agonia deutsch v3 |
agonia.net | Richtlinien | Mission | Kontakt | Konto erstellen | ||||
Artikel Gemeinschaften Wettbewerb Essay Multimedia Persönlich Gedicht Presse Prosa _QUOTE Drehbuch Spezial | ||||||
|
||||||
agonia Empfohlene Texte
■ Eine Krone von Veilchen
Romanian Spell-Checker Kontakt |
- - -
- - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - 2010-12-28 | [Text in der Originalsprache: romana] |
Din primăvară începeau să înflorească zeci de găleți pline cu mușcate, begonii, „nu-mă-uita”, panseluțe și pe jos, printre pietrele curții ghețișoare, o floare mică, delicată de pus la butonieră, o culoare curată ca lacrima, ieșită numai din nisip și uscăciune.
Da, toate se zbăteau care mai de care pe postamente de piatră, butuci din lemn, rafturi sau agățate de casă, de gard, suspendate precum zorelele sau iedera să miroasă cât mai bine și cât mai tare în curtea de pe strada Perinița. Am adus ghețișoare în Germania, dar ele s-au răzgândit: ghețișoarele nu acceptă pământul german și basta! Seara se deschidea regina nopții între tufele de liliac și tufele de trandafir sălbatic, acesta tivea gardul alături de tufe de un verde deschis de agrișe (un fruct cu bobițe ca vitamina C, aduse de mama din Ardeal, aici fiind necunoscute, iar cei ce le gustau se strâmbau foarte tare sau și le doreau în loc de borș), multe alte flori de toate culorile pe care le-am uitat datorită numelor exotice, iar bondarii nici că mai găseau o nișă în gard să iasă din acest paradis, iar cine trecea o dată pe lângă grădina noastră, revenea sigur din curiozitate și oricum toți se opreau. Cei mici se puneau pe vârfuri, cei mari oftau admirativ, dădeau explicații despre ce vedeau, dădeau din cap și se întrebau cu voce tare, de unde atâta răbdare la atâtea bănci și găleți pline cu flori. Iar la dreapta casei, într-o ladă făcută special de un tâmplar și vopsită în același verde precum streașina, trona un lâmâi. Această ladă era tare grea. Era plină cu pământ și nisip, astfel el, lămâiul, să se simtă ca la el acasă, precum în depărtatele țări ale Mediteranei. Primăvara și toamna era nevoie de doi bărbați să scoată și să bage lada verde în veranda din față, cu lămâiul înalt, cu frunze rare, mai groase și mai verzi decât cele de dafin, care făcea an de an câte o singură lămâie. Da, era acea verandă prin care aveam voie să trecem numai de Crăciun și de Paști, unde aerul conservase an de an mirosul perelor de iarnă care stăteau cuminți până se coceau, aerul prăjiturilor, piperului din cârnați sau pungilor de scorțișoară și sigur al hainelor de duminică și de iarnă, ce se odihneau într-o ladă de zestre închisă cu balamale din fier gros și greu, primită de străbunica la căsătoria ei în 1898. Lămâiul era o mare atracție în cartierul în care creșteau tot felul de plante și pomi fructiferi, dar în nici un caz ... lămâi ...... La domnul Brătianu, maestrul în altoit și înrudit pomi de toate felurile și tatăl piersicilor uriașe, la el am mai văzut pe vremea aceea lămâi, dar cât era orașul de mare singurele rarități ca să zic așa, erau cireșii japonezi și magnoliile, ambele reușind să ne transpună prin ploaia de flori într-un extaz pe care în fața unui prun sau corcoduș nici nu poate fi vorba că ți s-ar fi întâmplat. În zona Măgurele, adică Rahova profundă, se făcea cu predilecție țuică, marmeladă sau magiun de prune, torturile sau dulcețurile complicate cu batoane de scorțișoară, frunze de mentă, cuișoare sau mirodenii de peste mări și țări, caracteristice Ardealului, nu le-am întâlnit aici, deoarece gătitul ca arta culinară și cu adausuri exotice cerea timp, pricepere și trebuie spus: era o tradiție de sute de ani. În zona de periferie a Bucureștilor viața se derula după zeci de tradiții, fiecare dintre locuitorii ei adusese de departe cu el tot ce i-a fost drag și important, atât în suflet cât și în saci, papornițe sau lăzi de zestre pictate și grele, iar vremurile, ele le-au sortat și cernut și așa de la Vama Veche a Chirigiilor de-a lungul Rahovei, Alexandriei