O dată cu moartea lui Ioan Paul al II-lea se încheie mai mult decât un pontificat. Se încheie - poate fără să ne dăm seama - o epocă. Și greșesc, oare, spunând că secolul XX se sfârșește, cu adevărat, abia acum? Îmi place să cred că secolul XX n-a excelat doar prin regresul interior care a însoțit progresul tehnic. A fost și secolul în care polonezul Karol Wojtyla a devenit Papă.

De mult n-am mai auzit atâtea platitudini cucernice câte aud acum la televizor. Probabil, de atât mai suntem în stare, într-o vreme care l-ar vrea și pe Dumnezeu pipăit de experți pentru a ne convinge că exista. Mă tem ca lecția acestui mare Papă e omagiată fără a fi și înțeleasă.

Se știa de vineri seara că nu mai era nici o speranță ca Papa să-și revină. Că nici rugăciunile nu mai puteau ajuta la nimic. Poate că o tăcere cuviincioasă ar fi fost o formă mai potrivită de respect. Dar, în "satul planetar" de azi, un papă, mai ales unul de talia actualului papă, nu poate muri discret. Sunt prea multe televiziuni care vor să-i transforme moartea în spectacol.

Probabil, dacă li s-ar fi permis, nu s-ar fi dat înapoi să intre în apartamentul Papei pentru a-i transmite moartea în direct. Oricum, indiscreția mondială de care are parte, în ultimele sale clipe, e un ultim tribut plătit de acest mare polonez. Nici moartea nu-i mai aparține. Nu e un mister privat. Sau o împacare personală cu toate cele trecătoare.

Ioan Paul al II-lea trebuie să se lupte cu moartea în public. Și în baza unui protocol strict.

Nu toți papii au fost niște sfinți. Alexandru Borgia obișnuia să dea foc în fiecare seară unui ghemotoc de câlți pentru a-și aminti cum se duce viața. Dar, după ce punea să fie măturat scrumul, avea grijă ca, până ce trecea, viața să fie cât mai plăcută. S-a înconjurat de un stol de amante, care i-au dat fii și fiice, de care s-a îngrijit apoi cu afecțiune.

Poate, chiar cu prea multă afecțiune, zic unii, în cazul Lucreziei Borgia, imortalizată de penelul lui Pinturicchio. Iuliu al II-lea, cel care i-a comandat lui Michelangelo picturile din Capela Sixtină, a fost un papă razboinic. Cu platoșa, și cu spada în mână, și-a condus trupa de cavaleriști împotriva cetăților care nu se supuneau Sfântului Scaun.

În schimb, nimeni nu ezită, văd, să-l considere pe Ioan Paul al II-lea un sfânt, fără a fi canonizat ca atare. Un sfânt care a dovedit că sfințenia nu exclude dragostea de viață. Și dacă e adevarat că despre viața unui om nu se poate vorbi decât la sfârșitul ei, ar mai fi de zis ceva.

"Carol cel Mare", cum îl numeste un biograf pe Karol Wojtyla, ne-a obligat pe cei care avem dubii să ne îndoim de propriile noastre îndoieli.

Cândva, Stalin întreba ironic: "Câte divizii are papa?" El nu banuiă că, mai târziu, ironia lui se va dovedi stupidă și ridicolă. Ioan Paul al II-lea n-a avut nici o divizie. N-a dispus decât de decorativa gardă elvețiana, îmbrăcată în costumele desenate de Rafael.

Și totuși, acest Papa, copleșit și de boli pe deasupra, a făcut istorie! Fără nici o divizie, a reușit să cucerească miliarde de inimi.

Aud mereu spunându-se, în "tele-priveghiul" din aceste zile, că Papa a fost un adversar și al nazismului - pe care l-a văzut la lucru în Polonia ocupată - și al comunismului, la prăbusirea căruia a contribuit decisiv. Dar nimeni nu-și amintește că acest Papă a detestat și liberalismul sălbatec. Și degradarea care a luat forme obscene în societatea de consum.

Papa a înteles că lumea în care trăim azi, o lume care a dat banului rolul avut de poliție in regimurile totalitare, nu e mai umană. De ce nu se suflă o vorbă despre asta? Pentru că, de fapt, va continua ceea ce Papa a încercat să schimbe?

N-am auzit spunându-se nici că Ioan Paul al II-lea s-a pronunțat ferm și insistent împotriva războiului din Irak, încercând să-l împiedice pe Bush să ordone invazia. Probabil, însă, Bush se va fi gândit, asemenea lui Stalin, fără să aibă și cinismul de a o spune, că, întrucât n-are nici o divizie, Papa trebuie să-și vadă de rugăciunile lui.

Ca fiecarui nou papă, i s-a spus și lui Karol Wojtyla, când a fost ales, formula rituală: Sic transit gloria mundi! ("Așa trece gloria lumii"), pentru a fi avertizat că gloria e trecătoare. Avertismentul nu s-a confirmat. Dar cum va arăta lumea după cel ce l-a contrazis?