agonia
deutsch

v3
 

agonia.net | Richtlinien | Mission Kontakt | Konto erstellen
poezii poezii poezii poezii poezii
poezii
armana Poezii, Poezie deutsch Poezii, Poezie english Poezii, Poezie espanol Poezii, Poezie francais Poezii, Poezie italiano Poezii, Poezie japanese Poezii, Poezie portugues Poezii, Poezie romana Poezii, Poezie russkaia Poezii, Poezie

Gedicht Persönlich Prosa Drehbuch Essay Presse Artikel Gemeinschaften Wettbewerb Spezial Mundart

Poezii Românesti - Romanian Poetry

poezii


 
Weitere Texte dieses Autors


Übersetzung dieses Textes

 Kommentare der Mitglieder


print e-mail
Leser: 2125 .



La cules de rodii în cartierul Rahova 14
prosa [ ]
despre Moter și Vauter și cât de bine e să fii salutat

- - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - -
von [Almalo ]

2010-07-12  | [Text in der Originalsprache: romana]    | 



Bunica din partea mamei era o femeie mică, o față ca o lună plină, tăcută, iar când totuși vorbea, săseasca ei scotea și mai tare la iveală blândețea dialectului din Marienburg, ceea ce nu pot să spun despre dialectele auzite în fața bisericii Lutherane din București, duminică de duminică după terminarea slujbei.

Unele păreau chiar cu bătaie lungă în tot felul de sunete fino-ugrice.

Marienburgul, în limba română Hetiur, a fost atestat în 1381, serbând în 1981 600 de ani de existență. N-am mai văzut-o pe mama mulți ani după aceea atât de mulțumită ca la acea întâlnire cu „fii satului”. Este o amintire ca dintr-o carte de povești, dar în care spre seară lumea plângea, unii de tristețe, alții de bucurie, iar alții uitaseră de ce.

Când i-am întrebat, mi-au răspuns încet, că se simt de parcă ar fi departe de țara lor, dar țara lor nu știau prea bine care este.

Ana Hartmann, născută în 1900 (15.februarie) la Marienburg (Hetiur) crescută de mătuși, străbunica mea, mama ei, fiind la muncă în USA, Boston.

Astfel bunica mea Ana a fost căsătorită repede cu Michael Theiss din Metiș, Martinsdorf. A primit de la părinții ei o casă începută, o curte cu pârâu în spatele șurei și o bucată de deal cu pădure.

Apoi străbunicii asta făceau: munceau la marile fabrici ridicate peste noapte pe coasta de est a Statelor Unite, strângeau banii, străbunica se întorcea cam la doi ani să nască acasă, îngrijită ca o lăuză din Ardeal și nu ca o fugară de prin marginile Bostonului.

Apoi cumpăra de toți banii cele trebuincioase copiiilor lăsați în grijă și iar lua drumul străinătății.

O cale lungă din Marienburg la Boston, dar începând cu anii 90 din secolul al 19 lea zeci de familii săsești au făcut la fel. Să plece însă definitiv, nici că le-a trecut prin cap. Copiii se nășteau în Ardeal, erau crescuți în spiritul locului, iar cei plecați, la bătrânețe s-au întors să moară acasă.

Așa și străbunicii mei, Ana și Misch, cum s-au numit apoi și bunicii mei.

De șase sute de ani femeile din familia mamei s-au numit Ana. Iar bărbaților cu precădere li s-a spus Michael, diminutiv săsesc „Misch”. Urmau apoi Andreas, Martin și Hans, uneori Alfred și o vreme și Adolf. Numele sfinților erau lege, iar comunitatea avea un centru pe care nimeni nu l-ar fi pus la îndoiala: Biserica Lutherană.

Moter era bunica mea Ana, așa îi spunea lumea, - tuturor bunicilor din Ardeal atunci li se spunea așa: Moter și Vauter(bunica și bunicul).

Ea venea rar la București, să își vadă fiicele mai mici decât mama, Tante Frieda și Tante Elfi, pe care le compătimea într-una sau venea să plece la München la sora ei geamănă sau la Boston la Tante Kathi, sora ei mai mare, pe care până și ea o numea „Tante”.

Respectul față de vârsta fiecăruia m-a impresionat. La București se vorbea deja cu „tu” și „m㔠și „bă”, la școală sau la magazine mai auzeai un dvs.

Prima mea călătorie în satul Marienburg am făcut-o la 8 ani în vacanța mare, care a fost și prima oară că am văzut munții, trenurile care mergeau afumând totul în jur.