și până departe în Măgurele era un mic Babilon. Vile mai bogate și mai puțin bogate tiveau acest pod al Calicilor, care însă toate aveau gardul tradițional din fier forjat, curticele și ele pline de flori din primăvară până în toamnă, casele erau din cărămidă stabilă, iar la demolări praful nu se așeza cu una cu două timp de câteva luni, iar macaralele au avut de luptat cu fundamentele adânci, deoarece propietarii avuseseră și banii și răbdarea necesară să își așeze construcțiile stabil și curat. Acum acolo sunt blocuri peste blocuri, culorile balcoanelor, tencuiala căzută și rufele spânzurate de jur împrejur de pe balcon ce au luat locul în anii 80 cartierului de vile de odinioară, a cărui farmacie de la Pecineaga pentru mine rămâne de neuitat, te fac când treci pe strada îngustă, blocată acum cu zeci de mașini, parcate după legile celui ce șofează, să îți păstrezi ochelarii de soare tot timpul anului. Într-un fel trebuie să trăiești și acolo unde alții se cred într-un film horor, trebuie să poți parcurge lumea vieții tale, chiar dacă amintirile te fac uneori să-ți muști buzele sau să îți faci un ceas la mână cu dinții, ca peste tot în copilărie. Sau nu vă mai aduceți aminte de jocul: să ne facem un ceas, când fiecare încerca să lase urmele dinților și o umbră la încheietura mâinii drepte, care să țină cât mai mult și să arate ora dorită, mai ales seara când părinții strigau cât îi ținea gura căutându-și odraslele! Lămâile erau considerate ca și portocalele, mandarinele și grapefruits fructe exotice venite cu mare efort în lădițe din lemn alb și subțire pe care cel mai des scria „Jaffa”. Era însă o diferență între aceste fructe: lămâi se găseau în micile „alimentara” pe parcursul întregului an, pe când celelalte citrice și bananele apăreau ca un fel de trufanda, în momentele sacre ale sărbătorilor. Erau cumpărate cu mare grijă și duse acasă cu sufletul împăcat și cu acea mândrie pe care o ai după un lucru bine făcut, pentru a împodobi acele ore de sărbătoare, praguri de timp în amintirile noastre. Lumina ce o purtau în ele de pe plantațiile însorite ale Orientului sau soarele mediteranean trecea prin cojile colorate și ne-au adus o deschidere spre lume. Cine nu cunoaște poemul „Kennst du das Land wo die Zitronen blühen...” al lui Goethe, care spune și spune despre toate cele! Noi în Rahova știam instinctiv, că lumea sigur e mai mare și că după ce treci de Piața Unirii, ajungi cu tramvaiul la Gara de Nord, trebuie să te duci cu trenul multe zile și nopți, să ajungi să vezi cu ochii tăi cum cresc lâmâii și portocalii...... Puțini, cei aleși de partid în primul rând, aveau acest drept, cei talentați pe care partidul oricum nu-i înțelegea, dar îi folosea pentru a se arăta cu ei în lumea largă, câțiva scriitori, artiști sau sportivi, doar ei se puteau urca în avion sau tren să vadă lâmâii și portocalii la ei acasă, și evident tovarășul Ceaușescu și familia sa. Nouă imaginația ne era deajuns, ținea de cald. Celor câtorva fructe soarele veșnic le arătase drumul până la noi și asta ne făcea să le mestecăm cumpătați și cu încredere în Dumnezeul care avea grijă în acele zile, așa că ne imaginam tot ce ne doream. Abia târziu, spre sfârșit de ianuarie se topea zăpada odată cu imaginația noastră cu tot. „Camerele frumoase” sau „cele dinainte”, cum li se spunea în Ardeal, erau din nou închise, se trăia iar în jurul meselor de bucătărie, ocolind gălețile de mușcate și flori care iernau prin colțurile caselor, pentru a se reface primăvara când ploua cu petalele florilor de măr și prun. Lămâiul ocupa un spațiu sacru, el avea voie tot timpul să stea în verandă, unde eu după ce ceream voie, puteam să intru pentru câteva clipe doar, să iau câte-o pară sau câte un borcan de dulceață. Aș fi stat acolo mult și bine dacă nu ar fi fost atât de frig și dacă mama nu m-ar fi chestionat cu voce aspră: - Was suchst du dort? Ce cauți acolo? Das ist alles für später.....Asta e totul pentru mai târziu.... Nu căutam nimic anume. De fiecare