agonia
deutsch

v3
 

agonia.net | Richtlinien | Werbung Kontakt | Konto erstellen
poezii poezii poezii poezii poezii
poezii
armana Poezii, Poezie deutsch Poezii, Poezie english Poezii, Poezie espanol Poezii, Poezie francais Poezii, Poezie italiano Poezii, Poezie japanese Poezii, Poezie portugues Poezii, Poezie romana Poezii, Poezie russkaia Poezii, Poezie

Gedicht Persönlich Prosa Drehbuch Essay Presse Artikel Gemeinschaften Wettbewerb Spezial Mundart

Poezii Românesti - Romanian Poetry

poezii


 
Weitere Texte dieses Autors






Übersetzung dieses Textes

 Kommentare der Mitglieder


print e-mail
Leser: 1795 .



La cules de rodii în cartierul Rahova 10
prosa [ ]
în căutarea adevărului pentru copii

- - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - -
von [Almalo ]

2010-04-17  | [Text in der Originalsprache: romana]    | 



-Auzi Mihaiță, mama m-a întrebat ce-am făcut cu pâinea....am spus că i-am dat-o la câinele ăla alb, care tu ai spus că e al tău. A dat din coadă, tu ai spus, îi era foame...

- Nu era al meu, nu trebuia să-i dai pâinea, știai că te bate.

-La început nu m-a bătut, dar nici pâine n-am avut și i-am spus adevăru, atunci m-a batut...

-Eh, nu e bine ...

-Ce nu e bine?

-Să spui, trebuia să dai din umeri și să aștepti...

-Tu de unde știi că era mai bine?

-Io așa fac și nu mă bate. Mă uit pe geam, se nervează mama Lila își pune mâinile la gură și trage o vaită și apoi le trece....

Așa îi spunea Mihăiță mamei lui: mama Lila. N-am întrebat niciodată de ce. Pe tatăl lui îl chema Petre, dar nu îi spunea tata Petre. Mihaiță era de vârsta mea, părea bătrân. Vorbeam cu el prin gardul care despărțea grădinița de trandafiri de curtea lor, în care erau munți de te miri ce, scânduri, sticle, cartoane, cărămizi.

Sărăcia Mihăiță nu o simțea. I se părea normal ca o haină de școală să se încheie cu un singur nasture. Nu se întreba și nu cerea. Mama în fiecare sâmbată îl chema în curte pe poartă, să nu sară gardul.

-Mihaiță să nu sari, îmi rupi trandafirii!
-Nu sar tanti, da mata de ce ai trandafiri?
-Sunt frumoși, spunea mama și i se umfla capotul pe piept, poți să te uiți și tu la ei, vrei unul?
-Nu că-nțeapă...

O familie dintr-un sat pe care nu l-am văzut niciodată: Prunaru...îmi zicea că el acolo are multe rude. Îmi lipsea când plecau la țară. Cam toata lumea pleca în acea vreme la țară să-și aducă de mâncare.

Adevărul era scris pe cutiile de chibrituri: „nici o masă fără pește”.

Adevărat era că nu puteai să mănânci numai pește. Era rar de găsit și taraba cu pește nu ajungea pentru tot cartierul. Când veneau de la țară se târau pe stradă cu sacoșe împletite din rachită, cred, erau grele.

++++

Și povestea cu stiloul. L-am uitat în tramvai. Îmi găsisem eu un loc pe scaunul din spatele cabinei vatmanului să-mi fac temele. Drumul de pe la Gara de Nord până la Barieră cu tramvaiul doi era lung și într-o zi mi-am uitat stiloul între scaunele înguste îmbrăcate în vinilin.

Mama l-a căutat vreo 20 de ani și mă făceam și eu că-l caut. N-am spus când m-a întrebat și pe urmă mi-a fost rușine.

Avea ea un proverb „mi-e rușine de rușinea ta”....acum știu și eu ce încerca să-mi spună. Pe toate prosoapele, pernele, pereții – peste tot erau scrise, cusute zicători, dedicații făcute casei, curții, căminului, bucuriei și bunăstării permanente: amintiri și tradiții aduse de mama din satul ei Hetiur, Marienburgul săsesc, din Ardealul pe care îl părăsise după deportarea în Siberia a Bunicului și a doi frați.

