Tu, Helios elin, tu, soare,
Mãreþ pe bolta de azur,
Vrînd Universul la picioare,
Priveºti în jos, în sus, în jur.

ªi ochiul tãu plîngînd o vede
Pe fiica norilor, durut.
Doar tu cã strãluceºti ea crede !
Tu, orb pentru-alt senin þinut,

Mi te-nfiori ºi suferi ; luna
Mai multor lacrime-i izvor.
Tu perlele-i sãruþi într-una
ªi-i schimbi tristeþea-n dulce dor.

Simþind puternica-þi privire,
Ea catã þintã-n sus – ºi vin,
Vin alte perle sã se-nºire,
Cãci toate-au chipul ei divin.

ªi în cununi de curcubeie,
E vesel chipul ei atunci ;
Spre ea te-ndrepþi, ai vrea sã steie,
Dar vai, vai, nu poþi s-o ajungi.

La fel ºi soarta mea mã doare :
Tu doar sã fugi de mine ºtii.
ªi Helios de-aº fi eu, oare
La ce bun cerul – tron mi-ar fi ?