Mirosul de Gara de Nord a cam dispărut. Pentru a-l produce artificial poate că trebuie amestecați cărbuni încinși de calitate nedefinită, apă, nisip ud, frunze de toamnă, mult abur lipicios, saci plini de tot felul, oameni obosiți mirosind a bere, ulei de trandafir bulgăresc, săpun cheia, mămăligㅅși toate aceste mirosuri ținute o vreme în ceața nopților dintre Predeal și Bușteni.

Am mers cu trenul preț de o zi de la București la Sighișoara, apoi cu o valiză încă de lemn a lui Moter, un rucsac și evident o geantă mare cu hainele mele, eu crezând că ne vom duce des în oraș, îmi luasem nu știu câte rochițe, ne-am dus în autogară să continuăm călătoria cu Rimbi.

Rimbi – așa se numea autobuzul, care ducea oamenii din Sighișoara spre satele din prejur.

Rimbi ne-a dus cei cinci kilometri până la Marienburg, (Hetiur), unde oprea pe vremea aceea în spatele magazinului, în care se găseau de toate parcă sub un glob de miros de naftanlină și otravă de șoareci. Și azi am în față uimirea mea, când am coborât din Rimbi, atâta cer nu văsuzem la București.

Liniște, un sat la marginea unei străzi late, pe care puteau merge în ambele sensuri căruțele, animalele veneau seara de pe Heide; intrau pe poarta mare în curți spațioase, cu totul altceva decât micimea și mersul pitrocit din capitală.

Moter nu știa, că eu nu văzusem atâtea și atâtea animale și era cam mirată pentru că eu mă miram atât de tare. Seara am stat cu ea la geam și am privit, cum trec cârdurile de gâște și rațe, mestecând încet pâine neagră cu untură de gâscă cu ceapă.

De unde să știu că și animalele au memorie și își recunosc gardul sau de unde să știu, că există într-adevăr lupi și vulpi care vin în sat și prăduiesc?

La București erau câini, câtiva cocoși și din când în când o bufniță sau ciocănitoare, dar atât.

Am crezut ca toate astea sunt invențiile scriitorilor ca să sperie copiii.

Mama mea, fiind cea mai mare dintre frați, se supunea unei legi nescrise: trebuia să își ajute mama și frații, astfel noi îi trimiteam multe pachete, pe care le duceam cu mama la poșta din Bariera, sortând cu grijă apoi chitanțele pentru tata, care le încadra la rubrica „diverse cheltuieli”.

„Moter” erau cele două silabe pentru femeia care întâi ți-e mamă și apoi bunică, toate într-una, cam cum ar fi „buna” în limba română.

Moter a mea, care nu s-a fardat niciodată și nu și-a tuns părul, pe care îl purta într-o coadă împletită, subțiată de timp, strânsă în agrafe încă de cupru austro-ungar, avea o pensie de 40 de lei, simbolică.

Sigur, munca la câmp era grea pentru ea, dar tot satul muncea pe câmp, se trăia din recolte, din creșterea vitelor și din cei câțiva bănuți primiți de la colectiva din sat. Cu banii aceia pleca la Sighișoara să mai stea de vorbă cu rudele de la oraș sau să-și cumpere stofă pentru fuste.

Moter a purtat întotdeauna portul săsesc. Doar când pleca la Boston se îmbrăca „modern”. Un laibchen peste o cămașă albă cu dantelă la gât era oricum obligatoriu, apoi fustele erau tot lungi, dar mai puține, ca să nu o facă de rușine pe sora ei în aeroportul american.

Eu am cunoscut-o numai în câteva fuste una peste alta, cu jupoane din bumbac, toate fiind cusute de mână, decorate cu grijă la mâneci și guler.

Ulei, zahăr, sare și condimente se cumpărau de la singurul magazin din sat. Unde ciocolata, biscuiții de două feluri, pișcoturile sau conservele de fructe stăteau mult și bine până erau vândute. Etichetele erau sterse de timp și lumină, costau prea mult pentru sateni si oricum, fructe erau destule pe dealurile muncite de sute de ani cu sfintenie.

Ultima oară, când am fost să-i spun, că am intrat la facultate, dealurile erau goale – viile părăginiseră, fiind uitate de noile generații, care lucrau cam toți la fabricile de la oraș. Acum pe dealuri creșteau pomi tineri, care nu aveau nevoie de atâta îngrijire.

Satul era aproape gol, bătrânii majoritatea se mutaseră pe celalalt deal în cimitir, tinerii care încotro – în Germania sau la oraș. Astfel dealurile au rămas în urmă, asteptând din nou până își revine lumea din dorul de ducă.