Mama mamei, Bunica Ana Theiss, a rămas cu 3 copiii mai mici, locuind în șură, casa fiind naționalizată, sărăcia, foametea și seceta completând tragedia acelor vremuri.

Presupun că atunci oamenii aveau nevoie să-și facă curaj și coseau sau pictau peste tot în casă îndemnuri și proverbe. O pernă pe care se mai vede șters blazonul Sighișoarei și dedesupt scris „Siebenbürgen süsse Heimat” a supraviețuit până astăzi, doar pare mai mică sub ochii nostri cu priviri umplute de depărtări.

Cu totul altfel acum 40 de ani când nu avea voie să o atingă nimeni, ea fiind apretată și pusă la loc de cinste: în camera din față unde era un frig continuu.

Astăzi camera stă într-o mare așteptare țintuită între o masă de opt persoane cu șase scaune de un roșu prăfuit, câteva farfurii cu blazon și ferestrele pe care refuz să pun termopan și mă uit cum se scorojește vopseaua, ultima pe care mama înainte de plecare s-a simțit obligată să o pună.

Ba nu, un strat e de la familia adusa de ICRAL – culoare turcoaz și roz, am încercat să o dăm jos, e rezistentă la orice terpentina.

După ce ieșeai din casă pe stradă și nu mai scria nimic (uneori pe garduri , dar nu pot să spun ce.....cred că știm cu toții ce scrie unul si altul pe garduri!!!!,) te simțeai eliberat de toate sfaturile, ce se uitau neîncetat la tine.

Duminica în drum spre biserică mama avea un obicei – să-mi spună un fel de sfaturi de viață. În rest vorbea cele necesare, „vorbă lungă sărăcia omului”, unul din refrenurile preferate. Mă inunda cu proverbe și mici povestioare din care, cred, urma să trag învățături pentru viitorul ce va cădea pe capul meu, „când n-oi mai fi eu”, ea, mama mea.

-Și când n-ai să mai fi?
-Când n-oi mai fi...eh, atunci...ai să vezi...
-Da unde pleci?
-Nu plec niciunde, mor, mă duc unde se duc toți, la biserică, în coșciug și în pământ de unde venim, și unde iar ne-om odihni o vreme, că pe pământ nu-i timp, vezi si tu....

Eu vedeam...totul „avea un rost” și , pentru „distracții de pierde var㔠cum numea mama mersul la film sau înghețată, Dumnezeu nu stabilise nici o zi.

Iar eu începeam să plâng, mama încerca să-mi zică, trăgându-mă de mână mai strâns, „până acolo mai e, dar e mai bine să știi”, până atunci era bine să fiu ordonată, cuminte și să spun adevărul.

Ea era convinsă până în măduva oaselor: „adevărul ține de somn”.

-Dacă îți spun: am pierdut stiloul în tramvai atunci dormi mai bine?
-Cum adică în tramvai?
-Uite, nu mai am stiloul de nu știu când, cred că l-am lăsat în tramvai și acum toți vom dormi mai bine,da?

Așa aș fi vrut să îi spun, când ținea discursuri pe aleile văruite ale Cișmigiului, eu loveam pietricelele albe cu botul bocancului să sperii vrăbiile, iar la porțile parcului țigănci căzute pe gânduri vindeau ghiocei și viorele.

.....Dar n-am spus, de teamă că nu va dormi sau că se va enerva prea tare, sau că îi va spune tati. Mai era și „lasă, vezi tu, când vine tata”....

N-am văzut nimic când venea tata. Se lăsa și mai mare tăcere. Mama nu i-a povestit tati nimic din toate ce-am păcătuit, dar privirile ei, când tata revenea după luni de zile de pe șantier, mi se păreau mai ceva decât o vrăjitorie.

„Mai bine spun, mai bine îi spun”, așa îmi spuneam în gând, decât să văd acei ochi gri ce mă amenință cu un fel de subtritare ca în filme.

