"Lumea exista pentru a se ajunge la o carte" spunea Mallarme, si nu mi-am inchipuit ca poate fi ceva mai radical in materie de suprematie a literei asupra gestului, pina cind am aflat ca sumerienii credeau - cu acea credinta totala care nu se leaga de cauze si concluzii, ci de viata si moarte, cu acea credinta straveche al carei secret nu numai noi, ci si romanii il pierdusera de mult - ca un lucru care nu e scris nu are existenta ontologica, nu exista. Astfel, sumerienii stergeau din celebrele lor liste de regi pe cei rai, negindu-i nu numai pentru viitor, ci si pentru trecut, convinsi ca prin asta, reechilibreaza universul pe care crimele acelora il lipsisera de armonie si de cumpana.
Ce fericita si minunata convingere! Ce coplesitoare genealogie a scrisului, pe umerii fragili, si de atitea ori iresponsabili, ai caruia se aseaza, cu gravitate si speranta, universul intreg! Si ce imperativa obligatie ca, daca lumea exista pentru a se ajunge la o carte, cartea, la rindul ei, sa existe pentru a se ajunge la o lume.