Zadarnic pe geam pictezi inimi:
prinþul tãcerii
strânge ostaºi, jos, în curtea castelului
Flamura sa o-nalþã-n copac – o frunzã, de-azur când e toamnã;
împarte oºtirii iarba tristeþii, florile timpului;
cu pãsãri în plete el merge spadele sã le cufunde.

Zadarnic pe geam pictezi inimi: e un zeu între cete
înfãºurat în manta ce cândva de pe umerii tãi cãzuse, noaptea, pe scarã,
cândva, cand era castelul în flãcãri ºi tu rosteai omeneºte: Iubito...
El manta nu o cunoaºte ºi steaua n-a implorat-o ºi se ia dupã frunza ce-i pluteºte-nainte.
“O, iarbã”, i se pare c-aude, “o, floare a timpului”.