(Lord Byron)
Spartu-s-au coardele arpei potente
Marelui David, poetului-rege!
Nu mai există a psalmilor arpă!
Câți i-asculta inspiratele-acorduri
De melodie, cu inima-nfrântă
Vărsând vărsau lacrime calde, dolente,
De repentire, de rugă, d-extaze.
Acele lacrime varii și multe
O consacrară Domnului sfântă.
Lamente-se ale Sionului vergini,
Căci iată, spartu-s-au ale ci coarde.
Ea străbătea prin dulcele-i accente
Inimi de piatră, ca gerul de ageri,
Fiilor aspri ai fărdelegii,
Da-n ei viața și le nălța suflet;
Strâmbii cu inima, strâmbii în cuget
Drept se-ndrepta la potenta ei voce.
Arpa lui David era mult mai forte
Și decât tronu-i. Poetul trecuse
Sus, mai presus decât rege la nalte:
Spiritul Domnului sta peste dânsul.
Ea celebra a Domnului mărire,
Spunea ale lui Israel mari fapte,
Ea răspândea peste văi bucuria:
Tresăreau munții, se plecau cedrii.
Aspirat-au și s-au suit la ceruri
P-aripe d-angeli ale ei acorduri,
Si ca tămâia rămaseră-acolo.
D-atunci nu se mai aude-a ei voce,
Ci numai amorul și pietatea
Ne răpesc sufletul prin niște sonuri
Ce ies din porțile cerului sacre,
Și-l leagănă-n visuri nalte, divine,
Ce-a zilei lumină nu le-ntrerumpe.