau vrăjmaÈ™e de veacuri întregi. Niciodată două case atât de ilustre n-au fost înveninate de o duÈ™mănie atât de cruntă. Pricina acestei vrăjmășii va trebui, pare-se, căutată într-o veche profeÈ›ie — „Un nume glorios va cunoaÈ™te o cumplită prăbuÈ™ire, atunci când, ca un călăreÈ› suit pe cal, natura pieritoare a familiei Metzengernstein va învinge nemurirea familiei Berlifitzing". Desigur, cuvintele în sine aveau prea puÈ›in înÈ›eles, sau chiar nici unul. Dar pricini mărunte au dus — È™i nu de prea multă vreme — la urmări bogate în evenimente. Cele două case, care aveau domenii învecinate, exercitau de multă vreme o influență rivală în treburile unui guvern frământat. Pe deasupra, după cum se È™tie, vecinii apropiaÈ›i sânt rareori prieteni, È™i membrii familiei Berlifitzing puteau privi de la înaltele contraforturi ale castelului lor drept în ferestrele palatului Metzengernstein. MăreÈ›ia seniorială pe care o vedeau acolo nu era câtuÈ™i de puÈ›in menită să potolească simțămintele irascibile ale Berlifitzingilor, Mercier, în L'an deux mille quatre cent quarante (Anul două mii patru sute patruzeci), susÈ›ine cu seriozitate doctrina metempsihozei, iar J.D'Israeli afirmă că „nici un sistem nu este atât de simplu È™i de accesibil înÈ›elegerii". Se spune că È™i colonelul Ethan Allen, „fiul Muntelui Verde", ar fi fost un serios adept al metempsihozei, mai puÈ›in bogat È™i de obârÈ™ie mai târzie. Nu e, deci, de mirare că profeÈ›ia, oricât de lipsită de înÈ›eles ar fi părut, a izbutit să genereze È™i să întreÈ›ină discordia dintre două familii sortite vrăjmășiei prin toate impulsurile unei pizme ereditare. ProfeÈ›ia părea că lasă să se înÈ›eleagă, dacă într-adevăr lăsa ceva să se înÈ›eleagă, triumful final al familiei mai puternice, ceea ce nu putea, fireÈ™te, să nu întreÈ›ină cele mai amare resentimente în rândurile familiei mai slabe È™i mai puÈ›in influente. Wilhelm, conte Berlifitzing, deÈ™i coborâtor dintr-o nobilă spiță, era la vremea povestirii noastre un bătrân schilod È™i destul de pierit, singura lui energie găsindu-È™i expresia într-o îndârjită È™i înveterată aversiune față de familia rivalului său, ca È™i într-o afecÈ›iune atât de pătimașă față de cai È™i de vânătoare, încât nici beteÈ™ugurile, nici vârsta înaintată, nici slăbiciunea minÈ›ii nu-l puteau împiedica să caute zilnic aventurile È™i primejdiile vânătorii. Frederick, baron Metzengerstein, era dimpotrivă încă nevârstnic. Tatăl său, ministrul G., murise de tânăr, iar maică-sa, Doamna Maria, îl urmase curând. Frederick împlinise abia optsprezece ani. La oraÈ™, vârsta de optsprezece ani nu durează prea mult, dar într-o pustietate — în imensitatea pustietății acelui vechi domeniu — pendulul vibrează cu un înÈ›eles mai profund. Datorită unor împrejurări legate de felul cum fusese administrat domeniul, tânărul baron intră în stăpânirea întinselor sale proprietăți chiar de la moartea tatălui său. Rareori vreun nobil din Ungaria a mai posedat asemenea domenii. Avea castele nenumărate. Cel mai mare ca splendoare È™i întindere era Palatul Metzengernstein. Hotarele pământurilor sale nu fuseseră niciodată statornicite cu precizie, dar ca să înconjori parcul cel mai mare trebuia să umbli vreo cincizeci de mile. Nu era greu de presupus ce soartă va avea uriaÈ™a moÈ™tenire în mâinile unui proprietar atât de tânăr, cu o fire bine cunoscută. Și într-adevăr, în numai trei zile, moÈ™tenitorul îl întrecu chiar È™i pe Irod în dezmăț, depășind cu mult aÈ™teptările celor mai înflăcăraÈ›i ciraci ai săi. Orgii ruÈ™inoase, nelegiuiri sfruntate, cruzimi nemaiauzite dădură curând vasalilor săi să înÈ›eleagă că nici cea mai servilă supunere