apãrãm zilele. ceva le atacã, le roade coaja ºi
câlþi de luminã coboarã, se întind pe pãmânt; calc ºi
când ajung la mãruntaiele astea
mã opresc ºi-mi spun, ceva trebuie sã se întâmple
dupã atâþia ani în care ne-am vãrsat
vocile ca pe niºte sperietori de ciori care se-ascund
în noi pe timpul iernii, dupã verile cu priviri spoite pe
drumurile grabnice ale celor care se rup… se rup din noi

vine vremea sã stãm, sã le privim, sã vedem
cum din pereþii lor tari, din umerii pe care stãteam cocoþaþi
n-au mai rãmas decât privirile rãtãcite ale pãrinþilor
ºi câteva semne în piele. braþele ne sunt mai puternice
dar nu le putem þine. doar le apãrãm, atât ºtiu