dată observam încă ceva și încă ceva care mă făcea să uit de asprimea pedepsei dacă întârziam prea mult în acel spațiu. Fixam de multe ori cutia cu culori de ulei, care a stat pe dulap până ce culorile au fost tari ca piatra, o cutie uriașă pe care am primit-o de la Tante Käthe pentru când voi intra în clasa a cincea. Probabil că îi povestisem o dată că vreau să mă fac pictoriță. Când am primit-o în sfârșit în clasa a cincea culorile nu mai puteau fi folosite, borcănașele erau atât de ermetic închise, iar culorile înghețaseră pe veci. Apoi acolo erau la loc de cinste colecțiile de reviste Quelle și Burda, o colecție de discuri pentru gramofon, care nu știu ce naiv pur și simplu le-a aruncat, - nu mai erau la moda. Între timp apăruse mult așteptatul pick-up, o cutie gri, ca o mașină mică de scris pentru care din când în când se cumpărau discuri. De Crăciun și de Paști și de ziua bunicilor, singurele serbate cu atmosferă gravă, fără cadouri sau tort, se asculta un concert de Bach la fel de prețios precum se asculta emisiunea de la Europa Liberă, apoi spre dezbinarea petrecerilor se punea muzică săsească sau Drafi Deutscher cu o melodie care toți o repetau fără să știe prea bine despre ce este vorba „damm, damm, Marmor Stein und Eisen bricht”, „damm, damm, marmura, piatra și fierul se crapă.....”. Le-am pazit pe toate acestea precum și cele două viori, multe pachete și pachețele cu lână, andrele de tricotat din lemn, pentru toate mărimile și diverse modele, pentru găurele mai mari sau mai mici. Da, le-am sortat la fiecare revenire de-a mea în acea verandă din față și mă tot întrebam cum va fi când mă fac mare, dacă voi reuși să pictez, să cânt, să fac zecile de rețete din cartea de bucate, moștenită din generație în generație, de prin anii 20 ai secolului trecut. O carte scrisă în gotică, dezmembrată, ținută și ea la loc de cinste lângă Biblie, într-un săculeț de catifea, din care aflai multe despre gătitul complicat și mai ales plin de mirodenii, de care Rahova nici nu auzise. Pot să dau orice exemplu sau să comparăm pregătirea unui pește de pildă....Pe vremea aceea se mânca mult pește cu măsline, se și numea mâncarea săracului.....și apoi cine nu-și amintește de cutiile de chibrituri pe care scria „Nici o masă fără pește!”. In Ardeal nicicum nu îl prăjeai la repezeală cu mujdei de usturoi, acolo în Ardeal toți aveau altfel de sobe, erau cu câteva plite, tapetate cu faiantă albă, apoi aveau cuptoare speciale de pâine.....toate acestea aici, în Regat lipseau. Casa bunicilor din Marienburg era racordată la gaze deja din copilărie, în șură se făcea pâine o dată pe săptămână, laptele se lua de la vecina care avea câteva vaci, ce știau când să plece și când să vină acasă, iar smântâna nu era moale și apoasă și la borcan, ci era la oală, tare și foarte grasă. În București se trăia cu aragaz și butelie, iar omul de rând avea în bucătărie dulapul standard dintr-o singură bucată, de culoare albastră sau verde, cu o vitrină mică pentru păhărele, cu o ușă lungă și cele câteva sertare. Cuvântul butelie poate trezi amintiri multe, așa simplu cum sună. Butelia era necesară și chiar vitală, iar cei care dețineau două erau norocoși. Când una se golea, nu trebuiau să se așeze imediat la inimaginabilele cozi ce durau uneori și o zi și o noapte. Butelia însă trebuia păzită bine, erau mulți care spărgeau casele oamenilor pentru a fura numai acea butelie, care se încărca la magazine speciale și se aducea acasă cu un cărucior. In anii 60 îmi amintesc cum mai trecea pe străzi mașini care le aduceau direct la poartă, însă acei ani au fost cei în care se găseau de toate, nu erau cozi nici la lapte și nici la pâine, să nu mai enumăr aici brânza, chibriturile, carnea, parizerul, dopuri de plută pentru sticlele de lapte, în care se puneau murături sau celofanul, cafeaua, bomboanele de colivă. La toate acestea în ultimii ani înainte de schimbarea din 89 se stătea la cozi legendare și interminabile, nu numai primăvara sau vara, când nu era