din partea lor, È™i nici un scrupul de conÈ™tiință din partea lui nu îi vor putea apăra de ghearele necruțătoare ale acestui mic Caligula. ÃŽn noaptea celei de-a patra zile, grajdurile castelului Berlifitzing fură cuprinse de flăcări, È™i toÈ›i vecinii adăugară focul lungului È™ir al fărădelegilor È™i groză-viilor făptuite de baron. Dar în timpul zarvei pricinuite de această întâmplare, tânărul nobil È™edea, părând cufundat în gânduri, într-o încăpere vastă È™i pustie de la catul de sus al palatului Metzengernstein. TapiÈ›eria bogată, deÈ™i ponosită, atârnând mohorâtă pe pereÈ›i, reprezenta figurile fantastice È™i maiestuoase ale atâtor iluÈ™tri strămoÈ™i. Ici — preoÈ›i înveÈ™mântaÈ›i în odăjdii bogate È™i înalÈ›i demnitari, stând nestânjeniÈ›i în faÈ›a autocratului È™i suveranului, se împotriveau dorinÈ›elor unui rege efemer sau opuneau supremaÈ›ia papală sceptrului rebel al vrăjmaÈ™ului. Colo — staturile înalte È™i întunecate ale prinÈ›ilor Metzengernstein, călări pe cai voinici, călcând în picioare leÈ™urile duÈ™manilor căzuÈ›i, făceau să tresară, prin expresia lor viguroasă, inimile cele mai neânfricate. Iar dincolo — feÈ›e albe, cu expresii voluptuoase, ale unor domniÈ›e din vremuri apuse, plutind parcă pe unda unui dans ireal, în acordurile unor melodii imaginare. Și în timp ce baronul asculta — sau se prefăcea că ascultă — vuietul' tot mai puternic ce se ridica dinspre grajdurile familiei Berlifitzing, ori poate că plănuia o ispravă nouă, mai hotărâtă, mai îndrăzneață — ochii îi căzură fără voie pe un colÈ› al tapiseriei, unde se vedea imaginea unui cal uriaÈ™, de o culoare nefirească, ce aparÈ›inuse unui strămoÈ™ maur al rivalului său. Calul se afla în prim-planul desenului, nemiÈ™cat ca o statuie — în timp ce, mai în fund, stăpânul său învins cădea sub pumnalul unui Metzengernstein. Dându-È™i seama ce anume cercetau, fără voie, ochii săi, pe buzele lui Frederick flutură o expresie diabolică. Nu-È™i întoarse însă privirea. Nu putea să înÈ›eleagă neliniÈ™tea copleÈ™itoare care părea că i se aÈ™terne ca un giulgiu peste simÈ›uri. Cu greu își putea împăca simțămintele nelămurite, ca de vis, cu certitudinea că era treaz. Și cu cât privea mai mult, cu atât vraja îl absorbea — cu atât i se părea cu neputință să-È™i mai ia vreodată privirea de la tapiseria ce-l vrăjea. Dar cum vuietul de afară părea să crească È™i mai mult, își întoarse cu o sforÈ›are silită privirea către strălucirea roÈ™iatică a luminii ce pătrundea prin ferestre, venind de la grajdurile în flăcări. După o clipă însă, după o singură clipă, privirea i se întoarse din nou, mecanic, asupra tapiseriei de pe perete. Dar, spre uimirea È™i groaza sa de nespus, capul uriaÈ™ului cal își schimbase între timp poziÈ›ia. Grumazul animalului, până atunci aplecat, cu durere parcă, spre trupul prăbuÈ™it al stăpânului, era acum întins drept spre baron. Ochii, a căror privire nu se vedea înainte, aveau acum o expresie omenească, hotărâtă, strălucind totodată de un roÈ™u aprins, neobiÈ™nuit; iar gura deschisă a calului întărâtat lăsa să i se vadă toÈ›i dinÈ›ii, sepulcrali È™i dezgustători. ÃŽncremenit de spaimă, tânărul baron se îndreptă spre ușă. Când o deschise, un fulger de lumină roÈ™ie străbătu camera, adunându-se într-o imagine cu un contur precis, pe tapiseria care parcă prinsese viață; È™i baronul se înfiora oprindu-se o clipă în prag — văzând că imaginea lua exact înfățiÈ™area È™i umplea precis conturul ucigaÈ™ului neânduplecat È™i triumfător al maurului Berlifitzing. Pentru a-È™i uÈ™ura apăsarea inimii, baronul se grăbi să iasă afară. ÃŽn faÈ›a intrării principale a palatului, dădu peste trei grăjdari, care cu multă