Sambata 23 iulie 1910

Predeal





Am vrut s-ucid iubirea o zi de toamna sura
Când vântul frunze d-aur din codri mi le fura
Și darnic le azvârle potecilor pustii...


E mult de-atunci - pesemne nici tu nu mai o știi.


Dar tot trăia la mine iubirea d-altădată,
Deși chiar amintirea-i credeam ca-i îngropată
ÃŽn cea mai veche groapa din sufletul meu trist
Dormindu-și somnul rece și vecinic ca un Crist -
Da, îmi părea de veacuri iubirea noastră moarta.

Și totuși când prin ramuri se strecura o pata
De luna pe pridvorul unde ședeam tăcut,
Simțeam d-odată-n umbra re-nviind atât trecut
Încât parca treceam din nou prin vaduri anii,
Și ma pierdeam cu tine din nou, și iar castanii
Iți conturau în plete flori albe, argintii...

E mult de-atunci - pesemne nici tu nu mai o știi.


Și câteodată seara, în trap de telegari,
Un fior ma cuprindea pe drumurile mari,
Când sângerez-amurgul prin plopii neclintiți,
Și parcă lângă mine zăream doi ochi cuminți
Ce ma priveau prelung și plini c-o rugăminte.


Și-atunci simțeam în mine cum se deschid morminte.