frig, ci tot anul și la orice ora din zi sau din noapte. Și bancuri se spuneau la cozi, lumea se certa, se împăca, oamenii se cunoșteu sau se ajutau cu sfaturi. Cozile au făcut parte din viața noastră o bună parte din generația mea, asa cum și așteptalul la cam toate, în stație, la film, la teatru și tot în frig, dimineață, la prânz și seara. Îmi amintesc în primăvara lui 1985 la Teatrul Național am fost la spectacolul „Oameni și Șoareci”, era atât de frig, noi toți eram îmbrăcați, doar mănuși nu aveam și ne întrebam, cum joacă bieții actori, care jucau din suflet ca și cum nimic nu ar fi fost altfel. Astfel s-au derulat și anotimpurile și oamenii și-au păstrat cât au putut tradițiile, cu o speranță care poate a fost o sursă, subestimata atunci, a realizărilor zilnice. Dar aici în Regat lumea era mai veselă, superficială, iar accentul era pus pe timpul prezent, la viitor nu se prea gândeau. - Pasiunea pentru flori nu are nici o limită, șoptea mama uneori cărând zeci de găleți de apă seară de seară, nu te uiți la ceas când le stropești, te gândesti, ce sete le-o fi fost și lor peste zi. Pisicile se jucau printre butucii de prin colțurile grădinii, unde primăvara era legată câte-o cloșcă cu puișorii ei mici. Eh, pisicile se făceau că nici prin cap nu le trece să mănânce puișori, mici și galbeni și pufoși. Doar una singură nu s-a putut abține și când am scăpat–o din priviri într-o zi s-a năpustit ca o felină ce era și i-a omorât în milisecunde, cloșca nici n-a avut timp să se înfoaie, să sară în sus și să-și apere puii. Oricum, tot pisica ar fi câștigat. Acel pisic tigrat era o frumusețe. Ne iubea peste poate, n-ar fi făcut nimic rău, n-ar fi intrat în casă dacă nu avea voie, dar nu suporta să vadă pui pe care să nu-i prindă. Tata a luat-o într-o sacoșă pe bicicletă, a dus-o în livezile din fermă, acolo putea prinde cât era ziua de mare vrăbii între cireși și vișini. După câteva zile a fost înapoi, ciufulită probabil de la o bătaie cu câinii, care seara erau lăsați liberi să alerge peste câmpuri. Apoi s-a hotărât ca sălbaticul Gogo, așa o chema pe felină, pe care o găsisem pui de pisicuță pe câmp, să fie dus departe în afara Bucureștiului, de unde să nu se poată întoarce. Tata a dus-o până departe după comuna Măgurele. După doi ani mare ne-a fost mirarea, când Gogo a apărut chel, zgâriat și flămând, bucuros însă și în largul lui în grădina de acasă. Găinile între timp aveau o grădină a lor, iar plasa a fost pusă și pe deasupra. Nu doar pisicile, dihorii și câinii erau un pericol pentru găini și pui, ci și ulii și vulturii, care se mai rătăceau în acele vremuri prin cartierul de sud al capitalei. Verile anilor 60-70 au fost calde la București. Au urmat vreo două decenii unele răcoroase și când m-am întors din Germania după încă un deceniu să nu-ți vină să crezi: luna lui cuptor, adica luna iulie, începea deja de prin mai și dura multe luni, întrând bine de tot în septembrie. Peisajul de blocuri era înfrumusețat de cutii și cabluri, care nu aveau ce căuta deasupra oamenilor pașnici. După câteva vizite am înțeles și eu: fără aceste cutii și cablurile lor suspendate locuitorii Bucureștiului s-ar fi putut sfârși prin asfixiere. Noul zeu este „aerul condiționat”. Ciudat însă, în nici o capitală europeană nu vezi străzi în plină vară stropite de sus la voia întâmplarii. Inventivitatea să fie de vină? Graba de a instala ceva pentru care nu s-a găsit o altă soluție? Oricum, locuind în acești ani ai democrației de tip nou la București, o democrație unde nimeni nu-ți citește scrisorile, pisicile, câinii și mai ales șoarecii de bibliotecă sunt apărați direct de la centrala UE, am învățat să mă uit în sus, pentru a nu fii victima acelei stropitori universale de „vara a la București”. |
Index
|
||||||||
Eine virtuelle Heimstätte der Litaratur und Kunst | |||||||||
Bitte haben Sie Verständnis, dass Texte nur mit unserer Erlaubnis angezeigt werden können.
Copyright 1999-2003. agonia.net
E-mail | Vertraulichkeits- und Publikationspolitik