greutate, primejduindu-È™i viaÈ›a, abia izbuteau să înfrâneze salturile È™i zbuciumul unui cal gigantic, roÈ™u ca focul. — Al cui e calul ? Unde l-aÈ›i găsit ? întrebă tânărul baron cu o voce iritată È™i răguÈ™ită, văzând că misteriosul cal din camera tapisată semăna leit cu furibundul animal din faÈ›a lui. — Este al înălÈ›imii voastre, stăpâne, răspunse unul dintre grăjdari. Nimeni altul, cel puÈ›in, nu-l cere. L-am prins pe când ieÈ™ea în goană, fumegând È™i înspumat de furie, din grajdurile în flăcări ale castelului Berlifitzing. Ne-am gândit la început că face parte din herghelia de cai străini a bătrânului conte, È™i l-am dus acolo, ca pe un cal de pripas. Dar băieÈ›ii de la grajd spun că n-au nici un drept asupra lui, ceea ce mi se pare cam ciudat, deoarece se vede cât de colo că abia a scăpat din flăcări. — Literele W.V.B. sânt, de asemenea, foarte desluÈ™it însemnate cu fierul roÈ™u pe frunte, îl întrerupse al doilea grăjdar; am crezut, fireÈ™te, că sânt iniÈ›ialele lui Wilhelm Von Berlifitzing — dar toÈ›i din castel spun sus È™i tare că nu cunosc calul. — Foarte ciudat! vorbi tânărul baron cu un aer gânditor È™i parcă fără să-È™i dea seama de înÈ›elesul cuvintelor sale. După cum aÈ›i spus, pare să fie un cal fără seamăn — o adevărată minune, deÈ™i, cum prea bine aÈ›i văzut, e nărăvaÈ™ È™i greu de stăpânit; oricum, al meu să fie. Și adăugă după o pauză: Poate că un călăreÈ› ca Frederick de Metzengernstein va putea să îmblânzească chiar È™i un diavol din grajdurile lui Berlifitzing. — Vă înÈ™elaÈ›i, stăpâne, calul, după cum mi se pare că v-am mai spus, nu este din grajdurile contelui. Dacă ar fi fost aÈ™a, ne cunoaÈ™tem prea bine datoria ca să fi îndrăznit a-l aduce în faÈ›a unui nobil din familia dumneavoastră. — Adevărat! grăi sec baronul, chiar în clipa când, venind din palat, apăru grăbit un valet cu faÈ›a aprinsă. ÃŽi È™opti stăpânului său că din tapiseria unei anume încăperi, pe care o numi pe dată, dispăruse pe neaÈ™teptate o bucată È™i nu pregetă să descrie amănunÈ›it care anume, dar, întrucât vorbea destul de încet, până la urechea grăjdarilor nu ajunse nimic care să le mulÈ›umească curiozitatea ațâțată. Ascultându-l, tânărul baron Frederick părea cuprins de o mulÈ›ime de emoÈ›ii. ÃŽÈ™i recăpătă însă repede stăpânirea de sine È™i pe chip i se aÈ™ternu o expresie hotărâtă de răutate, când porunci ca încăperea de unde dispăruse tapiseria să fie încuiată imediat, iar cheia să-i fie dată lui. — AÈ›i auzit că bătrânul Berlifitzing, vestitul vânător, È™i-a găsit o moarte cumplită? îi zise baronului unul dintre vasalii săi, în timp ce, după plecarea valetului, calul cel uriaÈ™ care devenise acum al baronului se cabra È™i sălta cu o furie înzecită pe aleea ce se întindea de la palat până la grajdurile Metzengernstein. — Nu! rosti baronul întorcându-se brusc către cel care vorbise. A murit, spui ? — E adevărul-adevărat, stăpâne; È™i pentru un nobil din familia dumneavoastră nu cred să fie o veste prea neplăcută. Un zâmbet scurt trecu pe faÈ›a baronului. — Cum a murit ? — Luptându-se într-un chip nesăbuit să-È™i salveze caii favoriÈ›i din herghelia de vânătoare, È™i-a găsit groaznicul sfârÈ™it în flăcări. — A-È™-a-a! exclamă baronul, ca È™i cum ar fi fost pătruns încetul cu încetul de adevărul unei idei cutremurătoare. — AÈ™a! repetă vasalul. — Cumplit! zise calm tânărul È™i se întoarse liniÈ™tit în palat. Din ziua aceea, se putu vedea o schimbare vădită în purtările desfrâ-natului baron Frederick Von Metzengernstein. ÃŽntr-adevăr, felul său de a fi dezamăgea toate aÈ™teptările È™i înÈ™ela manevrele multor mame, în timp ce obiceiurile È™i manierele sale aveau È™i mai