Mama începu să-mi povestească, cum că stiloul avea penița de aur.Eu nici nu știam ce e aia aur, îmi aminteam că a fost galbenă penița. Pentru mine era o desfătare, se uita lumea la mine. In tramvaiul doi pe vremea aceea nici nu știu dacă cineva avusese un stilou vreodată, dar în nici un caz cu peniță de aur.
După acei ani de mers, tras de mână, valuri de proverbe am început să cred și eu și să-mi repet: „adevărul ține de somn”.

Prea bine n-a ținut. De prea multe ori adevărul pus în mijlocul zilei să limpezească apele mai mult le învolbura.

Prin 1968 tata lucra în Deltă la uzinele care conform unui plan de electrificare trebuiau să fie racordate la centralele de curent continuu. Mama a avut ideea să mă trimeată pe șantierul Sulina. Probabil un prag în viața tuturor: al părinților mei, al meu, al omenirii dacă privesc cu ochii de atunci și al Deltei în orice caz.

Adevărul ține loc de somn, purificator, nu îți face nici o problemă cum te culci așa te scoli. Astea le învățam de la învățătoarea tovarășa Dumitru la școala germană, astea le auzeam acasă.

În Sulina pentru prima oară am aflat că e bine să-l vezi pe adevăr, dar să te uiți în altă parte, ca Mihăiță pe geam când mama Lila îi explica că n-are voie la râu.

Să crezi că nu ești de față, nu știi nimic sau cel mult să te strâmbi, ca și cum ai vrea să o sperii pe Tante Käthe.

Dacă minți este foarte rău, dar mai rău este „să îți scobești în nas când e cineva de față”, zicea mama, când mă tot strâmbam în fața lui Tante Käthe.

Tante Käthe avea puteri magice asupra mamei și asupra mâncatului din farufurie. Când apărea Tante mama spunea și mai multe proverbe, dar scobitul în nas sau lăsatul pe farfurie băteau adevăru. Mai bine mințeai decât să lași ceva pe farfurie sau să te strâmbi.

Tata nu participa de fel la dialogurile cu Tante Käthe, iar despre noțiunea de adevăr avea o replică aparte, tăioas㠖 „nu ne-a ajutat în al Doilea Război, ne ajută acum la somnul ce de toate zilele, dar atât”.

La Sulina avem de ales, ori mă strâmb, ori mă hotărâm să o văd pe tanti aceea fadă, albicioasă cu pistrui decolorați, care a intrat în camera minusculă a hotelului Farul, în care tata și-a petrecut 10 ani, adică până s-a electrificat toată Delta.

-Tată, cine e tanti?
-Nu te interesează, du-te jos la recepție la televizor...

Nu doream să mă uit la tv pentru că în 1968 vedeai multe filme pe care copil fiind le știam pe dinafară. Dacă îi spun acum fiicei mele, crede că inventez.

-Ana și v-am adus pește.
-Danke, e prăjit? am zis eu grăbită, ignorând faptul că se uita la tata când vorbea și nu la mine.

Dar mai aveam un motiv de grabă să pun mâna pe peștele proaspăt prăjit, mă săturasem de mâncarea de la cantină sau conservele de fasole boabe. Tata mai mânca uneori seara cu nu știu cine la restaurantul mare din mijlocul micii Suline, dar pe mine nu m-a luat decât o dată și apoi era prea scump.

Femeia slabă, tânără mirosind a pește, doar eram în Deltă, se uita uimită spre mine, care deja îi luasem pachetul din mână.

Tata nu a intervenit.

Am luat pachetul, l-am pus pe colțul mesii de lemn, provenite din cine știe ce veche sufragerie grecească, și am mâncat cu poftă peștele aburind.

-Și acum du-te la televizor.
-De ce?
-Ce să faci aici cu noi?

Prea bine nu știam ce să fac eu cu Ana aceasta stearsă, uscată de la atâta soare și pescuit, mirosind a pește, dar nici să mă duc să stau în recepție, pe faleză sau în cofetăria grecului nu-mi venea.

