Baladă din Albania

Ca Dumitru-n albanime
Mai viteaz nu era nime,
Nici la braț mai viguros,
Nici la umblet mai frumos:
Era înger la iubire,
Zmeu era la războire;
Între fete curcubeu,
La bătăi trăsnet și leu.
El cu dragii săi tovarăși
La război pornit-a iarăși,
Dar pe drumul lat și-ntins
L-a cuprins un dor pe cale:
Dorul Angelinei sale.
Și el zice către frați:
- “Dragii mei! Voi m-așteptați,
Până-n seară, până-n noapte,
Până mâine-seară poate,
Pâní mă duc la draga mea
Căci nu pot de dor de ea!”
Astfel zise lin și blând
Și-apoi pleacă șuierând
Pe poteca mult bătută,
Care duce la palută!
La palat dacă-a sosit
Porțile-nchise-a găsit.
“Ce-i aceasta? Niciodată
N-a fost poarta sub lăcată,
Și-acum pentr-ntâia oară
Geme poarta sub zăvoară?!”
Greu uimit d-aceste, el
Bate-n poartă-ncetinel.
Vine-o babă și-l privește,
De pe zid apoi vorbește:
- “Ce tot bați? Mergi înapoi!
N-ai să cați nimic la noi!”
Și Dumitru greu mâhnit
De răspunsul ce-a primit,
Bate-n poartă cu piciorul,
Sparge poarta cu toporul:
Intră-n casă și gemea;
Căci în casă ce vedea?
Un fecior - oh, bată-l vina -
Þinea-n brațe pe-Angelina,
Și glumea, și-o dezmierda
Și cu foc o săruta.
Trist Dumitru geme, zbiară
Și-n mânia lui amară
Prinde lemnul sclipicios:
Angelina cade jos,
Crud bolborosește-n sânge,
Lin oftează și se stânge.
- “Viperă cu două limbi!
Astăzi juri și mâini te schimbi!
Astăzi juri pentr-a-nșela,
Mâine-nșeli pentru-a jura:
Deci să moară mișelește
Inima care mințește!”
Apoi crunt și disperat
Către tânăr s-a-nturnat:
- “Vezi cadavrul!... Dublă crimă...
Este chiar a ta victimă...
Sân zdrobit de două ori...
Pleacă fruntea... taci și... mori!”
Barda fulgera prin aer;
Un suspin înfrânt și-un vaier,
Și-un fecior tânăr frumos,
Mort de bardă cade jos.
Ucigașul lung privește
Sângele cum aburește
Și tăcut ca fierul stând
El se pare tremurând:
Simte-ale mustrării icuri
Și din gene-i lunec picuri.
Iar în urmă s-a plecat,
Trupurile-a ridicat
Și-așteptând până deseară,
Cu ele-a grăbit la moară
Și la țărm groapă săpa,
Acolo le-nmormânta.
Și de-atunci Dumitru n-are
Liniște și zi cu soare;
Și d-atunci mereu plângea
Lângă moară și zicea:
- “Moară! pentru orișicine
Macină fărina bine!
Căci copila ce-am ucis
A fost singurul meu vis,
A fost blândă cum e steaua
Și mai albă decât neaua!
Macină fărina bine,
Moară, pentru orișicine!
Căci voinicul ucis azi
A fost nobil și viteaz!”
Și pe locul, unde fu
Tânăru-ngropat, crescu
Un cipres cu frunză lată;
Unde-a fost dânsa-ngropată,
Au crescut vițe de vii. -
Și d-atunci prin bătălii
Toți la chiparos s-adun
Și pe rane frunză pun:
Căci e frunza fermecată,
Vindecă ranele-ndată.
Iar la vie rând pe rând
Curg bolnavii, căci gustând
Fructul viței fermecate
Iar le dă lor sănătate.

Cluj, octombrie 1885