puÈ›in de a face decât ÃŽnainte cu viaÈ›a nobililor din împrejurimi. Nu mai era văzut niciodată dincolo de hotarele moÈ™iilor sale È™i, în această întinsă lume a lui, nu avea nici un prieten — doar dacă s-ar fi putut spune că neobiÈ™nuitul cal, impetuos, roÈ™u ca focul, pe care de atunci îl călărea mereu, avea vreun misterios drept la titlul de prieten. O vreme destul de îndelungată invitaÈ›iile vecinilor săi nu conteniră. Va onora baronul serbarea noastră cu prezenÈ›a lui?", „Va binevoi baronul să poftească la vânătoarea de mistreÈ›i ?" „Metzengernstein nu vânează", „Metzengernstein nu va lua parte" erau răspunsurile trufaÈ™e È™i laconice. FireÈ™te, asemenea jigniri repetate nu puteau fi răbdate de o nobilime mândră. InvitaÈ›iile deveniră tot mai rare È™i mai puÈ›in cordiale; cu timpul, încetară cu totul. Văduva nefericitului conte Berlifitzing a fost chiar auzită exprimându-È™i dorinÈ›a „ca baronul să fie acasă când nu va dori să fie acasă, deoarece dispreÈ›uieÈ™te societatea egalilor săi; È™i să fie călare când va dori să fie călare, deoarece preferă societatea unui cal". Numai că era doar o răbufnire neghioabă a unei duÈ™mănii ereditare È™i dovedea cât de lipsite de noimă pot fi spusele noastre când vrem să ne arătăm deosebit de energici. Oamenii mai înÈ›elegători erau de părere că tânărul nobil se schimbase datorită durerii fireÈ™ti ce-o încearcă un fiu la pierderea timpurie a părinÈ›ilor săi, uitând însă de purtarea-i plină de cruzime È™i de dispreÈ› din scurta perioadă de după moartea tatălui său. Mai erau unii care socoteau că baronul avea o idee prea exagerată despre importanÈ›a È™i rangul său. Iar alÈ›ii (printre care poate fi menÈ›ionat È™i medicul familiei) nu È™ovăiau să vorbească despre o melancolie morbidă È™i o boală ereditară, în timp ce mulÈ›imea punea în circulaÈ›ie zvonuri întunecate È™i echivoce. ÃŽntr-adevăr, ataÈ™amentul cam îndărătnic al baronului față de calul de curând căpătat — È™i care părea să crească o dată cu fiecare nouă manifestare a înclinaÈ›iilor feroce È™i demonice ale animalului — deveni în cele din urmă, în ochii tuturor oamenilor de bun-simÈ›, o pasiune nefirească, respingătoare. ÃŽn strălucirea amiezii ori în ceasurile adormite ale nopÈ›ii, bolnav ori sănătos, pe vreme bună sau rea — tânărul Metzengernstein părea È›intuit în È™aua uriaÈ™ului cal, ale cărui porniri neâmblânzite se potriveau atât de bine cu propria-i fire. Mai erau, de asemenea, unele împrejurări care, adăugate ultimelor întâmplări, puneau într-o lumină supranaturală, sinistră, maniile călă-reÈ›ului È™i însuÈ™irile deosebite ale calului. DistanÈ›a pe care o sărea dintr-un singur salt fusese măsurată cu grijă, dovedindu-se că întrecea, cu o diferență uluitoare, presupunerile făcute de cele mai îndrăzneÈ›e închipuiri. Și-apoi, baronul nu dăduse nici un nume ciudatului animal, deÈ™i toÈ›i ceilalÈ›i cai din herghelia sa purtau câte unul. Avea un grajd aparte, la o oarecare depărtare de celelalte ; cât despre îngrijirea lui È™i celelalte treburi din grajd, n-ar fi lăsat pentru nimic în lume pe nimeni altul să le facă, nici un picior străin necutezând a călca în grajdul anume rânduit. Și mai era ceva. DeÈ™i cei trei grăjdari, care prinseseră calul pe când fugea de flăcările focului de la Berlifitzing, îl opriseră în loc cu ajutorul unor frâie cu laÈ› — totuÈ™i nici unul dintre ei nu s-ar fi putut lăuda că izbutise, fie în timpul acelei lupte primejdioase, fie după aceea, să-l fi atins vreodată cu mâna. Oricâte manifestări de inteligență deosebită ar avea un cal nobil È™i focos, ele n-ar putea ațâța o curiozitate excesivă; dar unele împrejurări se impuneau cu tărie până È™i celor mai