Tata atunci mi-a spus în germană:
-Wir sprechen später, vorbim mai târziu, propoziție amenințătoare!

M-am întrebat, coborând scările cu ce-am greșit. Dar nu greșisem, am dormit chiar foarte liniștită pe unul dintre cele doua fotolii din recepția mignonă a hotelului Farul, care scârția de decenii din toate încheieturile.

-Hai să vorbim, tată, te-ai supărat că am mâncat peștele sau că n-am vrut să plec? l-am întrebat eu a doua zi seara, într-o cantină ascunsă printre străzi, unde mâncarea pe zi costa vreo trei lei și din când în când aveam și un spectacol ieșit din comun, unic în acest fel din viața mea, dar asta atunci nu puteam intui - ciudat: prezentul când e prezent nu te atenționează, dar trecutul îți dă mai des dureri de cap decât viitorul.

Pușcaria din stufăriș îi aducea pe deținuții ei cu lanțurile la picioare să mănânce o masă caldă și ieftină. Eu mă uitam la ei ca la alte ființe. Erau ca noi, vorbeau ca noi dar aveau barbă și lanțuri.

Pe vremea aceea îmi amintesc nimeni nu avea voie să aibă barbă, decât preoții și tovarășul Marx și tovarășul Lenin în pozele care ne priveau albite de soare și punctate de muște de pe pereții diverselor instițutii de stat.

Eram convinsă că stau la masă cu personaje de roman, așa cum arătau și cum se mișcau de încet. Pe vremea aceea încercam să citesc romanul Pappion, se potriveau în atmosfera această de mult cer, barbați bătrâni și plaja lunga goală, înecată doar de nuferi.

-Vorbim când spun eu, eu știu când e mai târziu.

- Aștept până la 20 de ani?
- Ești și obraznică, uite, astăzi nu vorbim, vorbim când vreau eu.

Așa se terminau acele scurte intervenții pe care mă încurajam singură să le fac, în speranța că voi afla cu ce am greșit, altfel nu îmi explicam umbra din privirea lui. Umbra dispărea numai când se certa cu Tante Käthe, căreia îi răspundea într-o germană curată la puhoiul de vorbe în dialect plin de consoane guturale.

-Eh, spune-mi ce-ai făcut cu Ana, că pește nu mai era.... știi, mie nu-mi place de ea, e cam slabă, mama e grasă și râde din piept.

-Nu te bagă, Schluss, am încheiat discuția. Nu-i treaba ta, nici a lui Mutter.

Mama când devenea Mutter era persoana importantă. Iar mama când spunea Vater, „tata”, era grav de tot, tata era ridicat în mintea mea la rangul unui papă catolic sau sectoristul, care la noi în cartier în copilărie aveai impresia că este arendașul romăn.

-Asta n-a fost discuție, am apucat să spun cu „încetinitorul”, în germană existând un cuvânt mult reușit: „Zeitlupe”, "o lupă pentru timp".

Vater n-a scos nici un singur cuvânt, și-a tras pătura până sub bărbie și și-a pus căciulița lui nelipsită de somn. Nu doar el purta un fel de căciuliță cu dantelă tocită de vreme, ci și alți tați pe la colege, dar toți păreau un fel de bunici uitați printre noi.

Nu îmi spusese nici măcar un proverb. Eu spusesem ce-am gândit, eu puteam dormi bine, și așteptam ca tata să țipe în somn, să fie apăsat de cine știe ce arătări, să mă trezească și să limpezească problema cu Ana.

Tata nu s-a trezit, a sforăit a dormit foarte bine, din nas îi creșteau fire lungi de păr tot blonde ca pe cap, îl trăgeam uneori de ele, dar nici așa nu părea să aibă vreun coșmar.


.  | Index











 
shim Eine virtuelle Heimstätte der Litaratur und Kunst shim
shim
poezii  Suche  Agonia.Net  

Bitte haben Sie Verständnis, dass Texte nur mit unserer Erlaubnis angezeigt werden können.
Copyright 1999-2003. agonia.net

E-mail | Vertraulichkeits- und Publikationspolitik

Top Site-uri Cultura - Join the Cultural Topsites!