Recent am trecut cu inima strâns㠖 încă n-am avut curaj să opresc la satul mamei, să caut casa copilariei ei, construită în alte granițe, cele ale Austro-Ungariei, să mă uit peste dealuri și să calc marginea pădurii.

Ardealul își revine, asta e sigur. Satele din jurul Brașovului s-au scuturat bine de tot, refăcute, culorile curate în ton cu natura îți încălzesc sufletul.

Ardealul nu putea rămâne strident, coșcovit, o lume prin care trec căruțe cu câini legați cu sfoară, cum i-am văzut prin 1991 la o trecere cu autobuzul prin nordul Aradului.

Dis de dimineață ieșeau la strâns recolta, paiele, să le lege, să facem baloturi și să vina seara un tânăr tractorist să le ducă la fiecare acasă. Totul se împărțea. Era prin august. Toți din sat cu greble, unul după altul, o lume pașnică, se ducea să facă un fel de curat pe câmpurile din jurul satului.

Bunica mea, mai în vârstă, avea și grija mesii. S-a gândit ea, că eu cu câțiva copii vom fi în stare să aducem mâncarea de prânz.
- No, acu du-te cu Dorel si Mia și adu supele si pita.
- Oma, das kann ich nicht alleine.
(Buna, asta nu pot face singură)
-Ba tre să poți, și n-oi om putut multe. Uite, omenii aștepte!

Apăi am adus cu Mia, vecina din fața casei din Hetiur, câteva oale de supe și pită, da, pită făcută la cuptor. Pe vremea aceea, în 1966, mai avea Buna cuptor și poftă să-l ardă.

Dar când ne-am dus acasă am luat-o cu copiii peste câmp. Și copiii nu mi-au spus, cum este un porc sălbatic și apoi când am dat de el și el de mine, m-am speriat și asta a fost.

Eu am crezut că e un porc normal, el a crezut că sunt un vânator și tot așa. Toata vânatoarea s-a terminat că porcul să dus în pădurea lui și eu nu mi-am găsit niciodată pantofii. Buna a fost supărată, că a râs satul de nepoata de la București și mama a fost supărată, că Buna nu a avut grijă de mine, iar eu nu am avut pantofi la întoarcere.

N-am văzut satul decât la înmormântari, abia după ce am fost studentă, doar Mia mă recunoștea, iar de pantofi, că i-am pierdut, mama nu m-a iertat. Știu și acum cum aratau : erau sport, maron, cu sireturi.


Asta îmi spunea mie mama cu o licărire de conștiință încărcată, că nu se ducea niciodată la Marienburg, Hetiurul din spatele Sighișoarei. Trimetea pachete și câteva scrisori pe an, în rest mare tăcere. Aflam la biserică mai mult de la Tante Frieda și Tante Elfi. Ele vorbeau cu Moter la telefon, adică la telefonul primarului satului, unde era chemată Moter să vorbească cu fetele ei cele două de la capitală.

Mamei mele Moter nu i-a spus niciodat㠄fata mea”, era mereu „Eni de la București”.....cea care trimitea pachete și se căsătorise spre rușinea satului cu un neamț, dușmanul poporului.

În 1945 a venit peste noapte deportarea. Rușii, ăia de erau mai buni decât hitleriștii, au venit în valuri și au vrut ceasuri, mâncare și femei. Moter mi-a spus că erau tare obosiți și prost îmbrăcați. Nu cred, că era tot ce ar fi putut să spună, dar eu aveam 15 ani și ea nu era o mare povestitoare. Dar acești ruși l-au luat pe Vauter (bunicu), pe Misch și pe mătușa Johanna.

Cei trei au fost zece ani în Siberia în mină, de unde s-au întors încet dar sigur să moară acasă. Johanna a murit după doi ani, bunicul după cinci, amândoi de cancer la corzile vocale și nu pentru că le stricaseră vorbind, ci probabil din cauza prafului de la cărbunii, pe care au trebuit să-i scoată prin forțe proprii.

Mătușa mea Johanna după venirea ei se mișca greu și stătea mereu la fereastră, în așteptarea altora, care s-ar mai fi întors din Siberia.
Nu a așteptat mult la fereastră, dar când am ajuns eu și mama ea n-a mai trăit mult, întrebând mereu de nume pe care nu le știa nimeni.

Așteptarea te poate ține în viață o vreme, dar dacă nu se întoarce nimeni se pare că și statul la fereastră te poate ucide.

