stăm toată ziua cu telefonul în mână.
nu ne vorbim,
ci ne îmbrăcăm în armuri digitale,
cu coduri binare și emoji-uri mutante.
purtăm dialogul prin mesaje
ca pe o sabie de laser,
tăind prin firewall-ul inimilor.

cu toate că ești lângă mine,
nu ne putem privi în ochi.

tu îmi scrii, fără să mă vezi:
„nu sunt ascultat” —
ca o notificare pierdută
în inbox-ul uitării.
eu îți scriu fără să te privesc:
„nu sunt înțeleasă”-
și cuvintele ni se învârt în bucle infinite,
ca un gif fără început și fără sfârșit,
prinse în scrolling-ul minților noastre.

soarele apune și azi.

de fapt, e doar despre noi —
bărbat.femeie.

despre sufletele noastre pixelate,
care descarcă durerea în cloud-uri nevăzute,
strigând în chat-uri mute:
mă poate auzi cineva
când țip de durere fără să-mi dea block?
îmi arde sufletul.

conflictele sunt bug-uri
ascunse în codul relației,
flori sintetice
ce înfloresc pe ecrane sparte,
alte nevoi —
nevoi glitch-uite —
ce trimit ping-uri disperate
și la ora 3 dimineața.

soarele răsare și azi.

femeile au fost învățate
să mute tăcerea în mod incognito,
până ce gura lor a explodat
într-un livestream de furie.
bărbații —
să-și criptoneze sentimentele,
până și-au pierdut parola
către inima lor.

bărbate...vezi ce senin e cerul?

nu un lag de sistem —
ci o invitație
la un dans VR,
neînțelesă în realitatea fragmentată.
relațiile care „nu mai funcționează”
sunt update-uri amânate,
stele căzătoare fără wi-fi,
care schimbă serverele vieții noastre
fără să ne anunțe.

poate întrebarea mea nu mai e:
cine are dreptate?
ci:
cine sunt eu când dau logout
de pe rolul scris de alții,
și intru în modul creator,
cu scenarii și decoruri reale?

cine aș fi,
dacă m-aș iubi cu adevărat —
nu cum m-a învățat algoritmul social,
ci cum îmi pulsează pixelii inimii?

„ne naștem în urma unei relații,
suntem răniți în cadrul unei relații,
și ne putem vindeca tot într-o relație.”

soarele e încă pe cer.