sceptici È™i mai nepăsători. Se povesteÈ™te că s-a întâmplat ca o mulÈ›ime întreagă de curioÈ™i adunată în jur să se dea înapoi îngrozită în faÈ›a aspectului hotărât È™i impresionant È™i a trăsăturilor sale teribile — È™i atunci, chiar È™i tânărul Metzengernstein pălea È™i dădea înapoi din faÈ›a privirii stranii, pătrunzătoare, aproape omeneÈ™ti a calului. Printre oamenii baronului nu se afla, totuÈ™i, nici unul care să se îndoiască de sinceritatea puternicei dragoste pe care i-o arăta calului tânărul baron, datorită marilor sale însuÈ™iri; nimeni în afară de un paj mărunÈ›el, pocit È™i nebăgat în seamă, a cărui sluÈ›enie sărea în ochii tuturor È™i pe părerile căruia nu punea nimeni preÈ›, È™i acest paj (dacă, fireÈ™te, părerile lui merită câtuÈ™i de puÈ›in a fi amintite) avea neruÈ™inarea să afirme că stăpânul său nu se urca niciodată în È™a fără să nu-l scuture un tremur de neânÈ›eles, aproape imperceptibil; È™i că, ori de câte ori se întorcea din lungile È™i obiÈ™nuitele-i plimbări, o expresie de răutate triumfătoare îi schimonosea fiecare muÈ™chi al feÈ›ei. ÃŽntr-o noapte cu furtună, Metzengernstein se trezi dintr-un somn greu, în clipa următoare se repezi ca nebun din camera sa È™i, încălecând în grabă, o luă în galop către desiÈ™ul pădurii. Era ceva destul de obiÈ™nuit, aÈ™a că nimeni din casă nu-È™i făcea griji. Trecură câteva ore È™i tocmai când slujitorii îi aÈ™teptau cu nerăbdare întoarcerea, deodată mândrele È™i masivele clădiri ale palatului Metzengernstein trosniră È™i se cutremurară din temelii, pradă flăcărilor necruțătoare care-È™i trimiteau înspre cer limbile lungi, gălbui. Când flăcările au răbufnit, focul cuprinsese aproape întregul palat, încât orice efort de a salva vreo parte a lui ar fi fost cu totul zadarnic. Oamenii de prin împrejurimi, încremeniÈ›i, stăteau fără grai înjur, într-o uluială mută, prostiÈ›i de întinderea focului. Și deodată, un fapt nou È™i înspăimântător atrase luarea-aminte a mulÈ›imii, căci e lucru dovedit că simțămintele gloatei sânt mai puternic răscolite la vederea chinurilor omeneÈ™ti, decât de cele mai înfricoșătoare spectacole ale materiei neânsufleÈ›ite. De-a lungul întinsei alei de stejari bătrâni care ducea din pădure până la intrarea principală a palatului Metzengernstein, un cal purtând pe el un călăreÈ› cu capul descoperit È™i cu hainele în neorânduială se apropia în galop, mai cumplit decât Demonul Furtunii. CălăreÈ›ul era dus, fără putință de îndoială, împotriva voinÈ›ei lui —groaza ce i se aÈ™ternuse pe chip, sforțările disperate ale trupului erau mărturia unei lupte supraomeneÈ™ti; dar nici un sunet, în afară de un singur È›ipăt, nu scăpă de pe buzele sale însângerate, pe care din când în când È™i le muÈ™ca, în culmea terorii. O clipă încă — tropotul copitelor răsună pătrunzător acoperind vuietul flăcărilor È™i È™uierul vântului — o clipă încă, È™i trecând dintr-un singur salt peste poartă È™i peste gardul viu de lângă ea, calul o porni în sus, pe scările aproape prăbuÈ™ite ale palatului, È™i dispăru, împreună cu călăreÈ›, în haosul vârtejului de foc. Pe dată, furia furtunii se potoli È™i se aÈ™ternu o liniÈ™te totală. O flacără albă mai învăluia ca un giulgiu clădirea, ca apoi să se prelingă în depărtări, în zarea liniÈ™tită, răspândind o lumină supranaturală, în timp ce, deasupra palatului, plutea un nor greu de fum, având forma desluÈ™ită, gigantică a unui... cal. |
Index
|
||||||||
Eine virtuelle Heimstätte der Litaratur und Kunst | |||||||||
Bitte haben Sie Verständnis, dass Texte nur mit unserer Erlaubnis angezeigt werden können.
Copyright 1999-2003. agonia.net
E-mail | Vertraulichkeits- und Publikationspolitik