Aveam câtiva ani la aceste înmormântări, dar îmi amintesc camerele pline de oameni, mersul lung, negru pe jos prin tot satul, coșciugul lung purtat pe umeri, omul mort, care nu era singur nici o clipă. Mama povestea, cum eu încercam să vorbesc cu bunicul și m-aș fi cățărat pe pat, să-i mai răsucesc mustățile.

Bolnavi și singuri în moarte, dar cei din jur nu erau departe cum se întâmplă acum.

Fratele mamei cel mare, Misch, a murit la 87 de ani anul acesta în Germania. A fost incinerat – e mai ieftin- apoi depus pentru câteva săptămâni, când are toată lumea timp și într-un sfert de oră a ajuns într-un fel de vas de flori lângă soacra lui, altă săsoaică înghițită de moarte într-o fiolă în pământ străin.

Bunicul a venit pe jos din Siberia și acum în cimitir, mă întrebam, ce ar zice el la mormintele mini și maxi cu tot felul de abțibilduri – cum ar percepe mersul lui de mii de kilometri din Siberia pentru un mormânt.

- Moter cum a fost în America?
Moter se ducea din trei în trei ani în America la Tante Kathi, sora cea mare. O duceam la Băneasa cu o valiză mică pe care ea putea să o ducă. Eu eram mică, totul mi se părea mare, iar America spre care zbura – în anii 60 - cea mai mare și cea mai departe.

In anul când a avut loc aselenizarea Moter tocmai se întorcea din Boston. Deja în mașina cu care am luat-o de la aeroport tremuram de curiozitate să-mi spună ce crede ea despre acei oameni, care au ajuns pe lună, pe care eu îi văzusem mici în alb-negru la televizorul Favorit.
Moter calmă răspunde
- Nein, mei meidscha, det is nit wahr....(Nu , fetit-o, nu-i adevarat)....
- Aber ich habe es gesehen.....(Dar eu am vazut ....)
- In Amerika glauben dit och nit.....(In America nu crede nimeni asta)
Subiectul a fost închis, nimeni nu a mai vrut să știe de Lună și Americani nimic, eu nu vorbeam săsește, tot am mai încercat să o ademenesc într-o explicație, nu mi-a reușit.

De unde a venit Moter cu acest verdict contra aselenizării , n-am aflat niciodată. Mama mi-a spus să o las în pace în toți anii care au urmat, că nu-i treaba mea, să aflu adevărul și de la Moter oricum n-am ce afla.

Când se întorcea o luam, stătea la noi câteva zile și se uita la noi mirată, cum de avem atâtea de făcut.

- Dat Amerika ist schen.....America e frumoasă. Ja, die Menschen dort haben Arbeit ....oamenii de acolo au de lucru...

Bine, îi spuneam eu și aici toată lumea are ceva de făcut. Dar apoi ea îmi spunea, că ei au pe lângă muncă și mașini mari și piscine și grădini și camere mai mari decât ale noastre.

- Moter, ce să facem noi cu piscine sau mașini?
Răspunsul era o față lățită de mirare de jur împrejur.

-Dar ce nu e ca la noi Moter?

-Ich war traurig, am fost tristă, nu m-a recunoscut pe aeroportul lor nimeni.. la mine în Sighișoara, când cobor din tren sau din Rimbi (autobuz) mă salută lumea, mă recunoaște și asta e tare bine, mei maidchen, fetița mea.....

Mă gândesc în fiecare gară la Moter, care aștepta să fie salutată în aeroportul din Boston, în Gara de Nord sau în aeroportul Băneasa, abea după atâtea decenii am înțeles vorbele lui Moter, după zeci de gări în care m-am simțit perdută ca într-o pădure, oricâte puncte de informații și monitoare colorate păreau să strălucească din străfundul pixelilor numai și numai pentru mine.

Era o bătrână care a călătorit până în anul morții, dar a așteptat să fie recunoscută și salutată pe unde trecea. Un semn că ești sau nu, te poate urmări o viață.

Și poate e mai bine că ei nu mai știu, cum e să te duci din viață într-un sfert de oră după un ritual al ceasului, a cărui clepsidră nu bate după minutar, ci după preț.


Fragment aparut in revista "LITERE", Targoviste, Iulie 2010.





.  | Index








 
shim Eine virtuelle Heimstätte der Litaratur und Kunst shim
shim
poezii  Suche  Agonia.Net  

Bitte haben Sie Verständnis, dass Texte nur mit unserer Erlaubnis angezeigt werden können.
Copyright 1999-2003. agonia.net

E-mail | Vertraulichkeits- und Publikationspolitik

Top Site-uri Cultura - Join the Cultural Topsites!