Ce este Pustia? Poetul a întrebat
De tunet într-un miez de noapte
Și tunetul cu trăsnet a răspuns
Prin clopotele turnului uscate.

O, vai Pustia!-pergament ceresc
Întins între Izvor și Mare
Sub care fluviile umblă dedesubt
Pline de taină și de renunțare.

Grele cât lumea, întunecate, reci
Puhoaie crude clipocind străine
Înaintează ca și cum ar sta
Și curg precum ar izvorî din sine.

Și nu se strică și nu-s moarte căci
Ochiul Pustiei veghează
Lumini eterne coborând
Pe dedesubt din focul de amiază.

Sântem clădiți pe Marele Izvor
Ce urcă-ntruna și coboară
Pustia se întinde între noi și el
Cu uriașe pietrele-i de Moară.

Împinși și-atrași fără-ncetare
Izvorul din adâncuri și cu cel de sus
În noi le macină Pustia
Spre răsărit și spre apus.

Și rostul nostru fi-va peste veac
De-a-nainta cu teamă în tăcere
Să nu se prăbușească din înalt
Pustia marilor mistere.

Poetului i-a fost încredințat
Pustia s-o iubească și străbată
Întemeind din vămi în vămi
Albastru câte-un ochi de foc în piatră.

De la-nceputul lumilor pornit
Se face că întreabă și nu știe
Cum se scufundă totul ne-ncetat
Împărăție după-mpărăție.

Poetul și Pustia, pururi frați
Porniți în căutare prin Pustie
Maica lor e Pustia și ei sânt îmbarcați
Pe-o navă-mpotmolită în Pustie.